6,456 citiri

Despre metamorfoza supra-realistă a unui concept. Nominalismul monetar

Gheorghe Piperea1. Creanta baneasca se stinge, in mod natural, prin remiterea de catre debitor a sumei de bani datorate[1]. Acesta este liberat de datoria baneasca daca remite creditorului suma nominala datorata (art. 1488 alin. 1 si art. 2158 alin. 1 C. civ.). In cazul imprumutului de consumatie, daca imprumutul poarta asupra unei sume de bani, imprumutatul nu este tinut sa inapoieze decat suma nominala primita, oricare ar fi variatia valorii acesteia, daca partile nu au convenit altfel (art. 2164 alin. 2 C. civ.). Desi imprumutul unei sume de bani este, conform calificarii legale, un imprumut de consumatie, totusi, regulile relative la restituirea imprumutului unei sume de bani sunt diferite de cele relative la imprumutul de consumatie avand ca obiect alte bunuri fungibile si consumptibile. In cazul acestora, debitorul are obligatia sa restituie creditorului aceeasi cantitate de bunuri, de aceeasi natura si calitate (art. 2158 alin. 1, teza a doua C. civ.), in caz de imposibilitate a unei astfel de restituiri, imprumutatul fiind obligat sa plateasca valoarea lor la data si locul unde restituirea trebuia facuta (art. 2164 alin. 3 C. civ.). Debitorul nu are obligatia de restituire in natura a acelorasi bunuri imprumutate, intrucat imprumutul de consumatie vizeaza bunuri fungibile si consumptibile, si nu bunuri individual determinate, ci obligatia de restituire a unor alte bunuri, dar de aceeasi natura si calitate si in aceeasi cantitate. Spre exemplu, daca s-a imprumutat o cantitate de cereale de o anumita calitate, pe care imprumutatul a consumat-o, restituirea nu va purta asupra bunului initial, ci asupra unei cantitati egale de bunuri de aceeasi natura si calitate (cereale). In schimb, imprumutul unei sume de bani presupune restituirea unei sume de bani, si nu a monedelor propriu-zise (in care imprumutul a fost acordat sau in care obligatia debitorului a fost indexata), vazute ca bunuri individual determinate. Restituirea poarta, si in acest caz, asupra valorii nominale a creantei, debitorul nefiind obligat sa restituie decat suma nominala primita initial. Indiferent de variatia valorica a creantei, asadar, indiferent de cresterea sau descresterea volumului de unitati monetare generata de cursul de schimb intre moneda de referinta si moneda de plata, suma de bani platibila de catre debitor este egala cu suma nominala primita, adica suma remisa debitorului de catre creditor la momentul perfectarii imprumutului.

Intrucat distanta in timp intre data scadentei si epoca platii poate fi considerabila, iar creanta, in valoare reala, se poate eroda, provocand, in mod inechitabil, un prejudiciu creditorului, partile pot conveni, asa cum rezulta din partea de final a art. 2164 alin. 2 C. civ., diverse modalitati contractuale de evitare a platii cu intarziere a creantei banesti sau, dupa caz, de acoperire a prejudiciului rezultat din erodarea valorii creantei banesti, cum ar fi clauzele de indexare ori de consolidare a platilor in valute convertibile sau clauzele de hardship. Aceste clauze sunt menite a corecta dezechilibrele contractuale generate de nominalismul monetar[2], nefiind permis ca ele insele sa determine dezechilibre contractuale in sens contrar. Spre exemplu, astfel de clauze de indexare sau de consolidare in valuta a platilor pot imbraca “haina” unor clauze abuzive daca sunt inserate in contractele-tip ale comerciantilor cu consumatorii, contracte care sunt prezumate a fi nenegociate si generatoare de dezechilibre semnificative in dauna consumatorilor. In lipsa unor instrumente contractuale, creditorul poate apela la mecansimul legal sau jurisprudential al actualizarii valorii creantei banesti. De precizat ca prejudiciul rezultat din erodarea valorii creantei banesti este un prejudiciu efectiv (damnum emergens), care poate fi acoperit prin daune-interese compensatorii, in virtutea principiului reparatiei integrale[3], el fiind separat de prejudiciul rezultat din intarzierea platii, acesta din urma putand fi acoperit prin daune-interese moratorii, fie sub forma dobanzilor legale penalizatoare, fie sub forma penalitatilor de intarziere. Fiind menite a acoperi doua tipuri distincte de prejudicii, cele doua categorii de daune pot fi cumulate, in conditiile mai sus expuse. Actualizarea creantei banesti nu este automata, ci trebuie pretinsa in justitie (care va proceda la evaluarea judiciara a daunelor-interese compensatorii rezultate din regresul valoric al creantei cauzat de debitor, prin intarzierea platii), iar daca creanta este stabilita printr-un titlu executoriu, actualizarea se efectueaza, la cerea creditorului, de catre executorul judecatoresc (operatiunea de actualizare fiind supusa contestatiei la executare).

