18,150 citiri

Unele aspecte privind executarea și desființarea hotărârii arbitrale

ESSENTIALS-Viorel-Mihai-CiobanuIn memoriam prof. univ. dr. Viorel Daghie *

I. Mijlocul procedural prin care se poate obține desființarea hotărârii arbitrale

1. Reglementarea privind desfiinţarea hotărârii arbitrale a avut o evoluţie interesantă:

– Codul de procedură civilă din 1865 excludea opoziţia şi apelul, în cazul în care pricina era de natură să fie judecată în ultimă instanţă de tribunal (art. 361-362), dar admitea apelul în celelalte cazuri (în măsura în care părţile nu au renunţat la acest drept prin compromis sau prin act formal ulterior), contestaţia şi revizuirea (art. 363 şi art. 365), precum şi acţiunea în nulitate (art. 366)[1], iar Legea Curţii de Casaţie admitea şi recursul în casare (art. 36 – Legea din 1860, art. 25 – Legea din 1925 şi art. 39 – Legea din 1939)[2]. De observat că în doctrină[3] se sublinia că acţiunea în nulitate nu se poate cumula cu căile de atac de drept comun, deoarece acţiunea în nulitate tăgăduieşte existenţa hotărârii arbitrale, în timp ce, prin exercitarea căilor de atac, se recunoştea validitatea hotărârii, dar se cerea reformarea sau retractarea ei, deoarece s-a pronunţat cu încălcarea dispoziţiilor legale;

– Codul Carol al II-lea din anul 1940, nepus în aplicare, prevedea în art. 524 că hotărârea arbitrală va putea fi atacată numai cu acţiune în anulare pentru opt motive prevăzute în art. 527[4] şi cu revizuire;

– Codul din 1948 a preluat prevederile Codului din 1865, cu modificările ulterioare, inclusiv în ceea ce priveşte cele cinci motive ale acţiunii în anulare, adăugându-se doar (în noul art. 366) dreptul de a ataca hotărârea arbitrală şi cu recurs, care a înlocuit recursul în casare;

– Legea nr. 59/1993 a modificat Codul de procedură civilă şi a stabilit în art. 364 că hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru următoarele nouă motive: a) litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului; b) tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule sau inoperante; c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală[5]; d) partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită; e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 3533; f) tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut; g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul pronunţării, nu este semnată de arbitri; h) dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire; i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii. După cum se observă, au fost înlăturate complet căile de atac de drept comun, dar din această cauză legiuitorul a fost nevoit ca printre motive să înscrie şi unele care figurează ca temeiuri pentru exercitarea căilor de atac;

– NCPC a păstrat prin art. 608 alin. (1) aceeaşi soluţie de a supune hotărârea arbitrală numai acţiunii în anulare, motivele sunt tot în număr de nouă, dar parţial diferite, respectiv:
a) litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului;
b) tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule ori inoperante;
c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală;
d) partea a lipsit la termenul la care au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită;
e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut la art. 567, deşi cel puţin una dintre părţi a declarat că înţelege să invoce caducitatea, iar părţile nu au fost de acord cu continuarea judecăţii, potrivit art. 568 alin. (1) şi (2);
f) tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut;
g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul pronunţării ori nu este semnată de arbitri;
h) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii;
i) dacă, după pronunţarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.

Nu vom intra aici în analiza lor, ci dorim doar să subliniem că: s-au adus unele precizări în legătură cu motivul de la lit. e); s-a eliminat de la motivul f) ipoteza de minus petita (tribunalul arbitral nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut) a fost înlăturată, deoarece s-a reglementat expres completarea hotărârii; s-a eliminat complet motivul de la lit. h) (dispozitivul cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire), deoarece partea are la îndemână cererea de lămurire a hotărârii; motivul f) a devenit g), iar motivul i) a devenit h), iar la lit. i) s-a înscris un nou motiv ce vizează admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate[6]. Să mai precizăm că au fost aduse unele completări privind acţiunea în anulare prin alin. (2) şi (3). Le vom examina ceva mai târziu.

Existenţa numai a acţiunii în anulare o întâlnim şi în alte ţări, dar există şi ţări[7] în care, după mulţi ani în care se prevedea aceeaşi soluţie, s-a introdus şi apelul[8].

