5,380 citiri

Patrimoniul cultural și natural și Dreptul său

poza 2Expresia „dreptul patrimoniului cultural și natural” este o apariție recentă în peisajul dreptului comparat, lucrările consacrate subiectului rămânând încă rare și în căutarea definitivării obiectului propriu de reglementare și de cercetare, precum și în privinţa surprinderii și exprimării specificității sale. În orice caz, suntem în prezența unui ansamblu de reglementări în curs de structurare, formal într-o nouă ramură, dacă nu autonomă cel puțin identificabilă prin singularitatea sa. Ca o primă dimensiune definitorie, noul drept deține un obiect specific de protecție și conservare, patrimoniul (natural și cultural), o noțiune astfel fundamentală, fondatoare.

Coborâtor din ancestralul complex al „Arcei lui Noe” al popoarelor, expresie a instinctului natural de conservare și supraviețuire al fiecărui individ, patrimoniul este un termen polisemic, un concept în mișcare, unul dintre cele mai străvechi, mai persistente și mai intangibile ale culturii, istoriei și dreptului.

Patrimoniul – conceptul pivot. Din punct de vedere etimologic, provine din latinescul patrimonium și evoca ideea de moștenire, mai precis semnifica, inițial, „bunul transmis de tată”, fără ca, totuși, să întruchipeze un concept juridic, în timp ce res patrimonio erau lucrurile susceptibile de apropriere privată, dar compunând domeniul public roman. Așadar, însăși etimologia termenului (ceea ce provine de la părinți), trimite la ideea de transmisiune.

La originile și începuturile sale, în dreptul roman, patrimoniul desemna bunurile unei persoane, dar într-o abordare „obiectivă” sau „obiectivistă”, adică una centrată pe bunuri. Totodată, el era conceput ca fiind colectiv; se compunea din toate bunurile necesare folosinței comune a grupului (a familiei, în principal) și exista, în consecință, pe durata acestei utilizări. De asemenea, și în Grecia arhaică el reprezenta „ansamblul terenului util supraviețuirii unei familii”.

În prelungirea unei atari viziuni, în perioada feudală bunurile donate Bisericii formau „patrimoniul săracilor”. La 1694, Dictionnaire de l’Académie française îl definea „un bun care vine de la tată și de la mamă, care a fost moștenit de la tatăl și de la mama sa”, iar pentru l’Encyclopédie d’Alambert era vorba de „un bun de familie; ceva care a provenit prin succesiune ori prin donație în linie directă”.

Metafizica unui concept. Așa cum arătam anterior, din punctul de vedere al semnificiațiilor primordiale, orice patrimonium presupune un pater, iar pentru jurişti orice pater îşi are originile în pater familias: principalul actor al dreptului privat roman, cel care exercită în mod legitim o potestas asupra membrilor familiei, dintre care unii vor dobândi prin intermediul instituţiei moştenirii şi patrimonium-ul. A vorbi despre patrimoniu înseamnă, aşadar, înainte de a  ne exprima asupra chestiunilor aşa-zis patrimoniale (în limbajul curent astăzi: evaluabile în bani), a vorbi despre puterea legitimă şi despre titularul patrimoniului ca moştenitor legitim al unui pater care la rândul lui moştenise patrimoniul în discuţie: deci şi despre patrimoniu ca obiect al unei tradiţii, mai precis: al unei tradiţii pe linie paternă. Să însemne aceasta lăsarea la o parte a mamelor? Cu siguranţă că nu, câtă vreme modalitatea prin excelenţă de formare a familiei legitime din care se vor naşte moştenitorii patrimonium-ului nu este alta decât matrimonium, prin urmare, căsătoria, aşezată nu întâmplător sub semnul maternităţii, aşadar, al mamei caracterizate de romanistul spaniol Alvaro D’Ors  „protagonistă a perpetuării speciei umane”, funcţie distinctă şi complementară celei a tatălui ca „administrator al pământului încredinţat de Dumnezeu speciei umane spre administrare”. Prin aceasta pământul însuşi se relevează ca arhetipul prin excelenţă al patrimoniului, fiind în acelaşi timp, aşa cum scria Carl Schmitt în prima frază dintr-o lucrare epocală,  şi „mama dreptului”. Dacă este adevărat că, aşa cum scria Savigny, dreptul unui popor „se dezvoltă precum limba” şi că limba care defineşte sub aspect cultural identitatea oricărui om este limba maternă (şi nu: paternă), atunci exerciţiul legitim al puterii este inseparabil de transmiterea legitimă a dreptului.