2. Regulile enuntate sunt temelia juridica pe care s-a edificat, doctrinar si jurisprudential, asa-numitul “principiu al nominalismului monetar”, care pretinde inghetarea creantei banesti la nivelul valorii sale nominale din data nasterii creantei, astfel incat, indiferent de fluctuatiile valorice ale monedei de plata de pana la epoca platii, debitorul sa fie tinut doar de suma nominala datorata. Nominalismul monetar este un mecanism de protectie a debitorului contra riscurilor de crestere nelimitata a inflatiei sau, dupa caz, a cursului de schimb al monedei nationale.

Evolutia conceptiilor cu privire la acest principiu (lipsit de asperitati pana de curand) a capatat recent un aspect sinuos, in doctrina recenta si in jurisprudenta fiind sesizabila o surprinzatoare desprindere de conceptia sa traditionala si chiar o deturnare supra-realista a intelesului sau real. “Oportunitatea” acestei rupturi a fost generata de o serie de litigii declansate intre consumatori si bancile imprumutatoare vizand dezechilibrele instalate in contractele de credit denominate in valute exotice, cauzate de hiper-aprecierea acestora in raport de moneda nationala. Mai mult chiar, Curtea Constitutionala a avut “ocazia” de a se pronunta asupra acestui principiu, atunci cand a analizat o sesizare de neconstitutionalitate formulata de guvern contra unei legi de modificare a OUG nr. 50/2010, lege care intentiona conversia in lei a creditelor in franci elvetieni (CHF), la cursul de schimb din epoca incheierii contractului de credit[4].

Multa vreme, principiul nominalismului a fost considerat ca fiind un principiu de ordine publica, ceea ce ar fi inlaturat de la aplicare eventuale clauze contractuale care ar fi tins la actualizarea creantei[5]. In realitate, nominalismul a fost si a ramas o norma cu valoare supletiva[6]. De altfel, aceasta constatare isi gaseste in prezent suport normativ in art. 2164 alin. 2 C. civ., care permite partilor sa deroge de la regula limitarii platilor ce trebuie efectuate de debitor la nivelul valorii lor nominale. Regula supletiva a nominalismului are rolul de a suplini vointa neexprimata a partilor contractante, putand fi inlaturata in mod expres de parti, in sensul indexarii, actualizarii, reevaluarii sau revizuirii sumei de plata, in vederea mentinerii valorii reale a creantei (pentru a se apara contra deprecierii valorii monedei de plata) sau invers, in vederea re-echilibrarii prestatiilor (pentru a se apara contra hiper-valorizarii monedei de plata). Indexarea se produce automat, in raport de variatia unui indice de referinta stabilit de parti. Revizuirea obliga partile sa renegocieze contractul in vederea echilibrarii[7], in lipsa negocierii reale si efective revizuirea putand fi pronuntata de instanta. Actualizarea creantei trebuie solicitata instantei, in vederea evaluarii judiciare a daunelor-compensatorii rezultate din erodarea valorii creantei; daca creanta este constatata prin titlu executoriu, actualizarea se poate cere executorului judecatoresc, in cadrul executarii silite. Intr-o masura importanta, derogarile conventionale sau judiciare de la “principiul” nominalismului se suprapun cu impreviziunea (care poate fi valorificata pe cale conventionala, prin intermediul unor clauze de tipul clauzei de hardship, sau pe cale judiciara) sau, in genere, cu chestiunea echilibrului contractual, putandu-se apela si la solutiile oferite de teoria solidarismului contractual. Daca indexarea, consolidarea sau actualizarea creantei determina si o crestere excesiva a daunelor platibile creditorului, iar acesta nu a depus minime diligente pentru a evita aparitia prejudiciului, debitorul poate fi liberat, partial sau total, de obligatia de acoperire a prejudiciului, in conditiile art. 1534 C. civ.

