3,267 citiri

De iustitia et de iure sau despre nevoia reabilitării ideii de drept

poza 2

Trăim într-o lume mai juridicizată ca oricând, dar mai străină de spiritul autentic al dreptului, ca niciodată!

S-a creat și parcă se extinde implacabil un univers hiperformatat, hipernormativ, hiperierarhizat, al conformității și normativizării, care provoacă teamă individului și funcționează după o logică cvasimilitară. El cuprinde și domină deja zone importante ale societății, precum cea a întreprinderilor, administrației, sănătății, educației, culturii și științei instituționalizate… în litera și, mai ales, în spiritul datului său. Sistemul „normativist”, spune dreptul, decide a priori cine are dreptate, elaborează legile, administrează și guvernează, stabilește orientări strategice, desemnează în școală, universitate sau academie, ghidează mass-media… este peste tot și oricând… Dar dreptul pe care astfel pretinde că îl exprimă, prin care se autoprotejează și își asigură reproducerea este unul denaturat în așa măsură încât, spre a se evita colapsul, devine absolut necesară abandonarea lui rapidă și revenirea la ideea și practica adevăratului drept! Dar cum?

Problema este pusă și răspunsuri sunt căutate de filosoful Jean-Jacques Sarfati în lucrarea sa Redonner sens au mot „droit” (Ed. „Connaissances et Savoirs”, Paris, 2017).

… Am intrat într-o eră calificată de unii drept cea a post-adevărului, una a inversărilor și a confuziilor generalizate; ceea ce e de jos a luat locul înaltului, superiorului, iar ce are valoare e disprețuit! În această ecuație a confuziei valorilor nici dreptul nu e cruțat. Din ce în ce mai multe persoane nu știu la ce corespunde și nici nu mai au încredere în el. Un asemenea termen este folosit, în mai toate cazurile, fie pentru a culpabiliza și urmări pe cel mai slab, pentru a favoriza practici pur birocratice, lipsite de sens, fie pentru a semnifica un simplu ansamblu format din norme edictate, pentru a glorifica pe cel care dorește astfel să-și legitimeze violența sa asupra altuia, fie, pur și simplu, pentru a exprima rătăcirea celui care trăiește un sentiment de injustiție, ce nu întotdeauna e și justificat. O asemenea situație de confuzie și răsturnare a valorilor și persistența sa sunt periculoase, întrucât o societate fără un drept demn de numele său este una care deviază radical de la drumul normal al evoluției ei și care, cu siguranță, mai devreme sau mai târziu, sfârșește prin a se prăbuși.

Problema prioritară devine astfel aceea de a sesiza ceea ce distinge, marchează diferența între cele două tipuri de drept: dreptul în sens propriu și dreptul denaturat. El se află în această din urmă stare atunci când este în afara lui însuşi, iar printre formele de manifestare a acestui fapt la loc de frunte se află “juridismul” denunțat anterior. Un atare fenomen ne apare cu precădere în trei cazuri: cel al legalismului, care irumpe atunci când dreptul e constituit numai din legi ori din decizia ultimă a justiției sau altei autorități competente; cel al autoritarismului care apare în situația în care autoritatea singură face legea și, în fine, cel al inflației care survine prin excesul de norme. În principiu, cu cât dreptul e mai denaturat cu atât mai mult e victima juridismului. Un drept denaturat, oricare ar fi gradul său de depreciere, nu întreține un raport normal, cuvenit cu istoria și nici cu prezentul. În varianta sa absolută el interzice orice gândire asupra prezentului și falsifică istoria pentru a face din aceasta un instrument de ură și de propagandă pentru a justifica măsurile injuste. Atunci când este numai relativ denaturat face totul pentru a disimula cunoașterea prezentului și folosește istoria ca un substitut al reflecției, în scopul de a culpabiliza cetățenii. În același context dacă a fost un timp în care oamenii au considerat că statul trebuia să servească liberării lor de sub tutela fricii, plictiselii, dominației și a violenței, în ultima vreme acesta nu mai apare decât ca un simplu gestionar preocupat să perceapă cât mai multe impozite, care nu se mai îngrijește să-i ajute să se libereze de constrângerile existenței. Iată de ce numai un drept demn, curat, care ridică individul și care îi redă încrederea în sine și în societatea în care trăiește poate fi considerat și rămâne unul adevărat, autentic.

