9,226 citiri

Efectul suspensiv al notificării de dare în plată oglindit în Decizia Curții Constituționale nr. 93/2017: o sabie cu dublu tăiș  

Marieta AVRAM I. Considerații generale privind Decizia Curții Constituționale nr. 93/2017   

După Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016, una dintre problemele rămase nerezolvate a fost aceea a efectului suspensiv al notificării de dare în plată[1]. Întrebarea, care s-a pus imediat după motivarea deciziei și la care s-a răspuns prin Decizia nr. 93/2017[2] era legată de compatibilitatea sau incompatibilitatea acestui efect cu teoria impreviziunii, în configurația pe care aceasta o avea sub imperiul Codului civil din 1864, aplicabil contractelor de credit care formau obiectul cauzelor în care au fost invocate excepțiile de neconstituționalitate.

Prin Decizia nr. 623/2016, Curtea Constituțională a stabilit două repere: (i) Legea nr. 77/2016 este constituțională și aplicabilă contractelor încheiate sub imperiul vechiului Cod civil, în conformitate cu principiul neretroactivității legii, numai în măsura în care constituie o aplicație a teoriei impreviziunii, a cărei existență a fost identificată în doctrina[3] și jurisprudența[4] constituite în aplicarea vechiului Cod civil; (ii) aplicarea teoriei impreviziunii se face fie amiabil, fie judiciar. Un mecanism al impreviziunii, bazat pe potestativitate[5], adică pe voința unilaterală a debitorului consumator, nu este de acceptat.

Imediat, după motivarea Curții Constituționale, în condițiile în care pe rolul acestei instanțe existau numeroase alte cauze având ca obiect excepții de neconstituționalitate ale mai multor texte din Legea nr. 77/2016, s-a pus în discuție neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 7 alin. (4) și ale art. 8 alin. (3) referitoare la suspendarea  oricăror plăți către creditor și a oricăror proceduri judiciare și extrajudiciare.

Potrivit art. 5 alin. (3) din lege:

(3) Prima zi de convocare la notarul public nu poate fi stabilită la un termen mai scurt de 30 de zile libere, perioadă în care se suspendă orice plată către creditor, precum și orice procedură judiciară sau extrajudiciară demarată de creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia îndreptată împotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia.”

Pe durata judecății contestației, se aplică art. 7 alin. (4) din lege,  conform căruia:

”(4) Până la soluționarea definitivă a contestației formulate de creditor se menține suspendarea oricărei plăți către acesta, precum și a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului.”

În sfârșit, în ultima etapă procedurală, efectul suspendării este prelungit în temeiul art. 8 alin. (3) care prevede că:

”(3) Până la soluționarea definitivă a cererii prevăzute la alin. (1) se menține suspendarea oricărei plăți către creditor, precum și a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului.”

Din conținutul textelor se observă că efectul suspensiv al notificării s-a dorit a fi total în timp și în spațiu:

în timp, pentru că suspendarea produsă ope legis și ca efect instantaneu al notificării se întinde pe toată durata procedurii instituite de Legea nr. 77/2016, în toate cele trei etape pe care aceasta le reglementează: în etapa necontencioasă (notarială), în etapa judecății contestației formulate de creditor, precum și în etapa acțiunii întemeiate pe art. 8 alin. (1) din lege;

– în spațiu, pentru că suspendarea este plenară și acoperă orice act sau operațiune juridică, extrajudiciară sau judiciară legată de executarea de către debitor a obligației de plată. În acest sens, legea distinge două ipoteze majore: (i) suspendarea plăților și (ii) suspendarea oricăror proceduri judiciare și extrajudiciare.

Efectul suspensiv al notificării asupra executării contractului își pierde, astfel, spre deosebire de dreptul comun, caracterul inocent de invitație la negociere în vederea soluționării amiabile a situației de impreviziune și se transformă într-un instrument juridic de amânare a plăților pe o durată incertă, având în vedere că durata proceselor, chiar dacă poate să fie estimată de judecător, potrivit Codului de procedură civilă, nu trebuie subestimată.

Prin Decizia nr. 93/2017, Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (3) și ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (3) și art. 7 alin. (4) din lege.

Aceasta înseamnă că Decizia nr. 93/2017 a soluționat doar parțial excepțiile invocate, și anume:

– în raport cu întinderea în timp a efectului suspendării, chestiunea suspendării plăților în etapa a treia, adică a acțiunii întemeiate pe art. 8 alin. (1) din lege, nu a fost examinată, excepția fiind respinsă ca inadmisibilă, pentru că nu avea legătură cu fondul cauzei, excepția de neconstituționalitate fiind invocată în etapa a  doua, a contestației formulate de creditor. Așadar, o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (3) din lege va fi admisibilă, dacă va fi invocată în cadrul unui proces întemeiat pe art. 8 alin. (1) din lege;

– în raport cu întinderea în spațiu a efectului suspendării, Curtea Constituțională s-a pronunțat expres numai asupra tezei I a art. 5 alin. (3) și a art. 7 alin. (4) din lege, respectiv asupra efectului suspendării plăților. Prin urmare, o excepție de neconstituționalitate ar fi admisibilă, dacă s-ar invoca neconstituționalitatea suspendării oricăror proceduri judiciare și extrajudiciare. Este cazul frecvent al suspendării de drept a procedurii urmării silite ca efect al notificării debitorului.

Nu putem să nu remarcăm prudența excepțională a Curții Constituționale, asemănătoare prudenței proverbiale a vulpii care merge pe gheață și se teme să n-o spargă și să-și înmoaie coada în apă.

Curtea Constituțională se menține în cercul vicios al impredictibilității legii, dezavuată chiar prin Decizia nr. 623/2016: creând o lex tertia, care nu mai este nici legea dării în plată, nici teoria impreviziunii sub imperiul vechiului Cod civil, Curtea Constituțională arată că, de fapt, nu avem nici pe departe o lege mai clară și predictibilă, ci, dimpotrivă, asistăm la un lung ”proces de constituționalizare” a Legii nr. 77/2016, cu fiecare decizie a Curții Constituționale, pentru fiecare text, pentru fiecare teză din text și pentru fiecare ipoteză.

În esență, în susținerea excepției de neconstituționalitate, s-a pornit de la ceea ce Curtea Constituțională statuase cu putere obligatorie prin Decizia nr. 623/2016, și anume: (i) impreviziunea nu se prezumă, îndepărtând astfel caracterul potestativ al mecanismului de dare în plată, bazat pe efectul automat al notificării de dare în plată, pentru a permite instanței de judecată să realizeze o veritabilă judecată din perspectiva teoriei impreviziunii; (ii) notificarea de dare în plată are efectul unei invitații la negociere din partea debitorului, în vederea soluționării amiabile a reechilibrării contractului; (iii) în planul soluțiilor,  instanța de judecată nu este ținută de soluția dării în plată, dacă părțile nu sunt de acord, ci are posibilitatea de a dispune, fie adaptarea, fie încetarea contractului.

