8,207 citiri

Obligaţia de minime diligenţe în evitarea sau diminuarea prejudiciului sau De ce frica nu este mereu cel mai bun paznic al bostănăriei…

Gheorghe Piperea1.  Valorificand o solutie doctrinara traditionala in dreptul comertului international[1], o dispozitie de principiu din Conventia de la Viena din 1980 privind vanzarea internationala de bunuri (art. 77) precum si unul dintre Principiile UNIDROIT privind contractele comerciale internationale (editia 2004), art. 1534 alin. 1 C. civ. prevede ca, “daca, prin actiunea sau omisiunea sa culpabila, creditorul a contribuit la producerea prejudiciului, despagubirile datorate de debitor se vor diminua corespunzator”. Solutia diminuarii despagubirilor se aplica si atunci cand paguba a fost partial cauzata de un eveniment al carui risc a fost asumat de creditor. Legiuitorul roman a recunoscut inechitabilul situatiei in care, desi creditorul ar fi contribuit, prin fapta sa culpabila, la producerea prejudiciului, intreaga raspundere contractuala ar fi ramas in sarcina debitorului[2].

Mai mult decat atat, insa, conform art. 1534 alin. 2 C. civ., “debitorul nu datoreaza despagubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minima diligenta”. Din acest aparent surprinzator text legal rezulta cel putin doua axiome:
(i) creditorul are, fata de debitor, obligatia de minima diligenta de a evita producerea prejudiciului rezultat din ne-executarea obligatiei debitorului;
(ii) omisiunea executarii acestei obligatii este sanctionata cu pierderea dreptului la despabugiri pentru prejudiciul rezultat din ne-executarea obligatiei debitorului.

Liberarea debitorului de datoria de acoperire a prejudiciului poate fi partiala, in masura in care, cu minime diligente ale creditorului, prejudiciul ar fi putut fi evitat doar in parte, sau totala, daca intregul prejudiciu putea fi evitat. Pentru liberare, debitorul trebuie sa probeze simpla posibilitate (nu si probabilitatea) evitarii prejudiciului.

Legea nu contine o definitie normativa a sintagmei “minima diligenta”. In asemenea conditii, in baza unui principiu din Legea tehnicii legislative nr. 24/2000, vom putea conchide ca sensul sintagmei este cel din limbajul comun. Conform DEX, diligenta inseamna zelul, sarguinta, osteneala, promptitudinea pe care o persoana trebuie sa le exercite pentru a atinge o finalitate, un scop anume. Pentru a nu afecta normala derulare a contractului si nici echilibrul prestatiilor contractuale, aceasta sarguinta trebuie sa fie minimala. Spre deosebire de modelul art. 77 din Conventia de la Viena din 1980, care se refera la o intensitate medie, rezonabila, a acestui zel, legea noastra a optat pentru varianta redusa la minim, favorabila creditorului.

In sistemul legii noastre, creditorul are obligatia unui bonus pater familias fata de bunurile sale, inclusiv creantele, fiind nu numai indreptatit, dar chiar obligat sa isi pazeasca in mod prudent proprietatea. O creanta rezultata dintr-un raport juridic echilibrat este o creanta care poate fi platita, inclusiv pe termen lung si in mod continuu. O creanta excesiva, care se augmenteaza prin simpla trecere a timpului, este greu sau imposibil de platit de un debitor care, intre timp, poate deveni insolvabil. De aceea, creditorul, ca un bonus pater familias, nu poate lasa acest dezechilibru sa se instaleze. Ar fi ca si cand ar contribui la inundatia propriei gradini.

Este evident, insa, ca aceste “minime diligente” nu se confunda cu excesul de zel al creditorului care, prin demersurile repetate de a se asigura ca nu va trebui sa suporte vreun prejudiciu sau prin cheltuielile excesive antrenate in acest scop, ar afecta derularea normala a raporturilor juridice cu debitorul, transformand o obligatie de minima diligenta intr-un drept abuziv exercitat. Este in sensul combaterii acestui potential exces de zel al creditorului este art. 1531 alin. 2 teza a doua C. civ., conform caruia, la stabilirea intinderii prejudicului, se va tine cont si de cheltuielile facute, intr-o limita rezonabila, de creditor, pentru evitarea sau pentru limitarea prejudiciului. Cheltuielile excesiv de oneroase facute de un creditor mult prea zelos in acest scop nu il pot impovara pe debitor. Daca aceste cheltuieli depasesc limitele minimei diligente, ramanind, totusi, rezonabile ca intindere, atunci creditorul are dreptul la acoperirea acestora de catre debitor, ceea ce, evident, determina o depasire, in masura acestor cheltuieli rezonabile, a cuantumului necesar acoperirii integrale a prejudiciului propriu-zis. Conditionalul pe care il foloseste textul art. 1534 alin. 2 C. civ. (“prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita”) sugereaza ca, in momentul in care se pune problema liberarii debitorului de obligatia de acoperire a prejudiciului care ar fi putut fi evitat cu minime diligente ale creditorului, acesta este actual, adica cert. Obligatia minimelor diligente ale creditorului se refera, insa, la potentialul prejudiciu si, mai ales, la prejudiciul iminent rezultat din (ne)executarea contractului. In sistemul Conventiei de la Viena din 1980 privind vanzarea internationala de bunuri, creditorul trebuie sa ia masurile necesare de indata ce constata ca exista pericolul aparitiei unui prejudiciu. Daca este cert ca debitorul nu isi va indeplini obligatia, creditorul nu trebuie sa astepte implinirea termenului de executare, asistand pasiv la producerea prejudiciului si, eventual, sperand ca va incasa despabubiri corespunzatoare de la debitor, ci trebuie sa ia masuri in scopul evitarii sau macar al reducerii prejudiciului cauzat ca urmare a neindeplinirii obligatiei debitorului[3]. Este evident, deci, ca aceste minime diligente nu se confunda cu masurile luate de creditor inainte de incheierea contractului sau cu ocazia acestuia, cum ar fi garantiile materiale sau personale, asigurarile de risc de afaceri si clauzele penale. De asemenea, obligatia minimei diligente a creditorului pentru evitarea prejudiciului nu se confunda nici cu exceptia de neexecutare, intrucat liberarea debitorului de datoria de acoperire a prejudiciului nu se refera la obligatia principala, ci la obligatia de despagubire.