… În acest sens, științei juridice îi revine responsabilitatea primă de a readuce în atenție și a susține permanent autentica noțiune de drept, în complexitatea semnificațiilor ei.

La începutul clasicei sale lucrări Conceptul de drept, H.L.A. Hart afirma, pe bună dreptate, că „sunt puține întrebările relative la societatea umană care să fi fost puse cu atâta persistență și care să fi făcut obiectul, din partea teoreticienilor reputați, unor răspunsuri atât de diferite, surprinzătoare și chiar paradoxale, precum cea Ce este dreptul?”. Problema poate fi abordată în două maniere distincte. Prima, datorată filosofiei dreptului, constă în a căuta esența dreptului, întemeindu-se pe o anumită idee a binelui și a justului. Această abordare conduce la o definiție normativă a dreptului așa cum el ar trebui să fie; ea prezintă un drept ideal, dar nu contribuie în mod necesar la o cunoaștere a dreptului așa cum este el. Într-o perspectivă pozitivistă, știința dreptului este în mod esențial o cunoaștere descriptivă a dreptului, așa cum este el, independentă de orice referință la valori ori la considerații metafizice. Precum scria N. Bobbio „sub primul aspect – acela de a ști ca mod de abordare a studiului dreptului – pozitivismul juridic se caracterizează prin distincție netă între dreptul real și dreptul ideal ori, cu alte expresii echivalente, între dreptul ca fapt și dreptul ca valoare; dreptul așa cum este și dreptul așa cum ar trebui să fie; cu convingerea că dreptul de care trebuie să se ocupe juristul este primul și nu secundul”. Obiectul filosofiei dreptului, al juriștilor ar fi deci acela de a determina ceea ce este dreptul și de a ține seama de condițiile posibilității cunoașterii științifice a dreptului. Nu este vorba numai pur și simplu de a descrie, cum poate face dogmatica, o anume ordine juridică ori o anumită ramură de drept și nici de a proceda la un inventar exhaustiv al normelor constitutive ale dreptului existent. Chestiunea „ce este dreptul” invită la a defini și a delimita obiectul științei dreptului, precum și a clarifica conceptele folosite de jurist. A dori să definești dreptul înseamnă a căuta esența dreptului, a delimita natura specifică a normelor juridice, cu toate mizele ontologice precum cele implicate în plan concret.

… Desigur, un atare concept nu poate exista și afirma în planul realităților numai prin simple promisiuni ori discursuri academice, oricât de savante ar fi ele. Este nevoie, mai întâi, și de o corecție esențială a opțiunilor fundamentale în materie. Lumea noastră politico-juridică s-a structurat în jurul a două modele filosofice primordiale: proiectul Hobbes, care vede omul ca pe ceva preponderent dăunător, primejdios și care, în consecință, trebuie în mod permanent controlat și corectat și, respectiv, cel al lui Spinoza, care vrea să-l libereze și susține chiar că omul poate să fie un Dumnezeu pentru om! A venit poate timpul ca, fără a le respinge sau accepta ca atare fie pe unul, fie pe celălalt, să le unim și, în loc să le opunem, să se completeze reciproc, să-și vorbească și să se asculte, să se înțeleagă și să pună la un loc ceea ce este bun și conduce la progres și pace socială. A sosit vremea de a se modera unul pe celălalt și de a-și nuanța reciproc semnificațiile.

Dar pentru aceasta e necesar să se redea veritabilul sens al noțiunii – cuvântului drept. Dacă omul este slab prin constituția sa și de la natură, are nevoie să fie ghidat în acțiunea lui. Dreptul și numai dreptul, cu esența sa primară, îi poate oferi energia necesară și acțiunea justă pentru a răspunde conjugat la cele două nevoi umane definitorii: de a-l elibera și de a-l orienta în același timp. Astfel, individul e privit și nu supravegheat, ascultă pentru a înțelege și nu spre a fi spionat și controlat.

