3,489 citiri

Libertatea academică a comentariului jurisprudențial versus agresivitatea vinovată a poluatorului!

poza 2 Un caz deosebit de grav, dar în aceeași măsură relevant prin consecinţele sale concrete şi, mai ales, semnificaţiile generale pe care le transmite, petrecut în Franţa, este relatat în ultimul număr – 1/2017 – al Revue Juridique de l’Environnement. El îndeplineşte deopotrivă rolul de exemplu şi de semnal pentru ceea ce se poate întâmpla pe câmpul luptei juridice pentru protecția mediului.

În fapt, profesorul de drept al mediului Laurent Neyret a publicat în revista Environnement et Développement Durable (nr. 6, iunie 2014) un comentariu la o decizie pronunţată de Tribunalul Corecţional din Paris, la 18 decembrie 2013, prin care trei societăţi ale Grupului CHIMIREC s.a. şi unele persoane fizice, printre care şi preşedintele-director general al grupului, au fost condamnate pentru faptul că, sub acoperirea „depoluării”, au efectuat „un trafic de deşeuri” (care, potrivit hotărârii judecătoreşti, constau în uleiuri contaminate cu policlorobifenili (PCB), revândute fără să fi fost suficient decontaminate în prealabil), deosebit de profitabil, ce a fost posibil prin fraude în documente, „neglijenţa” serviciilor de control şi care s-a bucurat, în plus, de subvenţii din partea autorităţilor, cu titlu de „depoluare”. Respectivele uleiuri au fost clasate ca „deșeuri periculoase”, atât de dreptul național francez (art. R. 541-8 din Codul mediului), cât și de dreptul UE (anexa III a directivei 2008/98/CE a Parlamentului european și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 relativă la deșeuri). Instanţa judecătorească pariziană a adăugat pedepsei principale una complementară, constând în publicarea, în presa regională, a unui comunicat judiciar redactat în următorii termeni: „Practicile ilegale au permis grupului CHIMIREC (…) să revândă uleiurile diluate, percepând subvenţii pe nedrept de la ADEME (Agenţia pentru mediu şi energie) şi fără a suporta costul decontaminării lor. Ele erau foarte periculoase pentru sănătatea salariaţilor grupului CHIMIREC, pentru transportatorii acestor produse contaminate şi pentru riverani … Acestor delicte de mediu li s-au adăugat cele de furnizare de informaţii inexacte şi de utilizare de documente false, care au împiedicat orice trasabilitate a deşeurilor periculoase, contrar obligaţiilor legale”. Condamnații au declarat apel, aflat pe rolul Curții de apel din Paris, începând cu 14 martie 2017.

Comentariul prof. L. Neyret relevă gravitatea faptelor, legătura dintre frauda în documente şi delictele de mediu, lipsa de supraveghere a administraţiei, precum şi rolul lansatorilor de alertă (un salariat a denunţat traficul ilegal de deşeuri). Totodată, el este preocupat de cuantumul modic al pedepselor aplicate (între 6 și 15 luni de închisoare cu suspendare și amendă între 30.000 euro și 100.000 euro) şi propune ca represiunea delictelor de mediu să cuprindă, ca o agravantă, faptul de a fi comise „în bandă organizată”, ceea ce, după autor, ar fi fost cazul în speţă, prin legăturile existente între societăţile grupului. Articolul a fost redactat într-un stil academic tradiţional şi cita abundent extrase din hotărârea judecătorească, de circa 80 de pagini, texte deosebit de severe la adresa persoanelor urmărite. Organizația France Nature Environnement consideră, la rândul său, că „Acest proces trebuie să fie ocazia moralizării filierei de tratate a deșeurilor. Valorizarea și reciclajul deșeurilor periculoase ar trebui realizate prin societăți care își exercită activitățile lor cu stricta respectare a textelor juridice vizând să prevină orice daună adusă mediului cu procedee fiabile care permit o reală depoluare. CHIMIREC trebuie să-și asume responsabilitățile sale pentru cazurile de nerespectare a legislației constatate”.