Solutia legala, prevazuta de art. 1534 alin. 2 C. civ., a refuzului dreptului creditorului la despagubiri pentru omisiunea sa de a depune minime diligente pentru evitarea producerii prejudiciului, poate parea contra-intuitiva. Cu toate acestea, solutia este logica, pentru mai multe motivatii de natura principiala sau practica.

Atat sanctiunea neplatii la termen a datoriei banesti, cat si consolidarea valorii creantei banesti sunt justificate prin ratiunea asigurarii lichiditatii si a continuitatii intreprinderii creditorului si, mai larg, prin ratiunea asigurarii unui flux financiar sanatos pe piata relevanta pe care actioneaza creditorul, dar aceste justificari se pierd, esuand in zona ilegitimului si a disproportionalului, daca creditorul asista pasiv la “umflarea” obligatiei de plata sau chiar o incurajeaza, asteptand momentul in care ar urma sa “colecteze” rezultatul acestei acumulari, care se intampla prin simpla trecere a timpului. Daca daunele – interese moratorii (legale sau conventionale) sunt, asa cum s-a retinut in doctrina clasica a dreptului civil, modalitati indirecte de asigurare a executarii in natura a obligatiei principale[4], atunci, macar pentru ineditul conducerii comparatiei pana la ultimele sale consecinte, trebuie extrasa concluzia ca, la fel ca si in cazul asigurarilor de bunuri, creditorul trebuie sa ia masuri pentru prevenirea aparitiei “riscului asigurat”. Conform art. 2216 alin. 1 C. civ., in asigurarile de bunuri, “asiguratul este obligat sa intretina bunul asigurat in conditii corespunzatoare, in scopul prevenirii producerii riscului asigurat” iar, conform art. 2216 alin. 3, asiguratul, chiar dupa producerea riscului, trebuie sa ia masuri de limitare a pagubelor. Mai mult chiar, daca, in asigurarile de bunuri sau in asigurarile de raspundere civila, riscul asigurat a fost produs cu intentie de catre asigurat, atunci asiguratorul nu datoreaza indemnizatia (art. 2208 alin. 2 C. civ.). Asa cum asigurarile se incheie in scopul acoperirii, in totalitate sau in parte, a pagubelor cauzate de evenimentul asigurat, si nu pentru a procura asiguratului un beneficiu speculativ sau ilegitim rezultat din incasarea indemnizatiei de asigurare, prin abandonul implicit sau voluntar al bunului sau al valorii asigurate, tot asa, daunele-interese sunt menite a acoperi o paguba, si nu a duce la imbogatirea fara just temei a creditorului.

Pe de alta parte, solutia este o rezultanta comuna a cerintei interdependentei intereselor partilor, reclamata de solidarismul contractual, si a imperativul echilibrului contractual, care pretinde repartitia justa a emolumentului contractual si a eventualelor pierderi. Intr-adevar, in virtutea solidarismului contractual, partile sunt datoare nu numai sa coopereze in vederea atingerii emolumentului contractului, fiecare dintre parti trebuind sa ii asigure celeilalte parti satisfacerea interesului contractual, dar si sa actioneze (individual sau in cooperare cu cealalta parte) pentru evitarea aparitiei sau a agravarii unui prejudiciu rezultat din derularea defectuoasa a contractului ori din aparitia unor evenimente situate dincolo de vointa partilor, dar care ar afecta economia contractului si, implicit, sansele creditorului de a-si recupera prejudiciul de la un debitor devenit, intre timp, cvasi-insolvabil. Creditorului nu i se poate permite sa lase prejudiciul sa se produca si sa se amplifice la infinit, desi, cu minime diligente, ar fi putut sa il evite sau sa ii limiteze amplitudinea. Aceasta amplificare a daunelor ar, fi de altfel, in dezavantajul creditorului, intrucat, pe masura cresterii lor, scade capacitatea debitorului de a le achita. A decide altfel ar insemna ca o institutie legitima, aceea a daunelor-interese datorate de debitor pentru ne-executarea fara justificare a obligatiilor contractuale, sa se transforme intr-un motiv de speculatie juridica fara fundament economic si intr-un motiv de ruina a debitorului (situatie care, rapid, s-ar intoarce chiar impotriva creditorului, intrucat un debitor insolvabil este echivalent cu un debitor lipsa). Ar fi ca si cand un asigurat si-ar abandona propria casa, lasand-o prada incendiului, fie pentru a incasa asigurarea, fie pentru a grabi emiterea avizelor si aprobarilor necesare demolarii.