În altă ordine de idei, veritabilul drept presupune, spre a fi credibil și legitim, o aplicare concretă corectă în viața de zi cu zi, care e posibilă numai dacă există și activează o elită de magistrați, selecționată nu în funcție de criterii formale ori/și după indicatori de cunoștințe cantitative de drept pozitiv, ci ținându-se seama și de, pe de o parte, angajamentul lor pentru binele comun, iar, pe de alta, de valoarea lor personală și intrinsec umană, bogăția interioară, deschiderea spiritului și preocuparea pentru altul. Pentru că un drept care și-a pierdut sensul său sfârșește prin a fabrica juriști care nu mai cred nici în ceea ce sunt și nici în ceea ce fac. Adevăratul magistrat este acela care nu e numai „gura care spune dreptul”, ci și instanța care asigură și promovează justul; după cum nu putem avea instituții juste, fără a fi juste! Iar adevărata măsură a gradului de justiție a unei societăți este dată și de încrederea pe care aceasta o acordă jurisdicțiilor care sunt chemate să o înfăptuiască.

Orice societate e guvernată de drept în funcție de elita care înfăptuiește justiția!

… Într-o încercare de a releva rădăcinile istorico-conceptuale ale relației dintre știința juridică, lege și justiție vom începe prin invocarea unei caracterizări magistrale a celei dintâi datorată lui Edmund Burke: „În pofida tuturor defectelor, a redundanţelor şi a erorilor sale, ştiinţa jurisprudenţei, mândria intelectului uman, reprezintă însumarea raţiunii diferitelor epoci, combinând principiile originare ale justiţiei cu varietatea infinită a intereselor umane” și cuprinsă în lucrarea sa Reflecţiile asupra Revoluției din Franța, publicată la Londra în 1790. Aşa cum scria teologul protestant Reinhold Niebuhr, „chiar dacă nu acceptăm doctrina catolică a unui foarte specific «drept natural», acceptăm cu toţii realitatea principiilor justiţiei care transcend reglementărilor pozitive ale statelor istorice, … sunt generate în obiceiurile şi moravurile comunităţilor şi se pot ridica până la norme universale care par a-şi avea izvorul nu în comunităţi particulare, ci în experienţa comună a umanităţii”.

Renunţând la redarea expressis verbis a termenului «justiţie» şi reuşind ca prin această deviere formală să evidenţieze conţinutul substanţial a ceea ce Burke înţelege prin «ştiinţa jurisprudenţei», kantianul Friedrich von Gentz a plătit totuşi un preţ însemnat. Cunoscător al filosofiei lui Immanuel Kant, Edmund Burke pare a fi dorit să exprime în mod punctual opoziţia faţă de un pasaj celebru din Critica raţiunii pure, unde Kant spune următoarele: „E vechea dorinţa care, cine ştie când?, se va împlini odată: să se descopere o dată, în locul infinitei varietăţi a legilor civile principiile lor, căci numai în aceasta poate consta secretul de a simplifica, cum se spune, legislaţia”. Simetria celor două fragmente este, într-adevăr, grăitoare: de o parte, varietatea infinită a intereselor şi principiile care şi pentru Kant sunt tot ale justiţiei, aşa cum arată marele kantian român Mircea Djuvara atunci când scria în Teoria Generală a Dreptului că „toată ştiinţa dreptului nu constă în realitate, pentru o cercetare serioasă şi metodică, decât în a degaja din multitudinea dispoziţiilor de lege esenţialul lor, adică tocmai aceste principii ultime de justiţie din care derivă toate celelalte dispoziţii”. Spre deosebire de Burke, Kant şi Djuvara situează deopotrivă legile şi principiile justiţiei în cadrul aceleiaşi dimensiuni normative pur raţionale şi independente de realitatea vieţii umane şi de varietatea într-adevăr infinită a intereselor a căror echilibrare justă trebuie realizată prin drept. Acolo unde Burke scrie „combină”, la Kant apare „în locul”, iar ceea ce pentru Burke reprezintă „raţiunea diferitelor epoci” devine pentru Kant raţiunea unică a tuturor epocilor.

