6,445 citiri

Etica, bioetica şi contractele

Gheorghe Piperea 1. Ordinea publică este o condiţie negativă de valabilitate a contractului[1], fiind principala limită a efectelor contractului. O valoare similară o au bunele moravuri. Într-adevăr, atât conform fostului art. 5 din Codul civil de la 1864, cât şi conform art. 11 din actualul Cod civil, părţile nu pot “deroga” prin convenţia lor particulară de la normele care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri. Din dispoziţiile relative la buna credinţă, din art. 14 alin. (1) C. civ, rezultă că drepturile se exercită şi obligaţiile se execută cu bună credinţă, în acord cu ordinea publică şi cu bunele moravuri. Exerciţiul abuziv al dreptului poate însemna nu numai fixarea finalităţii de a-l vătăma sau păgubi pe altul, ci şi excesul, nerezonabilitatea şi contrarietatea cu bună credinţă (care, după câte se observă, este legată de cerinţa acordului cu ordinea publică şi cu bunele moravuri) a acestui drept.

Aceste dispoziţii sau legi care interesează ordinea publică pot fi echivalate cu normele prohibitive, care interzic o acţiune sau un comportament. Sancţiunea care intervine în caz de încălcare a acestor norme prohibitive este, de regulă, nulitatea absolută, totală sau parţială, a contractului, dar în plus, în condiţiile unor norme sau legi speciale, clauzele care afectează ordinea publică pot fi considerate nescrise sau lipsite de efecte. Un astfel de exemplu este reprezentat de clauza leonină, reglementată în domeniul contractului de societate. Un alt exemplu îl reprezintă clauzele abuzive din contractele consumatorilor cu comercianţii.

Dispoziţiile sau legile care interesează ordinea publică pot fi privite, însă, şi ca extensii, completări sau modificări ale efectelor contractului, situaţie în care putem echivala legile şi dispoziţiile respective cu normele onerative, care obligă la un anumit comportament, inclusiv la inserarea unor dispoziţii sau clauze în contract, dincolo de voinţa concordantă a părţilor. În această categorie intră contractele reglementate (total sau parţial), precum şi contractele forţate. Tot în această categorie intră, însă, şi acele contracte care se modifică “din mers”, odată cu apariţia unor legi care obligă la modificare sau adaptare, fără a se pune problema retroactivităţii legii. Fiind vorba de contracte care se execută în timp, momentul apariţiei legii noi, modificatoare a regimului contractului vizat, împarte efectele contractului în două categorii: (i) cele epuizate până la momentul apariţiei legii noi, care nu vor fi supuse dispoziţiilor acesteia, întrucât se opune principiul ne-retroactivității legii civile[2], şi (ii) cele viitoare, în curs de apariţie şi derulare, care vor fi supuse legii noi, conform principiului activităţii şi efectivităţii legii noi.

Noţiunea clasică de ordinea publică acoperă, practic, exclusiv faţeta de norme prohibitive.

Noţiunea de norme de ordine publică economică (sub-clasificate în normele de protecţie şi normele de direcţie) acoperă faţeta de norme onerative, care se constituie în extensii, adaptări sau modificări “din mers” ale contractului şi care se impun părţilor, indiferent de atitudinea lor mentală şi voliţională.

 2. Tradiţional, se considera că „interesează ordinea publică” normele de organizare politică şi administrativă a societăţii în stat, care asigură buna funcţionare a instituţiilor publice[3]. Această bună funcţionare este o finalitate care interesează fiecare individ şi, în acelaşi timp, întreaga colectivitate, mai ales cea plătitoare de taxe şi impozite, care finanţează această funcţionare. Statul este organizarea societăţii umane bazată pe asocierea membrilor comunităţii pentru efectuarea şi gestionarea unor cheltuieli publice, în vederea obţinerii ordinii şi siguranţei, lucruri pe care membrii comunităţii nu le pot obţine în mod individual, fiind peste puterile lor. Statul este acea forţă socială care, oricâtă putere brută ar avea un individ sau chiar o colectivitate, deţine o forţă mai mare decât orice putere individuală sau colectivă luate separat.

Pe măsura dezvoltării şi orientării societăţii moderne către o comunitate globală, interconectată, conceptul de ordine publică s-a lărgit exponenţial, ajungând să se extindă din domeniul organizării politico-statale, în domeniul social şi economic. Într-adevăr, în prezent se acceptă că există o ordine publică economică (din care fac parte aşa-numitele norme de ordine publică de direcţie, conţinând, în principal, legislaţia concurenţei, şi aşa-numitele norme de ordine publică de protecţie, conţinând, în principal, legislaţia protecţiei consumatorilor) şi una socială, ambele căpătând rang de condiţie negativă de valabilitate a contractelor, rang pe care îl deţinea până nu demult doar ordinea publică tradiţională (clasică).

În schimb, noţiunea de „bune moravuri” s-a retras în aceeaşi măsură în care cea de ordine publică s-a extins. Aceste „bune moravuri” sunt cele mai ataşate de vremuri, de conjunctura socială şi politică a unei ţări. În plus, bunele moravuri sunt ataşate unei anumite culturi, regiuni sau țări. Spre exemplu, uniunile consensuale (între două sau mai multe persoane, de sex opus sau de acelaşi sex) sunt permise şi produc efecte juridice în Franţa, încă din 1999, în timp ce în România sunt considerate concubinaj (cu evidentul accent peiorativ şi, în orice caz, fiind lipsit de efecte juridice, patrimoniale sau nepatrimoniale) sau relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex (care nu mai sunt incriminate, dar nici nu sunt producătoare de efecte juridice) ori poligamie. În Canada este permisă nu numai căsătoria între persoane de acelaşi sex, dar şi reproducerea asistată medical sau adopţia efectuate de cuplurile homosexuale. Dar nu şi în România.

3. Bunele moravuri reprezintă, într-o descriere simplificată, normele morale ale unei societăţi la un moment dat, etica după care se ghidează la nivel principial acea societate, fiind criteriul sau standardul acelei societăţi în funcţie de care omul poate face distincţia între bine şi rău, între normal şi anormal, între uman şi inuman.

Bunele moravuri ne spun cum ar trebui să fie dreptul şi nu cum este sau ce este dreptul[4]. Etica este ceea ce dă legitimitate legii (lex) şi o încadrează armonios în sistemul dreptului (jus), văzut atât de antici, cât şi de contemporani, ca o “artă a binelui şi a dreptăţii”. Etica este cea care face din cunoaşterea şi aplicarea dreptului (denumită juris prudentia de romani), o ştiinţă a dreptăţii, o cunoaştere deopotrivă sacră şi umană. Etica este o cerinţă simplă, vine dinlăuntrul fiinţei umane raţionale şi emoţionale, reflecta tendinţa naturală a omului de a face şi pretinde binele şi dreptatea, valorile perene ale umanităţii şi, de aceea, este acceptată la nivel intrinsec (sau chiar impusă de constrângerile sociale). Bunele moravuri aduc etică, adică valorile perene ale umanităţii, în contemporaneitate şi în spaţiul geografic al unei comunităţi.

Deşi pentru juriştii formalişti şi pozitivişti morala (etica) este în afara dreptului, mai ales pentru că, în caz de încălcare a normelor morale, nu există consecinţe juridice vizibile, pozitiviste, în realitate, morala este coagulantul societăţii şi, de aceea, reprezintă în cel mai înalt mod interesul social. De asemenea, întrucât nu există nici coduri de precepte morale, nici uniformitate în spaţiu şi timp în privinţa admisibilităţii şi aplicabilităţii acestora şi nici granițe foarte exacte între bine şi rău, s-ar putea susţine şi că astfel de norme a-juridice nu pot avea valoare juridică, întrucât nu sunt predictibile. Dar, în mod evident, este uşor de decelat între bine şi rău în funcţie de ceea ce un număr foarte mare de membri contemporani ai unei comunităţi înţeleg prin aceste concepte. De asemenea, distincţia este simplă dacă ne raportăm la valorile perene ale umanităţii.

Conţinutul şi efectele noţiunii de “bune moravuri” asupra contractului sunt relativ dificil de stabilit, dar este cert că intră sub această cupolă a eticii (moralei) unei societăţi preceptele bioeticii, uzanţele cinstite ale comercianţilor, buna credinţă şi echitatea.

Întrucât reprezintă coagulantul oricărei societăţi, s-ar putea spune că valorile morale, mai ales cele tradiţionale, sunt mai stabile şi mai predictibile decât legea. Spre exemplu, primul şi cel mai important principiu moral (primum non nocere, adică, în primul rând, să nu faci rău) este un principiu al (bio) eticii valabil atât pentru jurişti, cât şi pentru medici. Este greu de crezut că acest principiu are gradaţii diferite sau reacţii adverse din partea altor categorii de profesionişti sau a simplilor particulari. Nimeni nu avut, nu are sau nu va avea încredere în cei care fac rău altora. Este evident că o astfel de regulă morală este nepieritoare.

Ar fi grav şi riscant dacă s-ar renunţa la valorile şi normele moralei, în schimbul unor norme pozitiviste efemere şi dependente de o putere legiuitoare mai mult sau mai puţin legitimă, norme care se caracterizează tocmai prin imprecizie şi impredictibilitate, dar şi prin tendinţa de schimbare permanentă în funcţie de interese de grup sau de generaţie.