Regula impartirii pierderilor si, dupa caz, a liberarii de obligatia de despagubire a debitorului pentru motivul lipsei diligentei minimale a creditorului ce trebuie depusa pentru evitarea producerii prejudiciului, prevazuta de art. 1534 C. civ., se aplica si in cazul acumularii excesive a volumului platilor care ar trebui efectuate de debitor ca urmare a aplicarii inechitabile a regulilor supletive sau a clauzelor contractuale exprese din domeniul daunelor moratorii, din domeniul actualizarii creantei si din domeniul nominalismului monetar.

Un contract avand ca obiect o obligatie pecuniara care, fie prin intermediul unor clauze exprese, fie prin intermediul unor norme legale supletive (norme menite a completa lacunele de reglementare ale contractului), ar impune (i) o indexare a sumelor de plata in functie de rata inflatiei ori in functie de rata de schimb sau o consolidare in moneda straina a obligatiei de plata a debitorului, (ii) o penalitate de intarziere dublata de plata anticipata a tuturor ratelor, adaugata luarii in posesie a bunului achizionat pe credit sau in leasing sau (iii) o penalitate excesiva, amplificata la infinit prin simpla trecere a timpului, toate acestea supra-amplificate de omisiunea creditorului de a depune minime diligente menite a evita producerea unui prejudiciu rezultat din ne-executarea obligatiei originare de plata, ar putea determina numai aplicarea mecanismului revizuirii judiciare a contractului in vederea re-echilibrarii prestatiilor, ci si aplicarea regulii relative la exonerarea (liberarea) debitorului de obligatia de plata a despagubirilor pentru omisiunea minimelor diligente ale creditorului menite a evita producerea prejudiciului. Spre exemplu, daca in contract exista o dobanda variabila, iar variabilitatea respectiva determina costuri excesive sau ruinatoare in sarcina debitorului, creditorul are obligatia de minima diligenta de a-l avertiza pe debitor si de a-i oferi posibilitatea de a trece la o dobanda fixa, sustenabila pe termen lung. Daca in contract exista o clauza de indexare a monedei de plata sau de consolidare a platilor intr-o moneda straina, iar hiper-valorizarea monedei de plata sau de consolidare determina cresterea galopanta a volumului platilor in moneda in care debitorul isi obtine principalele venituri, atunci creditorul trebuie sa il avertizeze de indata pe debitor si sa ii ofere posibilitatea conversiei monedei de cont in moneda de plata, la un curs de schimb care sa faca sustenabil pe termen lung contractul. Spre exemplu, in aplicarea unui principiu din Directiva nr. 2014/17 a Comisiei si a Parlamentului European prin creditele de consum imobiliare, o variatie de maxim 20% fata de momentul incheierii contractului a cursului monedei de plata fata de moneda de cont (de consolidare a creantei), mai ales in cazurile in care debitorul nu este acoperit natural fata de riscul valutar al hiper-valorizarii monedei de plata, obliga creditorul sa-l avertizeze pe debitor si sa il informeze de indata asupra posibilitatii efectuarii conversiei in moneda in care debitorul isi obtine majoritatea veniturilor, tocmai in vederea evitarii riscului de hiper-valorizare a monedei de cont (de indexare sau de consolidare a creantei banesti). Avertizarea prompta a debitorului si oferta de stabilizare a volumului de plati in vederea reducerii riscului penalitatilor excesive este nu numai o obligatie de cooperare a creditorului cu debitorul, dar si o masura prudentiala sanitara pentru creditor, intrucat un debitor ruinat este, in sine, un risc de neplata pentru creditor sau, mai degraba, un debitor lipsa.  In plus, o astfel de minima diligenta a creditorului, ne-executata fiind, poate determina liberarea debitorului de obligatia de a plati despagubiri rezultate din neexecutarea contractului. Daca poate proba omisiunea efectuarii de catre creditor a acestor minime diligente, debitorul poate solicita liberarea de obligatia de despagubire atat in cadrul unei actiuni in constatare, cat si in cadrul unei contestatii la executare. Daca penalitatile contractuale sunt excesive sau ruinatoare, iar creditorul nu il avertizeaza pe debitor in legatura cu riscul cresterii nelimitate a obligatilor de plata sau nu ia alte masuri minimale pentru evitarea producerii prejudiciului, atunci penalitatile nu numai ca pot fi reduse, conform art. 1541 C. civ., dar ele pot fi, pur si simplu, sterse, prin decaderea creditorului din dreptul de a le mai pretinde, conform art. 1534 alin. 2 C. civ.. De altfel, penalitatea nu poate fi ceruta atunci cand executarea obligatiei a devenit imposibila din cauze neimputabile debitorului (art. 1540 alin. 2 C. civ.), iar omisiunea minimei diligente a creditorului in vederea evitarii producerii prejudiciului nu este o cauza imputabila debitorului, ci o “cauza straina”, exoneratoare de raspundere.