In configuratia sa originara, clasica, principiul nominalismului monetar este unul favorabil debitorului, chiar protectiv pentru acesta. Valoarea nominala a creantei banesti poate fi mult redusa in raport de valoarea sa reala si, cu cat executarea obligatiei de catre debitor este mai intarziata, cu atat valoarea nominala este mai departe de cea reala. In anii de inceput ai acestui secol (2000-2001), nominalismul monetar era considerat desuet si inechitabil, fiind de natura a afecta echilibrele macro-economice. In conditiile unei inflatii cu trei cifre, intarzierea la plata cu mai mult de un an de zile putea duce nu numai la erodarea valorii creantei, ci chiar la pierderea ei cvasi-totala, prin efectul acestei inflatii galopante. Dobanzile legale (aplicabile, illo tempore, chiar si contractelor comerciale, din automatism), fixate de multa vreme la nivelul de 6% (la care se situeaza si acum in privinta contractelor comerciale internationale) nu acopereau decat in proportie infima regresul valoric al creantei, platibila doar la valoarea sa nominala, iar penalitatile contractuale erau cvasi-inexistente (acestea devenind obligatorii in privinta contractelor companiilor publice de-abia in 2002, prin efectul fostei Legi nr. 76/2002 privind disciplina contractuala). Practic, in virtutea nominalismului monetar, debitorul care intarzia platile in perioade de inflatie galopanta isi procura un credit, in conditii avantajoase, cu dobanzi negative, de la creditor, provocandu-i acestuia nu numai pierderea concreta materializata in prejudiciul rezultat din ne-executarea la timp a obligatiei banesti, ci si un prejudiciu generic, de natura blocajului financiar, care ii putea fi fatal creditorului. Aceste pierderi au provocat, illo tempore, chiar blocaje financiare in lant, ducand, la un moment dat, la pierderea puterii circulatorii a monedei nationale, care fusese, pur si simplu, inlocuita cu trocul sau cu compensarile bi-, tri- sau multilaterale. Pur si simplu, din motive de inflatie galopanta si de indisciplina financiara, banii nu mai circulau. Iar una dintre cauzele acestei stari ce putea derapa in colaps economic a fost chiar nominalismul monetar, “pazit” cu strasnicie de instantele de judecata, care nu acceptau derogari de la principiul nominalismului monetar si nici de la regula dupa care, in domeniul creantelor banesti, nu sunt admisibile daunele-interese compensatorii aditionale daunelor moratorii. De-abia in anii 2000-2001 s-a putut observa un reviriment al jurisprudentei, care a ajuns sa accepte ideea actualizarii creantei banesti, tocmai cu scopul de a pune la dispozitia creditorului o modalitate de acoperire a prejudiciului rezultat din erodarea valorii creantei banesti si, deci, cu scopul de a corecta inechitatile principiului nominalismului monetar, aplicat cu prea multa comoditate in perioade de inflatie galopanta. In prezent, nominalismul monetar, avand acest sens, de protectie a debitorului, este aplicabil in special in domeniul insolventei, unde, pe motivul concursualitatii procedurii insolventei si al exploatarii la maxim a sanselor unei reorganizari judiciare a debitorului, de care ar beneficia toti stakeholders-ii debitorului, nu se accepta nici cresterea cuantumului creantei prin efectul adaugarii de dobanzi (art. 80 din Legea nr. 85/2014), nici actualizarea creantei, care va fi inghetata la valoarea nominala din data deschiderii procedurii (art. 107 din Legea nr. 85/2014). In practica, insa, in prezent, cel putin in privinta comerciantilor in bonis, regula nominalismului monetar este inlaturata de la aplicare, de regula, prin clauze contractuale.