La prima vedere de la sine înţelese, aceste adevăruri se dovedesc astăzi mai mult ca oricând supuse atacului, şi aceasta datorită corelaţiei – sistematic ocultate – dintre legitimitate şi familie, corelaţie care se revelează cu asupra de măsură în conceptul – astăzi mai dispreţuit ca oricând – de „patrie-mamă”. Aşa cum Revoluţia franceză a intenţionat în mod explicit separarea legitimităţii de paternitate („plus de peres!”), tot astfel şi separarea dreptului de dimensiunea maternă a pământului şi a limbii care alcătuiesc împreună determinaţia existenţială a unui popor, se datorează mutaţiei fundamentale operate de Modernitate prin care omul devine autonom în raport cu Dumnezeu, propriul popor şi propria familie, iar societatea se transformă dintr-o familie a famililor într-o colectivitate a indivizilor. „Acesta este moştenitorul, veniţi să-l omorâm pre el şi să stăpânim moştenirea lui” (Matei 21, 38), iar astăzi limba maternă tinde să devină pentru identitatea indivizilor tot atât de irelevantă ca şi propria patrie (ubi bene ibi patria!) , ; locul patrimoniului moştenit şi destinat a fi lăsat moştenire este luat de un capital aducător de profit, la rândul lui acesta fiiind garantat de tehnica legalităţii care înlocuieşte legitimitatea întemeiată pe familie şi moştenire. Se poate spune, aşadar, şi în prezent, împreună cu Alvaro D’Ors şi Carl Schmitt, că „renunţarea la legitimitate în virtutea renunţării la o societate legitimă organizată în familii” şi „legătura indisolubilă dintre cele trei instituţii ale familiei (căsătoriei), moştenirii şi patrimoniului reprezintă cea mai importantă preocupare a juristului de astăzi”. Din această perspectivă urmează să abordăm şi noi, de pildă, patrimoniul ecologic înțeles nu ca un capital destinat însuşirii şi folosirii profitabile, ci ca „vie” (Matei 21, 38) încredinţată unei umanităţi diferenţiate în popoare, familii şi generaţii succesive de împreună-lucrători.

Diferențe și esențe. Pe o anumită scară de dezvoltare a istoriei și de progres al dreptului apare conceptul de persoană juridică și, odată cu el, cel de personalitate juridică, iar patrimoniul va fi asociat persoanei și va constitui pandantul său economic, fațeta sa materială pe scena juridică. A ajuns astfel a fi înțeles într-o concepție „subiectivă” ori „subiectivistă” și i s-a conferit un rol precis: acela de a răspunde, în sens economic, pentru toate actele titularului său.

Așadar, două viziuni, două înțelesuri, cu funcțiuni și semnificații diferite, care coexistă și se potențializează reciproc: cea „civilistă”, individuală ca amprentă evidentă a liberalismului economic și, respectiv, cea a patrimoniilor comune – cultural și natural – mult mai conservatoare și neproductivistă, dar care continuă și dezvoltă concepția originară, cu progrese corespunzătoare imperativelor timpului nostru.

Pentru percepția „civilistă”, patrimoniul este „o masă în mișcare, al cărei pasiv și activ nu pot fi disociate”, și unde toate elementele viitoare sunt chemate să se atașeze, în timp ce patrimonialitatea presupune evaluarea pecuniară, cesibilitatea oneroasă și transmisiunea mortis causa.