Pornind de la aceste premise, s-a pus întrebarea dacă efectul suspensiv al notificării prevăzut de Legea nr. 77/2016, strâns legat de viziunea inițială a legiuitorului, adică a unui mecanism ope legis, în care judecătorul avea un rol minimal în verificarea unor condiții de admisibilitate, este sau nu compatibil cu teoria impreviziunii, care presupune că instanța verifică existența condițiilor impreviziunii și decide cu privire la efectele acesteia.  În logica firească a instituției impreviziunii, suspendarea oricăror plăți și a oricăror proceduri judiciare și extrajudiciare ca efect al simplei notificări a debitorului, care este doar o manifestare unilaterală de voință, constituie un corp străin, pe care nici teoria impreviziunii sub imperiul Codului civil din 1864 și nici actualul art. 1271 C. civ. nu o consacră, față de împrejurarea că impreviziunea este fie amiabilă (adică presupune un acord de voințe), fie judiciară. Dacă părțile nu convin ele însele adaptarea sau încetarea contractului, atunci judecătorul este acela care poate să intervină. Până la intervenția instanței de judecată, contractul își păstrează forța obligatorie. Mai mult decât atât, suspendarea plăților (adică a executării contractului), pe o anumită durată, constituie chiar o măsură de adaptare a contractului și, de aceea, nu ar putea să preceadă operațiunea însăși de stabilire a condițiilor de existență ale impreviziunii, pentru că s-ar ajunge să preceadă judecata.[6]

Prin urmare, urmând logica Deciziei nr. 623/2016, suspendarea tuturor plăților poate să fie constituțională numai în măsura în care  ar fi dispusă de instanța de judecată în condițiile verificării condițiilor impreviziunii, fie pe parcursul judecății, pe calea ordonanței președințiale, fie la finalul judecății, ca efect al impreviziunii, dacă instanța apreciază că se impune adaptarea contractului. În caz contrar, fiind o normă cu caracter de noutate și derogatorie de la dreptul comun, este neconstituțională, în raport cu principiul neretroactivității legii noi, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, în măsura în care s-ar aplica, în temeiul art. 11 din lege, și contractelor încheiate  înainte de intrarea în vigoare a legii.

II. Analiza critică a considerentelor Deciziei nr. 93/2017

1. Paradigmenele constituționalizării legii. Decizia nr. 93/2016 ne oferă ocazia să contemplăm încă o dată tiparul unor raționamente juridice care permit Curții Constituționale validarea unei legi, îndeosebi atunci când retroactivitatea acesteia este evidentă.

Primul raționament presupune recalificarea normelor supuse criticii de neconstituționalitate. Având în vedere că, în mod frecvent, normele de drept material și acțiunile sau demersurile judiciare ori extrajudiciare care însoțesc drepturile pe care acestea le consacră se întrepătrund, Curtea Constituțională, ori de câte ori este în prezența unei asemenea reglementări complexe, chiar dacă excepția de neconstituționalitate privește norma de drept material, ajunge să o asimileze în cadrul unui așa-zis ”mecanism procedural”, plasat în marja de libertate a legiuitorului, astfel încât problema reală, de drept material, este transfigurată și, în final, curățată de orice impuritate sau punitate neconstituțională.

Al doilea raționament presupune identificarea în cuprinsul legii vechi, sub imperiul căreia s-a născut raportul juridic, a unei instituții care poate să fundamenteze și noua reglementare sau care ar putea să conducă la o soluție similară noii reglementări. Identificând un element comun între vechea lege și noua lege, Curtea Constituțională ajunge la concluzia că legea nouă se poate aplica fără nicio dificultate și raporturilor juridice născute sub legea veche, ale căror efecte nu au fost încă epuizate, anihilând astfel chiar premisa oricărui conflict de legi în timp. Până la urmă, ”Toate-s vechi și nouă toate…

Analiza considerentelor Deciziei nr. 93/2017, pe care le vom comenta, în continuare, ilustrează  cele două tipuri de raționament prin care norma juridică este epurată de neconstituționalitate.

2. Preeminența așa-zisului ”mecanism procedural”. Paragraful 39.Astfel, Curtea constată că, reglementând procedura dării în plată, ca expresie a impreviziunii contractuale, legiuitorul, prin art. 5 alin. (3) și art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, a pus la îndemâna debitorului obligației un mecanism procedural specific prin efectul căruia are loc o suspendare de drept a executării plăților pe care debitorul le-ar datora în temeiul contractului de credit. Este o măsură conexă firească deciziei debitorului de a transmite creditorului dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar. Suspendarea plăților aferente contractului de credit intervine ca un accesoriu al deciziei unilaterale a acestuia prin care apreciază că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate inerente procedurii dării în plată, însă, pe perioada suspendării plăților, celelalte obligații ale debitorului rezultate din acesta se execută în continuare.”

Suspendarea executării unor contracte, în temeiul legii, este, cel puțin, la prima vedere, o măsură legislativă de drept material care lovește frontal în forța obligatorie a contractului, pentru că legitimează neexecutarea contractului de către debitor,  exclusiv pe baza evaluării unilaterale a acestuia că ar fi îndeplinite condițiile de admisibilitate ale dării în plată, precum și condițiile impreviziunii.

Totuși, Curtea Constituțională sfințește Legea nr. 77/2016, consfințind o altă calificare juridică, și anume că suspendarea plăților este doar un  inocent mecanism procesual, prevăzut în interesul consumatorului, din rațiuni socio-economice superioare de protecție a acestuia, și, mai mult, este o măsură ”firească”.

Fără a cădea în ispita unei polemici, nu putem să nu remarcăm cum Curtea Constituțională se leapădă în mod discret de însăși teoria impreviziunii pe care a implementat-o prin Decizia nr. 623/2016, atunci când califică suspendarea plăților drept o ”măsură conexă firească deciziei consumatorului de dare în plată”. Este dificil, dacă nu imposibil de acceptat o asemenea teză, în condițiile în care teoria impreviziunii nu a implicat niciodată, nici sub imperiul vechiului Cod civil, nici sub imperiul noului Cod civil,  în mod firescsuspendarea plăților, mai exact  suspendarea executării contractului, doar pe baza voinței unilaterale a debitorului.         

3. Calificarea juridică a măsurii suspendării tuturor plăților. Paragraful 40. ”(…)Pe toată perioada de timp care acoperă termenul de contestare, precum și termenul de negociere, executarea plăților derivate din contractul de credit este suspendată. În acest fel, legiuitorul a pus la îndemâna creditorului un instrument juridic prin intermediul căruia echilibrează poziția economică net inferioară a consumatorului în raport cu profesionistul în condițiile intervenirii impreviziunii. Ar fi fost, de altfel, nefiresc ca pe această perioadă contractul să fi continuat să se execute ca atare, mai ales că această perioadă este una preprocesuală, de negociere între părți, în care sunt cercetate posibilitățile de continuare a executării contractului de credit prin adaptarea acestuia la noile condiții socio-economice. În schimb, în ipoteza în care creditorul formulează contestație, notificarea este afectată de o condiție rezolutorie, aceea a admiterii contestației de către instanța judecătorească competentă. Însă, indiferent dacă această condiție se împlinește, pe toată perioada termenului de contestație și al judecății, notificarea are drept efect și suspendarea plăților rezultate din contractul de credit, ca o măsură provizorie și conexă acesteia.