Recent, in doctrina[8], s-a afirmat ca “nominalismul absolutizeaza valoarea nominala a banilor, ignorand valoarea lor reala, generata de fluctuaiile monetare, devenind o cauza de injustitie si un principiu ce inceteaza a se mai armoniza cu realitatile vietii economice. Potrivit principiului nominalismului monetar, debitorul este liberat de datorie, remitand suma nominala, indiferent de valoarea datoriei supusa fluctuatiei instrumentului, a mijloacelor banesti cu care obligatia se stinge”. Nominalismul nu pune la adapost creantele banesti de consecintele daunatoare ale deprecierilor monetare. Un alt autor sustinea[9], inca din anul 2006, ca prin impunerea valorii nominale a monedei, care nu mai corespunde valorii reale creantei, in determinarea si corelarea cu valoarea prestatiei datorate, se ajunge nu numai ca moneda sa nu mai conserve valoarea prestatiei, dar si la scindarea intre valoare si moneda. Cuantumul monetar al obligatiei nu este o masura a intinderii acesteia, aceasta fiind data, de fapt, de “valoarea pe care suma de bani, ca instrument de plata, nu face decat sa o actualizeze, in scopul mentinerii valorii prestatiilor datorate in stare de echivalenta, indiferent de fluctuatiile monetare, si al pastrarii echivalentei dintre datoria debitorului si plat ape care acesta trebuie sa o faca[10]”. Asadar, suma de bani trebuie re-evaluata, pentru a-si “integra” valoarea in cuprinsul obligatiei pecuniare[11]. Cuantumul primar al obligatiilor este dat de valoare, iar atunci cand cantitatea de unitati monetare nu mai cuantifica intinderea obligatiei, ci intervine pentru a conferi, la momentul platii, expresia monetara a valorii, aceasta submineaza functia banilor[12]. De aceea, nu nominalismul, ci valorismul (inclusiv cel conventional) asigura repunerea partilor in situatia anterioara, prin stabilirea sumelor de bani corespunzatoare valorii originare a obligatiei.

Intr-un mod supra-realist, incepand cu anul 2015, principiul nominalismului monetar a fost transformat dintr-o regula detestabila pentru creditori, in principalul instrument utilizat pentru prezervarea fortei obligatorii ruinatoare pentru debitor a unor contracte de imprumut in monede exotice. In practica judiciara si, din pacate, in multe lucrari doctrinare dedicate subiectului creditelor in moneda straina exotica (credite care, in spatiul juridic si in economia Romaniei, dominate de obligativitatea platilor in lei intre rezidenti, nu ar fi trebuit sa existe, dar au existat si exista inca), nominalismul monetar este indicat drept principiu si traditie care ar interzice conversia in moneda nationala si consolidarea (inghetarea) sumei datorate de debitor la nivelul cursului de la data incheierii contractului de credit a monedei nationale fata de moneda straina impusa ca moneda de indexare a platilor[13]. Superficialitatea cu care a fost tratata aceasta problema si caracterul tensionat si partizan al controversei au “reusit” sa faca insesizabila adevarata conotatie a acestui principiu, care este, de fapt, defavorabil creditorului si favorabila debitorului. O intreaga literatura juridica dedicata, pana in 2015, nominalismului monetar si multiplelor mecanisme gandite pentru a fi neutralizat sau atenuat, intrucat era (si este) potential pagubitor pentru creditor, a fost pusa in umbra de o teorie si de cateva solutii jurisprundentiale menite a transforma nominalismul monetar intr-un scut impenetrabil al creditorului bancar contra cererilor debitorilor de inghetare a cursului, in vederea echilibrarii contractelor de credit[14].