2. Intrucat regulile evaluarii judiciare a prejudiciului in cazul raspunderii civile contractuale sunt similare (uneori pana la identitate) cu cele privind raspunderea civila delictuala, explicatiile si consecintele practice mai sus expuse se aplica nu numai raspunderii civile contractuale, ci si raspunderii civile delictuale. De altfel, art. 1534 C. civ. isi are corespondentul aproape identic in art. 1371 alin.1 C. civ., text plasat de legiuitor in materie de raspundere civila delictuala, conform caruia, “in cazul in care victima a contribuit cu intentie sau din culpa la cauzarea ori la marirea prejudiciului sau nu le-a evitat, in tot sau in parte, desi putea sa o faca, cel chemat sa raspunda va fi tinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o”.

Asa cum se va putea observa mai jos, aplicabilitatea regulilor evaluarii judiciare a prejudiciului in materie fiscala rezulta nu numai din caracterul acestora de drept comun pentru procedura fiscala relative la creantele fiscale si la recuperarea prejudiciilor prin intermediul executarii silite fiscal, ci si din principiul rolului activ al organului fiscal si din principiul proportionalitatii.

De asemenea, se va putea observa mai jos ca, in materie penala, aplicabilitatea regulilor evaluarii judiciare a prejudiciului (si, implicit, a regulii diminuarii despagubirilor sau a liberarii debitorului de obligatia de plata a acestora) este data de dispozitiile art. 19 alin. 5 C. pro. cpen.

Intelesul aproape identic al art. 1534 C. civ. cu echivalentul sau, art. 1371 alin. 1 C. civ., rezulta dintr-o recenta decizie de interpretare obligatorie, cu efecte erga omnes, pronunata de ICCJ in domeniul raspunderii civile antrenate in cadrul unui proces penal[5]. Prin Decizia nr. 12/2016 s-a statuat ca “dispozitiile art. 1371 alin. 1 din Codul civil se interpreteaza in sensul ca autorul faptei [debitorul obligatiei de acoperire a prejudiciului cauzat de fapta penala, n.n., Gh. P.] va fi tinut sa raspunda numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o in cazul in care victima prejudiciului a contribuit si ea cu vinovatie la cauzarea ori la marirea prejudiciului sau nu l-a evitat, in tot sau in parte, desi putea sa o faca”.

In edictarea acestei solutii s-a pornit de la sesizarea Curtii de Apel Targu Mures, pricinuita de un dosar penal in care era probat faptul ca victima faptei ilicite contribuise la cauzarea prejudiciului, sesizare ce ridica problema daca art. 1371 alin. 1 din Codul civil se interpreteaza in sensul ca poate fi retinuta culpa victimei la marirea sau la neevitarea prejudiciului, chiar daca actiunea sau omisiunea victimei nu este una ilicita.

In opinia instantei de trimitere la ICCJ a intrebarii preliminare, textul art. 1371 alin. 1 C. civ. “nu pretinde victimei sa savarseasca ea insasi o fapta ilicita”, instanta de trimitere considerand ca doar atitudinea victimei din punct de vedere subiectiv este importanta, astfel ca, “atunci cand victima avea posibilitatea sa reduca sau sa evite prejudiciul ori agravarea acestuia prin mijloace rezonabile si nu a facut-o, autorul va fi tinut sa raspunda numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o” si ca, deci, “fapta victimei trebuie analizata din punct de vedere subiectiv, si nu obiectiv”.

In considerentele Deciziei nr. 12/2016, ICCJ a retinut ca legea nu impune conditia ca victima sa savarseasca ea insasi o fapta ilicita, fiind relevanta, in ipoteza data, doar examinarea atitudinii victimei, sub forma intentiei sau culpei, necesara si suficienta fiind doar proba “unei fapte culpabile concurente care se inscrie in lantul cauzal generator al prejudiciului si care constituie o circumstanta legala de diminuare a obligatiei de despagubire aflate in sarcina faptuitorului”; fapta victimei, care a contribuit la cauzarea prejudiciului si care a concurat cu cea a autorului faptei ilicite, devine o cauza straina ce afecteaza in mod direct raportul de cauzalitate si, indirect, prin aceasta, celelalte conditii ale raspunderii civile delictuale retinute in sarcina autorului faptei ilicite; asadar, “daca exista o vinovatie comuna a autorului infractiunii si a victimei, intinderea despagubirilor la a caror plata va fi obligat autorul va fi direct proportionala cu ponderea contributiei sale la producerea prejudiciului; […] autorul faptei va fi tinut sa raspunda numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o in cazul in care victima prejudiciului a contribuit si ea cu vinovatie la cauzarea ori la marirea prejudiciului sau nu l-a evitat, in tot sau in parte, desi putea sa o faca.

Din perspectiva analizei de fata, mult mai importante sunt celelalte doua considerente ale ICCJ, inserate din Decizia nr.12/2016. Pentru a ajunge la concluzia conform careia “consecinta aplicarii acestei reguli [art. 1371 alin. 1 din Codul civil] are drept efect diminuarea cuantumului despagubirilor datorate de faptuitor, acesta fiind responsabil numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o”, ICCJ a retinut, cu caracter de principiu, ca “prejudiciul este nu numai conditia raspunderii reparatorii, ci si masura ei, in sensul ca ea se angajeaza doar in limita prejudiciului injust cauzat”. De vreme ce prejudiciul este masura raspunderii reparatorii, se poate extrage destul de facil concluzia ca, daca prejudiciul s-a produs in totalitate sau s-a agravat din cauza atitudinii (active sau pasive) culpabile a victimei prejudiciului, debitorul va putea fi liberat de intreaga obligatie a repararii acelui prejudiciu si nu doar de o parte a acesteia, sub forma diminuarii obligatiei de reparare a prejudicului.