În amonte, problema principală este de a realiza calificarea juridică a măsurii suspendării tuturor plăților, prin operarea unor distincții necesare, între suspendarea plăților ca măsură de adaptare a contractului și suspendarea plăților ca ”mecanism procedural”.

În primul rând, în ceea ce privește temeiul juridic al suspendării tuturor plăților, trebuie observat că nu suntem doar în prezența unui act unilateral de voință, adică a deciziei debitorului de dare în plată, care îmbracă forma notificării. Neexecutarea contractului este un fapt juridic, tot unilateral și voluntar, care poate să preceadă sau să succeadă notificării. Dacă succede notificării de dare în plată, suspendarea de drept a tuturor plăților implică și o decizie unilaterală de neexecutare a contractului din partea debitorului, urmată de faptul juridic propriu-zis al neexecutării contractului, ca fapt unilateral, voluntar al debitorului, care dobândește, în lumina normei juridice, o aparentă legitimitate. Prin urmare, suspendarea tuturor plăților are un temei juridic mixt: notificarea de dare în plată, ca act juridic, și neexecutarea efectivă a contractului de către debitor, ca fapt juridic, de care legea leagă anumite efecte juridice.

În al doilea rând, natura juridică a suspendării de drept a plăților depinde de efectele acesteia. Iar efectele suspendării depind, la rândul lor, de soluția pe care instanța de judecată o va da contestației creditorului. În mod firesc, suspendarea plăților, indiferent de obiectul acesteia, are un caracter temporar, în sensul că este limitată ca durată în timp. Problema este de a determina dacă aceasta este o măsură provizorie sau definitivă.

Dacă se respinge contestația creditorului și instanța constată că sunt îndeplinite condițiile impreviziunii, înseamnă că măsura suspendării este definitivă, se consolidează retroactiv, în sensul că neexecutarea contractului devine justificată, iar instanța de judecată, dacă părțile nu se înțeleg, poate dispune adaptarea sau încetarea contractului, pentru viitor, luând în considerare, în evaluarea măsurii, și efectul suspendării care deja s-a produs. Rezultă că, în această ipoteză, suspendarea de drept a plăților este o măsură de adaptare a contractului, în avanpremieră, în raport cu hotărârea instanței de judecată. Suntem în prezența unei impreviziuni ope legis, inversându-se rolul instanței de judecată care, în loc să dispună ea însăși măsura de adaptare a contractului, exercită doar controlul judecătoresc a posteriori, în cadrul contestației creditorului.

Chiar și așa, soluția suspendării anticipate a tuturor plăților, doar prin efectul notificării de dare în plată este în contradicție nu numai cu mecanismul impreviziunii (care este fie consensual, fie judiciar, dar niciodată unilateral), aspect față de care Curtea Constituțională a manifestat, se pare, o largă toleranță, ci și cu esența impreviziunii, care presupune că obligația debitorului a devenit doar excesiv de oneroasă, iar nu imposibil de executat.  De aceea, suspendarea automată a tuturor plăților nu a fost niciodată concepută ca fiind un efect ”firesc” al simplei invocări de către debitor a impreviziunii. Curtea Constituțională, în Decizia nr. 623/2016, a consacrat conceptul de risc ”supra-adăugat”, pentru a exprima ideea că executarea contractului a devenit ”excesiv de oneroasă”. Prin urmare, nu se vede de ce s-ar suspenda anticipat toate plățile, dacă debitorul poate să efectueze în continuare plăți, cu bună-credință, la un nivel care nu este excesiv de oneros. Altfel spus, aceasta este și rațiunea pentru care, nici în vechea teorie a impreviziunii, nici în contextul art. 1271 din noul Cod civil, plățile nu se suspendă de drept prin simpla cerere a debitorului de renegociere a contractului: buna-credință a debitorului este demonstrată tocmai de continuarea efectuării plăților cel puțin la nivelul considerat ca fiind acela al unei onerosități care reflectă, în viziunea debitorului, echilibrul contractual. În cazul contractelor de credit, fiind vorba de sume de bani, oricând se pot face plăți în executarea contractului de credit. O stopare ope legis a tuturor plăților, prin voința unilaterală a debitorului, nu poate să constituie, de plano, un element al bunei-credințe în materia impreviziunii. Din această perspectivă, apreciem că oricum normele juridice analizate rămân retroactive.

Dacă se admite contestația creditorului, vor fi reluate plățile, cu repunerea părților în situația anterioară. Paragraful 40 din decizia Curții Constituționale are în vedere existența unei condiții rezolutorii. Sub acest aspect, interesează clarificarea mecanismului reluării plăților, respectiv a efectului pe care o asemenea condiție rezolutorie îl produce. În acest caz, suspendarea tuturor plăților mai este o măsură de adaptare a contractului sau este doar un ”mecanism procesual”?

Două soluții pot fi, teoretic, concepute în ipoteza admiterii constestației creditorului: (i) efectul suspendării tuturor plăților se desființează retroactiv și (ii) efectul suspendării tutuor plăților nu se desființează retroactiv, ci se produce doar o reluare a plăților.  

(i) Ipoteza desființării cu efect retroactiv a suspendării plăților în cazul admiterii contestației creditorului. Riscul juridic asumat de debitor. Dura lex, sed lex

Consecința logică a desființării notificării cu efect retroactiv o constituie și desființarea cu efect retroactiv a suspendării plăților, prin repunerea părților în situația anterioară, ceea ce ar însemna că, ”în mod firesc”, creanțele băncii redevin scadente la termenele anterioare, convenite de părți și stabilite în graficul de rambursare, astfel încât banca este îndreptățită să solicite încasarea lor imediată și totodată să perceapă dobânzi penalizatoare, dat fiind că, în evidențele acesteia, prin restabilirea situației anterioare, ratele și accesoriile vor figura ca și restanțe, nefiind achitate la termenele convenite de părți. În funcție de situația concretă, se va putea declara și scadența anticipată a întregului credit.

Efectul suspensiv al notificării asupra tuturor plăților avea o rațiune în varianta inițială a legii, în care se instituia un mecanism anormal de realizare forțată a dării în plată, ca unică soluție, maximală, extremă într-o situație de impreviziune, în care rolul instanței de judecată era foarte limitat, iar riscul asumat de consumator, prin decizia lui unilaterală de dare în plată, de a i se desființa notificarea, părea minim.

În condițiile în care, însă, instanța de judecată, are deplina putere de a aprecia dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile impreviziunii, instanța de judecată putând dispune, în ultima etapă litigioasă, fie adaptarea, fie încetarea contractului, este evident că suspendarea în avanpremieră a tuturor plăților, de la data notificării, implică un risc juridic serios asumat de debitor prin notificarea  de dare în plată, în raport cu soluția finală a litigiului.