2. De-a lungul timpului, au existat şi numeroase controverse cu privire la natura juridică a acţiunii în anulare[9]. Fără a intra în detalii, vom enunţa aceste opinii: cererea în anulare are natura juridică a unui recurs, cu particularitatea că motivele de casare nu sunt identice[10]; acţiunea în anulare reprezintă o cale de atac civilă, autonomă, extraordinară, de reformare şi de control judecătoresc[11]; acţiunea în anulare are o natură juridică mixtă – jurisdicţională şi contractuală -, fiind un mijloc procedural specific prin care instanţele judecătoreşti exercită controlul judecătoresc asupra hotărârii arbitrale[12]; acţiunea în anulare a fost calificată ca o cale de atac extraordinară, de reformare, nesuspensivă de executare şi devolutivă, prin care se realizează controlul judecătoresc[13]; mijloc procedural destinat a declanşa controlul judecătoresc asupra unei hotărâri arbitrale[14]; acţiune principală de control judecătoresc, după modelul fostei legiuiri ardelene, care nu admite căi de reformare contra sentinţelor achitărilor, ci acţiunea de invalidare[15]; acţiune de primă instanţă[16]; natură hibridă, sui-generis[17].

O evoluţie contradictorie se poate constata şi în jurisprudenţa instanţei supreme, acţiunea în anulare fiind calificată uneori ca o cale de atac[18], alteori ca o acţiune şi o cale de atac specială în acelaşi timp[19], iar în alte cazuri s-a decis că soluţionarea acţiunii în anulare are caracterul unei judecăţi în primă instanţă, neputând fi asimilată unei judecăţi în apel şi nici uneia în recurs[20]. Prin decizia nr. V din 25 iunie 2001, dată într-un recurs în interesul legii, instanţa supremă a stabilit, pentru a curma practica neunitară, că acţiunea în anulare este o cale de atac[21].

În ceea ce ne priveşte, am arătat de multă vreme că suntem în prezenţa unui control judecătoresc care se realizează pe cale de acţiune, în primă şi ultimă instanţă, deoarece hotărârea judecătorească pronunţată asupra acţiunii în anulare este susceptibilă numai de recurs[22].

Controversa a fost atenuată, chiar sub imperiul vechiului cod, prin Legea nr. 219/2005, care a prevăzut la art. 365 alin. (1) că este o judecată în primă instanţă, iar prin art. 3661 a stabilit că acţiunea în anulare se judecă în completul prevăzut pentru judecata în primă instanţă. Această ultimă dispoziţie a fost reluată şi în NCPC, în art. 613 alin. (1).

3. După cum s-a decis şi în jurisprudenţa întemeiată pe vechiul cod[23], motivele acţiunii în anulare sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 608 NCPC, astfel că ele sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse prin analogie. Ele vizează, în ansamblu, condiţiile de regularitate a hotărârii arbitrale în raport cu înţelegerea lor concretizată prin convenţia arbitrală şi cauze de nelegalitate expres stabilite, şi, astfel cum s-a subliniat în doctrină[24], nu motive care să vizeze situaţia de fapt şi probele administrate sau, mai sintetic, temeinicia hotărârii arbitrale.

În orice caz, motivele prevăzute de art. 608, ca şi în vechea reglementare[25], pot fi grupate în mai multe categorii: motive specifice arbitrajului [lit. a), b), c) şi e)], motive care vizează procedura, la fel ca şi motivele privind exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti [lit. d), f), g), h) şi i)] sau motive inerente sentinţei arbitrale; motive privind competenţa; motive privind procedura; motive de ordine publică ori absenţa, nulitatea sau ineficacitatea convenţiei de arbitraj [lit. a) şi b)]; organizarea şi funcţionarea tribunalului arbitral nu corespund convenţiei arbitrale [lit. c) şi e)]; procedura de judecată nu s-a realizat în conformitate cu normele arbitrajului [lit. d)]; hotărârea arbitrală nu satisface ea însăşi exigenţele legale [lit. f), g), h) şi i)][26].

Considerăm că prima dintre clarificări este cea mai sugestivă şi ne vom opri pe scurt asupra ei.