În baza a ceea ce înţelege, practic, toată lumea prin bine şi rău, în baza valorilor perene, neschimbătoare, ale moralei, care pot fi considerate temelii sau piloni ai noţiunii de drept natural, putem decela relativ uşor ceea ce este abuziv sau nu, înşelător sau nu, cinstit sau nu, aşa cum putem decela relativ uşor ce este un furt, ce este o piraterie, ce este un act de exploatare nedreaptă a unei persoane vulnerabile şi ce este un act sau fapt de lipsire de libertate şi de viol.

De altfel, buna credinţă şi echitatea sunt concepte morale care corectează contractul atât la momentul formării sale, cât şi în timpul executării sale, echitatea fiind de natură a genera extinderea efectelor contractului, în calitate de clauză contractuală implicită, presupusă de natura însăşi a contractului. Uzanţele cinstite ale comercianţilor sunt, de asemenea, concepte morale, consacrate normativ ca un standard şi ca un criteriu după care comportamentul comercianţilor este judecat din perspectiva legislaţiei antitrust, a legislaţiei de prevenire şi combatere a concurentei neloiale şi a legislaţiei protecţiei consumatorului. În plus, bioetica, adică setul de reguli morale aplicabile procedurilor medicale de graniţă (care relevă, uneori, un fel de joacă de-a Dumnezeu a omului) şi actelor juridice efectuate asupra aşa-numitului material uman este consacrată normativ, implicând întreaga societate în ceea ce poate sau nu să fie permis a se comercializa în acest domeniu.

Bunele moravuri au, de regulă, valoare de limita negativă a libertăţii de a contracta, stabilind ce anume nu este permis parţilor, din punct de vedere etic, să tranzacţioneze. În schimb, echitatea, privită sub aspectul său de clauză implicită a contractului, operează şi ca extensie a efectelor acestuia, conform cu natura sa (art. 1272 C. civ).

Zona de graniţă între bine şi rău (sau, mai bine zis, zona în care graniţele acestora se întrepătrund) depăşeşte zona dreptului, trecând în zona religiei, a artei, a educaţiei şi a sociologiei sau a psihologiei, tocmai pentru că nu mai este predictibilă.

Iar dincolo de bine şi de rău, devine chiar dificilă definirea omului ca fiinţă socială şi compusă din toate amintirile, proiecţiile, idealurile, aşteptările şi relaţiile cu ceilalţi[5].

4. Ca şi distincţia dintre alb şi negru, distincţia dintre bine şi rău este naturală, intuitivă, simplu de făcut. Educaţia şi sofisticarea duc către nuanţe, către o lume în culori, normală şi (încă) naturală, în genere. Dar accentuarea culorilor, prelungirea tuşelor şi abstractizarea naturalului pot conduce la camuflarea albului şi a negrului şi la blurarea imaginii sau a mesajului. De altfel, din cauza culorilor stridente, a accentuării graniţelor între culori sau a excesului de abstractizare, poţi ajunge să nu mai vezi nici albul, nici negrul, ci doar (ceea ce îţi imaginezi că e) curcubeul. Unii ar putea spune chiar că albul şi negrul nici nu sunt culori propriu-zise, ci doar fundalul culorilor. Adevărul este că spectrul luminii vizibile – curcubeul – nu evocă deloc albul şi negrul, ci numai culorile, de la roşu la verde. Aşa că, de ce să ne batem capul cu distincţia între alb şi negru, care oricum nu prea mai există când contururile se estompează? Pentru mulţi sofisticaţi, amestecul de alb şi negru de la graniţele dintre ele determină tendinţa sau chiar tentaţiade a omite graniţele, de a construi, artificial şi convenţional, certitudinea că albul este noul negru.

Exact la fel stau lucrurile cu distincţia dintre bine şi rău. Şi aceasta poate fi camuflată sau estompată de nuanţele morale şi juridice sau de “imperativele” economice.

Dar este anormal ca distincţia alb-negru/bine-rău să nu se mai poată face, căci, dacă graniţele se estompează, ele devin incerte, cenuşii, tulburi. Iar în lipsa acestei distincţii, ceva esenţial, fundamental, se pierde: etica.

Etica este ceea ce ne distinge ca oameni.

Fără ea, suntem neant.

În mod paradoxal, cu cât educaţia este mai avansată, mai sofisticată, mai specializată, cu atât incertitudinea distincţiei dintre bine şi rău se accentuează, generând cenuşiul din romanele lui Adam Michnik. Sunt enorm de multe minţi “luminate” care consideră că binele şi răul sunt nişte simple convenţii sociale, iar de aici se extrage (mult prea simplist şi mult prea des) consecinţa că iubirea, familia, patria, credinţa, Moş Crăciun, idealurile, principiile nu există, fiind doar nişte simple iluzii generate de convenţii sociale. Iar dacă binele şi răul sunt nişte simple convenţii sociale, de ce ar mai fi crimă, hoţia, corupţia, înşelăciunea, abuzul şi alte asemenea fapte considerate rele şi nu “rele”, adică purtătoare ale unor ştampile ale convenţionalului? Până la urmă, leul se hrăneşte cu antilope, nu?

Dar lipsa distincţiei dintre bine şi rău ne aruncă în zona hazardului moral, în zona de dincolo de bine şi de rău. Şi ne face să pierdem ceva esenţial, umanitatea din noi. Iar o lume fără iubire, credinţă, idealuri şi principii, o lume fără zei şi eroi, e o lume urâtă, crepusculară, e o lume fără oameni. O lume fără dreptate şi echitate, care nu merită să existe.

La nivel intuitiv, ştim că ceea ce este drept este şi bun, iar ceea ce este nedrept, corupt, abuziv este rău. Dar această distincţie poate fi blurată de aparenţe, de tuşe prea întinse ori de nuanţe prea intense.

Iată un exemplu dat în Dialogurile lui Platon: un om perfect drept poate fi perceput ca un om perfect nedrept şi invers. Un hoţ, un corupt sau un abuziv poate fi perceput şi lăudat toată viaţa ca un negustor cinstit, iar dacă nu e prins, rămâne şi în istorie ca un drept între drepţi1. Omul drept, dar perceput ca fiind perfect nedrept, este imediat “pus pe lemn” (expresia îi aparţine lui Platon şi poate însemna, foarte bine, “crucificat”). În plus, distincţia este cvasi-imposibilă atunci când, în mod voit, drepţii sunt pictaţi ca fiind ne-drepţi şi invers. În urma unor astfel de scenarii de amalgamare a culorilor şi de amestecare a negrului cu albul, (aproape) nimeni nu mai ştie exact dacă băncile sunt vinovate sau nu de criza economică din 2008 şi nimeni nu îşi mai poate da seama acum dacă a te împrumuta pe 30 de ani pentru a-ţi “cumpăra” o casă (de fapt, îţi cumperi o datorie care grevează casa cu o ipotecă oricând executabilă silit de către bancă), făcându-te rob al casei sau al băncii este bine sau rău. Şi, mai mult decât atât, nimeni nu mai ştie dacă este bine sau rău să consumăm medicamente alopate, să ne injectăm cu vaccinuri antigripale şi anti-fertilitate (sau cu orice alt vaccin care conţine mercur, plumb, arsenic, formol şi ADN-ul a 3-4 animăluţe microscopice, dar letale), să mâncăm alimente produse de agricultură industrială (recent însoţită cu farmacia, prin achiziţia concernului de agricultură practicată cu plante modificate genetic Monsanto, cu concernul farmaceutic Baer), să economisim (riscând ca banii depuşi în bancă “în siguranţă” să fie confiscaţi pentru salvarea băncii de la faliment, cu preţul ruinei noastre) sau să consumăm, trăind hedonist clipa şi banalizând sau vulgarizând ideile mari, suferinţa lumii înconjurătoare, războaiele “hibride” şi atacurile teroriste cu care, cică, trebuie să ne obişnuim să trăim în oraşele mari, ca şi când nu am plăti miliarde şi nu am accepta, de voie – de nevoie, să fim monitorizaţi de milioane de camere de supraveghere, noi, oamenii obişnuiţi, deveniţi suspecţi peste noapte, prin simplul fapt că acceptăm să trăim în oraşe mari.

Inevitabil, apare întrebarea dacă există bine şi rău, dreptate şi nedreptate, sau dacă nu cumva acestea sunt, de fapt, nişte simple convenţii sociale, pentru uz exterior sau ulterior. Din acest punct al iteraţiilor, devine “logică” şi întrebarea dacă, spre exemplu, democraţia este cu adevărat bună, dacă războiul (cu toate crimele şi victimele sale colaterale) este cu adevărat rău, dacă împărţirea societăţii în oligarhii şi plebe este justă etc. şi, dacă nu cumva este mai important să îți trăieşti prezentul, renunţând la idealuri, principii, iubire, credinţă, în favoarea confortului şi a bunăstării proprii[6].