Pur si simplu, am fost (inca suntem) in prezenta unei deturnari de la sensul originar si real al acestui principiu.

In realitate, nominalismul monetar, astfel cum a fost el reglementat inca din Codul civil de la 1864, este exact opusul ideii dupa care creditorul are dreptul la un volum de plati in moneda nationala sau efectiv in moneda straina care sa reflecte nu numai valoarea initiala, originara, a creantei banesti, ci si surplusul rezultat din hiper-valorizarea monedei de referinta fata de moneda de plata.

3Nominalismul monetar era prevazut, cu un inteles similar celui dat de actualul Cod civil, si in vechiul Cod civil de la 1864. O analiza succinta a acestui regim este utila nu numai pentru a releva sensul originar al conceptului, ci si pentru ca, in virtutea art. 102 din Legea nr. 71/2011 de punere in aplicare a Codului civil, toate contractele incheiate sub imperiul vechiului Cod civil raman supuse acestei reglementari.

Din dispozitiile art. 1578 alin. 2 din Codul civil de la 1864 rezulta ca, daca exista o fluctuatie a „pretului” monedelor, anterioara scadentei imprumutului, plata liberatorie se efectueaza numai in banii lichizi ai epocii[15], adica in „speciile[16] aflatoare in curs” la data platii. Regula nominalismului monetar din vechiul Cod civil are in vedere orice imprumut in moneda straina, adica orice credit acordat sau indexat in alte monede decit cea „aflatoare in curs la momentul platii”.

La momentul edictarii Codului civil din 1864 nu exista o moneda nationala a Romaniei[17]. Leul romanesc nu era in circulatie in 1864, deci nu era o “specie aflatoare in curs”; el nu era nici macar in fiinta in 1864. Leul romanesc a intrat in circulatie abia incepand cu 22 aprilie 1867 cind, prin lege, a fost declarat moneda nationala a Romaniei. Din acel moment, leul romanesc a devenit singura „specie” aflatoare in curs pe teritoriul Romaniei, platile fiind liberatorii doar daca erau efectuate in lei. Asadar, in caz de fluctuatie a „pretului” monedelor, toate imprumuturile contractate dupa data de 22 aprilie 1867 in acele monede al caror curs este fluctuant se restituie, obligatoriu, in „specia aflatoare in curs”, adica in lei[18].

Conform art. 1579 alin.3 din Codul civil de la 1864, chiar daca s-a stabilit in contract obligatia restituirii sumei imprumutate in aceeasi specie si calitate, in caz de fluctuatie a monedei se va putea efectua, cu efect liberatoriu, o plata a echivalentului pretului intrinsec al acestei monede stabilit la momentul la care a fost imprumutata. De aici consecinta ca, in cazul creditelor in valuta, daca exista o fluctuatie a cursului, se va putea efectua plata in lei la un curs inghetat la nivelul celui din data acordarii creditului. Acesta este „pretul intrinsec” al monedei in timpul in care a fost imprumutata. In caz de refuz al creditorului de a primi o astfel de plata, instanta va putea sa-l oblige sa accepte o astfel de plata la un curs inghetat in timp la momentul acordarii creditului[19].

Vechile reglementari relative la „nominalismul monetar”, in special art. 1578-1579 din Codul civil de la 1864, erau menite a combate tentatiile imprumutului de tip camataresc. Intrucit contractul de imprumut cu dobanda superioara celei prevazute de lege era considerat imprumut camataresc si, deci, interzis de lege sub sanctiunea nulitatii absolute, iar practica a “reusise” sa ocoleasca interdictia prin consolidarea imprumuturilor banesti in monede care nu aveau putere circulatorie in Romania, dar erau in continuu process de apreciere fata de moneda de circulatie curenta, redactorii Codului civil de la 1864 au incercat, in limitele legale, morale si culturale ale epocii, sa salveze de la nulitate unele contracte care, aparent, erau imprumuturi camataresti, introducind aceste reguli supletive menite a asigura un anumit echilibru al prestatiilor. Fara a permite ruina debitorului, legiuitorul a optat pentru mentinerea „in viata” a unor astfel de contracte. Este vorba, deci, de texte legale care sunt favorabile debitorului si defavorabile creditorului – camatar.