4. Prima categorie vizează, astfel cum am arătat, motive specifice arbitrajului:

– în primul rând, este vorba de faptul că litigiul nu era susceptibil de soluţionarea pe calea arbitrajului, ci competenţa revenea exclusiv instanţelor judecătoreşti sau altui organ de jurisdicţie[27]. Prin art. 542 alin. (1) NCPC s-au exclus de la arbitraj litigiile privind starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală[28], relaţiile de familie[29], precum şi drepturile asupra cărora părţile nu pot să dispună; pe de altă parte, este de reținut că şi statul sau autorităţile publice au facultatea de a încheia convenţii arbitrale dacă sunt autorizate prin lege sau prin convenţii la care România este parte. În sfârşit, curmându-se unele controverse existente sub vechea reglementare, art. 542 alin. (3) NCPC îngăduie persoanelor juridice de drept public care au în obiectul lor de activitate şi activităţi economice să încheie convenţii arbitrale, cu excepţia situaţiilor în care legea sau actul lor de înfiinţare ori de organizare prevede în mod expres altfel;

– în al doilea rând, este vorba de situaţia în care tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule şi inoperante. După cum se ştie, în societatea modernă, de multă vreme, rolul de a înfăptui justiţia şi l-a asumat statul, astfel că el, în principiu, deţine monopolul justiţiei[30]. De la acest principiu, una dintre excepţii o constituie arbitrajul, care, aşa cum îl califică art. 541 alin. (1) NCPC, reprezintă o jurisdicţie alternativă având caracter privat. Pentru a se putea recurge însă la arbitraj este nevoie de o înţelegere a părţilor care îmbracă forma convenţiei arbitrale, în condiţiile art. 548-552. Încheierea convenţiei arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competenţa instanţelor judecătoreşti (art. 553). Dacă totuşi a fost sesizată instanţa judecătorească, iar una dintre părţi invocă existenţa convenţiei arbitrale, instanţa îşi va declina competenţa sau va respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţei judecătoreşti, după cum arbitrajul este instituţionalizat sau ad-hoc. În cazul în care nu există convenţie arbitrală sau convenţia arbitrală este lovită de nulitate şi inoperantă, ceea ce practic echivalează cu inexistenţa ei, şi totuşi tribunalul arbitral s-a pronunţat, hotărârea poate fi desfiinţată;

– hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată, în al treilea rând, dacă tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală. Prin art. 543, art. 544, art. 555-566, NCPC reglementează în amănunt modul de constituire a tribunalului arbitral conform voinţei părţilor în cazul arbitrajului ad-hoc, dar există în cod şi reguli privind constituirea tribunalului şi în cazul arbitrajului instituţionalizat (art. 616-618)[31];

– ultimul motiv din această categorie vizează pronunţarea hotărârii după expirarea termenului arbitrajului. În art. 567 alin. (1), NCPC stabileşte termenul de cel mult 6 luni de la constituirea tribunalului arbitral în care acesta să se pronunţe, dacă părţile nu au prevăzut altfel. Desigur că art. 608 alin. (1) lit. e), când face trimitere la art. 567, are în vedere şi prevederile alin. (2)-(5), care stabilesc cazurile şi condiţiile în care termenul de arbitraj se suspendă sau se prelungeşte. Pe de altă parte, se precizează că motivul de nulitate întemeiat pe expirarea termenului de arbitraj poate fi invocat numai dacă cel puţin una dintre părţi a declarat că înţelege să invoce caducitatea, iar părţile nu au fost de acord cu continuarea judecăţii în condiţiile stabilite de art. 568 alin. (1) şi (2).

5. În a doua categorie se încadrează, în primul rând, motivul prevăzut la lit. d), respectiv partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită.

Potrivit art. 153 alin. (1) NCPC, instanţa poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părţile au fost citate şi s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel. Din moment ce textul se referă generic la „instanţă”, rezultă că trebuie avut în vedere orice organ de jurisdicţie, inclusiv arbitrajul. Este o soluţie firească, deoarece numai în acest fel se pot asigura contradictorialitatea şi dreptul de apărare, principii fundamentale ale procesului civil, aplicabile şi în materia arbitrajului, astfel cum rezultă în mod expres din art. 575 alin. (2) NCPC.

În Cartea a IV-a, referitoare la arbitraj, există dispoziţii referitoare la citare, cum sunt cele din art. 576-577, art. 580, art. 582, art. 583-584, dar ele, desigur, nu acoperă întreaga problematică, astfel încât se vor completa cu cele prevăzute de art. 153 alin. (2), art. 156-158, art. 161-162, art. 166-173, art. 229-230.