Consecinţele n-au întârziat să apară. În 1797, anul morţii lui Edmund Burke, Kant publică Bazele metafizice ale teoriei dreptului, unde ceea ce la Burke apărea ca unică „ştiinţă a jurisprudenţei” revenind juriştilor şi fiind ca atare, după Ulpian, o vera philosophia, este scindată într-o scientia iuris rezervată exclusiv filosofilor (cărora le revine „cunoaşterea sistematică a teoriei dreptului natural” având ca obiect „principiile constante ale oricărei legislaţii pozitive”) şi o iuris prudentia rezervată juriştilor cărora le este repartizată sarcina de a indica „ceea ce enunţă sau au enunţat legile într-un anumit loc şi într-un timp determinat”. De o parte, aşadar, filosofia dreptului, apanajul unor savanţi precum Mircea Djuvara, potriviţi pentru prelegeri pe cât de savante, pe atât de înstrăinătate de problemele concrete ale juriştilor preocupaţi de teoria cauzei juste în materia contractelor civile sau de teoria normativă a vinovăţiei în dreptul penal. De cealaltă parte, ceea ce înţelegem astăzi prin aşa-zisa ştiinţă a dreptului. „Trei cuvinte ale legiuitorului sunt de ajuns pentru ca biblioteci întregi să se transforme în maculatură, scria procurorul von Kirchmann în celebrul text despre Lipsa de valoare a jurisprudenţei ca ştiinţă : iată destinul tragic al ştiinţei dreptului pe care Edmund Burke o considera „mândria intelectului uman”, pe drumul parcurs de dreptul însuşi, după expresia nimerită a lui Paolo Grossi, „de la justiţie la lege”. În același timp, este de netăgăduit că dreptul nu poate fi gândit, explicat și aplicat fără justiție, dar e tot atât de adevărat că cele două noțiuni și valori nu se pot confunda. Justiția este cea care fondează ideea de limită, îi permite acesteia să existe și să fie stabilită prin lege. Tot justiția arată fiecăruia că atunci când limitele sunt depășite pot surveni sancțiuni de tot felul, inclusiv juridice. În acest sens, chiar dacă este distinctă de drept, justiția îi garantează existența prin teama generată și speranța pe care o naște. Cei care speră în ea se asigură prin și sunt deschiși spre drept; tot așa, cei care se tem respectă dreptul din teama represaliilor și sancțiunilor care pot interveni în cazul ignorării limitelor impuse de lege.

… Asemenea reflecții ne apropie, aproape automat, de alte idei, precum cea a nevoii unei mari profesii a dreptului, atât de dezbătută, dar încă departe de a fi înfăptuită în țări apropiate de modelul nostru judiciar, precum Franța. Ea ar putea fi concretizată potrivit celebrului Raport Darrois (2008) pornind de la teza unei formări comune, de care să beneficieze viitorii profesioniști ai dreptului. Pentru aceasta ar deveni indispensabilă regruparea structurilor de formare profesională aferente domeniului juridic în cadrul unei unice Școli de drept. La sfârșitul pregătirii, absolvenții săi ar putea să-și aleagă, după ce ar susține concursul corespondent respectivei opțiuni, profesia pe care dorește să o exercite. O atare formare comună ar favoriza crearea unei comunități intelectuale a dreptului, dar și profesionale, care ar permite trecerea liberă, cu mici ajustări poate, de la o profesie la alta. Totodată, legăturile astfel stabilite la nivelul ansamblului profesiilor ar consolida locul profesioniștilor dreptului în România. În plus, în condițiile în care solidaritatea profesională rămâne încă un teren în mișcare, fiecare dintre profesii apărându-și adesea drepturile și privilegiile mergând până la ignorare, în detrimentul altora, inconștientă că astfel slăbește poziția tuturor, formula unei comunități a profesioniștilor dreptului ar consolida unitatea și promovarea interesului comun.

Sunt simple gânduri pe marginea unei cărți interesante și considerații asupra unor realități care nu mai pot fi ignorate!

Prof. univ. dr. Mircea Duțu, avocat