Dincolo de trecerea de la o concepție obiectivă la una subiectivă, noțiunea cunoaște astăzi două fenomene care îi vor marca puternic semnificațiile și statutul juridic: pe de o parte, abandonarea ideii patrimoniului unic, asociat persoanei și răspunzător pentru toate actele acesteia, și desprinderea mai multora, în funcție de marile momente din viața ei: privată, profesională, responsabilități punctuale ș.a., iar, pe de alta, revirimentul semnificației sale originare, străvechi, persistente, care cunoaște un impuls extraordinar, cea a patrimoniilor colective comune, de conservat și de transmis generațiilor viitoare. Într-adevăr, caracterul integrator și uniformizator al mondializării virulente, manifestată în ultimele decenii, a generat, ca răspuns necesar, în virtutea instinctului de conservare, nevoia protecției tradițiilor istorice și valorilor identitare, aparținătoare patrimoniului cultural și reevaluarea înțelesurilor și a regimului său juridic. Totodată, imperativul ecologic planetar și trebuințele colective, indispensabile față de anumite resurse naturale: apă, aer, biodiversitate, cunoștințe ancestrale ș.a. au generat o nouă ipostază a sa, cea de patrimoniu natural.

Surprinderea, acceptarea și exprimarea juridică a interdependențelor generate de unitatea primordială dintre natural și cultural, au favorizat, la rândul lor, emergența unui nou concept, prin excelență al prezentului, dar mai ales al viitorului: cel de patrimoniu cultural și natural.

Deși nu corespund în totalitate definiției tradiționale a patrimoniului, noile concepte se caracterizează prin aceea că, pe de o parte, se întemeiază pe un paradox: tind să se regrupeze în elemente (resurse) care pot să aibă o valoare economică, dar a căror reunire în cadrul patrimoniului este organizată tocmai pentru a le sustrage valorificării și jocului pieței, devenind astfel „patrimonii – extrapatrimoniale”, iar, pe de alta, nu mai sunt atașate unei persoane, ci au un titular colectiv (vorbindu-se astfel de patrimoniu comun al umanității, al Europei sau al fiecărei națiuni).

Concepția „publicistă” a patrimoniului trece astfel la o etapă nouă, cea a patrimoniului garant al conservării, păstrării și transmiterii moștenirii culturale și naturale a colectivităților, unul al solidarității comunităților și asigurării durabilității devenirii lor.

Emergența patrimoniilor comune. Expresia de „patrimoniul comun” a apărut și s-a răspândit în limbajul juridic începând cu anii 1960; noțiunea, ca atare, urmărea să marcheze importanța colectivă a anumitor elemente natural-culturale și să exprime nevoia prezervării caracterului comun, precum și a protejării și conservării stării acestora. Treptat, conceptul s-a declinat în mai multe ipostaze, păstrându-și însă esența definitorie.

Astfel, în dreptul internațional a apărut și s-a afirmat patrimoniul comun al umanității, cu un regim juridic propriu, aplicabil unor spații specifice: Antarcticii (în virtutea Tratatului de la Washington, din 1 decembrie 1959), cosmosului (în baza Tratatului spațial din 27 ianuarie 1967), Lunii (Tratatul din 1969), fundurilor mărilor și oceanelor și a resurselor acestora, situate dincolo de jurisdicțiile naționale ale statelor (conform Convenției privind dreptul mării de la Montego Bay, din 10 decembrie 1982). Apoi a trecut și s-a extins în planul naturii, în privința peisajului, biodiversității, monumentelor, iar în mod simbolic și al genomului uman (potrivit Declarației universale privind genomul uman și drepturile omului, UNESCO, 11 noiembrie 1997).

La nivel unional-european a apărut „patrimoniul comun al Uniunii Europene” care se referă, de exemplu, la „speciile migratoare” (Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale, precum și a faunei și florei sălbatice) ori la realizările arhitecturale (Convenția de la Grenada din 3 octombrie 1985 pentru salvgardarea patrimoniului arhitectural al Europei).

În fine, noțiunea de „patrimoniu comun al națiunii” sau „patrimoniu național” a intervenit, începând din anii 1980, cu trimitere la un interes colectiv național. Astfel, în dreptul comparat se bucură de o atare recunoaștere și un asemenea statut, de pildă, apa, limba (franceză), teritoriul, spațiile resursele și mediile naturale, siturile și peisajele, calitatea aerului, speciile animale și vegetale, diversitatea și echilibrele ecologice ș.a.