3. Extensia larga, cuprinzand si raspunderea civila delictuala, a regulii diminuarii sau a liberarii debitorului de obligatia acoperirii prejudicului pentru omisiunea diligentelor minime ale creditorului in vederea evitarii producerii prejudiciului, este de o capitala importanta practica in domeniul raspunderii civile antrenate in cadrul procesului penal, precum si in domeniul raspunderii civile antrenate in cadrul executarii silite a creantelor fiscale.

3.1. In procedura penala, in cazul infractiunilor de rezultat, repararea prejudiciului cauzat de savarsirea infractiunii se face conform regulilor din legea civila (art. 19 alin. 5 C. pr. pen.). In consecinta, intrucat art. 1534 C. civ. si corelativul sau, art. 1371 alin. 1 C. civ., fac parte din “legea civila”, in cazul in care nu a depus minime diligente pentru evitarea producerii prejudiciului, persoana vatamata nu mai este indrituita la acoperirea prejudiciului, intrucat faptuitorul (debitorul obligatiei) nu mai este tinut sa acopere prejudiciul.

Desigur ca, pentru a se putea antrena astfel de consecinte drastice pe planul raspunderii civile in cadrul procesului penal, persoana vatamata trebuie sa poata, atat din punct de vedere obiectiv, cat si din punct de vedere subiectiv, sa depuna acele minime diligente pentru evitarea producerii prejudiciului. Evident ca nu se pune problema unor astfel de minime diligente in cazul victimelor unor fapte cum ar fi furtul calificat, talharia, inselaciunea, fapta creditorului de a profita de starea de nevoie a debitorului etc., caci acestea, prin imprevizibilul sau violenta lor, nu pot fi evitate, oricate diligente ar depune victima, dar astfel de minime diligente se cer entitatilor calificate si, mai ales, autoritatilor publice, in cazurile de prejudicii care ar putea fi antrenate de fapte cum sunt gestiunea frauduloasa, bancruta frauduloasa, delapidarea, evaziunea fiscala sau abuzul in serviciu. Omisiunea de a depune minime diligente pentru evitarea producerii prejudiciului echivaleaza cu contributia victimei insasi la cauzarea sau la majorarea acestuia. Intrucat “prejudiciul este masura raspunderii reparatorii”, asa cum a statuat ICCJ in Decizia nr. 12/2016, inseamna ca aceasta omisiune este, si in cadrul actiunii civile aferente unui proces penal, liberatorie (partial sau total) pentru autorul prejudiciului. Astfel de minime diligente in astfel de cazuri, in privinta unor astfel de persoane sau entitati, sunt obligatorii, intrucat aceste persoane si entitati au mijloacele logistice si financiare, precum si resursele umane necesare evitarii prejudiciilor ce ar putea fi cauzate de persoanele cu care intra in relatii juridice, justificate de ratiuni economice, sociale sau, pur si simplu, comunitare. Raporturile juridice care pot degenera in astfel de fapte impun, atat la momentul nasterii lor, cat si in cursul derularii lor, o conduita atenta a acestor entitati calificate sau autoritati publice, care nu pot asista pasiv la derularea in paguba proprie sau in paguba interesului public, a acestor raporturi juridice, fara a depune minime diligente pentru stoparea acumularii de prejudicii, inclusiv prin sesizarea prompta a organelor de cercetare penala, atunci cand se impune, care ar putea impune rapid masuri asiguratorii, conservatorii si preventive. Acumularea in perioade lungi de timp a unor despagubiri nu inseamna ca aceste prejudicii chiar se vor putea recupera de la infractor, care poate deveni insolvabil intre timp (inclusiv printr-o regie sau printr-o constructie juridica artificiala de ascundere a bunurilor si a valorilor urmaribile). In locul unui proces penal declansat la 10 ani de la savarsirea faptei, raportul juridic de functie publica ce a degenerat intr-un abuz in serviciu ar fi trebuit incetat imediat, la momentul faptei, pentru a evita producerea si agravarea prejudiciului; contractul de privatizare care a degenerat in delapidare, fapte de coruptie si abuz in serviciu ar fi trebuit incetat imediat, in acelasi scop al evitarii producerii prejudiciului; contractele, operatiunile, platile si incasarile unui contribuabil sau ale unui grup care au degenerat in evaziune fiscala si spalare de bani ar fi trebuit oprite la momentul faptei, prin recalificare si ajustarea bazei de impunere, pentru a evita producerea prejudiciului; un prejudiciu provocat creditorilor pintr-o fapta de bancruta simpla sau frauduloasa ar fi putut fi evitat prin declansarea unei insolvente fata de debitor la cererea creditorului, printr-o atenta monitorizare a procedurii si prin exercitiul cailor de atac prevazute de legea insolventei, menite a apara drepturile creditorilor inclusiv impotriva unor potentiale bancrute, o procedura penala declansata la mai mult de 3 luni de la savarsirea faptei fiind inutila, intrucat opereaza incetarea procesului penal pentru tardivitatea plangerii penale prealabile. In plus, in conditiile art. 1534 alin. 2 C. civ., dovada ca se puteau depune aceste minime diligente determina si exonerarea faptuitorului de obligatia de a acoperi prejudiciile[6].