Asa cum am aratat deja, in anii 2000-2001, ani dominati de o inflatie galopanta, nominalismul monetar devenise o modalitate aproape perfecta prin care debitorii isi finantau activitatea cu banii creditorilor, prin simpla trecere a timpului, fiind la adapost de orice pretentie a creditorilor de compensare a prejudiciului suferit prin erodarea valorii reale a banilor, atata timp cat instantele refuzau ideea actualizarii, catonandu-se pe stricta interpretare a nominalismului si pe limitarea despagubirilor (moratoria sau compensatorii) la dobanda legala de 6% pe an. Intelesul exact al acestui principiu a fost si a ramas acelasi : acela de norma siupletiva menita a apara debitorul de efectele prejudiciabile pentru patrimoniul al fluctuatiilor monetare, fie ca acestea ar ascunde sau nu dobanzi camataresti.

4. Normele supletive care reglementeaza nominalismul monetar sunt menite sa suplineasca vointa partilor. Partile pot deroga de la ele. Conform art. 3 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, nu se poate supune analizei sub aspectul caracterului abuziv o clauza care reflecta sau transpune in contract dispozitii legale sau norme administrative obligatorii. Textul din legea noastra, care transpune un principiu din Directiva clauzelor abuzive (93/13/CEE), se refera la acele clauze care sunt obligatorii, conform unor legi speciale, clauze pe care partile – niciuna dintre ele – nu le pot evita. Contractul este, in astfel de situatii, total sau partial reglementat de lege. Este cazul, spre exemplu, al contractelor de leasing, al asigurarilor obligatorii, al contractelor cu autoritatile publice care sunt construite pe osatura asa-numitelor “caiete de sarcini” etc., adica al acelor contracte pe care le putem numi contracte fortate. Ratiunea textului art. 3 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 este aceea ca astfel de contracte fortate nu depind de vointa niciuneia dintre parti, deci nu este posibil un abuz de putere economica al profesionistului. Pe de alta parte, aceste clauze pot fi contestate prin alte metode, spre exemplu, prin atacarea legii care contine acele clauze abuzive ca fiind contrare Dreptului UE sau CEDO. Intrucit principiul nominalismului monetar este reglementat de norme supletive, este evident ca el nu intra sub incidenta si nici in intelesul sintagmei “acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii”. De aici concluzia evidenta ca o clauza relativa la riscul valutar, chiar daca reflecta in contract principiul nominalismului monetar, poate sa fie supusa analizei sub raportul caracterului sau abuziv.

Dreptul Uniunii Europene, atit la nivel de norma, cit si la nivel de jurisprudenta a CJUE, se opune categoric interpretarii conform caruia nominalismul monetar ar fi o norma imperativa de la care partile nu ar putea deroga. In acest sens este, de exemplu, speta RWE Vertrieb (C‑92/11) in care s-a retinut ca pot fi excluse de analiza caracterului abuziv numai acele clauze care reflecta dispozitii din dreptul national care se aplica intre partile contractante independent de alegerea acestora (norme de ordine publica) sau care sunt aplicabile din oficiu, in lipsa unui “aranjament” diferit al partilor in aceasta privinta. De aici rezulta ca o clauza care impune ca riscul valutar sa fie suportat doar de consumator si care nu intra in domeniul normelor de ordine publica poate fi analizata sub aspectul caracterului abuziv, constatarea acestuia de catre instanta lasand clauza respective fara efect in ce-l priveste pe consumator.