Emergența și diversificarea evantaiului patrimoniilor comune se datorează acțiunii și presiunii mai multor factori. Este vorba, mai întâi, de rarefierea și degradarea calității anumitor elemente de mediu (resurse naturale) precum apa, aerul pur, unele specii de plante și animale. Sub raport juridic, noțiunea de patrimoniu comun (natural sau cultural) a substituit pe cea de res nullius , devenită inadaptată, care trimitea la un regim potrivit căruia lucrurile respective nu aparțineau nimănui și se găseau oferite aproprierii primului venit. Treptat, resursele în cauză au devenit vulnerabile și limitate, chiar epuizabile, ceea ce a presupus integrarea lor în „patrimonii comune”, în scopul de a le conserva și a organiza utilizarea acestora în profitul tuturor.

Au acționat apoi, în aceeași direcție, revendicările cu caracter economic și iz ideologic al accesului și beneficiului pentru toți al utilizării anumitor resurse, precum și la profitul pe care îl pot genera. Așa, de exemplu, din ce în ce  mai multe resurse prezintă interese economice ori vitale importante și se acordă nepotrivit cu o apropriere privată: este cazul apei ori cel al unor medicamente vitale, în privința cărora unele populații nu dispun de mijloacele necesare asigurării lor. La fel, alte resurse, în special imateriale, precum informațiile, rezultatele cercetărilor, ideile etc., sunt revendicate a fi accesibile pentru toți, în numele interesului general. Din asemenea rațiuni, dreptul a acționat spre calificări de res communis și de bunuri comune, adică de lucruri apropriate dedicate unei utilizări colective, cu un regim care să garanteze această afectare și utilizare comună. Apoi, în fluxul unei atari perspective, s-a evoluat spre conceptul și statutul de patrimoniu comun, pentru a adăuga ideile agregării acestor resurse într-un ansamblu, de afectare în interesul unei comunități particulare de beneficiari (națiune, Uniunea Europeană, omenire) și spre a insista asupra funcției de transmitere către generațiile viitoare.

Genul proxim și diferența specifică. Patrimoniul comun nu este un patrimoniu ca oricare altul și se distinge de concepția sa tradițională din cel puțin patru puncte de vedere. Mai întâi, este vorba de patrimonii colective, care nu se atașează unei persoane, ci la o comunitate; titularii săi sunt un grup, de o cuprindere diferită: o colectivitate locală, o națiune, omenirea în întregul său ori chiar generațiile viitoare. Desigur, din perspectivă juridică, interesează mai ales calitatea de subiect, de titular, de reprezentant al drepturilor și obligațiilor aferente acestui statut, care să le exercite și valorifice ca atare. Apoi, ele se caracterizează prin a fi „solidariste și egalitariste”, în sensul că permit considerarea de interese care depășesc pe cele ale indivizilor, juxtapuse; acestea organizează o solidaritate între persoanele integrate comunității respective, în utilizarea și în gestiunea elementelor care le compune.

Aceste patrimonii sunt concepute ca transgeneraționale; solidaritatea care se structurează trebuie să se exercite atât între generațiile prezente, cât mai ales între acestea și generațiile viitoare.

În fine, ele sunt văzute, într-o anumită măsură, ca „anti-economice”, prin aceea că se constituie pentru a sustrage resursele pe care le integrează (naturale, culturale etc.) unei folosiri dezorganizate a tuturor – în cazul res nullius – dar și unei circulații a mărfurilor, obișnuite. Constituirea acestor patrimonii are deci ca scop să facă elementele care le compun inapropriabile ori, cel puțin, spre a pune unele condiții circulației lor ca marfă.

Moștenire, păstrare și transmitere a folosinței colective. O altă diferență majoră de genul proxim „clasic” a acestui tip de patrimoniu se referă la folosirea comună și rațională, în profitul membrilor colectivităților respective, a elementelor componente, ocrotirea, păstrarea și, pe cât posibil, îmbogățirea datelor sale definitorii și asigurarea unei transmiteri către generațiile viitoare. Preocuparea pentru viitor, caracterul prospectiv și redistributiv țin de chiar esența conceptului Așadar, regruparea elementelor constitutive într-un asemenea patrimoniu presupune, per se, asigurarea transmiterii lor generațiilor viitoare; componentele respective – fie că sunt patrimonii biologice, naturale, culturale, arhitecturale, rurale, peisagistice etc. – trebuie să poată reveni și să le profite acestor generații. Această dimensiune presupune, în mod obiectiv, funcția de conservare a acestui patrimoniu; pentru a putea fi transmise, elementele sale trebuie, așadar, să fie prezervate, cultivate. O atare preocupare justifică, de altfel, sustragerea resurselor în cauză de la schimbul de mărfuri și comerțul juridic ordinar.