3.2. In procedura de executare silita fiscala, accesoriile creantei fiscale principale, respectiv, dobanzile, penalitatile si majorarile de interziere, nu pot fi pretinse de la contribuabil daca fiscul nu a depus minime diligente pentru evitarea producerii prejudiciului cuantificat sub forma acccesoriilor fiscale. Lipsa minimala de diligenta in evitarea acestui prejudiciu poate duce si in cazul creantei fiscale la pierderea dreptului de a pretinde despagubiri. Se intampla deseori in practica organelor fiscale ca o creanta fiscala sa fie pretinsa la plata la distante mari in timp fata de momentul scadentei, profitand de termenul mare de prescriptie a creantei fiscale, care este, practic, dublu fata de cel din dreptul comun, debitului principal atasandu-i-se si accesorii (dobanzi, penalitati si majorari) care, de regula, dubleaza si uneori tripleaza suma originara.

O astfel de practica este in contradictie nu numai cu obligatia creditorului de a depune minime diligente pentru evitarea producerii prejudiciului, ci si cu proportionalitatea si cu principiul rolului activ si al bunei credinte in relatia cu contribuabilii. Conform art. 6 alin. 2-3 din Codul de procedura fiscala, organul fiscal isi exercita dreptul de apreciere in limitele rezonabilitatii si echitatii, asigurand o proportie justa intre scopul urmarit si mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia; termenele trebuie sa fie rezonabile, putand fi prelungite pentru motive temeinice. Conform art. 7 alin.1-2 si, respectiv, art.12 alin.1, din acelasi Cod de procedura fiscala, in desfasurarea unei proceduri de administrare a creantelor fiscale, organul fiscal instiinteaza contribuabilul asupra drepturilor si obligatiilor prevazute de lege ce ii revin acestuia in desfasurarea procedurii si are obligatia sa examineze starea de fapt in mod obiectiv si in limitele stabilite de lege, precum si sa indrume contribuabilul/platitorul in aplicarea prevederilor legislatiei fiscale, in indeplinirea obligatiilor si exercitarea drepturilor sale, ca urmare a solicitarii contribuabilului/platitorului sau din initiativa organului fiscal, dupa caz; relatiile dintre contribuabili si organele fiscale trebuie sa fie fundamentate pe buna-credinta, in scopul realizarii cerintelor legii; buna credinta a contribuabilului se prezuma, pana cand organul fiscal dovedeste contrariul. Organul fiscal are, deci, atat obligatia de informare si indurmare a contribuabilului, cat si un rol activ in preventia prejudiciilor fiscale si in stimularea cresterii gradului de conformare voluntara a contribuabilului (plata benevola a obligatiilor fiscale), de unde deriva obligatia de a actiona din timp, in asa fel incat datoria fiscala sa fie prompt achitata, iar accesoriile (despagubirile moratorii) sa nu se acumuleze in volume prohibitive, care sa depaseasca suprafata financiara sau chiar patrimoniala a contribuabilului. Or, un contribuabil covarsit de datorii rezultate din penalitati, majorari si alte accesorii amplificatoare ale datoriei principale, ar putea deveni rapid un contribuabil insolvabil si, deci, ar putea determina pierderea prin imposibilitate de plata a creantei fiscale.

In procedura fiscala nu numai accesoriile fiscale, dar chiar si creanta fiscala principala se pot pierde daca fiscul nu a depus minime diligente pentru a o pretinde contribuabilului onest care, la data asa-zisului fapt generator al creantei fiscale, nu era in cunostinta de cauza asupra “calitatii” sale de contribuabil. In practica organelor fiscale, in anii 2009-2013, anumite operatiuni juridice considerate, pana la acel moment, neimpozabile cu tva, au devenit brusc[7] impozabile, persoanele in cauza fiind, retroactiv, obligate sa plateasca tva, plus accesorii care triplau valoarea “creantei” principale, la care s-a adaugat (pana la aparitia cauzelor conexe Tulica si Plavosin[8]) sanctiunea refuzului dreptului de deducere a tva-ului achitat. A fost (este inca) cazul operatiunilor juridice de transfer al dreptului de proprietate asupra imobilelor si cazul cesiunilor de drepturi de autor. O norma fiscala incerta, impredictibila, asupra exactitatii careia nu exista lamurire oficiala nici macar in practica anterioara schimbarii bruste a comportamentului organului fiscal, nu este o lege in sensul CEDO si, deci, trebuie inlaturata de la aplicare. Fiscul nu poate extrage o taxa sau un impozit dintr-o incertitudine legislativa[9].

De altfel, in dreptul fiscal (si chiar si in dreptul penal), solutia aparent surprinzatoare prezenta in art. 1534 alin.2 Cciv isi gaseste un suport si in principiului proportionalitatii, un principiu menit, mai ales in domeniul administrativ sau fiscal, sa solutioneze conflictul intre un interes privat si un interes public. Masura legala sau administrativa luata in interes public, care afecteaza interese private, fara, insa, a le anihila, trebuie sa fie corespunzatoare atingerii unui scop legitim, necesara si rezonabila. In caz contrar, masura incalca principiul proportionalitatii. Asa cum s-a vazut mai sus, acesta este evocat, de altfel, chiar in art. 6 alin. 2-3 din Codul de procedura fiscala.

Conform jurisprudentei CJUE, statele membre sunt obligate sa isi exercite competentele cu respectarea dreptului Uniunii si a principiilor sale generale si, in consecinta, cu respectarea principiului proportionalitatii[10].