[1] Plata (solutio) este modul obisnuit, natural, in care se stinge o obligatie. Plata se efectueaza voluntar sau pe cale de executare silita. Dar plata nu este singurul mod in care se stinge o obligatie, paleta fiind mult mai larga : compensatia, confuziunea, remiterea de datorie, novatia, darea in plata sau descarcarea de datorii ca urmare a incheierii unei proceduri de insolventa. Pe de alta parte, intrucat, pana la proba contrarie, imprumutul unei sume de bani se presupune a fi cu titlu oneros (art. 2159 alin. 2 C. civ.), inseamna ca, pentru a se obtine efectul liberatoriu, impreuna cu suma de bani efectiv imprumutata, trebuie achitate si dobanzile remuneratorii.
[2] In acelasi sens, s-a pronuntat Monna-Lisa Belu Magdo, Raspunderea civila contractuala in noul Cod civil, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2017, p. 252.
[3] In practica, in aceste cazuri, s-ar putea pune problema alegerii intre doua principii care sunt stabilite prin norme legale supletive : principiul repararii integrale, care face posibila actualizarea, si principiul nominalismului, care interzice plata unei sume diferite fata de cuantumul nominal al creantei. In concursul dintre aceste norme supletive, se va da aplicare acelei reguli care este mai favorabila debitorului, mai ales a aceluia care are calitatea de consumator, sau a creditorului care are calitatea de profesionist mai slab in contract.
[4] Curtea a admis sesizarea de neconstitutionalitate, pe motiv de incalcare a asa-numitului principiu al bicameralismului (constatand ca varianta de lege votata in camera decizionala era diferita de varianta votata in camera initial sesizata). In mod inutil, intrucat legea fusese declarata neconstitutionala, CCR a analizat incidenta in cazul creditelor in CHF a principiului nominalismului monetar, aratand ca acesta este aplicabil, dar schimband sensul lamurit al textelor legale, care fac din nominalism un principiu de protectie a debitorului, si nu a creditorului.
[5] L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile, vol. I, Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006, p. 535 si urm.
[6] Cristina Zamsa, in Fl. Baias, E. Chelaru s.a., vol. Noul Cod civil. Comentariu pe articole, CH Beck, editia a doua, 2014, p. 1670. In acelasi sens, C. Birsan, Principiul nominalismului monetar si impreviziunea in contractele de imprumut de consumatie avand ca obiect o suma de bani : o asociere ireconciliabila?, in Liber amicorum Liviu Pop. Reforma dreptului privat roman in contextul federalimului juridic european, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2015, p. 83.
[7] In acelasi sens, Liviu Pop, op.cit., p. 474.
[8] Monna-Lisa Belu Magdo, op.cit., p. 252.
[9] F. Rosioru, Datoriile de valoare. Principiul reformator al obligatiilor pecuniare, in Dreptul nr.4/2006, p. 147-155, apud Monna-Lisa Belu Magdo, op. cit., p. 253.
[10] Liviu Pop, Cateva consideratii generale referitoare la categoria datoriilor de valoare, in Dreptul nr. 9/2002, p. 64, apud Monna-Lisa Belu Magdo, op. cit., p. 252.
[11] Monna-Lisa Belu Magdo, op. cit., p. 253.
[12] Ibidem.
[13]A se vedea Principiul nominalismului monetar si impreviziunea in contractul de imprumut de consumatie avand ca obiect o suma de bani: o asociere ireconciliabila?, precum si Clauzele abuzive in contractele de credit – o tema incandescenta in dreptul national si cel european, pentru o opinie mult mai nuantata si echilibrata, a se vedea Riscul valutar, impreviziunea si conversia creditelor in valuta
[14] Pana si Curtea Constitutionala, in decizia nr.62/2017, mai sus citata, precum si unul dintre Avocatii Generali la CJUE (prin concluziile scrise depuse in cauza Andriciuc si altii contra Bancii Romanesti) au ajuns, de curand, sa trateze nominalismul monetar ca un corolar al dreptului creditorului la realizarea creantei contra debitorului si a sporului de valoare determinat de fluctuatiile monedei nationale fata de monedele straine de referinta cand, de fapt, nominalismul monetar poate dauna creditorului, motiv pentru care au si fost inventate tehnici juridice de indexare, consolidare si revizuire conventionala sau judiciara a clauzelor monetare.