Alături de exigența fundamentală a moștenirii și conservării patrimoniul comun implică garantarea folosirii colective a resurselor în interesul comunității date. Un exemplu elocvent îl reprezintă, în acest sens, regimul juridic internațional, unional-european și național al apei.

Un fel de concluzii. Într-o oarecare concluzie „sumară” credem că se impune a fi relevate trei paradoxuri care marchează semnificațiile patrimoniului comun și care exprimă forța sa de a se impune și viitorul de care se poate bucura. Mai întâi, este de observat faptul că resursele pe care le integrează devin, prin aceasta, extra-patrimoniale! Așadar, pentru a servi funcției sale de conservare și transmitere, precum și celei de folosință colectivă, acest tip de patrimoniu presupune să fie supus unui regim juridic care îl sustrage schimburilor de mărfuri obișnuite, ori, cel puțin, îl încadrează prin reguli ferme. Integrarea unui element natural ori cultural într-unul dintre aceste patrimonii comune, induce dispariția ori minimalizarea valorii sale patrimoniale tradiționale și dispariția valorii sale ca marfă. În chip paradoxal deci, caracterizarea ca patrimoniu face să-i dispară patrimonialitatea, prin absorbția de elemente care, patrimoniale ori nu în accepțiunea clasică, sunt destinate a deveni extra-patrimoniale.

În al doilea rând, elementele respective prin integrarea lor într-un patrimoniu comun devin indiferente lucrurilor și bunurilor în sensul lor „civilist”; modul lor de apropriere are mică importanță și nu este indispensabilă existența unui proprietar. Legătura cu o persoană anume nu mai prezintă relevanță.

În fine, în cadrul acestui tip de patrimoniu, deopotrivă originar și renovat, nu se reține decât un activ, organizat într-o universalitate afectată unui interes comun.

O definiție a patrimoniului cultural și natural și obligația universală de a-l proteja și transmite generațiilor viitoare. Printre diversele categorii de patrimonii comune, patrimoniul mondial – cultural și natural – ocupă un loc și prezintă un statut juridic aparte. Sub spectrul amenințărilor de distrugere și alterare, insuficienței acțiunii la scară națională și importanței excepționale, prin Convenția UNESCO privind protecția patrimoniului mondial, cultural și natural, din 16 noiembrie 1972 s-a recunoscut juridic conceptul de „patrimoniu cultural și natural de valoare universală excepțională”, supus unui regim special de ocrotire, în care „asistența colectivă” se conjugă și se completează cu acțiunea statului interesat. Documentul oferă și o definiție, „în spiritul său”, atât a patrimoniului cultural, cât și a patrimoniului natural care, particularizate în plan regional (european, de exemplu) sau național, generează importante criterii de conceptualizare corespunzătoare.

Astfel, sunt considerate patrimoniu cultural: a) monumentele (opere de arhitectură, de sculpturi sau de pictură monumentală, elemente sau structuri cu caracter arheologic, inscripții, grote și grupuri de elemente care au o valoare universală excepțională din punct de vedere istoric, artistic sau științific); ansamblurile (grupuri de construcții izolate sau grupate care, datorită arhitecturii lor, a unității și integrării lor în peisaj, au o valoare universală excepțională din punct de vedere istoric, artistic sau științific); siturile [lucrări ale omului sau opere rezultate din acțiunile conjugate ale omului și ale naturii, precum și zonele incluzând terenuri arheologice care au o valoare universală excepțională din punct de vedere istoric, estetic, etnologic sau antropologic] (art. 1). La rândul lor și în același spirit sunt considerate ca patrimoniu natural: monumente naturale constituite de formațiuni fizice și biologice sau de grupări de asemenea formațiuni (care au o valoare universală excepțională din punct de vedere estetic sau științific); formațiunile geologice fiziografice și zonele strict delimitate constituind habitatul speciilor animale și vegetale amenințate (care are o valoare universală excepțională din punct de vedere al științei sau conservării); siturile naturale sau zonele naturale strict delimitate [care au o valoare universală excepțională din punct de vedere științific, al conservării sau al frumuseții naturale] (art. 2). Față de acesta, fiecărui stat îi revine obligația de a asigura identificarea, ocrotirea, conservarea, valorificarea și transmiterea către generațiile viitoare (art. 4).