Pentru a se pune la adăpost de o asemenea situație, evident, consumatorul ar putea să nu uzeze de calea Legii nr. 77/2016 și să formuleze o notificare simplă, ”firească”, potrivit dreptului comun, prin care să invoce impreviziunea și să invite creditorul la negocieri în vederea adaptării sau, după caz, a încetării contractului.

Curtea Constituțională se referă expres la o condiție rezolutorie, ceea ce înseamnă că măsura suspendării plățiilor este desființată cu efect retroactiv. Or, dacă suspendarea tuturor plăților este doar o măsură temporară și reversibilă, afectată de condiția rezolutorie a admiterii contestației creditorului, fiind practic activată răspunderea lui pentru neexecutarea contractului, înseamnă că suspendarea tuturor plăților devine, în viziunea Curții Constituționale un instrument juridic ca o sabie cu dublu tăiș, care se întoarce, în final, contra debitorului, dacă instanța de judecată admite contestația. 

Mecanismul condiției rezolutorii generează totuși o întrebare: mai este suspendarea tuturor plăților o măsură de protecție a consumatorului sau doar un cinic joc juridic, din partea legiuitorului, din moment ce, dacă se admite contestația creditorului, practic consumatorul ar fi în situația de a i se atrage răspunderea contractuală pentru neexecutarea obligațiilor?

La prima vedere, această soluție pare dură pentru consumator. Prin ipoteză, o măsură de protecție nu poate să producă subiectului protecției juridice o situație mai grea decât aceea pe care ar fi avut-o în lipsa măsurii de protecție.

Pe de altă parte, protecția consumatorului nu se poate realiza absolut, contra tuturor principiilor de drept. Deci, este limitată și circumstanțiată în raport cu ”realitățile socioeconomice”, despre care vorbește Curtea Constituțională în paragrafuf 45, și, mai mult, trebuie să se fundamenteze pe adevărul juridic.

Suspendarea tuturor plăților se dovedește a fi o măsură de protecție a consumatorului, dar numai dacă se respinge contestația creditorului și se constată existența condițiilor impreviziunii.

Dacă  este admisă contestația creditorului, măsura suspendării este desființată retroactiv, ca efect al împlinirii unei condiții rezolutorii, iar situația consumatorului nu este deloc una înrăutățită, ci este chiar situația normală în care s-ar fi găsit, oricum, în condițiile neexecutării contractului.

Astfel, neexecutarea contractului atrage, în mod firesc, răspunderea contractuală a debitorului[7]. Faptul neexecutării este clar stabilit, după notificarea de dare în plată: debitorul va înceta să mai plătească ratele de credit și accesoriile, conform graficului de rambursare. Neexecutarea contractului este o faptă ilicită care atrage răspunderea contractuală. De asemenea, vinovăția se prezumă, cu atât mai mult cu cât obligația debitorului din contractul de credit este o obligație de rezultat. Instituind suspendarea de drept a tuturor plăților, Legea nr. 77/2016, conferă debitorului un instrument juridic pentru justificarea, provizorie, pe toată durata procedurii, a neexecutării contractului. Aceasta înseamnă că prezumția de vinovăție a debitorului în neexecutarea contractului nu va mai opera pe toată durata procedurii instituite de Legea nr. 77/2016. Dacă se admite contestația creditorului, măsura suspendării este desființată cu efect retroactiv, pentru că, în realitate, nefiind îndeplinite condițiile impreviziunii, înseamnă că sunt îndeplinite toate condițiile răspunderii civile contractuale pentru neexecutarea obligațiilor asumate. Contractul de credit rămâne în ființă și va produce pe deplin toate efectele, din moment ce suspendarea de drept a tuturor plăților nu a fost decât ”un mecanism procedural”, fără niciun efect definitiv, ireversibil, asupra contractului.

În concluzie, suspendarea de drept a tuturor plăților nu poate să opereze decât sub condiția rezolutorie a admiterii contestației creditorului și, oricât de dură ar putea să pară la prima vedere soluția obligării debitorului, în acest caz, la plata tuturor sumelor restante, respectiv a dobâzilor penalizatoare și, eventual, la restituirea anticipată a creditului, este singura soluție acceptabilă, atât din punctul de vedere al calificării pe care Curtea Constituțională a dat-o suspendării tuturor plăților, cât și al prevederilor art.  7 alin. (5) din lege, care dispune restabilirea situației anterioare. Pentru că, atunci când mecanismul juridic are la bază doar voința unilaterală a debitorului, acesta trebuie să știe că paradisul puterii are și revers, adică iadul, dacă puterea nu a fost exercitată legitim. Desigur, pot fi și paleative: banca poate să nu exercite toate drepturile pe care contractul i le conferă, dacă i se admite contestația, după cum consumatorul care nu dorește să-și asume un asemenea risc juridic poate să continue, cu adevărată bună-credință, să execute contractul, măcar în limitele pe care le pretinde a fi rezonabile, optând pentru o notificare mai puțin agresivă, în condițiile dreptului comun.

(ii) Ipoteza teoretică a menținerii pentru trecut a suspendării tuturor plăților, chiar și în cazul admiterii contestației creditorului. Neconstituționalitate

O altă soluție teoretică, mai blândă pentru consumator, ar fi să se considere că efectul suspendării tuturor plăților s-ar menține pentru trecut, pe toată durata soluționării contestației, iar, dacă se admite contestația debitorului, se reiau plățile, pentru viitor.

Ce ar însemna însă reluarea plăților pentru viitor, nu este limpede.

O  variantă ar fi să se considere, de la data admiterii contestației, prin hotărâre judecătorească definitivă, devin scadente toate ratele care erau datorate în perioada suspendării, ceea ce ar însemna că ratele aferente perioadei de suspendare vor trebui plătite uno ictu de debitor, imediat după rămânerea definitivă a hotărârii, astfel încât să se reintre, de la data respectivă, în graficul de rambursare convenit de părți.

O altă variantă ar fi ca de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești să devină scadentă prima rată a cărei plată a fost suspendată, în luna următoare să devină scadentă a doua rată care a fost suspendată și așa mai departe, ceea ce ar  însemna și o rescadențare a plăților, cu modificarea corespunzătoare a graficului de rambursare, urmând ca, practic, termenul limită de rambursare să se proroge cu perioada în care a operat suspendarea de drept a plăților.

În această viziune, ar rezulta că debitorul nu ar putea fi ținut la plata dobânzilor penalizatoare, nefiind angajată răspunderea lui contractuală, pentru că s-ar produce doar o ”reluare a plăților”, lăsată, până la urmă la libera apreciere a părților.

Or, o asemenea soluție nu credem că poate fi de plano primită. Dacă suspendarea plăților nu  ar fi desființată cu efect retroactiv, ar înseamna că ea a avut un impact ireversibil asupra contractului, în sensul că a constituit chiar o măsură de adaptare, pe toată durata judecății, a contractului dintre părți. Or, o asemenea soluție nu poate fi acceptată. Deși instanța de judecată constată că nu sunt îndeplinite condițiile impreviziunii, iar neexecutarea  contractului nu a fost justificată, s-ar ajunge să se mențină totuși un beneficiu pentru consumator, lipsit de orice fundament juridic, iar norma ar fi vădit neconstituțională fiind o încălcare gravă a dreptului de proprietate al creditorului garantat de Constituție. 