Chiar dacă multă lume nu este conştientă de asta, există şi funcţionează din plin o bancă centrală a băncilor centrale, denumită Banca Reglementelor Internaţionale (Bank of Internaţional Settlements, prescurtat, BIS). Această bancă, având sediul la Basel, în Elveţia, adică într-un teritoriu neutru, care aparent nu s-a implicat în niciunul dintre războaiele secolului XX, a fost creată în jurul anului 1930, ca o organizaţie internaţională menită a facilita plăţile şi negocierile despăgubirilor de război ce trebuiau plătite de Germania după primul război mondial (plata acestor despăgubiri nu s-a efectuat niciodată, dar pe temeiul acestei idei s-a constituit placa turnantă a sistemului financiar global, atât de adânc hegemonic în prezent), a sprijinit făţiş, în anii 1938-1944, efortul de război al Germaniei Naziste (facilitând jaful tezaurului Cehosolvaciei, al Belgiei şi al Franţei, pe rând) şi a supravieţuit acordului de la Bretton Woods (unde s-a creat FMI şi, printre altele, s-a cerut lichidarea BIS pentru sprijinul făţiş al naziştilor), fiind, de la începutul existenţei sale, până prin anul 1980, înţesată de nazişti sau de foşti nazişti. Această bancă centrală a băncilor centrale este o “sfântă a sfintelor” de unde ia lumină mai toată casta bancherilor centrali. Creată în 1930, în plină criză economică mondială, BIS şi-a făcut (involuntar) cunoscută adevărata forţă cu ocazia celeilalte mari crize economice mondiale, cea din 2008, de după falimentul Lehman Brothers, când totalitatea băncilor centrale ale lumii, inclusiv Banca Centrală Europeană, cu sediul la Frankfurt, au adoptat regula salvării cu orice preţ a băncilor, pe motiv că sunt prea mari pentru a fi lăsate să falimenteze[7]. Dar, mai mult decât atât, după 2008, a fost adoptată şi impusă că politică publică regula a-moralităţii băncilor, modelul post-umanist al lui homo economicus, pentru care contează doar profitul, şi regula fixităţii contractelor bancare tipizate, care se vor impune indiferent dacă încalcă sau nu legea, ordinea publică, morala şi echitatea, cu condiţia să respecte formal procedurile (iar aceasta a fost şi este regula “afacerilor” şi a cinelor de lucru la BIS). Dată fiind această regulă a a-moralităţii, precum şi ralierea şi rataşarea tuturor băncilor centrale ale lumii la această regulă, oricine îşi poate da seama cum de este posibil ca opinia publică să se supună cu evlavie conceptului pacta sunt servanda, indiferent de consecinţele în plan moral, social şi economic ale unui contract a-moral[8]. Un cercetător al “misterului” de la Basel spunea[9] că “bancherii reuniţi la Basel nu au fost împovăraţi de idealism; […] poate că nu erau imorali (cu excepţia lui Schacht, guvernatorul băncii centrale a celui de-al treilea Reich), dar cu siguranţă erau a-morali. Ei credeau că aspectele financiare există în vid, departe de supărătoarea politică şi de interesele naţionale. Consideraţiile etice de bine şi rău pur şi simplu nu existau în universul lor. Ceea ce conta era linia care desparte profitul de pierdere (bottom line) şi interesul în sine al băncilor”.

Primul val al ultimilor oameni, cei pentru care morala nu mai înseamnă nimic, sunt bancherii centrali care s-au raliat acestei reguli “de aur” a băncii centrale a băncilor centrale, cu sediul în Basel, Elveţia.

Acestui prim val i-a urmat vechea şi mereu nouă, inexorabila antantă a experţilor şi a elitelor auto-mandatate, ne-alese de nimeni, ci impuse de “necesităţile” europene şi globale ale omului fără de morală, cei pentru care comerţul şi afacerile trebuie să continue chiar şi în timpul dezastrelor, cataclismelor şi al războaielor, ei constituind cel de-al doilea val al categoriei ultimilor oameni.

Iar al treilea val, cel al omului economic (homo economicus), fără graniţe şi fără limite între bine şi rău, al omului care, dincolo de bine şi de rău, ne face cu ochiul, omul care a făcut un cult, o religie din confort, este deja aici, este deja de dimensiunea unui tsunami de final de eon.

Unii contemporani ai noştri decid relativ conştient să adopte calea către tărâmul de dincolo de bine şi de rău[10].

Cei mai mulţi, însă, se lasă conduşi pe această cale prin mecanisme emoţionale (sub influenţa acestora, oamenii nu mai gândesc, ci simt) şi oligo-raţionale (sub influenţa acestora, oamenii gândesc prescurtat sau stereotipic, simplificat, semi-automat), ca şi când ar fi setaţi pe pilot automat. Aceştia sunt cei care, conştient sau nu, ajung să nu mai facă distincţia între bine şi rău, cei care sunt dincolo de bine şi de rău, pentru că nu mai ştiu ce e bine şi ce e rău. Aceştia sunt pufăitorii, băutorii de bere, consumatorii de fotbal şi de reality show-uri sau de telenovele, clubber-ii, cei ce experimentează jocurile sexuale sau sporturile extreme pentru a-şi alunga plictiseala şi cei ce îşi consumă viaţa sau îşi răspândesc sufletul pe reţelele de socializare, în cloud şi pe net. Sunt globaliştii şi adulatorii corporaţiilor multinaţionale “capitaliste” (în fapt, insule de socialism planificat în stare pură, leninistă, şi stupi în care viespile domină lucrătorii pe doi lei pentru bunăstarea overlorzilor sistemului). Sunt hipsterii, omul nou de tip corporatist, cetăţenii universului, homo economicus, banksterii şi homo sexualis. Sunt acei “ultimi oameni” la care se refereau atât Friedrich Nietzsche, în Aşa grăit-a Zarathustra, cât şi Francis Fukuyama, în Sfârşitul istoriei şi Ultimul om. Ei reprezintă, în prezent, cam 95% din populaţie. Putem spune că, practic, aceştia suntem noi înşine. Într-o astfel de lume, în care ne bălăcim noi, Hitler şi Stalin s-ar simţi perfect.

“Dincolo de bine şi de rău este un câmp. Ne vedem acolo[11]”.

La o analiză superficială, enunţul pare a fi o ironie la adresa lui Nietzsche, autorul unei cărţi intitulate chiar Dincolo de bine şi de rău[12]. Dar enunţul este, de fapt, o traducere în stil american, prescurtat, a unui vers al poetului medieval persan Rumi: “Undeva afară, dincolo de ce e bine şi dincolo de ce e rău, există un câmp imens. Acolo ne vom întâlni”. Pe numele său complet Mewlana Jalal ud-Din Rumi, acest învăţător medieval al lui Nietzsche a trăit în sec. XIII, între 1207-1273, fiind întemeietorul cultului islamic al “dervișilor rotitori”, denumiți şi sufiți. Dans ritual sacru, în care practicantul (derviș) se învârte continuu şi ritmic până când, transfigurat, este pătruns de o stare de extaz mistic, în care se presupune că ia contact cu sacrul, cu divinul, cu lumea de dincolo, sama promite (sau poate chiar permite) dervișului pătrunderea într-o realitate atemporală, ultra-dimensională, unde, în stările înalte de conştiinţă atinse prin dansul rotitor şi prin muzică, pot fi (re) întâlnite sufletele tuturor oamenilor care au existat, există şi vor exista pe pământ, inclusiv cei dispăruţi dintre noi (care nu mai pot fi regăsiţi în lumea exterioară). Mult mai important este că sama poate deveni o uniune liturgică cu divinitatea, obţinută prin intermediul emoţiei şi al beţiei provocate de muzică şi de dans. Rumi şi-a învăţat discipolii că în această realitate augmentată, ultra-dimensională, a-temporală, poate fi întâlnită divinitatea, şi că, în prezenţa acesteia, nu mai există bine şi nu mai există rău şi, de aceea, ne putem da întâlnire toţi “pe acest câmp imens”. În această variantă, enunţul de mai sus nu mai pare o ironie la adresa lui Nietzsche (care, de altfel, nu era glumeţ sau ironic de felul său). Nu e nimic banalizator în acest vers; dimpotrivă, totul este înălţător[13]. La rândul său, atunci când Nietzsche vorbeşte de “teritoriul” de dincolo de bine şi de rău, are în vedere o angoasantă ştergere a graniţelor dintre cele două concepte morale, o zonă unde definiţia omului ca fiinţă morală nu se mai potriveşte, fiind “pregătită” de ultimii oameni (în sec. XXI, numim această pregătire transhumanism) şi “rezervată” supraoamenilor (în secolul XXI, numim această destinaţie finală posthumanism). Acei “ultimi oameni” de care vorbea Nietzsche, în Aşa grăit-a Zarathustra, sunt oamenii pentru care nu mai există idealuri, nici iubire, nici frumuseţe, ci numai bunăstare. Vechile religii, fundamentele morale şi emoţionale ale lumii sunt, treptat, înlocuite de “religia” confortului, destinat acelui homo economicus pe care îl teoretizează “elitele” neo-librale şi libertariene şi pe care îl promovează masiv mass-media main stream. Acest homo economicus, preocupat de conţinutul stomacului propriu, de aspectul său fizic (nu şi de interiorul său moral) şi de satisfacerea plenară a tuturor tentaţiilor sale sexuale, este ca iedera: se extinde rapid şi trăieşte mult, chiar şi în condiţii ostile. Culmea ironiei este că însuşi cuvântul “bunăstare”, împărţit în elementele sale constitutive (“bună” şi “stare”), sugerează ancorarea în prezent. Vechiul precept latin carpe diem (trăieşte clipa) se potriveşte de minune conceptului de hipster: dacă îl întrebi (din curtoazie sau la modul real) ce face, un hipster îşi va răspunde just doing my business sau, după caz, just hangin’ arround. La fel de bine, conceptul carpe diem se potriveşte şi omului nou de tip corporatist, pentru care contează prezentul, nu şi istoria, şi nici viitorul. De vreme ce corporaţia nu mai are origine, nu are vârstă şi, practic, nici sfârşit, este evident că e mai bine, mai eficient, să fii fidel corporaţiei, şi nu familiei, comunităţii sau naţiei. Un contemporan al lui Nietzsche nu ar fi acceptat că omul va ajunge vreodată în postura de ultimul om. Cu toate acestea, s-ar zice că şocanta profeţie a lui Nietzsche (din Aşa grăit-a Zarathustra) este trăită de noi şi se derulează sub ochii noştri.