Persoanele juridice şi una fizică (PDG-ul grupului), condamnate în primă instanţă, au formulat plângere şi s-au constituit parte civilă  împotriva directorului Revistei şi a lui L. Neyret pentru „defăimare publică”. După audierea de către poliţie şi apoi de către judecătorul de instrucţie, cei doi pârâţi au fost deferiţi tribunalului corecţional care însă, printr-o hotărâre din 13 ianuarie 2017, i-a achitat. Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că reclamanţii „au ales să acţioneze în defăimare contra comentariului unei sentinţe a justiţiei, aparţinând unui profesor de drept, în situaţia în care apare că respectivul articol este, cu evidenţă, bazat faptic chiar pe motivarea acestei decizii, ceea ce demonstrează o temeritate specială în exercitarea dreptului lor de a se constitui parte civilă”, i-a condamnat să plătească daune-interese lui L. Neyret şi directorului Revistei – de 3000 şi respectiv, 2000 euro – fiecare parte civilă, în total 20.000 euro, „faţă de caracterul abuziv al constituirilor”.

În ciuda reacţiei, de principiu, remarcabile a justiţiei, unii au găsit-o departe de a răspunde mizelor aflate în joc! Astfel, într-un articol – luare de poziţie (Doctrine? Vous avez dit doctrine? Qu’elle se taise!, RJE 1/2017) prof. Gilles J. Martin, Preşedintele de onoare al Societăţii Franceze de Dreptul  Mediului (SFDE) îşi exprimă îngrijorările pentru asemenea fapte, slaba reacție punitivă a instanțelor și formulează observații pentru o represiune adecvată a acestora.

Mai întâi, pornind de la faptul că răspunderea civilă are ca primă funcţie repararea prejudiciilor, el se întreabă dacă se poate estima că, în speţă, cele câteva mii de euro sunt de natură a acoperi cheltuielile angajate pentru apărarea celor doi, să repare timpul pierdut de ei spre a se justifica şi prejudiciul moral cauzat de această urmărire pe calea calificată drept „abuzivă” de către tribunal. Apoi, în acelaşi registru al insuficienţei reacţiei sancționatorii, se invocă faptul că, deşi aceeași răspundere civilă are, de asemenea, o funcţie preventivă, în sensul că prin condamnarea responsabilului la o reparaţie integrală a prejudiciului, ea trebuie să descurajeze reproducerea comportamentului dăunător, se exprimă dezideratul că,  pentru a-şi îndeplini cu adevărat acest rol, ea ar trebui să aibă „virtuţile unei pedepse civile, în special atunci când e vorba de a sancţiona un abuz”.

Dar, cele mai importante concluzii ale intervenţiei distinsului universitar sunt formulate sub forma „lecţiilor” ce s-ar impune a fi trase din această cauză judiciară extraordinară. Prima, şi care oferă în mod declarat un mare motiv de satisfacţie pentru juriştii de mediu francezi, ar fi aceea că şi doctrina juridică, în speţă cea de dreptul mediului, poate deranja.

Dacă, până acum, scrierile de specialitate se bucurau, cel mult, de interesul modest al specialiştilor, prin reclamarea şi urmărirea autorului unui comentariu de jurisprudenţă se deschidea o nouă perspectivă a impactului său socio-juridic. Apoi, aceea că doctrina de dreptul mediului tratează adevărate mize sociale şi că, exprimându-le în mod liber, în respectul unei lungi tradiţii academice, prin analize asupra acestora, autorii respectivi , independenţi de grupurile de interese în domeniu, pot rezista presiunilor de tot felul. De asemenea, cei pe care îi deranjează doctrina sunt, din păcate, pregătiţi şi dispuşi să facă orice pentru a o reduce la tăcere, să o intimideze şi să o conducă spre autocenzură.

În fine, ultima lecţie ar fi acea că trebuie să avem încredere în statul de drept, indiferent de imperfecţiunile sale, întrucât s-a pronunţat o condamnare pentru angajarea unei proceduri abuzive, chiar dacă ar fi de regretat că reacţia judiciară nu a fost la înălţimea daunelor suportate şi a funcţiilor care sunt cele ale răspunderii civile.

Dincolo de uzanţele sale juridice concrete, cauza L. Neyret invită şi la câteva consideraţii privind implicarea justiţiei în soluţionarea conflictelor zise „verzi” .