În concluzie, chiar dacă mecanismul condiției rezolutorii pare cinic pentru consumator, este, în fond, corect (dura lex, sed lex), astfel încât, dacă se admite contestația creditorului, poate fi antrenată răspunderea contractuală a debitorului, potrivit contractului și dreptului comun. Așadar, nu se poate vorbi de o măsură de echilibrare/adaptare a contractului, anticipată în raport cu rolul instanței de judecată, decât dacă se respinge contestația creditorului. Dacă aceasta se admite, condiția rezolutorie desființează măsura suspendării plăților.

Rezultă că, în ceea ce privește natura juridică a suspendării plăților, dacă se admite contestația creditorului suntem, astfel cum constată chiar Curtea Constituțională, în prezența unui mecanism procedural, sub condiție rezolutorie. Dacă se respinge contestația creditorului, suntem în prezența unei măsuri de adaptare a contractului, a cărei neconstituționalitate rămâne încă sub semnul discuției, dar pe care Curtea Constituțională a tolerat-o, se pare, din rațiuni ”socioeconomice” superioare celor juridice.  

3. Ruina iminentă? Paragraful 41.În acest context, Curtea constată că un asemenea mecanism procedural nu este de natură să afecteze sau să anuleze dreptul de proprietate privată al creditorului pentru că suspendarea plăților este o măsură imediată care este menită să împiedice ruina iminentă a debitorului, înlăturând efectele negative asupra patrimoniului acestuia în condițiile în care creditorul decide să demareze o procedură judiciară. Este o măsură provizorie prin natura sa, întrucât, în cazul în care este admisă contestația creditorului, debitorul obligației va trebui să execute în continuare contractul de credit, plata sumelor de bani aferente perioadei de suspendare urmând a fi reluată.

În primul rând, acesta este considerentul care ilustrează cum Curtea Constituțională, deși califică măsura ca fiind un procedurală, atinge fondul impreviziunii, abdicând de la ceea a statuat prin Decizia nr. 623/2016, și anume că impreviziunea nu se prezumă și nu operează ope legis. Măsura suspendării de drept a plăților, ca efect al notificării, fiind o măsură de adaptare, fie și temporară, a contractului, pornește de la premisa ”ruinei iminente” a debitorului. Ruina debitorului  era, în doctrina veche[8], considerată ca fiind unul dintre criteriile de apreciere a existenței dezechilibrului contractual. Așadar, ruina debitorului este o noțiune ce ține chiar de verificarea condițiilor de existență ale impreviziunii, care este atributul instanței de judecată, mai exact de un criteriu subiectiv în aprecierea dezechilibrului contractual. Acest considerent, unit cu ideea de ”reluare a plăților”, induce o anumită îndoială în argumentația Curții Constituționale în ceea ce privește suspendarea tuturor plăților: ori este un mecanism procedural, ori este un efect ope legis al impreviziunii, ca preludiu al legiuitorului la hotărârea judecătorească?

În al doilea rând, ruina debitorului, fie ruina efectivă, fie ruina iminentă, este o situație de fapt concretă, foarte gravă și care nu se prezumă, ci trebuie dovedită, precum și legătura de cauzalitate dintre aceasta și evenimentul imprevizibil care a generat dezechilibrul contractual. În acest context, considerăm că nu este suficient ca debitorul care face notificarea să anexeze acesteia doar documentele din care să rezulte îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute la art. (4), ci și documente din care să rezulte îndeplinirea condițiilor de existență ale impreviziunii, inclusiv ”ruina iminentă”, pentru a putea beneficia de măsura suspendării plăților.

Mai mult, în Decizia nr. 623/2016, paragraful 125, Curtea Constituțională a reținut că: Legiuitorul nu a negat vreunul dintre elementele definitorii ale contractului de credit (obiectul, prețul sau garanțiile asociate acestuia), ci a stabilit o modalitate de executare, în respectul art. 57 din Constituție, a garanției asociate contractului de credit, astfel încât executarea silită a titlului executoriu, reprezentat de contractul de credit, să continue. Nici executarea de bunăvoie, nici cea silită a obligațiilor rezultate din contractul de credit nu presupune ruinarea debitorului în cazul intervenirii unei impreviziuni în executarea acestuia.”

Acest considerent referitor la ruina iminentă a debitorului este aproape ”ruinător” în logica instituției impreviziunii. Dacă Curtea Constituțională a dorit să justifice măsura suspendării tuturor plăților din perspectiva unei ”pagube iminente”, ca și condiție a ordonanței președințiale, cale pe care debitorul ar fi putut-o folosi potrivit dreptului comun, apropierea de instituția ordonanței președințiale este nefericită, pentru că, în cazul ordonanței președințiale suspendarea tuturor plăților ar fi chiar o măsură de adaptare temporară a contractului, dispusă de judecător, care apreciază cu privire la pretinsa ruină iminentă, și care durează până la judecata pe fond a cauzei. Ordonanța președințială legitimează efectul suspedării tuturor plăților, chiar dacă instanța de judecată decide pe fond că nu sunt îndeplinite condițiile impreviziunii, pentru că este un efect al unei hotărâri judecătorești, care nu se desființează retroactiv, după ce instanța soluționează fondul și dă o soluție contrară. În schimb, în cazul suspendării de drept a tuturor plăților, ruina iminentă a debitorului nu mai ține de niciun mecanism procesual, ci chiar de fondul impreviziunii.

4. Toate-s vechi și nouă toate. Paragrafele 42-45. Curtea Constituțională examinează dispozițiile art. 5 alin. (3) și ale art. 7 alin. (4) din lege din perspectiva dreptului de proprietate al creditorului, care deține un bun în sensul CEDO (art. 44 din Constituție) și a condițiilor impuse de art. 53 din Constituție, pentru a concluziona că măsura este adecvată, necesară și asigură: ”un just raport de proporționalitate între interesele generale și cele particulare, în sensul că pune în balanță, pe de o parte, protecția imediată și nemijlocită a consumatorilor, așadar, a unui largi sfere de persoane care, deși se află într-un raport de egalitate juridică cu profesioniștii, sub aspectul puterii lor economice, apreciată în mod individual, se află într-o evidentă relație de inferioritate, și, pe de altă parte, interesul profesioniștilor de a-și vedea executate sumele de bani rezultate din contractele de credit. Din cele de mai sus, Curtea, având în vedere conținutul normativ al art. 5 alin. (3) și art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, constată că acestea reglementează o intervenție etatică cu privire la executarea contractelor de credit aflate în curs. De principiu, niciun text constituțional nu împiedică legiuitorul să intervină în executarea acestor contracte în vederea reechilibrării lor, cu respectarea condițiilor impuse prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 referitoare la buna-credință și echitatea ce trebuie să guverneze această materie.”