“Iată! V-arăt ultimul om. «Ce e iubirea? Ce-i creația? Ce e dorința? Ce este-o stea?» – așa se-ntreabă cel din urmă om, făcându-ne cu ochiul. Îngust va fi atunci pământul, se va vedea cum țopăie pe el ultimul om, cel care micșorează orice lucru. Prăsila lui este indestructibilă, ca puricele pe pământ; ultimul om o să trăiască cel mai mult”. Şi, în plus: “vine timpul celui mai de dispreț dintre toți oamenii, cel ce nu mai poate-a se disprețui pe sine”.

În zilele noastre, sub influenţa internetului, a păgânilor de socializare, a stilurilor prescurtate şi acronimice de comunicare pe internet şi a campaniilor publicitare, cuvintele care exprimă energie, principii, idei călăuzitoare, idealuri, pasiuni, sunt micşorate, banalizate şi chiar vulgarizate, pentru a putea fi mai uşor luate în batjocură. Micşorate sunt şi lucrurile, pentru că mai multe lucruri să încapă în buzunar. Micşorată este şi credinţa. Nu mai există înfrânare, nici zei. Ultimii oameni nu mai cred în zei, ci numai în confortul prezentului (inclusiv, sau mai ales, în confortul sexual). Ultimii oameni sunt hedonişti. Cel din urmă om, cel din profeţia lui Nietzsche, ne face cu ochiul şi ne invită să pufăim alături de el. În lumea noastră, practic, nu mai există lucruri şi nici idei suficient de serioase sau de grave pentru a nu putea fi luate în derâdere, pentru a nu putea fi micşorate făcând cu ochiul. Cel ce îţi face cu ochiul te cooptează, fără să vrei, în mica echipă a celor care au găsit fericirea mediocre într-o ţigară de iarbă, un joc sexual de grup, o sticlă de bere sau o partidă de table.

„«Noi», zice-va ultimul om, făcându-ne cu ochiul, «suntem inventatorii fericirii».” Şi cine nu îşi doreşte fericirea, mai ales când este (pare a fi) la distanţă de un click pe internet? Dacă unii chiar au inventat fericirea, de ce ar mai vrea cineva să progresăm, să ne depăşim condiţia, să ne înălţăm? Împărăţia lui Dumnezeu şi-aşa nu există, ce sens ar avea să ne luptăm pentru a o găsi? Vom căuta, toţi, această fericire hedonistă, ca şi când ar fi un drog de care am devenit, deja, dependenţi. Şi, întrucât „toți vrând la fel, ei vor fi cu toți la fel”, cu „ultimii oameni” evoluţia se va fi oprit, căci motivaţia auto-depășirii va fi dispărut. Omenirea se va închide în propria monotonie şi, după profeţia lui Nietzsche, deşi ultimii oameni se vor mai certa între ei, din când în când, ca să spargă monotonia, ei se vor împăca de îndată, “că nu cumva să-și tulbure digestia”.

Pentru ultimii oameni, lucrurile, avuţia, buzunarul său contul propriu sunt importante, căci sunt calea către bunăstare. Pentru homo economicus, nu contează să fii, ci să ai. Deşi este posibil ca mulţi dintre aceşti ultimi oameni să îşi fixeze ca motto sau să îşi tatueze mesaje mobilizatoare emoţionale, ca cele pe care şi le afişează starurile de cinema sau sportivii de performanţă, ceea ce realmente contează pentru ultimii oameni este tot bunăstarea, iar aceasta poate fi obţinută doar cu avuţie şi bani, chiar şi folosind sau exploatând alţi oameni (în aparenţă liberi, dar legaţi cu tot felul de lanţuri juridice de cei care deţin resursele şi avuţia). Pe internet circulă această zicală atribuită lui Dalai Lama: “oamenii trebuie iubiţi şi lucrurile folosite; haosul lumii de azi este pentru că iubim lucrurile şi folosim oamenii”.

Cei care râd de lucruri grave, de suferinţă, cei care banalizează drama sau tragedia, cei care transformă populaţia în cifre şi statistici nu sunt supraoameni, sunt ultimii oameni, sunt fiinţe în curs de dezumanizare. Iar acest val va iradia către toţi ceilalţi oameni, căci, aşa cum spune Nietzsche, ei, ultimii oameni, sunt “ca puricele pe pământ”, identici din tată-n fiu, întrucât au pierdut deja ceea ce este definitoriu pentru om: distincţia dintre bine şi rău.

Legăturile naturale (de sânge) şi morale între oameni, cele care ţin lumea laolaltă, legături negate sau chiar tăiate (semi) conştient de ultimii oameni, încep să fie înlocuite de o confuzie generală, ca în apocalipsa scandinavilor (Ragnarök, sfârşitul omenirii, al zeilor şi al eroilor). Această negare şi această ruptură sunt consecinţa pierderii distincţiei între bine şi rău. Pierderea acestei distincţii nu înseamnă o prostire a omului (deşi marea noastră majoritate a început să funcţioneze pe pilot automat, utilizând mecanisme emoţionale şi oligo-raţionale în deciziile curente sau capitale), ci o îndepărtare de statutul de om. Căci omul nu există dincolo de această distincţie. De aceea, în câmpul acela al lui Rumi, unde ne putem (re) întâlni după ce am depăşit graniţa dintre bine şi rău, nu mai există oameni. Dincolo de bine şi de rău nu e un câmp cu flori, e abisul, e adâncul insondabil[14]). Acest abis face imposibilă “îndreptarea lumii” (tikun olam[15]).

În fervoarea aceasta hedonistă, când omul a devenit o cifră statistică pentru producătorii de medicamente şi vaccinuri şi o recoltă pentru sistemele public-private de “protecţie” a copiilor (prin luarea lor forţată din sânul familiei pentru că mama şi tata s-au răstit la ei ori au întârziat câteva ore să ajungă acasă, timp de câteva zile sau săptămâni la rând, pentru că au fost nevoiţi să stea peste program la serviciu, pentru a face bani, pe care să îi verse la picioarele băncii ca să plătească rate care nu se mai termină niciodată) şi când am ajuns să considerăm acceptabilă sau chiar necesară promovarea educaţiei sexuale în şcoli încă din clasa a treia sau când se interzic sărbătorile religioase creştine pentru a nu ofensa ateii şi credincioşii de alte religii (cărora, apropos, nu li se aplică acelaşi tratament, pentru a nu le alimenta extremiştilor religioşi furia destructivă), ori când se fac şi refac experimente medicale, de genul eugeniei, al mamei-surogat, al “exporturilor” de mame purtătoare în țări unde acest lucru este permis, al prelevării şi exportului de organe etc., îşi mai aduce cineva aminte de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului? Despre idealul de dreptate, de egalitate şi de autodeterminare sau despre protecţia vieţii private şi familiale, ori despre libertatea de conştiinţă? După toate aparenţele, nu. Şi totuşi, acea Declaraţie venea după două războaie mondiale, cu zeci de milioane de victime directe şi cu sute de milioane de victime colaterale. Acei bunici şi străbunici ai noştri nu îşi puteau imagina că sunt sacrificaţi pentru ca noi să ajungem să trăim în plină epocă a ultimilor oameni. Nu îşi puteau imagina acest Späte Götterdämmerung.

5. Doctrina românească relativ recentă şi-a pus problema în ce măsură sunt valabile sau admisibile actele juridice cu privire la persoana umană, la corpul său ori la părţi sau produse ale corpului uman[16]. Chestiunea ține de bioetică[17], în primul rând, dar şi de dreptul contractelor, întrucât este necesară fixarea limitei libertăţii de a contracta în privinţa acestora[18].

Într-adevăr, ne putem întreba dacă persoana umană sau elemente ale personalităţii umane sunt sau nu potenţiale obiecte ale unor contracte. Corpul uman este obiect sau subiect[19]? Părţile corpului uman (organe) sunt obiecte susceptibile de apropriere sau de angrenare într-o relaţie contractuală? Este embrionul uman o persoană şi, dacă nu, este valabilă ca operaţiune juridică transferarea sa de la o persoană la alta sau comercializarea sa? Este acceptabilă şi valabilă din punct de vedere juridic locaţiunea corpului uman, spre exemplu, „închirierea” corpului unei mame purtătoare a copilului biologic al altei persoane[20]? La fel, pot fi efectuate operaţiuni juridice valabile având ca obiect părţi sau organe ale corpului uman? Pot fi considerate ca valabile contractele prin care anumite persoane afectate de boli rare, grave sau pentru care nu s-au găsit încă medicamente eficiente, se supun, cu sau fără plată, unor teste clinice cu medicamente noi, în curs de omologare? Pot fi prelevate organe de la persoane în viaţă sau doar de la cadavre sau de la persoane aflate în moarte clinică?