… Rolul crescând al jurisprudenţei, şi al judecătorului în general, în dezvoltarea şi aplicarea dreptului mediului este evident. Lung timp, de pildă, magistratul francez sau cel român nu a inovat în materie, precum cel american, brazilian sau olandez, rămânând mai puţin informaţi asupra mizelor şi specificului conflictelor de  mediu. O formaţie mai susţinută a magistraţilor, avocaţilor şi funcţionarilor publici în dreptul mediului ar fi una din căile de ieşire din impas. O atare acţiune a fost reclamată, de exemplu, de Colocviul mondial al judecătorilor ţinut la Johannesburg la 20 august 2002, apoi la Rio de Janeiro în iunie 2012. Totuşi, numărul hotărârilor judecătoreşti care exprimă o percepere mai acută şi o înţelegere mai profundă a specificului ecologic este în  creştere, relevând şi o sensibilizare mai accentuată a instanţei faţă de această problematică. La nivel mondial  s-au înregistrat o serie de decizii judecătoreşti cu valoare de simbol: hotărârea din 30 iulie 1993 a Curţii Supreme din Filipine, care a admis o acţiune intentată în numele generaţiilor viitoare; decizia din 15 februarie 2006 a Consiliului de Stat francez prin care s-a ordonat portavionului „Clemenceau” să se întoarcă în Franţa, în scopul de a nu introduce în India azbest (asociaţia „Ban Asbestus”); cea a Curţii Supreme a SUA din 2 aprilie 2007 (Massachusetts v. Environmental Protection Agency) prin care s-a ordonat Agenţiei pentru protecţia mediului (EPA) să reglementeze poluarea aerului (gazele cu efect de seră) spre a lupta împotriva schimbărilor climatice; hotărârea Curţii administrative de Apel din Nantes de la 1 decembrie 2009 (şi o alta din 23 decembrie 2014) prin care s-a angajat răspunderea statului pentru poluarea difuză (Asociaţia „Stop mareelor verzi!”); cea din 30 martie 2010 a Curţii de Apel din Paris şi, respectiv, decizia din 25 septembrie 2012 a Curţii de Casaţie prin care s-a admis şi astfel recunoscut „prejudiciul ecologic pur” în cauza Erika, privind poluarea mării şi a litoralului; în fine, hotărârea din 24 iunie 2015 a tribunalului de district din Haga prin care s-a dispus obligarea statului olandez să reducă emisiile de gaze cu efect de seră.

În acelaşi timp, jurisprudenţa pe cale a se forma are nevoie de comentarii şi dezvoltări teoretice, cu rol evaluator şi director, astfel încât, în interacţiune cu doctrina, să rezulte concluzii utile inclusiv pentru legiuitor.

Mizele socio-economice astfel relevate în cadrul contenciosului de mediu pot genera reacţii diverse din partea părţilor implicate, inclusiv cu scop de intimidare în privinţa opiniilor „prea îndrăzneţe”, care devoalează aspecte ale criminalităţii ecologice, rămasă destul de mult şi destul de bine ascunsă de ochii opiniei publice şi mai ales de atenţia şi acţiunea organelor publice competente.

Cazul de faţă a fost considerat şi tratat de francezi ca unul generator de îngrijorări din cauza, în primul rând, a practicilor abuzive care se pot îndrepta împotriva libertăţii academice şi de opinie, evident pentru a inhiba dezvoltarea unor asemenea  atitudini critice, favorabile protecţiei mediului.

Într-o privire generală suntem şi aşa pe tărâmul insuficienţei: în privinţa incriminărilor şi sancţiunilor prevăzute de lege, aplicării lor de justiţie şi a modului în care actorii implicaţi în conflict înţeleg lucrurile şi reacţionează juridic.

Asigurarea unei vederi şi evaluări independente, din partea specialistului doctrinar, este astfel deosebit de necesară tuturor celor implicaţi.

A încerca înlăturarea ei abuzivă, ori chiar de a nu ţine seama de constatările sale, este un lucru  nepermis, etic şi juridic deopotrivă.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu, avocat