Ultima parte a acestui considerent este cel puțin bizară. În realitate, nu în aplicarea și prin respectarea Deciziei nr. 623/2016, ci, dimpotrivă, prin excepție de la aceasta, Curtea Constituțională statuează că, legiuitorul poate să intervină în executarea contractelor, deși acestea sunt supuse vechiului Cod civil, sub imperiul cărora au fost încheiate.

Ceea ce a pierdut sau a trecut în mod deliberat cu vederea Curtea Constituțională este că neconstituționalitatea art. 5 alin. (3) și a art. 7 alin. (4) din lege referitoare la măsura suspendării tuturor plăților, chiar dacă ar fi justificată din perspectiva ingerinței în dreptul de proprietate al creditorului, este și rămâne oricum neconstituțională în raport cu art. 15 alin. (2) din Constituție, cât timp se dovește a fi o măsură pe care legea veche nu o prevedea și care atinge chiar fondul dreptului, adică executarea contractului de către debitor. Și aceasta nu doar pentru contractele încheiate sub imperiul vechiului Cod civil, ci și pentru cele încheiate sub imperiul noului Cod civil (art. 1271), pentru simpla rațiune că măsura suspendării ope legis a tuturor plăților constituie o reglementare cu caracter de noutate, necunoscută nici în vechea, nici în actuala reglementare.

În acest context, semnificativ este și paragraful 45 în care Curtea observă că, ”această opțiune a legiuitorului nu este cea mai puțin intruzivă, ipoteză în care legiuitorul ar fi trebuit să lase instanței judecătorești competența de a decide ea însăși, eventual, prin procedura ordonanței președințiale sau suspendarea executării silite, după caz, dacă se impune măsura suspendării în mod temporar a plății sumelor de bani aferente contractului de credit. Totuși, Curtea constată că această orientare legislativă a ținut seama de realitățile socioeconomice existente, aspect cu privire la care legiuitorul are o largă marjă de apreciere, precum și de particularitățile și specificul circumstanțelor referitoare la iminența începerii sau continuării procedurii de executare silită cu efecte iremediabile asupra consumatorului, precum și la relația profesionist-consumator în care acesta din urmă se află într-o situație de inferioritate economică. De aceea, în cazul în care între părți există o neînțelegere apărută cu privire la existența impreviziunii în contracte, legiuitorul, în mod corect, a apreciat ca fiind necesară o suspendare de drept a executării unui asemenea contract până la pronunțarea hotărârii judecătorești definitive în cauză care tranșează problema litigioasă dintre părți.”

Asistăm, și de această dată, la o interesantă punte de legătură pe care Curtea Constituțională o face între dispozițiile speciale ale Legii nr. 77/2016 și procedura ordonanței președințiale. Dar, faptul că, potrivit dreptului comun, ar exista deschisă această cale procedurală pentru a obține suspendarea tuturor plăților nu validează aplicarea acestei măsuri ope legis în cazul contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016. Altfel spus, în raport cu exigențele pe care le implică principiul neretroactivității legii, este nefericită tendința Curții Constituționale de a converti legi vădit retroactive în legi neretroactive, doar pentru că există unele punți de legătură între noua și vechea reglementare, la un nivel foarte general, al unor instituții juridice, în numele unor interese socioeconomice. Practic, se deschide câmp larg retroactivității legii, pentru că este lesne să se identifice analogii între instituții și se ajunge astfel să se nege însăși existența conflictului de legi în timp, pentru că, dintr-o asemenea perspectivă foarte generală, totul devine neretroactiv, deși este retroactiv, ca în Glossa lui Eminescu: ”Vreme trece, vreme vine/Toate-s vechi și nouă toate…”. În cazul analizat, conflictul de legi în timp nu este anihilat doar pentru că măsura suspendării tuturor plăților ar fi putut oricum să fie dispusă de instanța de judecată și sub imperiul legilor vechi, pe calea ordonanței președințiale, din moment ce, atât condițiile, cât și mijloacele prin care putea fi  luată o asemenea măsură erau altele decât măsura suspendării ope legis, instituită de Legea nr. 77/2016. Această măsură nu exista anterior acestei legi, în aplicarea teoriei impreviziunii, sub imperiul Codului civil din 1864, și nu se regăsește nici în cuprinsul art. 1271 din noul Cod civil, astfel încât aplicarea ei contractelor încheiate înainte intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016 este evident retroactivă. Nici considerațiile socioeconomice, nici specificul raporturilor dintre consumator și profesionist, la care Curtea Constituțională face referire, nu pot anihila realitatea juridică evidentă, că suntem în prezența unei norme speciale, cu un vădit caracter de noutate și care nu poate fi aplicată retroactiv, cu atât mai mult cu cât, astfel cum am demonstrat, dacă se respinge contestația creditorului, suntem în prezența unei veritabile măsuri de adaptare a contractului, dispusă prin lege, pe baza voinței unilaterale a debitorului.

5. De la nefiresc la contrast. Paragraful 46. ”Ar fi fost contrastant cu însăși noțiunea de impreviziune ca, pe perioada în care notificarea de dare în plată ar fi fost depusă, debitorul de bună-credință al obligației, întrucât Curtea în analiza sa pleacă de la premisa axiomatică a art. 57 din Constituție, să fie ținut să plătească, în continuare, sume nominale de bani care, sub aspectul cuantumului lor, aduc în discuție impreviziunea. În aceste condiții, nu este de admis ca o realitate juridică formală, rezultată din contractul de credit, să prevaleze asupra regulilor de echitate și bună-credință care guvernează materia contractelor civile.”

Potrivit art. 57 din Constituție, ”Cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți.”

Dreptul pe care îl are debitorul obligației excesiv de oneroase este, prin natura lui, un drept de creanță, respectiv dreptul de a obține adaptarea sau încetarea contractului, cu efecte doar pentru viitor. Până la un nou acord între părți sau până la o hotărâre judecătorească prin care se constată existența condițiilor impreviziunii, debitorul este ținut de forța obligatorie a contractului și de executarea cu bună-credință a obligațiilor, urmând ca, de această împrejurare să se țină cont atunci când se dispune măsura de adaptare a contractului. Soluția Curții Constituționale este discutabilă. Buna credință se prezumă, atunci când se are în vedere executarea contractului, iar nu neexecutarea acestuia. Buna credință în neexecutarea contractului nu poate să fie prezumată, pentru că, de plano, potrivit legii, neexecutarea contractului este un fapt juridic contrar stării de drept, adică este un fapt ilicit, de natură să atragă răspunderea contractuală a debitorului, iar în cadrul răspunderii contractuale vinovăția (culpa debitorului) se prezumă. Prin urmare, în mod paradoxal, Curtea Constituțională, în această materie, pornește de la axioma bunei-credințe a neexecutării contractului. Dacă instanța de judecată constată îndeplinirea condițiilor impreviziunii, atunci această nouă prezumție de bună-credință în neexecutarea contractului, se consolidează. În schimb, dacă instanța admite contestația creditorului, înseamnă ca s-a făcut chiar dovada contrară acestei prezumții, adică a culpei debitorului în neexecutarea contractului, astfel încât va putea fi angajată răspunderea lui contractuală pentru plățile neefectuate pe durata  suspendării instituite de Legea nr. 77/2016.    