În ciuda acestor precizări, suntem încă departe de o definiție precisă care, în consecință, să declanșeze aplicarea unui regim juridic bine determinat, la toate nivelurile de reglementare. Ca principiu, patrimoniul natural rămâne, în general, considerat ca o rezultantă a forțelor naturale, fără intervenția omului, dar că „adesea este dificil de identificat o natură pură, asupra căreia omul să nu fi intervenit spre a o organiza, spre a repartiza destinațiile, și chiar a valorifica”. Fără îndoială, în definitiv, între mediu și patrimoniul cultural nu poate exista decât o falsă opoziție și, în orice caz, o complementaritate foarte reală dacă avem în vedere chiar și numai textele juridice în materie.

Spre un drept al (protecției) patrimoniului cultural și natural? Este vorba de o întrebare, cu valoare deopotrivă de provocare și, mai ales, de căutare a unui răspuns și de considerații întemeietoare. Într-adevăr, dezvoltarea extraordinară a reglementărilor juridice în materie și specificul evident al obiectului acestora ridică și problema posibilei constituiri, pe această cale, a unei noi ramuri de drept sau, cel puțin, a unui inedit domeniu de preocupări și de reglementare specifică, pe cale de a se constitui sub forma (denumirea) de „drept al patrimoniului cultural și natural”. Pentru a se ajunge la un răspuns tranșant, adecvat și deplin este nevoie, cu titlu prealabil, de o analiză a premiselor de ordin conceptual și de drept pozitiv.

Fără a se putea oferi o rezolvare indiscutabilă, definitivă a problemei, se impune, în prealabil, constatarea că, deși ocrotirea patrimoniului a fost prevăzută mai întâi în dreptul intern, o protecție internațională, poate chiar mai importantă și mai adecvată, s-a impus relativ rapid; la rândul său, dreptul UE referitor la libera circulație a bunurilor și la protecția mediului nu a rămas  străin acestei chestiuni. Ca atare, dreptul patrimoniului comun – cultural și natural – întreține raporturi determinante cu dreptul culturii și dreptul mediului, până la confundare în unele privințe, și importante conexiuni cu dreptul urbanismului, dreptul rural, dreptul civil ș.a.

Astfel, protecția internațională a patrimoniului cultural cunoaște primele reglementări concrete în textele aferente dreptului războiului, respectiv Convențiile de la Haga din 1907 privind legile și obiceiurile războiului terestru ori bombardamentele forțelor navale, iar apoi cea din 1923 privind războiul aerian. Convenția de la Haga din 14 mai 1954 privind protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat, cu protocoalele sale, precum și cele din 1977 la Convenția de la Geneva din 1949 adoptate sub egida Comitetului Internațional al Crucii Roșii au completat arsenalul juridic pertinent. Sub egida UNESCO, instituție specializată a ONU, au fost adoptate importante documente internaționale în materie; alături de Convenția privind protecția patrimoniului mondial, cultural și natural din 1972 sunt de menționat, în acest sens, Convenția de la Paris din 14 noiembrie 1970 privind măsurile de luat pentru a interzice și a împiedica importul, exportul și transferul proprietății ilicite de bunuri culturale, completată de Convenția de la Roma din 1995 a UNIDROIT asupra bunurilor culturale furate ori exportate ilicit și Convenția de la Ramsar din 2 februarie 1971 referitoare la protecția zonelor umede de importanță internațională, în special ca habitat al speciilor migratoare (amendată în 1982 și 1987). La rândul său, Consiliul Europei a dezvoltat politici specifice în domeniul patrimoniului, atât sub aspecte tehnice, cât și în cadrul cooperării juridice și instituționale. Convenția culturală europeană din 1954 a încredințat fiecărui stat grija de a salvgarda aportul său la patrimoniul cultural comun al Europei și la a încuraja dezvoltarea. Carta europeană a patrimoniului arhitectural, adoptată la 26 septembrie 1975 la Amsterdam, vizează o conservare integrată a patrimoniului. O rezoluție din 14 aprilie 1976 relativă la adaptarea sistemelor legislative și a reglementării naționale la exigențele conservării integrate a patrimoniului arhitectural stabilește dispoziții în materie de protecție integrată și se angajează să promoveze politici de informare și sensibilizare a publicului. Convenția europeană privind infracțiunile vizând bunurile culturale, semnată la Delfi la 23 iunie 1985, Convenția pentru salvgardarea patrimoniului arhitectural în Europa, semnată la Grenada la 3 octombrie 1985, Convenția pentru protecția patrimoniului arheologic (La Valetta la 16 ianuarie 1992) sunt alte documente internaționale semnificative ale domeniului. Convenția europeană a peisajului, adoptată la Florența la 20 octombrie 2000, are vocația de a pune în valoare ansamblul peisajelor, fără a se limita la o abordare sectorială a siturilor patrimoniale, nici chiar a peisajelor culturale. În fine, Convenția-cadru privind valoarea patrimoniului cultural pentru societate, adoptată la 27 octombrie 2005 la Faro (Portugalia) conține o importantă și reprezentativă definiție a patrimoniului cultural.

