11,243 citiri

150 de ani de istorie a Baroului român modern

ESSENTIALS-Mircea-DutuLa 6 decembrie a.c. se împlinesc 150 de ani de la publicarea în „Monitorul Oficial al Principatelor Române Unite” a Legii pentru constituirea corpului de advocaţi, care introducea cadrul juridic modern, de tip occidental al organizării şi exercitării profesiei. Era semnul, deopotrivă, al separării puterilor în stat şi al acordării independenţei funcţiei judiciare, la realizarea căreia erau chemaţi să participe nu numai magistraţii, ci şi advocaţii, precum şi al maturizării ştiinţei interpretării şi aplicării dreptului.

Într-adevăr, naşterea avocatului şi a avocaturii este în strânsă legătură cu importanţa acordată dreptului în societate şi democraţia care o caracterizează.

Societăţile de democrație directă (precum cea din Grecia antică), religioase ori integrate, adică toate cele cu vocaţie totalitară nu au favorizat profesia (liberă) a avocatului.

Aşa se face că, deşi ideea de apărător apare încă din Cartea Facerii a Vechiului Testament (18, 6), când Avraam pledează cauza posibililor „drepţi” din cetatea blestemată a Sodomei, avocatul apare abia în Roma antică şi dobândeşte statutul deplin, în sens modern, la începutul secolului al 19-lea. Odată cu apariţia judecătorului profesionist, aplicarea dreptului devenea o tehnică şi ştiinţă,  iar cunoaşterea şi reprezentarea părţilor presupune la rândul lor o pregătire pe măsură.

I. În contextul marilor reforme ale Domniei lui Al. I. Cuza (1859-1866) de stabilire a bazelor statului român modern, răspunzând nevoilor de democraţie reprezentativă ale societăţii şi sub imperiul cunoașterii științifice a dreptului în aplicarea sa, organizarea de tip occidental a corpului de avocaţi reprezenta un pas important în afirmarea valorilor statului de drept.

În cele cinci capitole (capuri) ale sale (Dispoziţii generale, Tabloul, Consiliul de disciplină, Despre stagiu şi Dispoziţii tranzitorii), Legea din 6 decembrie 1864 oferea o viziune modernă asupra profesiei, stabilind o reglementare a exercitării unei activităţi profesionale libere. Unii au considerat că aşa cum s-a întâmplat cu multe acte normative ale timpului şi legea din 6 decembrie 1864 ar fi fost întocmită „în cea mai mare grabă şi cu indolenţa caracteristică legislatorului român”, iar marile sale hibe manifestate în practică ar fi constat, printre altele, în aceea că prin faptul abrogării tarifelor de onorarii se permitea perceperea unora exagerate ori că prin îngăduinţa acordată de consiliile unor barouri faţă de avocaţii care, deşi nu îndeplineau condiţiile legale, au putut pătrunde în corpurile respective,  s-a favorizat impostura.

Potrivit legii, nimeni nu putea exercita profesiunea de avocat (pe lângă tribunale, curţi sau Curtea de Casaţie), dacă nu era român sau naturalizat român, şi nu avea diplomă în drept (de la facultăţile de profil din ţară sau străine). Nu puteau fi avocaţi: faliţii nereabilitaţi şi cei condamnaţi penal pentru săvârşirea uneia din infracţiunile (delicte): furt, calomnie, înşelăciune, abuz de încredere, mărturie mincinoasă, calomnie, atentat la bunele moravuri ori mită.

Toţi cei care îndeplineau aceste condiţii, obţinând cartea de avocatură, erau trecuţi (înscrişi) numai într-un singur tablou special al avocaţilor judeţului respectiv, întocmit prin grija consiliului de disciplină, la începutul fiecărui an judiciar, depus la grefele instanţelor şi afişat în sălile de judecată. Ei aveau dreptul să pledeze în faţa oricărui alt tribunal sau altă curte din ţară, decât din judeţul de apartenenţă. Pe lângă un asemenea tablou al avocaţilor definitivi, se întocmea un tablou special care cuprindea numele stagiarilor, avocaţi înscrişi pentru întâia oară în Corp, care aveau dreptul de a pleda pe perioada de 2 ani a stagiului, având obligaţia să frecventeze conferinţele de stagiu care, în fapt, aveau să fie organizate din 1869. După expirarea termenului de doi ani, consiliul de disciplină sau tribunalul fie admitea înscrierea în tabloul definitiv al avocaţilor, fie continuarea stagiului încă un an.