Din păcate, dincolo de Legea nr. 77/2016, considerentul Curții Constituționale, exprimat în termeni atât de generali, este de natură să genereze o implozie la nivelul instituției impreviziunii: în loc să constate că suspendarea tuturor plăților este neconstituțională, în măsura în care aceasta nu este dispusă de o instanță de judecată, care să verifice, fie și la nivelul aparenței, condițiile de existență ale impreviziunii (calea ordonanței președințiale), în linia de argumentație a Deciziei nr. 623/2016, Curtea Constituțională acreditează ideea contrară, și anume că teoria impreviziunii și reglementarea de drept comun a impreviziunii ar fi cel puțin deficitare, pentru că nu cunosc instituția suspendării de drept a tuturor plăților doar pe baza notificării debitorului. Este o invitație, inacceptabilă, din partea Curții Constituționale la neexecutarea obligațiilor contractuale, fundamentată exclusiv pe voința unilaterală a debitorului, mai exact pe decizia acestuia de dare în plată a imobilului ipotecat, și de natură să genereze abuzuri și să bulverseze forța obligatorie a contractului. În orice caz, o neexecutare totală a obligațiilor de plată a ratelor de credit și a accesoriilor creditului nici nu ar putea sa constituie, prin ipoteză, un element al bunei-credințe, din moment ce, în discuție, este doar onerositatea excesivă a obligației, iar nu însăși existența obligației de plată, pentru că obligația nu a devenit imposibil de executat. Iată de ce, în realitate, numai judecătorul ar fi putut să dispună măsura suspendării tuturor plăților, în contextul impreviziunii.

6. Cazul debitorului de rea-credință. Repararea pagubei. Paragraful 47. ”De asemenea, Curtea reține că, în condițiile în care instanța judecătorească admite contestația formulată de profesionist, prestațiile bănești datorate în temeiul contractului de credit trebuie executate întocmai, creditorul obligației, în acest caz, având dreptul și la repararea prejudiciului în măsura în care instanța judecătorească a constatat reaua-credință a debitorului în exercitarea dreptului său la notificarea prevăzută de art. 5 din Legea nr. 77/2016.”

Admiterea contestației creditorului operează ca o condiție rezolutorie în raport cu măsura suspendării tuturor plăților și care, oricum, trebuie să desființeze și așa-zisa axiomă a  bunei-credințe în neexecutarea obligațiilor, pe care Curtea Constituțională a instituit-o în favoarea consumatorului care invocă impreviziunea în condițiile Legii nr. 77/2016. Prin urmare, ar rezulta că, pe de o parte, în condițiile în care se admite contestația creditorului, măsura suspendării este desființată cu efect retroactiv, astfel încât se activează, cum este și normal, răspunderea contractuală a debitorului.

Curtea Constituțională menține un anumit echivoc, atunci când se referă la debitorul de rea-credință. Oare  Curtea Constituțională a vrut să spună că numai acesta ar răspunde contractual și ar datora dobânzi penalizatoare, dacă se admite contestația creditorului? Considerăm că o asemenea soluție de limitare a răspunderii contractuale nu poate fi primită, pentru că, în materie contractuală răspunderea este angajată nu doar pentru neexecutarea cu rea-credință a obligațiilor, ci și pentru culpă. Prin urmare, nu există niciun temei pentru a se deroga de răspunderea contractuală de drept comun. Dimpotrivă, dacă nu sunt îndeplinite condițiile impreviziunii și s-a uzat de procedura cuprinsă în Legea nr. 77/2016, oprindu-se toate plățile către creditor, debitorul, chiar dacă este consumator, va răspunde în condițiile în care funcționează răspunderea contractuală, în dreptul comun și potrivit clauzelor contractuale.

În ceea ce privește reaua-credință, în măsura în care se admite contestația creditorului și se desființează notificarea, practic actul unilateral al debitorului săvârșit cu rea-credință, pentru a beneficia de efectul suspendării de drept a tuturor obligațiilor, este cauza care determină raspunderea debitorului. Altfel spus, temeiurile răspunderii sunt diferite. Dincolo de răspunderea contractuală, întemeiată pe contractul de credit, pentru neexecutarea acestuia, se poate angaja, dacă se face dovada unui prejudiciu distinct, răspunderea civilă delictuală pentru săvârșirea cu rea-credință a notificării de dare în plată.

48. Finis coronat opus. Paragraful 48.În consecință, având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că mecanismul procedural reglementat de legiuitor nu pune în discuție în niciun fel condițiile de drept substanțial ce trebuie avute în vedere la depunerea notificării, ci stabilește un echilibru procedural corect între părțile aflate în litigiu, cu respectarea principiului proporționalității ce caracterizează orice măsură etatică în domeniul proprietății private.

Ne întoarcem de unde am pornit: așadar, ar fi doar de un mecanism procedural, fără un impact asupra dreptului substanțial (sic!). Ar fi o intervenție etatică moderată și proporțională în materia proprietății private (creanța băncii, ca bun). Ar fi un echilibru procedural, iar nu o reechilibrare a contractului. Dacă este doar atât, iar nu o măsură de adaptare a contractului, dacă suspendarea tuturor plăților este doar un instrument juridic, dacă este doar un joc al prezumțiilor într-un mecanism procedural derogatoriu de la dreptul comun, care are la bază funcționarea unei condiții rezolutorii, dacă este doar o sabie în vânt, ridicată pentru o ”reechilibrare a armelor” în plan procedural, pe care legiuitorul a pus-o la îndemâna consumatorului, atunci este o sabie cu dublu tăiș: dacă se admite contestația creditorului, părțile vor fi repuse în situația anterioară, măsura suspendării desființându-se cu efect retroactiv, astfel încât va putea fi angajată răspunderea contractuală a debitorului pentru toate sumele restante reprezentând capital și accesorii, inclusiv dobânzi penalizatoare pentru întârzierea în executarea obligațiilor și, dacă este cazul, poate fi declarată chiar scadența anticipată. Desigur, creditorul poate să aprecieze dacă exercită sau nu aceste drepturi pe care contractul, rămas în ființă, fără nicio modificare, i le conferă.

Desființarea cu efect retroactiv a acestei măsuri este impusă de faptul că, prin admiterea contestației creditorului, ca și condiție rezolutorie împlinită, s-a dovedit că tot acest ingenios ”mecanism procedural”, inclusiv cel al suspendării tuturor plăților, nu a avut fundament în condițiile impreviziunii.  

Dacă se respinge contestația creditorului și instanța constată existența condițiilor impreviziunii, atunci măsura suspendării tuturor plăților s-a dovedit utilă pentru consumator, urmând ca instanța de judecată să țină cont de aceasta atunci când va dispune, după caz, adaptarea sau încetarea contractului, dacă părțile nu ajung la un acord fie de dare în plată, fie de modificare a contractului de credit. În acest caz, suntem în prezența unei măsuri clare de adaptare a contractului pe durata procedurii instituite de Legea nr. 77/2016, în avanpremieră la condițiile impreviziunii care nu au fost încă stabilite de instanța de judecată.

