1. În prezentul studiu ne propunem să analizăm Decizia nr. 76/2017 pronunțată la data de 25 ianuarie 2017, în recurs, de Înalta Curte de Casație și Justiție, motivația fiind aceea de a nu lăsa să se propage la instanțele de drept comun o interpretare greșită a deciziei ÎCCJ.
În susținerea recursului său, recurentul-reclamant a arătat că, în cadrul judecății în apel, instanța, deși a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.2 și 5.3 din contractul de credit, nu a dispus și restituirea sumelor achitate în plus cu titlu de dobândă. Or, efectul constatării nulității clauzelor atacate ar trebui să constea şi în obligarea instituției bancare la restituirea sumelor percepute în mod nedatorat.
Înalta Curte a constatat critica nefondată, “întrucât dreptul material aplicabil în materia protecției consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 și Directiva nr. 93/13/CEE prevede că sancțiunea care intervine în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor este una sui generis, respectiv încetarea producerii efectelor pentru viitor, fără a se pune în discuție prestațiile deja executate, astfel cum se întâmplă în cazul sancțiunii nulității”. ÎCCJ a reținut că, „deși recurentul-reclamant se prevalează de dreptul său de a redobândi prestația executată în baza clauzelor declarate nule, în privința clauzei privitoare la dobândă, instanța nu are posibilitatea de adaptare a contractului, în cauză fiind vorba despre un contract cu clauze lovite de nulitate, nulitatea producând alte efecte decât impreviziunea”.
În susținerea acestor argumente, ÎCCJ a invocat considerentele CJUE reținute în cauza C-618/10 (Banco Español de Credito SA împotriva Joaquin Calderón Camino), după care articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru, precum articolul 83 din Decretul legislativ 1/2007, care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într‑un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze. În continuare, ÎCCJ a reținut că “Legea nr. 193/2000 nu oferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica dispoziții din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor. Consecința este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului”, precum și că “a înlocui clauza privitoare la dobândă înseamnă a interveni în contractul încheiat de părți, iar această intervenție nu este permisă de dispozițiile legale”, concluzia fiind că „sumele solicitate ca urmare a aplicării unei anumite formule de calcul fără temei contractual nu pot fi acordate, hotărârea fiind legală din acest punct de vedere”.
Decizia mai sus citată nu este nouă în practica ÎCCJ și, cu atât mai puțin, nu este un reviriment de jurisprudență. În repetate rânduri, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat faptul că nu poate interveni în contract în sensul modificării clauzei instituind dobânda. De altfel, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, clauzele contractuale constatate drept abuzive fiind lipsite de efect încă de la momentul perfectării contractului, iar nu de la momentul constatării caracterului abuziv. Într-adevăr, conform art. 6 din Legea nr. 193/2000 (articol care transpune prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii), „clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua”.
Într-o decizie mai veche a sa (decizia nr. 686 din data de 21 februarie 2013 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă) ÎCCJ a mers chiar mai departe, atunci când a reținut că, deşi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori nu prevede ca sancţiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, “regimul juridic al acestei sancţiuni este identic cu cel al nulităţii absolute”. Astfel, consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancţiunea existentă în cazul nulităţii relative, şi anume anularea clauzei respective. Înalta Curte a mai precizat că, în ceea ce priveşte natura interesului protejat, norma respectivă ocroteşte un interes general, si nu unul individual, fiind evident faptul că legea ocroteşte o categorie generică, aceea a consumatorilor, şi nu o persoană particulară.
În acest sens, menționăm că Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislaţia românească a Directivei nr. 93/13/CEE, ale cărei dispoziţii, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, sunt de ordine publică. Toate aceste prevederi constituie norme imperative ce ocrotesc un interes general, anume acela de a se proteja consumatorii împotriva clauzelor abuzive inserate în contractele comerciale şi, în subsidiar, de a asigura concurenţa între agenţii economici, aşadar, de a asigura un mediu economic sănătos.
Mențiunea din art. 6 din Legea nr 193/2000 potrivit căreia clauzele abuzive nu vor produce efecte asupra consumatorului nu poate fi nicidecum interpretată în sensul că această sancțiune se aplică numai ulterior constatării caracterului abuziv. O astfel de interpretare ar duce la lipsirea de efecte în sine a protecţiei oferite de lege instituției nulității absolute. Practic, rațiunea instituirii acestei sancțiuni nu ar mai exista, iar efectul preventiv al normelor de protecţie a consumatorilor ar fi înlăturat complet. Mai mult, sancţiunea prevăzută în art. 6 din Legea nr. 193/2000 care loveşte clauzele abuzive este chiar mai puternică decât efectele nulităţii absolute, din moment ce se edictează că clauzele cuprinse într-un contract, constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului. Putem vorbi despre o nulitate de drept, din moment ce simpla constatare de către consumator a existenţei unei clauze abuzive o face lipsită de efecte.
In consecinţă, constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale este echivalentă constatării nulităţii absolute, cu efect retroactiv, respectiv repunerea părților în situația anterioară semnării convenției de credit, prin restituirea tuturor sumelor plătite în mod nedatorat în temeiul clauzelor abuzive.
În plus, considerăm necesar în această situație să facem o mențiune cu privire la efectele acestei sancțiuni în ceea ce privește contractele cu executare uno ictu și contractele cu executare succesivă. Aceasta întrucât Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate de profesioniști cu consumatorii se aplică tuturor contractelor, atât celor cu executare dintr-o dată, cât și celor cu executare succesivă. Astfel, într-o interpretare restrictivă, precum cea potrivit căreia art. 6 din Legea nr. 193/2000 instituie o sancțiune care produce efecte doar din momentul constatării caracterului abuziv al clauzelor respective (şi nu din momentul inserării respectivelor clauze în contract), ne-am afla în situația în care, odată încheiat şi totodată executat un contract cu executare uno ictu, atacarea clauzelor abuzive și respectiv declararea nulității absolute a acestora nu ar mai avea nicio utilitate pentru consumator, întrucât contractul a fost executat. Prin urmare, această categorie de consumatori ar fi privaţi de protecţia legii, deşi, în mod evident legiuitorul nu şi-a propus această distincţie.
Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, anularea clauzelor abuzive trebuie privită ca o sancţiune, pentru că numai așa comercianții vor fi descurajați să aibă un astfel de comportament. Echilibrarea contractului într-o astfel de situaţie ar încuraja băncile să introducă clauze abuzive, pentru că, în cazul în care s-ar descoperi acest fapt, singurul lucru pe care l-ar risca ar fi să li se echilibreze contractul. Astfel, în Cauza C‑472/10 Nemzeti Fogyasztóvédelmi Hatóság împotriva Invitel Távközlési Zrt, Curtea a apreciat că o asemenea intervenție (n. în instanță) este menită să protejeze consumatorul, aflat de regulă pe poziție inferioară, astfel încât să descurajeze vânzătorul sau furnizorul care utilizează clauze abuzive. În acest context, ca sancţiune juridică civilă, nulitatea îndeplineşte o funcţie preventivă, pentru că profesionistul, ştiind că actul său va fi lipsit de efecte dacă nu respectă cerinţele legii, va fi diligent să-l încheie cu respectarea tuturor condiţiilor legale.
Prof. dr. avocat Gheorghe Piperea
PIPEREA & ASOCIATII