[15] A se observa ca textul art. 1578 alin. 2 din vechiul Cod civil se refera la moneda in sensul sau originar, de ban circular din metal (a se vedea, pentru conformitate definitia din DEX a cuvintului „moneda”). In mod evident, la acea data in Romania nu prea existau bani fiduciari (bancnote) si, cu atit mai putin, nu existau bani electronici, scripturali sau virtuali (bani – datorie).
[16] Cuvintul „specii” din acest vechi text inseamna bani lichizi, fiind in mod evident o traducere (un pic cam nefericita) din cuvintul „especes” din franceza, care inseamna acelasi lucru.
[17] Pe teritoriul Romaniei de atunci circulau monede ale altor state, de genul: zlot polonez, rubla sau imperial rusesc, lira turceasca, sterlingul englez, francul francez (nu si cel elvetian, care era si atunci o moneda exotica pentru Romania), talerul olandez, ducatul austro-ungar etc.
[18] Asadar, conversia creditelor din valuta in lei este enuntata inca din 1864, de mai mult de 150 de ani, chiar de textele care reglementeaza nominalismul monetar. De aici consecinta ca a pretinde ca este interzisa conversia intrucit s-ar opune principiului nominalismului monetar este fortat si usor ridicol. De altfel, in practica, aproape de fiecare data, debitorii – consumatori de credite de retail in franci elvetieni au avut doar impresia ca au primit credit in franci elvetieni. In realitate, acesti bani, care nu au circulatie in Romania, ei fiind, practic, exclusiv monede de depozit si de tezaurizare, nu au fost nici detinuti de banci la momentul creditarii, nici remisi fizic sau prin virament bancar debitorului. Cind s-a cumparat casa pe credit ori cind s-au achizionat pe credit celelalte bunuri, vinzatorul a primit, direct in conturile sale bancare, lei sau euro. Niciodata franci elvetieni. De ce vinzatorul ar fi vrut sa primeasca o suma de bani in franci elvetieni, cind acestia nu aveau, in Romania, nici macar puterea circulatorie de facto a dolarilor sau a leilor moldovenesti?
[19] Este interesant de observat ca, intr-un prim alineat, art. 1579 din vechiul Cod civil arata ca regula paritatii sumei numerice fixate in contract, edictata pentru imprumutul in bani, nu se aplica si in cazul imprumutului in “vergi metalice” si producte. Practic, aceste obiecte nu erau bani, in sensul contemporan al notiunii, ci instrumente speciale de tezaurizare, de genul lingourilor de aur, care erau marcate corespunzator si, in consecinta, puteau fi individual determinate. Pentru aceste lucruri imprumutate, care, in mod evident, nu sunt bunuri fungibile, obligatia de restituire este fixata asupra aceleiasi cantitati si calitati, oricare ar fi „suirea sau scaderea” pretului lor. Este o obligatie similara cu restituirea in natura. Este, de aceea, clar ca acest text nu este aplicabil in cazul imprumutului in bani. In schimb, art. 1579 alin. 3 din vechiul Cod civil poate fi aplicat imprumutului in bani, acei bani pe care ii folosim in prezent. Este adevarat ca textul se refera la imprumutul in monede de aur sau argint, lucruri care ar putea fi luate cu imprumut si pentru alte scopuri decit consumatia (spre exemplu, pentru expozitii sau colectii numismatice), dar aceste lucruri sunt, ca si banii, bunuri perfect fungibile si, deci, pot fi asimilate cu banii care nu au putere circulatorie pe teritoriul Romaniei. Mai precis spus, imprumutul in monede de aur sau argint poate fi asimilat cu imprumutul in valuta. Asadar, se va putea admite ca regula restituirii echivalentului pretului intrinsec al monedelor de aur sau argint la momentul la care au fost imprumutate se aplica si imprumutului in valuta.


Prof. dr. avocat Gheorghe Piperea
PIPEREA & ASOCIATII