În planul dreptului UE, art. 3 al Tratatului privind Uniunea Europeană menționează un „patrimoniu cultural european”, în timp ce art. 167 al Tratatului privind funcționarea UE se referă la o „moștenire culturală comună”, dar cu respectarea principiului subsidiarității, acțiunea Uniunii limitându-se la a se suprapune celei a statelor membre, în special cu mărcile/etichetele „Capitală europeană a culturii” și „patrimoniu european”.

În planul acțiunii unional-european concrete pot fi invocate programe specifice precum: Raphael (vizând dimensiunile mobiliară, livrescă, arhivistică, arheologică, arhitecturală ale patrimoniului), Cultura 2000 (vizând ansamblul politicilor culturale) ori Europa creativă, la care se adaugă fondurile structurale desfășurate în cadrul politicii de coeziune economică și socială.

Din perspectiva diviziunii tradiționale în drept public și drept privat, adevărată „colecție” de prescripții administrative speciale, dreptul patrimoniului aparține, înaitne de toate, dreptului public, fiind vorba de „un drept regalian de servituți administrative, care se sprijină, în principal, pe atribuțiile de achiziții derogatorii” (P.-L. Frier). Pentru a asigura o cât mai bună protecție a patrimoniului – cultural și natural – instrumentele fiscale joacă un important rol incitativ, în timp ce incriminările și sancțiunile – contravenționale și penale – în mod evident, unul disuasiv. În fine, dar nu în ultimul rând, dreptul civil nu poate rămâne indiferent domeniului, el oferind regimul juridic general pe care se grefează particularitățile patrimoniale comune și specificitățile obiectului lor de protecție.

Ca drept de intersecție, Dreptul patrimoniului cultural și natural împrumută elemente componente ale dreptului culturii, dar le tratează sub un aspect aparte, cel al moștenirii culturale, care trebuie păstrată, îmbogățită și transmisă mai departe. Conexiunile cu dreptul mediului vizează mai ales conservarea naturii, în privința protecției speciilor, spațiilor și esteticii. În dreptul  mediului conceptul de patrimoniu nu se raportează în mod necesar la noțiunea de proprietate, în sensul că desemnează un ansamblu de bunuri, care nu prezintă obligatoriu o valoare economică. Chiar dacă acestea pot avea o valoare de piață, patrimonializată prezintă un interes mai ales simbolic: istoric, cultural, artistic, științific, identitar și adesea ecologic. În această perspectivă este vorba de a se „conserva elemente care apar ca esențiale și care trebuie să fie transmise intacte generațiilor care vin” (C. Chamard) pentru că, potrivit formulei exprimate în Carta europeană a patrimoniului arhitectural (1975) „Fiecare generație nu dispune astfel de patrimoniu decât cu titlu viager. Ea e responsabilă de transmiterea sa generațiilor viitoare”. Raporturile privilegiate cu dreptul urbanismului, atât din perspectiva afectării solului, cât și din cea a cerinței ca documentele de planificare a domeniului, să integreze, printre altele, protecția monumentelor istorice, a împrejurimilor acestora și spațiilor naturale sensibile, iar autorizațiile individuale de urbanism prezintă particularități importante în materie. Dezvoltări semnificative privesc și raporturile cu alte drepturi, precum dreptul rural ori cel al amenajării teritoriului.