In jurisprudenta relativ recenta a sectiei de contencios administrativ a ICCJ[11] s-a retinut, in legatura cu principiul proportionalitatii, ca acesta obliga autoritatile publice sa ia numai acele masuri necesare pentru atingerea scopului urmarit. Asa cum bine s-a aratat in doctrina relativ recenta[12], “in conditiile in care culpa pentru inexistenta unei legislatii fiscale corespunzatoare apartine autoritatilor statului, solicitarea penalitatilor si dobanzilor de intarziere ar trebui vazuta ca o masura administrativa care incalca principiul proportionalitatii”. Or, culpa autoritatilor pentru incertitudinea legala si reglementara echivaleaza cu omisiunea de a depune minime diligente pentru prevenirea aparitiei prejudiciului fiscal. Asa cum rezulta si din jurisprudenta instantei europene de la Luxembourg, “penalitatile nu trebuie sa treaca dincolo de ce este strict necesar […], iar procedurile de control […] nu trebuie sa fie insotite  de o penalitate disproportionata cu gravitatea  incalcarii[13]”; aceste masuri, menite a consolida veniturile statului, nu trebuie sa mearga dincolo de ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv si nici nu ar putea fi exercitate astfel incat sa limiteze dreptul[14]”.

4. Din perspectiva asa-numitei “lupte” contra evaziunii fiscale, a hotiei din banii publici si a coruptiei, comportament al autoritatilor fiscale si penale pe care il putem percepe in spatiul public mai ales in anii posteriori crizei declansate in anul 2008 prin falimentul bancii de investii Lehman Brothers, afirmatia – cheie a ICCJ, conform careia prejudiciul este masura raspunderii reparatorii, este cruciala. Sumele exorbitante vehiculate ca prejudicii sunt, fara indoiala, rezultanta aproape exclusiva a unei “inflatii” a daunelor acumulate prin simpla trecere a timpului, inflatie favorizata de atitudinea pasiva a “victimei” acestor prejudicii, adica autoritatile si institutiile publice care au mandat de la contribuabili pentru a colecta cu promptitudine banii publici, care isi tradeaza constant misiunea de bonus pater familias, asistand inerte la prejudicierea proprietatilor si veniturilor publice dar, mai ales, a sanselor de a fi recuerate vreodata. Autoritatile considera ca simpla amenintare cu penalitatile exorbitante este suficienta pentru a starni conformarea “voluntara” (constienta, dar nu libera, ci impusa prin frica de consecintele raspunderii) a contribuabililor si ca, daca suspiciunea de frauda se extinde la toti contribuabilii, acestia vor deveni mai disciplinati din punct de vedere fiscal. Este anormal ca o astfel de “victima” sa stea in pasivitate cu decadele, asteptand ca valoarea prejudiciului sa devina cat mai mare, in asa fel incat, in proportie inversa, “beneficiile” mediatice sa fie cat mai mari, in timp ce sansele de recuperare a prejudiciilor (imense pe hartie) tind asimptotic catre zero, intrucat, in timp, autorul prejudiciului poate devenit, obiectiv sau regizat (artificial), insolvabil, cu consecinta imposibilitatii recuperarii prejudiciului. Or, un prejudiciu de 10 lei nerecuperabil este tot atat de “valoros” cat un prejudiciu de 10 milioane de lei nerecuperabil. Singurul “avantaj”, in acest caz, ramane cel mediatic, al luptatorului anti-coruptie, anti-evaziune si anti-hotie, salvator al aparentelor, si nu al banilor publici.