Este evident că întrebările nu sunt deloc gratuite, întrucât în societatea noastră s-au întâlnit şi se întâlnesc cazuri în care persoane în viaţă îşi oferă spre vânzare organe (mai ales rinichi, întrucât se poate trăi cu un singur rinichi), substanţe sau elemente biologice (spermă, ovocite, sânge, celule stem), embrioni etc., au existat şi există centre medicale în care se practică nu numai inseminarea artificială ori fertilizarea în vitro, ci şi comerţul cu ovule sau chiar cu embrioni umani, există instituţii care recoltează celule stem, există spitale care recoltează măduva pentru transplant şi există spitale care efectuează transplant de rinichi, ficat, inimă, măduvă, splină, celule stem şi embrioni umani (ca să nu mai vorbim de acele spitale avangardiste care au ajuns la „performanţa” de a transplanta membrele sau chiar faţa unor persoane decedate).

În toate aceste situaţii, „contractele privitoare la materialul uman viu[21]” se lovesc nu numai de normele de ordine publică, ci şi de bunele moravuri. Unii autori consideră că orice convenţie care are ca obiect material corpul uman este lovită de nulitate absolută[22]. Mai degrabă, aş spune că ţine de moravurile unei societăţi dacă, spre exemplu, este admisibilă o închiriere a corpului uman pentru purtarea unui făt până la naştere, făt care aparţine biologic altor persoane (contract de mamă-surogat sau mamă purtătoare) sau dacă este admisibil ca o persoană să transfere ovule sau embrioni unor persoane care nu pot avea copii ori dacă este admisibil ca pentru prelevarea de sânge pentru transfuzie este admisibilă o plată (aşa cum este cutuma în ţara noastră) sau dacă donarea de sânge este esenţialmente gratuită (aşa cum este regulă în cazul ţărilor din UE sau în SUA).

Contractul de mamă purtătoare nu este reglementat expres în România, dar nici nu este interzis. Ne putem întreba – retoric – dacă un astfel de contract ar trebui să fie cu titlu gratuit (cu condiţia, evident, ca părinţii biologici să asigure mamei purtătoare şi, deci, fătului, condiţii de viaţă normale pe perioada sarcinii şi a lehuziei, precum şi medicamentaţia ori asistența medicală necesare) sau oneros. Sau, de data aceasta nu doar retoric, ne putem întreba dacă mama purtătoare ar avea dreptul discreţionar de avorta ori, şi mai complicat, dacă fătul sau sarcina ar pune în pericol viaţa mamei purtătoare, ar fi legitim un avort forţat, medical? Ce acţiune în justiţie ar avea părinţii biologici ai fătului avortat în contra mamei-purtătoare?

Prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană sunt reglementate în titlul VI al Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii[23]. De principiu, fiecare individ are dreptul la respectul corpului său; corpul uman este inviolabil; corpul uman şi elementele sale nu pot face obiectul unui drept patrimonial. Prelevarea şi transplantul de organe, deşi admisibile, nu pot face obiectul unui drept patrimonial şi deci nu pot fi înstrăinate prin acte cu titlu oneros, ci numai prin acte juridice cu titlu gratuit. Din punct de vedere legal, în caz de prelevare de la persoane aflate în moarte clinică, se pun probleme relative la consimţământ, căci este evident că persoana aflată în această situaţie nu îşi mai poate exprima consimţământul. S-a discutat şi încă se mai discută despre aşa-numitul „consimţământ prezumat” (în ideea că, odată decedată, persoana nu mai există, corpul său fiind, într-un fel, în patrimoniul comun al umanităţii, care ar putea să îl utilizeze „pe bucăţi” pentru scopuri înalte cum este acela de a salva multe vieţi cu organele corpului persoanei decedate sau pentru scopuri didactice, în facultăţile de medicină) sau despre consimţământul la prelevare al familiei ori al persoanelor apropiate celui aflat în moarte clinică (care ar trebui să fie de acord cu prelevarea cât mai repede posibil, pentru a nu o face inutilă, chiar dacă aceştia ar mai putea spera la resuscitarea apropiatului lor aflat în moarte clinică, de unde o posibilă întrebare relativă la caracterul liber al acestei „voinţe”) ori despre interdicţia prelevării, pe motive de respect faţă de persoana umană care se confundă cu corpul său[24]. Oricum, morala religioasă interzice prelevarea, iar unele religii interzic chiar transfuzia de sânge (oricât de banală o considerăm noi în prezent).

Chestiunea proprietăţii asupra „materialului uman” este dintre cele mai complicate. Nu se poate spune nici că cel care pune în circulaţie juridică materialul uman ar fi proprietarul acestuia, nici că cel care primeşte materialul uman devine proprietarul acestuia[25]. Embrionul sau fătul, chiar dacă nu sunt încă persoane, nu pot fi, totuşi, nici obiecte. Organele umane, de asemenea, nu pot fi considerate obiecte şi, deci, nu pot fi obiect al proprietăţii private. Pe de altă parte, dacă cei mai mulţi donatori de material uman sunt dezinteresaţi, utilizatorii acestui material uman urmăresc, totuşi, profitul. Pentru operaţiile de transplant, pentru fertilizările în vitro, pentru implantul de celule stem etc., se plătesc, de către beneficiari sau de către sistemele de asigurări sociale de sănătate, sume uriaşe de bani. Ar putea pretinde donatorul sau apropiaţii donatorului mort o participaţie la profit? Răspunsul în România este evident negativ, dar nu este sigur că în SUA, spre exemplu, un judecător nu ar acorda acestor apropiaţi ai donatorului măcar o indemnizaţie; se acceptă, totuşi, şi în SUA că nu poate exista un drept de proprietate asupra „materialului uman”. În schimb, în cazul medicamentelor descoperite în urma unor teste clinice pe pacienţi, jurisprudenţa americană a fost mai radicală decât ne-am fi putut imagina. Testele clinice care se fac pentru descoperirea de medicamente noi se pot solda cu succese, dar firmele care le descoperă, deşi folosesc material uman donat de pacienţi şi uneori chiar finanţări din partea celor apropiaţi pacienţilor asupra cărora se efectuează teste clinice (uneori copii, grav bolnavi de maladii rare sau cvasi intratabile), îşi brevetează medicamentele, pe care ulterior le vând foarte scump. În adoptarea soluţiei de indemnizare favorabilă pacienţilor sau părinţilor pacienţilor minori asupra cărora se efectuaseră testele clinice, jurisprudenţa a aplicat principiul îmbogăţirii fără just temei a firmelor de medicamente, considerând relevant din punct de vedere juridic nu dreptul de proprietate asupra materialului uman, ci accesul la resurse[26] (materialul uman fiind considerat o „resursă”), care trebuie să fie universal.

Transferul de ovule sau embrioni este o chestiune în legătură cu care Dreptul Uniunii Europene impune reglementarea în planul dreptului naţional[27], mai ales având în vedere realitatea practică şi jurisprudenţa care au precedat cu mult legiuitorul. Principala problemă ridicată de această directivă este aceea a verificării trasabilităţii embrionului, de la donator, la depozitar şi la utilizator, cu păstrarea confidenţialităţii necesare.

Jurisprudenţa recentă a CEDO a avut de soluţionat câteva spete în acest domeniu bulversant şi tulburător al bioeticii.

Cauza Evans contra UK din data de 10 aprilie 2007 este una dintre acestea. În data de 12 iulie 2000, petenta Natallie Evans, cetăţean britanic în vârstă de 34 de ani, s-a prezentat la o clinică din Bath, împreună cu partenerul, pentru a-i fi efectuată procedura fertilizării în vitro. În data de 10 octombrie 2000, s-a descoperit că petenta prezenta o tumoare precanceroasă pe ovare şi i s-a propus să se supună unei ovariectomii, urmând ca după intervenţia chirurgicală să înceapă tratamentul pentru fecundarea în vitro. Ambii parteneri şi-au dat consimţământul pentru crearea, conservarea şi implantarea embrionilor, dar după efectuarea tratamentului. Ei au fost informaţi că îşi pot retrage oricând consimţământul până la implantarea embrionilor în uterul petentei. În data de 12 noiembrie 2001, unsprezece embrioni au fost prelevaţi, şase dintre ei fiind crioconservaţi. În mai 2002, relaţia dintre petentă şi partenerul ei s-a rupt, iar acesta din urmă şi-a retras consimţământul pentru implantarea embrionilor. Cu privire la dreptul intern, petenta a solicitat obligarea fostului partener să îşi dea consimţământul pentru continuarea procedurilor medicale, cerere care a fost respinsă definitiv şi irevocabil. În data de 26 ianuarie 2005, clinica a informat petenta că în data de 23 februarie 2005 embrionii vor fi distruşi. În data de 27 februarie 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, sesizată de petentă, a invitat guvernul britanic să ia măsuri pentru a împiedica distrugerea embrionilor până la soluţionarea cauzei de către Curte. Embrionii nu au fost distruşi. În data de 7 martie 2006, Curtea a decis că nu a fost încălcat art. 2 CEDO (textul se referă la dreptul la viaţă, aşadar, embrionul nu este o persoană şi, ca atare, nu are dreptul la viaţă); că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) şi că nu a fost încălcat art. 14 (interzicerea discriminării). Aşadar, CEDO ne spune în cauza Evans că embrionii nu au un drept la viaţă (pentru că nu sunt persoane?) şi că, prin distrugerea embrionilor, întrucât fostul partener al petentei nu mai este de acord cu implantarea embrionilor în uterul petentei pentru a procrea (adică, fostul partener nu a vrut să aibă calitatea de tată biologic al unor copii rezultaţi din această implantare), nu s-a încălcat dreptul la respectul vieţii familiale, ci s-a protejat acest drept al fostului partener. În fine, Curtea ne spune că nu s-a încălcat principiul non-discriminării[28].