Consiliile de disciplină se constituiau în capitalele judeţelor unde numărul avocaţilor era de cel puţin 10, din 7 membrii la Bucureşti şi la Iaşi, şi din 3 membrii pentru celelalte oraşe de reşedinţă. Acolo unde numărul avocaţilor nu era de 10, tribunalul îndeplinea misiunea consiliului de disciplină, prin intermediul unui avocat oficiant pentru anumite atribuţii. Membrii consiliului şi decanul se alegeau pe termen de doi ani, cu drept de realegere, dintre avocaţii care aveau vârsta de 30 de ani împliniţi şi 3 ani de avocatură. Consiliile de disciplină şi în lipsa lor tribunalele formau tabloul şi hotărau înscrierea avocaţilor, aplicau legile şi regulamentele corpului, vegheau la interesele şi onoarea Corpului, aplicând pedepsele disciplinare, cu ajutorul adunării generale, în cazurile arătate de lege şi, in primul rând, hotărau în ceea ce privea întocmirea regulamentelor speciale ale Corpului şi fixarea contribuţiilor la casa comună. Cu privire la exercitarea puterii regulamentare, Ministerul Justiţiei era „organul tutelar”. Legea stabilea sancţiunile disciplinare, cazurile şi condiţiile formale de aplicare a lor; avocatul învinuit era chemat şi ascultat, la Consiliu sau, după caz, la tribunal; toate sancţiunile (pedepsele) trebuiau pronunţate în scris şi motivat; acolo unde tribunalul îndeplinea rolul de consiliu de disciplină, interdicţia de executare a profesiei sau ştergerea din tablou a unui avocat nu se putea pronunţa mai înainte ca să se fi luat, în scris, opinia celui mai apropiat teritorial consiliu de disciplină. Împotriva hotărârilor de condamnare, avocatul învinuit avea un drept de apel la curtea de apel aferentă, cea care îl judeca de urgenţă, în şedinţă secretă, după ascultarea apelantului, a procurorului şi, la nevoie, a reprezentantului consiliului de disciplină. Instanţa se pronunţa în ședință publică, prin hotărâre fără drept de recurs.

Pe baza legii, în urma unui proces destul de anevoios de aplicare a dispoziţiilor sale, la mijlocul anului 1865 se înfiinţau Consiliile de disciplină (respectiv barourile) de Ilfov (Bucureşti), Iaşi şi Dol-Jiu. Primii decani ai acestora, Aristide Pascal, Dimitrie Corne şi respectiv, Gheorghe Chiţu, au fost personalităţi publice recunoscute, veritabili savanţi ai științei dreptului timpului şi avocaţi de talent. Treptat, corpurile de advocaţi constituite la nivel de judeţ au dobândit exigenţele şi spiritul solidarităţii de corp, au apărat cu succes libertatea şi onoarea profesională a membrilor săi şi au contribuit din ce în ce mai mult la bunul mers al justiţiei în România.

Din rândurile lor aveau să apară şi afirme multe personalităţi ale elitei româneşti politice, cultural-ştiinţifice şi juridice, cu rol major în progresul şi modernizarea societăţii româneşti. Este suficient să enumerăm doar câteva exemple: Mihail Kogălniceanu, A.D. Xenopol, Titu Maiorescu, Take Ionescu, Nicolae Titulescu, C.G. Dissescu, Istrate Micescu…

II. În evoluţia sa istorică Baroul românesc a cunoscut mai multe etape de dezvoltare proprie, specifică şi afirmare în cadrul societăţii.

După o epocă iniţială de confuziune a funcţiilor statului în materie de justiţie, marcată de vekil şi, în cele din urmă, de avocat, a urmat perioada de instituire şi organizare primară a Regulamentelor organice (1831-32), culminându-se prin instituirea bazelor moderne ale profesiei de avocat şi corpului de avocaţi prin Legea din 6 decembrie 1864. Aceasta din urmă, completată cu Legea din 8 iunie 1884 şi cu Decretul din 29 decembrie 1886, pentru uniforma magistraţilor şi a avocaţilor a marcat „epoca de organizare corporativă”. Ea s-a caracterizat prin concepţia reglementării exercitării unei activităţi profesionale libere, după modelul european (francez) dominant al timpului.

Considerente de ordin social, moral şi profesional au impus o nouă organizare, socială care va marca perioada 1907-1919, ca efect al legii din 12 martie 1907. Mărirea numărului de avocaţi, pe de o parte, şi extinderea practicii samsarilor, care atrăgeau clientela, folosind pentru aceasta orice mijloace, pe de altă parte, au necesitat măsuri legale ferme care să împiedice „concurenţa fără scrupul şi conduita fără control”.