[1] Pentru evocarea acestei solutii, a se vedea:  Decebal-Adrian Ghinoiu, comentariul art. 1534 Cciv, in Fl Baias si colectivul, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, 2014, CH Beck, p. 1695, care il citeaza pe B. Audit (La vente internationale de marchandises. Convention des Nations-Unies du 11 avril 1980, LGDJ, Paris, 1990, p.170); un autor (Bazil Oglinda, Remedii antipasivitate in arbitrajul commercial international. Obligatia creditorului de a-si limita prejudiciul, publicat pe juridice.ro) a aratat ca “obligatia creditorului de limitare a prejudiciului este reglementata la nivel international in Principiile UNIDROIT precum si in Conventia de la Viena din 1980 privind Contractele pentru vanzarea internationala de bunuri si ca legislatia nationala a preluat reglementarea internationala in Codul Civil, textul fiind aproape identic celui prevazut de Principiile UNIDROIT”;  a se vedea, pentu dreptul nostru, L. Pop, I. Fl. Popa, S. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligatiile, Ed. Universul juridic, Bucuresti, 2012, p. 258, care considera ca, pentru partajarea raspunderii intre debitor si creditor sau pentru diminuarea despagubirilor datorate de debitor nu este neaparat necesara proba vinovatiei creditorului; cu toate acestea, legatura de cauzalitate intre fapta sau omisiune creditorului si neexecutarea de catre debitor a obligatiei este esentiala.
[2] In doctrina foarte recenta (a se vedea Monna-Lisa Belu Magdo, Raspunderea civila contractuala in noul Cod civil, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2017, p.229) s-a retinut ca, atunci cand creditorul, nu depune minime diligente pentru evitarea producerii sau agravarii prejudiciului, ar fi inechitabil ca numai debitorul sa raspunda. Mai mult chiar, autoarea afirma : „creditorul are […] obligatia sa nu astepte o finalizare defectuoasa a contractului, pentru ca apoi sa solicite despagubiri”. In opinia autoarei, impartirea sarcinii acoperirii prejudiciului intre debitor si creditor si, mai mult, liberarea debitorului de obligatia de acoperire a prejudiciului, este justificata de faptul ca creditorul a abdicat de la principiul bunei credinte si al colaborarii cu debitorul in executarea contractului ori si-a asumat riscul producerii prejudiciului cauzat de un eveniment, dand ca exemplu situatia in care creditorul nu a furnizat informatiile corecte sau materialele necesare executarii contractului, omisiuni care l-au impiedicat pe debitor sa isi execute obligatiile.
[3] In acelasi sens, Decebal-Adrian Ghinoiu, op.cit., p.1729.
[4] Ideea a fost emisa, pentru prima data aici : T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generala a obligatiilor, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1968, p. 320.
[5] Este vorba de Decizia nr. 12 din 16 mai 2016 privind pronuntarea unei hotarari prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare si aplicare a dispozitiilor art. 1391 alin. 1 si art. 1371 alin. 1 din Codul civil, publicata in M. Of. nr. 498/2016.
[6] Ne putem intreba daca nu cumva stergerea, ulterior savarsirii faptei, a acestei obligatii de acoperire a prejudiciului, ar putea determina si achitarea, pentru aneantizarea unuia dintre elementele constitutive ale infractiunii. In cazul asa-numitelor „infractiuni de rezultat”, lipsa unui rezultat pagubitor al faptei inseamna lipsa infractiunii. In cazul evocat de art. 1543 alin.2 Cciv, prejudiciul exista, numai ca, in lipsa unor minime diligente depuse de creditor (in ipoteza unei infractiuni de rezultat, creditorul este victima infractiunii), obligatia faptuitorului de a repara prejudiciul se sterge, ceea ce echivaleaza cu inexistenta de la inceput a prejudiciului. In orice caz, indiferent de existenta raspunderii penale, masurile asiguratorii menite a repara prejudiciul, precum si masura de siguranta a confiscarii speciale sau extinse raman fara obiect dupa ce se va fi probat ca creditorul nu a depus minime diligente pentru a evita producerea prejudiciului.
[7] Prin Decizia nr.2/2011 a Comisiei Fiscale Centrale, Ministerul Finantelor a „decretat” ca, pentru livrarile taxabile de constructii si de terenuri, taxa pe valoarea adaugata colectata aferenta se determina in functie de vointa partilor, prin aplicarea cotei de TVA la contravaloarea livrarii, chiar si in cazul in care partile nu au convenit nimic cu privire la TVA. Aceasta „solutie” incerca, in mod intrucavta naiv, sa justifice retroactiv campania inceputa in anul 2009 de fisc de impunere retroactiva cu tva a tranzactiilor imobiliare. Doar ca, in perioada 2005-2009, nimeni nu stia, nici macar fiscul, ca aceste tranzactii sunt purtatoare de tva, ci doar de impozit pe tranzactie.
[8] CJUE, cauzele conexate C – 249/12 si C – 250/12 Corina Tulica Hrisi si Calin Ion Plavosin.
[9] CEDO, speta Martorii lui Iehova contra Frantei, decizia din 30 iunie 2011.
[10] Cauza C-188/09 Profaktor Kulesza, Frankowski, Jóźwiak Orłowski.
[11] “O masura nationala care conditioneaza, in esenta, dreptul la scutire de la plata unei contributii de respectarea unor obligatii de forma, fara a lua in considerare cerintele de fond si, mai ales, fara a se intreba daca acestea erau indeplinite, depaseste ceea ce este necesar pentru a se asigura perceperea corecta a taxei (C.E.J. – Speta Collee – C 146/05). […] In baza principiului prevalentei substantei asupra formei, relevat si aplicat de Curtea de Justitie a Uniunii Europene in aceeasi speta, precum si de Inalta Curte de Casatie si Justitie in Decizia nr. 2041/2007, autoritatile publice nu pot aduce restrangeri drepturilor individuale sau impune obligatii pe considerente pur formale, in masura in care acestea nu sunt dublate de considerente ce tin de substanta raporturilor sociale carora li se adreseaza. “refuzul acordarii unui drept prevazut de lege, pe motiv ca nu s-a indeplinit o formalitate, care nu este determinanta in obtinerea acelui drept, inseamna a nesocoti principiile generale aplicabile in materie de fiscalitate, relevate si in jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene, respectiv principiul certitudinii impunerii, principiul proportionalitatii si principiul prevalentei substantei asupra formei”. A se vedea ICCJ, Sectia de Constencios administrativ si fiscal, decizia nr. 1424/2013, care poate fi descarcata de aici.
[12] Luisiana Dobrinescu, Principiul proportionalitatii in Dreptul European. Exemple de neproportionalitate din legislatia si practica romaneasca, in Curierul fiscal, nr.1/2013.
[13] C-210/91 Comisia Europeana vs. Grecia, apud L. Dobrinescu, loc.cit.
[14] CEJ, speta C 286/94 Garage Molenheide BVBA v. Belgian State, apud L. Dobrinescu, loc.cit.


Prof. dr. avocat Gheorghe Piperea
PIPEREA & ASOCIATII