Neconstituționalitatea legii rămâne în continuare sub semnul discuției, cel puțin din perspectiva art. 15 alin. (2) și a art. 57 din Constituție, fiind evident că, nici teoria impreviziunii și nici teoria bunei credințe în executarea contractelor, sub imperiul vechiului Cod civil și chiar sub imperiul noului Cod civil nu cunosc un asemenea mecanism procedural, evident derogatoriu de la dreptul comun. Însă, sub acest aspect, Decizia nr. 93/2017, nici nu mai constituie o surpriză…[9]


[1] Art. 3 din Legea nr. 77/2016 are în vedere dreptul consumatorului de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului. Pentru simplificarea exprimării, vom folosi expresia notificarea de dare în plată.
[2] Decizia nr. 93/2017 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 382 din 22 mai 2017.
[3] C. Zamşa, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, 2006, E.Chelaru, Forţa obligatorie a contractului, teoria impreviziunii şi competenţa în materie a instanţelor judecătoreşti, în „Dreptul” nr. 9/2003, p. 49 şi urm.; G. Anton, Teoria impreviziunii în dreptul românesc şi în dreptul  comparat, în Dreptul nr. 7/2000. Cu privire la impreviziune în noul Cod civil, a se vedea  C. Zamşa, Impreviziunea în lumina legii de aplicare a noului Cod civil. Reflectarea noii concepţii asupra contractului, în RRDA nr. 5/2011, p. 24 şi urm.; C. Zamșa, în ”Noul Cod civil, Comentariu pe articole” coordonatori, Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I.Macovei, C.H. Beck, 2012, p. 1330-1331; G. Orga Dimitriu, L ‘imprévision  dans le nouveau Code civil roumain- remède et défis, în „Le nouveau Code civil roumain: Vu de l’ intérieur- Vu de l’extérieur,  vol. I, éditeurs Fl.A. Baias, R. Dincă, Editura Universităţii din Bucureşti, 2014, p. 251-271; G. Viorel, L.A. Viorel, Configuraţia impreviziunii în Codul civil (Legea nr. 287/2009, republicată), în Dreptul nr. 2/2012, p. 38.
[4] La nivelul practicii judiciare, soluțiile instanțelor judecătorești, după 1990, sunt sporadice în materie de impreviziune, putând fi menționate, cu titlu de exemplu: ”Criza economică invocată de recurentă reprezintă exemplul clasic de aplicare a impreviziunii în cazul contractelor care presupun o derulare în timp, cum sunt contractele cu executare succesivă, datorită onerosității excesive a obligației debitorului și pe care acesta nu a luat-o în calcul cu prilejul contractării. Ceea ce s-a reținut de instanțele anterioare în stabilirea situației de fapt este că recurenta a cumpărat deja un alt imobil similar, astfel că nu onerositatea excesivă a dus la neexecutarea obligațiilor contractuale ale promitentei-cumpărătoare” (C.A. București, s. a-III-a civ. dec. nr. 7/2011); ”În raport cu liberalizarea prețurilor  și creșterea ratei inflației ce a urmat datei de 13 septembrie 1990, reclamantul este îndreptățit să pretindă o chirie mai mare, chiar dacă prin contract nu s-a prevăzut o astfel de clauză. Altfel, s-ar ajunge la situația nefirească, inechitabilă, ca îndeplinirea obligației asumate prin contract de către reclamant, și anume aceea de a menține spațiul închiriat în starea corespunzătoare destinației pentru care l-a închiriat, să devină foarte oneroasă, ceea ce este inadmisibil.”(C.S.J. s.com., dec. com. nr.21/1994, în Dreptul nr. 12/1994, p. 59); ”Teoria impreviziunii (rebus sic stantibus) trebuie recunoscută, în măsura în care obligația contractuală nu mai este susceptibilă de executare, când împrejurări în care trebuia executată o fac radical diferită de cea asumată prin contract. Se apreciază astfel dacă obligația a pierdut identitatea, verificând dacă modificarea circumstanțelor nu a fost integrată în riscul contractului. Variația circumstanțelor și, de aici, noile sarcini ce afectează executarea fac parte, mai degrabă din riscul contractului, pe care-l suportă debitorul obligației de executat, în lipsa unei dispoziții contrare. Chiar dacă relația între risc și impreviziune este imprecisă, considerându-se modificarea circumstanțelor ca fiind exclusă din sfera riscului, reparația este determinată prin interpretarea convenției, în funcție de natura contractului”. (C.S.J.,s.com., decizia nr. 1122/2003). A se vedea, în acest sens, C. S. Raicu, G.C. Frențiou, D. Zeca, D.M. Cigan, T.V.  Rădulescu, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, vol. II, Ed. Hamangiu, 2012, 588-589.
[5] Despre dreptul consumatorului ca drept potestativ, în varianta initială a legii, până la Decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale, a se vedea I. Sferdian, Natura juridică a dării în plată a unor bunuri imobile, în condiţiile Legii nr. 77/2016, RRDP nr. 3/2016, p. 161-173; V. Stoica, Natura juridică a dreptului de a stinge creanţa bancară ipotecară şi datoria corelativă, conform Legii nr. 77/2016, în vol. „Legea dării în plată: argumente şi soluţii”, Ed. Hamangiu, 2016, p. 3-29;  M. Avram, Notificarea declarației unilaterale de stingere a datoriei prin darea în plată: un fenomen juridic paranormal, în vol. „Legea dării în plată: argumente şi soluţii”, Ed. Hamangiu, 2016, p.30-73.
[6] A se vedea V. Stoica,  O lectură constituțională, dincoace și dincolo de Legea dării în plată, în RRDP nr. 1/2017, p. 208-209. Autorul arată că suspendarea tuturor plăților este o măsură de adaptare a contractului, care poate fi decisă doar de instanța de judecată, pe o durată limitată, în măsura în care sunt îndeplinite toate condițiile procedurale și substanțiale ale impreviziunii.
[7] Cu privire la răspunderea contractuală, a se vedea, L. Pop. I.-Florin Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Universul Juridic, 2012, 239-253; P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, Hamangiu, 2012, p. 527-545. Autorii arată că starea de necesitate ar trebui deosebită de impreviziunea contractuală. Deși ambele se concretizează în evenimente străine de activitatea debitorului, putând justifica inexecutarea contractului, condițiile și efectele lor de detaliu diferă.
[8] A se vedea C. Zamşa, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, 2006.
[9] Studiul este în curs de apariție în volumul ”Credite pentru consumatori. Perspective legislative și tensiuni constituționale românești”, coordonatori M. Nicolae, I.F. Popa, Ed. Solomon, București, 2-2017, coordonatori M. Nicolae, I.F. Popa.


Prof. univ. dr. Marieta Avram