În speţa Dickinson vs. UK (decizia din 4.12.2007, dosar 44362/2004) Curtea s-a arătat mult mai “umană”. Dickinson, un deţinut încarcerat pentru crimă, a cerut tribunalelor britanice inseminarea artificială a soţiei sale cu material genetic recoltat de la el, pe motiv că, după ce el va ieşi din închisoare, soţia sa nu va mai avea şanse să rămână însărcinată, datorită vârstei. CEDO a admis petiţia, pe temeiul art. 8 (respectul vieţii familiale) şi a obligat UK să permită pe viitor astfel de operaţiuni; petentul a fost transferat într-o închisoare deschisă şi a putut primi permisii pentru a-şi vizita soţia, în vederea procreării.

De asemenea, în luna iunie 2017, CJUE s-a pronunţat, la rândul său, într-o speţă tot atât de bulversantă şi tulburătoare, determinată de administrarea unui vaccin contra hepatitei B care ar fi fost cauza cea mai probabilă sclerozei în plăci şi, ulterior, a decesului pacientului (deplin sănătos la data vaccinării).

În cauza C‑621/15 (N. W. şi alţii/Sanofi Pasteur MSD), CJUE a reţinut că producătorul de vaccinuri poate răspunde de daunele provocate de vaccin chiar dacă “cercetarea medicală nu stabileşte şi nici nu infirmă existenţa unei legături între administrarea vaccinului şi apariţia bolii de care este afectată persoana prejudiciată”, cu condiţia ca “anumite elemente de fapt invocate de reclamant [să] constituie indicii grave, precise şi concordante care permit să se concluzioneze că există un defect al vaccinului şi o legătură de cauzalitate între acest defect şi boala respectivă”. Procesul contra Sanofi Pasteur se derulase în fața instanţelor din Franţa, acţiunea fiind respinsă irevocabil. Între timp, reclamantul a decedat, procesul fiind continuat, în fata CJUE, de moştenitorii acestuia. Reclamantul (decedat în timpul interminabilului proces în fața instanţelor franceze) fusese obligat să îşi facă un vaccin contra hepatitei B. A făcut vaccinul, dar a făcut şi scleroză în plăci şi, la 13 ani distanţă, a decedat. Producătorul de vaccinuri a convins instanţele din Franţa, după mai multe căi de atac şi cicluri procesuale, că nu se poate stabili cu precizie ştiinţifică legătura de cauzalitate dintre vaccin şi boala (urmată, ulterior, de deces). CJUE a stabilit totuşi, că indiciile grave, precise şi concordante din care rezultă că există probabilitatea unor defecte ale vaccinului şi a unei legături de cauzalitate între aceste defecte şi boală sau decesul consumatorului, pot fundamenta răspunderea pentru daune a producătorului, chiar dacă stadiul actual al ştiinţei şi tehnologiei nu pot stabili cu precizie inexistența legăturii de cauzalitate. Speţa este de o importanţă covârşitoare în domeniul medical, în general, dar mai ales în domeniul vaccinurilor, produse pentru care, în anul 2017, la nivel guvernamental, există proiecte de legi menite a introduce obligativitatea administrării, inclusiv pentru adulţi, fără o verificare a traseului vaccinului de la producător la medicul care îl administrează, fără o verificare a certitudinii beneficiilor medicale şi fără o verificare individualizată pe fiecare pacient a compatibilităţii şi riscurilor concrete ale vaccinului. Opinia publică a ridicat la rang de morav bun vaccinarea, pe baza convingerii (profesionist construită de comercianţii din domeniu, împreună cu autorităţile din domeniul sanitar) că aceasta are numai beneficii. Adevărul este că, deşi, în general, vaccinul salvează vieţi şi reconstruieşte destine, eradicând, practic, multe boli altădată fatale, el poate la fel de “natural” să afecteze sănătatea şi chiar viaţa unui om, distrugând vise şi demolând destine, mai ales în condiţiile incoerentei şi chiar ale haosului în procesul de aprovizionare cu vaccinuri (periodic afectată de panici construite în jurul unor epidemii, reale sau artificiale, de penuria mimată sau reală, de sub-finanțarea regizată sau reală etc.), testare înainte de punerea pe piaţă (în ultimii ani, în mod paradoxal, aceste teste sunt efectuate chiar de producător, fiind luate ca atare, fără o verificare a unor organisme publice, independente, care să nu se afle în conflict de interese), administrare (care se face, de regulă, în devălmăşie, la normă de plan, fără o verificare prealabilă a compatibilităţii vaccinului cu persoana vaccinată) şi de urmărire a efectelor vaccinului (în România nu există o bază de date cu privire la efectele post-vaccinare).

Mult mai „mirene” sunt convenţiile relative la elementele personalităţii umane sau la drepturile personal-nepatrimoniale, cum sunt convenţiile matrimoniale (permise expres de Codul civil în prezent), contractele de reclamă în care se utilizează imaginea sau numele unor personalităţi, convenţiile de organizare de spectacole, comerţul cu arta, convenţii de vânzare a numelui (royalties), convenţiile de reglementare a despăgubirilor morale etc. Se admite că este posibilă încheierea de convenţii chiar cu titlu oneros asupra unor atribute ale personalităţii omului, cum sunt: viaţa privată, imaginea, producţia spirituală, suferinţa, afecţiunea[29].

 6Binomul şi Ochiul Atoatevăzător[30]. Binomul este o unitate a două elemente diferite, separate prin semnele + (plus) şi – (minus). Este o unitate a contrariilor.

Dialectica salvatorului şi a duşmanului este jocul simplist, banal, care guvernează azi satul global, lumea globalizată a overlorzilor sistemului ce-şi ţin captivi supuşii prin frică, un joc care a fost ridicat la rangul de Joc Final. Salvatorul şi Duşmanul, deşi sunt de valori (sau sarcini electrice) opuse, sunt inseparabili. Unul fără altul nu există. Când un duşman este neutralizat, altul este creat şi pus în loc, generând necesitatea unui salvator. Duşmanul este tot atât de important pentru Joc cât este Salvatorul. Cele două elemente nu numai că fac schimb de informaţii între ele, dar sunt, relativ frecvent, inter-șanjabile, aşa cum, în mod şocant şi realist, ne explică George Orwell în scena Celor două minute de ură din O mie nouă sute optzeci şi patru. Pentru o parte dintre spectatori, salvatorul este duşman şi invers. Cele două elemente contrarii comunică între ele şi se condiţionează reciproc. Mai mult, când un duşman este neutralizat, altul este edificat, întrucât, în lipsa unui duşman, nu poate exista un salvator. Duşmanul care se (re) inventează este Duşmanul util, căci existenţa sa impune apariţia (sau resuscitarea) unui Salvator, iar opera acestuia pretinde toţi banii din lume, concentrând toată atenţia, astfel că ceea ce se întâmplă în fundal să nu mai fie vizibil. În timp ce urmărim eroica bătălie a Salvatorului contra Duşmanului, overlorzii sistemului, puterea economică, îşi impun regulile şi dictatul asupra puterii politice, care nu se mai exercită în numele poporului, ci intru propăşirea materială a stăpânilor, în cel mai pur stil nazist sau comunist, fără ca vreun tehnocrat sau politruk al sistemului să aibă vreo tresărire morală (de altfel, ei sunt a-morali, fiind primii dintre ultimii oameni).

Dacă există un rău suprem, un Duşman ultim, toate resursele se concentrează pe neutralizarea lui. În acest efort, toate mijloacele de combatere a sa devin acceptabile, chiar dacă, în condiţii normale, ar fi repudiate ca fiind rele şi imorale de orice om normal (dar nu şi din perspectiva Salvatorului şi a fanilor săi, pentru care ar fi doar nişte daune colaterale, nişte rele mai mici). Prin acumularea mai multor astfel de rele mai mici, se poate ajunge, pe nesimţite, la abandonul unor principii ale societăţii democratice. Victimele neştiutoare ale acestui Joc Final devin, pe nesimţite, apărători ai Salvatorului şi ai întregului sistem care, după ce îşi construieşte (repetitiv, de fiecare dată când “poporul” începe să sesizeze farsa) un nou Duşman, provoacă şi gestionează toate aceste rele costisitoare. Ca pe vremea Imperiului roman şi a mişcării evreieşti mesianice, societatea prezentului este condusă prin frică, o emoţie gregară cultivată peste tot ca o ciupercă endemică. De altfel, în lipsă de ceva mai înspăimântător, când nu se poate identifica un terorist, un comunist sau un bolşevic în calitate de Duşman suprem, un bun înlocuitor este coruptul. Ca să nu fiu greşit înţeles: terorismul, comunismul (să nu uităm fascismul, din ce în ce mai frecventat de elitele europene) şi alte tipuri antidemocratice de ideologie sunt rele în sine, s-ar putea spune, chiar răul suprem. Dar tot rele sunt şi tratamentele inumane, torturile fizice sau psihice şi judecăţile scurte, mediatice, ale suspecţilor de serviciu stampilaţi cu aceste stigmate şi, mai ales, vinovăţia prin iradiere, prin extinderea vinei unuia dintre membri unui grup sau ai unei comunităţi la toţi membri acestora. Doar că, în comparaţie cu Răul suprem, cu Baal, Belzebuth sau Shaitan, toate acestea sunt rele micuțe, daune colaterale.