Toate asemenea reglementări se constituie într-un sistem specific, generat de unitatea indisolubilă a patrimoniului cultural și cea a patrimoniului natural, calitatea lor de patrimonii comune, care satisfac cerințe colective, de maximă importanță și prin valoarea lor intrinsecă se cuvin conservate, păstrate și transmise generațiilor viitoare. De altfel, în condițiile în care, în dreptul comparat, materia formează obiectul unui cod sau al unei legi-cadru speciale, al unei expuneri doctrinare și unui demers didactic specifice,  recunoașterea existenței unui domeniu autonom de reglementare a dreptului patrimoniului cultural și natural se impune de la sine. El cuprinde ansamblul normelor de drept și instituțiilor care contribuie la identificarea, delimitarea, protecția, conservarea, păstrarea și transmiterea patrimoniilor comune, naturale și culturale generațiilor viitoare. În această ipostază noul domeniu de reglementare și reflecție doctrinară înglobează sectoare semnificative, dispuse în plan orizontal și vertical de norme juridice aparținând dreptului internațional, unional-european și dreptului intern, dreptului public și dreptului privat, dreptului culturii, dreptului mediului sau dreptului urbanismului.

Dreptul la patrimoniul național, european și mondial. Prin definiția lor, patrimoniile comune, precum cel cultural și natural, presupun o acțiune juridică tinzând la conservarea și organizarea folosirii lor în profitul tuturor, astfel spus tocmai pentru a asigura accesul fiecăruia la o resursă indispensabilă vieții, bunăstării și supraviețuirii biodiversității, în scopul păstrării și perpetuării identității culturale și spirituale colective în general. Constituirea unor patrimonii comune – la nivel național, european și mondial – urmărește și a asigura fiecărui individ posibilitatea de a beneficia de un „bun” care nu poate avea decât o existență colectivă, constituit prin contribuția tuturor, a generațiilor trecute și prezente, de care fiecare trebuie să beneficieze și fiecăruia îi incumbă îndatorirea de a-l conserva, îmbogăți și transmite generațiilor care vor veni. În această perspectivă, accesul la patrimoniile comune, naționale, europene ori mondiale se cristalizează treptat ca un nou drept uman fundamental, prin excelență de solidaritate și de supraviețuire.

Concluzii. Recunoașterea și cultivarea ideii constituirii unui drept al patrimoniului cultural și natural, ca domeniu nou de reglementare și inedit spațiu de reflecție dogmatică, precum și a emergenței unui nou drept uman fundamental, de solidaritate, dreptul la patrimonii comune, naționale, european și mondial sunt impuse de evoluțiile evidente de la nivelul realităților sociale și dezvoltările reglementărilor juridice pertinente. Acceptarea și promovarea unor atari demersuri ar contribui, în primul rând, la consolidarea și adecvarea răspunsului juridic la fenomene precum mondializarea culturală și efectele sale nefaste, uniformizatoare ori degradarea și epuizarea pe scară largă a resurselor naturale, indispensabile vieții și bunăstării individuale și generale. În acest context, s-ar impulsiona preocupările vizând dezvoltarea, sistematizarea, adecvarea și modernizarea legislației privind patrimoniul cultural și natural, inclusiv din perspectiva unui proces de codificare și realizarea astfel a unui Cod român al patrimoniului. Existența unui asemenea act normativ complex și a unor reglementări suficiente și eficiente în materie ar favoriza o mai bună integrare și prezență a valorilor culturale și naturale româneşti în circuitul european și mondial aferent. Totodată, necesitatea unui domeniu specific și eforturile de configurare a unui inedit drept fundamental ar impulsiona și incita la dezvoltări teoretice semnificative, precum și la preocupări vizând crearea de specialiști ori, cel puțin, asigurarea unei pregătiri complementare într-o materie tot mai importantă.

Toate aceste aspecte de progres juridic ar avea ca rezultat o mai bună identificare, punere în valoare, conservare, păstrare și îmbogățire a patrimoniului cultural și natural românesc, precum și o superioară prezență și vizibilitate a sa în plan european și mondial.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu, avocat