A urmat „perioada unificării organice a barourilor” (1919-1931) în care, prin noile legi ale profesiei din 1921 şi 1923 s-a realizat unificarea regimului de exercitare a avocaturii şi a statutului avocatului la nivelul României întregite. În plus, în 1923 s-a creat Uniunea Avocaţilor din România, cu o comisie permanentă la Bucureşti, şi care reprezenta Corpul Avocaţilor din întreaga ţară, administra Casa de Ajutor şi se preocupa de perfecţionarea legislaţiei în materie.

Deceniul patru al veacului trecut a reprezentat răstimpul de glorie al avocaturii române, în care aceasta s-a bucurat de maximă recunoaştere internaţională, când Uniunea Internaţională a Avocaţilor îşi desfăşura congresele la Bucureşti, iar publicaţia sa oficială (Tribune des Avocats) vedea lumina tiparului în capitala României Mari.

În perioada 1931-1948 organizarea Baroului românesc a fost guvernată pe legea pentru organizarea corpului de avocaţi din 28 decembrie 1931, modificată prin legea din 6 aprilie 1932 şi prin legea din 2 aprilie 1936, precum şi Decretul-lege nr. 509, din 5 septembrie 1940 pentru organizarea Corpului Avocaţilor din România care, cu unele modificări a rămas în vigoare până în 1948. Potrivit acesteia din urmă, organizarea profesională se întemeia „pe principiul de autonomie a corpului avocaţilor, de solidaritate naţională şi profesională” şi se stabileau ca unităţi de organizare Uniunea Barourilor din România şi Baroul.

După Decretul-lege nr. 643 din 19 decembrie 1944, pentru purificarea Corpului Avocaţilor, tranziţia spre perioada de eclipsă a profesiei, de peste 40 de ani a fost reglementată prin legea nr. 3 din 17 ianuarie 1948 pentru desfiinţarea barourilor şi înfiinţarea colegiilor de avocaţi din România. În cele din urmă Decretul nr. 39 din 13 februarie 1950 privitor la profesia de avocat consacra „noul tip de avocatură şi de avocat”, având ca „sarcină de a apăra interesele justiţiabililor potrivit adevărului material şi după principiile legalităţii socialiste”, iar surogatul de „colectiv” era pus „sub îndrumarea Ministerului justiţiei”. Prin Decretul nr. 281 din 21 iulie 1954 pentru organizarea si exercitarea avocaturii în RPR, colegiile de avocaţi deveneau „organizații obștești cu personalitate juridică” şi care, cu unele modificări a rămas în vigoare în toată epoca socialist-comunistă.

III. Decretul-lege nr. 90 din 18 februarie 1990 privind unele măsuri pentru organizarea si exercitarea avocaturii în România efectua ajustările necesare noilor realităţi istorice, de adaptare „conjuncturală” în aşteptarea unei noi reglementări a profesiei. Acest deziderat avea să se împlinească prin Legea nr. 51 din 7 iunie 1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat care, cu modificările şi completările ulterioare a definitivat tranziţia şi a stabilit bazele juridice ale unei profesii şi unui statut profesional de tip european.

Evoluţiile înregistrate de atunci la nivelul societăţii româneşti, marcate de aderarea ţării la UE, accentuarea procesului de integrare şi afirmare a fenomenului de mondializare au transformat major datele socio-economice ale rolului avocatului şi exercitării sale. Schimbarea de paradigmă prin noile practici promovate de justiţia americană, marcate de negociere şi acord, cu tendinţa de extindere şi asupra Europei tradiţionale presupune modificări până la „reinventarea apărării”, în care cadrul în care avocatul trebuie să-şi exercite talentul său devine altul, dar meseria nu se schimbă. Noua apărare presupune redefinirea relaţiilor cu clientul şi a rezultatelor aşteptate, dar ecuaţia sa tradiţională definită istoric – relatio, naratio şi probatio – se păstrează şi perpetuează.

Precum la 1864, Baroul românesc se află acum la ora opţiunilor fundamentale. Spre deosebire de atunci, acum ne permitem şi se impune ca în privinţa modelelor străine să ne inspirăm, şi nu să le importăm! Ce fel de organizare şi forme juridice de manifestare a profesiei, statut al avocatului şi rol în sistemul de justiţie? Să se continue tradiţia continental europeană, să se încline spre sistemul de common law ori să se opteze pentru o formulă intermediară, de compromis între cele două perspective? O reflecţie profundă se impune să ofere răspunsul adecvat.

Prof. univ. dr. Mircea DUȚU
Avocat
Directorul Institutului de Cercetări Juridice “Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române