Așa că, la fel ca într-un joc dialectic al contrariilor, răul devine bine.

7. În final, să vorbim despre Ochiul Atoatevăzător.

Vă invit, mai întâi, să priviţi cu atenţie imaginea de fundal de pe bancnota de un dolar. Veţi vedea o piramidă care, în vârful său triunghiular, are un ochi, care pare că vă priveşte. De asemenea, vă invit să vă uitaţi pe frontispiciul intrării în biserică. Are formă triunghiulară, iar în centru este pictat un ochi, care pare că vă priveşte, din orice unghi l-aţi vizualiza. În fine, vă invit să vizualizaţi pe Naţional Geografic un serial povestit de Morgan Freeman, intitulat Istoria lui Dumnezeu. Într-unul dintre episoade, se experimentează idea fundamentală a autocontrolului celui care se ştie urmărit. Un număr de copii de vârsta grădiniţei sunt puşi să joace un joc în care, stând cu spatele la ţintă, trebuie să încerce să arunce în ţinta cu nişte săgeţi cu “arici”. Supravegheaţi, copiii se descurcă aşa cum se descurcă. Nesupravegheaţi, cei mai mulţi copii trişează, punând săgeata cu mâna în interiorul ţintei. Din când în când, unii, mai prudenţi, se asigură că nu îi vede nimeni de după uşă, de-abia după ce au această “garanţie” punând săgeata cu mâna în ţintă. Într-o a doua fază, li se spune că în camera de joc, pe un scaun, se va aşeza, pentru a-i supraveghea, o prinţesă invizibilă (numită Alice). Copiii, sub 5 ani, au încă această conştiinţă magică, putând să îşi închipuie mult mai multe lucruri pe care noi, adulţii, le-am considera nerezonabile. Unii dintre copii verifică dacă prinţesa invizibilă chiar există. Alţii îl cred pe cuvânt pe psihologul care organizase experimental. Cei mai mulţi dintre ei, chiar dacă ştiau că nu îi urmăreşte absolut nimeni, cu excepţia unei prinţese invizibile şi tăcute, nu au trişat. Au jucat şi, chiar dacă nu au câştigat, au acceptat, pentru că aşa erau regulile jocului. Este o formă de autocontrol care stă la baza oricărei acţiuni umane, inclusiv la baza comportamentului religios. Dacă ştim că cineva, de sus, de peste tot, vede şi aude tot şi că, într-un timp definit sau nu, ne va putea sancţiona, vom sfârşi, cei mai mulţi dintre noi, prin a respecta regulile, fără ca cineva să ni le impună. Aceasta este adevărata putere a credinţei. Dacă ai conştiinţa că te vede cineva, chiar invizibil pentru tine, şi chiar neidentificabil empiric, te vei abţine de la fapte rele sau de la încălcarea regulilor.

Este vorba, pur şi simplu, de Ochiul lui Dumnezeu, Cel Atoatevăzător.

Principiul, oricât de profund religios, devine, însă, inaplicabil organizatorilor şi gestionarilor Jocului final, în care Salvatorul îl combate pe Duşman. Dacă overlorzii sistemului nu mai sunt în raza de acţiune a Ochiului Atoatevăzător, pentru că îl rulează şi îi stabilesc regulile de funcţionare, ei vor crede că sunt zei, plasaţi dincolo de bine şi de rău.


[1] În acelasi sens: L. Pop, op. cit., p. 368. Autorul arată, citînd doctrina franceză, că ordinea publică este o noțiune care traduce preeminenţa intereselor sociale asupra celor individuale (Al. Colin, H. Capitant, Curs elementar de drept civil, vol. I, tradus în limba română, 1940, p. 12 – apud, L. Pop, op. cit., p. 368) sau că ordinea publică este buna funcţionare a instituţiilor indispensabile colectivităţii (Ph. Malaurie, L΄ordre public et le contrat, thèse Paris, 1954 – apud, L. Pop, op. cit., p. 370).
[2] De la acest principiu, art. 6 alin. (6) C. civ. instituie mai multe categorii de efecte, importante pentru dreptul comercial fiind cele care se referă la starea și capacitatea persoanei și la regimul general al bunurilor (inclusiv raporturile de proprietate).
[3] Un autor interbelic de drept civil a considerat că sunt norme de ordine publică toate normele care sunt in relație directă sau indirectă cu interesele “creditului public” și cu economia generală, precum și toate normele menite a ocroti interesele terților. A se vedea Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All Educational, 1998, colecția Restituio, p. 59.
[4] Juriștii sau turiștii care au trecut prin amfiteatrele Facultății de drept din București au putut vedea încastrate în porțiunile de zid de de-asupra catedrelor o serie de expresii în limba latină, ca, de exemplu, Jus este ars boni et aequi (dreptul este arta binelui și a dreptății) sau Juris praecepta sunt haec : honeste vivere, neminem laedere, suum cuique tribuere (acestea sunt principiile dreptului : să trăiesti onorabil, să nu vatămi pe nimeni și să dai fiecăruia ceea ce este al său). Dreptul natural, simplu de înțeles, etern și predictibil este dreptul care se întemeiază pe morală, dreptul care de aceea este legitim, pentru că reflectă tendința intrinsecă, lăuntrica a omului, de a face binele și dreptatea. De aceea, dreptul natural este o artă, iar cunoasterea și aplicarea dreptului, numită juris prundentia de catre romani, este o știință umană și divină, deopotrivă, o știință a ceea ce este drept si nedrept. De aceea, Justinian, când a finalizat opera de codificare a dreptului roman, a constatat: Juris prudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, iusti atque iniusti Scientia. Cu toate acestea, 99 de juriști contemporani din 100, inclusiv cei care au fost studenți ai Facultății de Drept din București vor spune că morala nu are nimic de-a face cu dreptul și că juristul nu e un preot, ci un practicant al unei profesii constând în aplicarea pozitivistă a legii. Acest mod de a înțelege dreptul nu este nici juris prudentia, nici ars, așa cum credeau romanii când defineau cunoașterea și aplicarea dreptului, ci legalism. Iar legalismul este o formă soft de talibanism. Neavând nimic sacru, legalismul riscă să nu mai aibă nimic uman, de vreme ce juristul refuza instinctual sa vadă omul din spatele hârtiilor și al legii și omite constant fundamentul moral al dreptului.
[5] Varianta originală a textului subsumat pct. 4 de mai jos a apărut pe cotidianul.ro, aici.
[6] Această religie a confortului este generatoarea fascimului și a comunismului. Aceste regimuri politice sunt extreme care, în mod ciudat, se ating, deși, teoretic, ar trebui să fie diametral opuse și să se rejecteze reciproc. Există cel puțin un element comun al celor două regimuri politice extremiste. Fasciştii şi comuniştii au fost şi sunt foarte convinşi de “justeţea” preceptelor lor: pentru ei nu există bine şi nu există rău, ci doar o lume “ideală” dominată de supraom, respectiv, de omul nou de tip comunist care, pentru a-şi face loc în non-istorie, trebuie să distrugă rasele inferioare şi, respectiv, elementele duşmănoase ale putredului regim capitalist, iar până la această destinaţie finală, să îi oblige pe ultimii oameni ai regimurilor vechi sau pe oamenii de rase “inferioare” să le fie sclavi şi robi supuşi fuhrer-ului sau conducătorului şi armatelor lor.
[7] Too big to let fail este o idee forjată şi aplicată de BIS, în urma căreia au supravieţuit atât băncile germane, cât şi industria sa siderurgică şi chimică antebelice, deşi a fost evident că, fără acestea, Hitler nu ar fi putut avea succes în planurile sale de nenorocire a lumii; apropos, poate vă spune ceva numele de marca IG Farben, producătorul gazului cu care erau ucişi cei din lagărele de concentrare şi proprietarul lagărului de muncă forţată Auschwitz II, unde se producea, printre alte mărfuri “de trebuinţă” în război, cauciuc pentru camioanele naziste.
[8] De aceea, nu va fi greu de digerat acest adevăr: bancherii centrali sunt primii din specia ultimilor oameni, cei ce se află dincolo de bine şi de rău, de unde ne fac cu ochiul. Sunt, aşa cum susţinea chiar Nietzsche, categoria de oameni cea mai detestabilă şi de dispreţuit, întrucât şi-au pierdut capacitatea de a-şi percepe propria impostură şi, deci, capacitatea de a se dispreţui pe ei înşişi, măcar din când în când.
[9] Adam LeBor, Turnul din Basel, Istoria obscură a băncii secrete care conduce lumea, ediţie în limba română la editura Globo, 2014, p. 84-85 și 187. Același autor reține că la conferinţa de la Bretton Woods din mai 1944, unde s-a creat, printre altele, FMI, şi s-a impus regula dolarului ca monedă de referinţă şi a parităţii fixe a dolarului faţă de aur (35 de dolari pentru o uncie de aur financiar), un fost secretar de stat al SUA, Henry Morgenthau, ar fi declarat că BIS este un simbol al reglementării naziste și că, în opinia sa, “nu s-a schimbat nimic de atunci”, întrucât, între 1948-1980, cca 40% dintre membrii consiliilor de administraţie ale băncii centrale a Germaniei Federale (denumită, în prezent, Bundesbank) şi ale băncilor centrale ale landurilor germane erau foşti nazişti. Aşadar, a-moralii tehnocraţi ai regimului nazist nu numai că nu aveau probleme în a se dispreţui pe ei înşişi, dar nu aveau probleme nici dinspre societate. Nu numai că societatea germană nu îi dispreţuia, dar chiar îi credea eficienţi şi de neînlocuit. Doar bieţii tehnocraţi nu îşi făcuseră decât datoria şi o treabă formal corectă, nu? Sclavii din uzinele IG Farben şi oamenii din lagărele de concentrare, ucişi cu sânge rece, cu milioanele, erau doar accidente de parcurs, doar note de subsol ale istoriei.
[10] O formaţie românească de folk, numită (foarte orginal şi tradiţional, de altfel) Karma, cântă, în piesa “Fiii amurgului”, pe următoarele versuri de refren: “În amurg târziu, numai zeii ştiu/ Să îşi lase sufletul lui/ Suntem mai senini/ Suntem mai străini/ Suntem fiii lui/ Ne închinăm amurgului/ Ne închinăm doar lui…” Probabil că în fumul unui anumit tip de iarbă, amurgul se personifică şi, mai mult decât atât, devine o fiinţă supremă, atât de puternică, încât până şi zeii îşi lasă sufletul “lui”, amurgului, iar pufăitorii, care se declară fiii amurgului, i se închină doar “acestuia”. Amurgul târziu înseamnă nu numai începutul sfârşitului zilei, al luminii, ci şi pregătirea (întinsă pe cca o oră vara) pentru noapte, adică pentru întuneric. Lumina devenind crepusculară, contururile devin clar-obscure, culorile (dominant roşu şi negru) se întrepătrund şi se amestecă, iar mecanismele raţionale şi emoţionale intră în pasajul care duce către repaos, despre care nu se poate şti niciodată dacă nu cumva este tăcerea finală. Aşa că, în amurg, zeii “ştiu” să îşi lase sufletul acestuia, amurgului, iar oamenii pufăitori sunt mai senini şi mai străini (deşi, între ei, sunt fraţi, de vreme ce toţi sunt fiii amurgului), închinându-se amurgului. Nici luminii, nici întunericului: doar amurgului, zonei crepusculare.
[11] Acesta este motto-ul unei cărţi pe care am citit-o deunăzi: Îţi voi dărui soarele, de Jandy Nelson, ediţia în limba română la editura Epica, Bucuresti, 2015. Pe internet se spune că actriţa Angelina Jolie şi-ar fi tatuat pe spate acest mesaj, ca o odă adresată partenerului său de viaţă, Brad Pitt (de care a divorţat între timp).
[12] Dincolo de bine şi de rău. Preludiu la o filozofie a viitorului, Friedrich Nietzsche, editura Antet, 2010, colecţia Libris.
[13] De altfel, Rumi a fost nu numai un mare teolog, ci şi un uluitor poet, atins parcă de aripile inspiraţiei divine. Iată trei înălţătoare aforisme ale lui Rumi, care chiar nu au absolut nimic în comun cu vulgarizantul curent New Age adoptat de vedetele de la Hollywood, cu misoginismul islamic sau creştin, la mare preţ în sec. XXI, şi nici cu fețişizarea sau obiectualizarea femeii, tipică sexualităţii libertine a post-modernismului în care ne bălăcim: “dacă ai cunoscut extazul arderii, nu vei mai putea trăi fără flacără; iubiţii nu se întâlnesc într-un anumit moment, ei sunt dintotdeauna unul în altul; femeia este raza luminii cereşti”.
[14] E acel tehom, “adâncul” la care se referă Facerea 1:2: “Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”/
[15] Îndreptarea lumii este un concept de care vorbea un anume Isaac Luria, nimeni altcineva decât fondatorul Cabalei moderne. Luria a trăit în timpul lui Vlad Ţepeş, în perioada 1534-1572, iar Vlad Ţepeş a fost un domnitor român pe care contemporanii îl laudă şi acum pentru dreptatea dură, corectivă, pe care o făcea pe vremea sa. Conform lui Amos Oz şi fiicei sale, Fania Oz-Salzberger, “tikun olam” înseamnă re-compunerea spirituală a lumii, după “stricarea uneltelor”. O veche catastrofă divină şi morală, repetată în sec. XX, odată cu instalarea fascismului şi a reversului său, comunismul: aceasta este stricarea uneltelor. În secolul XX, mai ales după fondarea Statului Israel, copiii israelieni strigau “Uneltele sunt stricate” ori de câte ori regulile jocului erau încălcate (a se vedea Evreii şi cuvintele, editura Humanitas, seria Fiction, Bucureşti, 2015, p. 70-71). Cei doi Oz afirmă, de asemenea, că pentru profeţi (vezi Isaia 5), răul era asemenea unei afirmaţii ilogice sau a unei geometrii eronate, iar onestitatea era o linie perfect dreaptă, în timp ce nedreptatea era un toiag înconvoiat.
[16] I. Turcu, Dreptul sanătății. Frontul comun al medicului și juristului, Ed. Wolters Kluwer, 2010.
[17] Pentru notiunea de bioetica, a se vedea I. Turcu, op. cit., p. 376.
[18] A se vedea şi L. Pop, op. cit., p. 376, precum şi O. Ungureanu, Noile dispoziţii legale privind prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană în scop terapeutic, în Dreptul, nr. 5/2007, p. 11-25.
[19] Pentru amănunte, I. Turcu, op. cit., p. 476-482.
[20] I. Turcu, ibidem, ne oferă, la pagina 452 a operei citate mai sus, chiar un model de contract de mamă purtătoare, pe care l-a descărcat de pe internet.
[21] Denumirea este utilizată de prof. I. Turcu. A se vedea ibidem, p. 526-536.
[22] L. Pop, op. cit., p. 376. Corpul uman nu intră în categoria bunurilor, şi deci nu se află în circuitul civil; el este însăşi persoana umană. „Corpul uman este substratul persoanei; el face persoana”, asa cum spunea J. Carbonier, Droit civil. Les personnes, Presses Universitaires de France, Paris, 1999. Dreptul nu acceptă un raport al persoanei fizice cu ea însăşi: eu nu sunt proprietarul corpului meu din moment ce corpul meu sunt chiar eu; este vorba de a fi, nu de a avea: O. Ungureanu, Reflecţii privind protecţia corpului uman, în P.R., Culegere de studii, Supliment, 2004, p. 45-46; O. Ungureanu, C. Munteanu, Consideraţii asupra noţiunii şi definirii bunurilor, în R.R.D.P. nr. 1/2008, p. 239-240. Respectul datorat corpului uman vizează însăşi persoana umană, fiind o componentă a personalităţii fiecărui individ, suportul necesar celorlalte componente de personalitate: spirit, voinţă, raţiune, consimţământ etc. „Corpul există înainte ca voinţa să se consolideze şi el rămâne chiar dacă voinţa s-ar altera” O. Ungureanu, C. Munteanu, loc. cit., în Revista Română de Drept Privat nr. 1/2008, p. 240. Conform prof. L. Pop, „legea asigură primatul persoanei şi interzice orice încălcare a demnităţii sale. Astfel, foarte multe dintre atributele persoanei cum sunt dreptul la viaţă, sănătate, integritate corporală, la libertate etc. sunt apărate prin incriminarea şi sancţionarea penală a faptelor de încălcare a acestora (infracţiunile contra persoanei)”. Dar, tot conform prof. L. Pop, „în ultima vreme, sub presiunea nevoilor ştiinţifice şi altor imperative ale vieţii oamenilor asistăm la un proces de „reificare” progresivă a corpului uman. Astfel, se face deosebire între corpul uman considerat ca un ansamblu unitar de organe şi elementele sale (organe, ţesuturi, celule) şi produsele sale (sânge, lapte de mamă, spermă etc.); atât unele elemente ale corpului, cât şi produsele sale, pot fi detaşate de corp şi înstrăinate prin acte cu titlu gratuit, în vederea efectuării de transplanturi de organe, ţesuturi şi celule în scop terapeutic; de asemenea, pot fi cesionate unele produse ale corpului, tot în scop terapeutic, cum sunt sângele, laptele de mamă etc.”.
[23] Publicată în M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006. Prevederile Titlului VI din lege transpun Directiva nr. 23/2004/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind stabilirea standardelor de calitate şi siguranţă asupra donării, procurării, testării, procreării, depozitării şi distribuirii ţesuturilor şi celulelor umane.
[24] Pentru mai multe amănunte despre prelevare și transplant, precum și in legatură cu contractele privind materialul uman viu, a se vedea I. Turcu, op. cit., p. 500-536.
[25] Pentru mai multe alte dileme relative la contractele având ca obiect materialul uman, a se vedea I. Turcu, op. cit., p. 492.
[26] Citată de prof. I. Turcu, op. cit., p. 492 și p. 527.
[27] Directive 2004/23/EC of the European Parliament and of the Council of 31 March 2004 on setting standards of quality and safety for the donation, procurement, testing, processing, preservation, storage and distribution of human tissues and cells. 
[28] Nota bene: totuși, femeia aceea nu va mai putea avea copii, dată fiind operația de extirpare a uterului pe care a suferit-o.
[29] A se vedea B. Oppetit, Droit et économie, Archives de philosophie du droit, 1992, tome 37, p. 26.
[30] Varianta originară a acestui subparagraf a apărut pe cotidianul.ro, aici și aici.


Prof. dr. avocat Gheorghe Piperea
PIPEREA & ASOCIATII