De observat că motiv de acţiune în anulare constituie doar lipsa părţii la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită, adică nu s-a realizat deloc ori s-a apreciat în mod greşit că partea are termenul în cunoştinţă, deşi art. 229 NCPC nu-şi găsea aplicare, sau, deşi citarea s-a făcut, ea nu a respectat cerinţele legii, adică a fost o citare nelegală. În cazul hotărârilor judecătoreşti, un asemenea motiv se invocă, după caz, pe calea apelului, a recursului [art. 488 alin. (1) pct. 5] sau a contestaţiei în anulare obişnuite, de drept comun [art. 503 alin. (1)]. Şi în dreptul comun, căile de atac şi, în arbitraj, acţiunea în anulare pot fi exercitate numai de către partea interesată, adică de partea nelegal citată, nu şi de adversarul care a fost legal citat.

– În al doilea rând, în categoria motivelor ce vizează procedura se încadrează motivul de la lit. f), când tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut (extra petita) ori a dat mai mult decât s-a cerut (plus petita). În dreptul comun, aceste ipoteze sunt reglementate ca motiv de revizuire, adăugându-se şi o a treia ipoteză, şi anume când instanţa judecătorească nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut (minus petita) [art. 509 alin. (1) pct. 1]. Şi în cazul arbitrajului şi al instanţelor judecătoreşti motivul vine să sancţioneze nerespectarea principiului disponibilităţii, principiu ce caracterizează procesul civil [art. 9 şi art. 575 alin. (2)]. Deosebirea dintre dreptul comun şi arbitraj se referă la ipoteza minus petita, când în prima situaţie partea interesată are alegerea între cererea de completare a hotărârii şi revizuire [art. 444 şi art. 509 alin. (1) pct. 1][32], în timp ce în cazul arbitrajului calea cererii de completare este obligatorie şi pentru această ipoteză nu se poate exercita acţiunea în anulare [art. 604 alin. (2) şi art. 608 alin. (1) lit. f)].

– Al treilea motiv de procedură vizează faptul că hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul pronunţării ori nu este semnată de arbitri. Acest motiv este identic cu cel din vechea reglementare [art. 364 lit. g)], după cum şi cuprinsul hotărârii cunoaşte aceeaşi redactare [art. 361 şi art. 603 alin. (1)][33]. Aşa cum se observă, nu lipsa oricăror elemente din hotărâre atrage nulitatea hotărârii arbitrale, ci numai a celor pe care le-am putea numi „esenţiale”: dispozitivul cuprinde soluţia care, dacă este cazul, se va pune în executare silită; motivarea este necesară deoarece ea justifică soluţia din dispozitiv şi permite să se urmărească procesul formării convingerii arbitrilor, fie că au judecat în drept, fie că au judecat în echitate[34]; data permite verificarea faptului dacă s-a respectat termenul arbitrajului şi nu a intervenit caducitatea; locul pronunţării este cel stabilit de părţi sau, în lipsa unei stipulaţii a lor în acest sens, de către tribunalul arbitral. În legătură cu acest element, păstrat şi în hotărâre, şi în motivele acţiunii în anulare, la fel ca în vechea reglementare, când, potrivit art. 3601 alin. (1), deliberarea se făcea cu participarea tuturor arbitrilor în persoană, trebuie observat că art. 602 alin. (1) NCPC dispune că deliberarea şi, în consecinţă, şi pronunţarea se fac în modalitatea stabilită de convenţia arbitrală sau, în lipsă, de tribunalul arbitral; semnătura arbitrilor este esenţială pentru a verifica alcătuirea tribunalului arbitral şi a certifica că soluţia le aparţine. Dacă soluţia s-a luat cu majoritate de voturi, hotărârea se va semna numai de arbitrii care au dat soluţia majoritară, iar cel care a avut opinia separată o va semna pe aceasta. În sfârşit, trebuie observat că, deşi, potrivit art. 603 alin. (1) lit. g), hotărârea se semnează, dacă este cazul, şi de asistentul arbitral, lipsa semnăturii lui nu constituie motiv de acţiune în anulare.

– În al patrulea rând, constituie motiv al acţiunii în anulare, ca şi în vechea reglementare, faptul că hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.

Să reţinem mai întâi că, potrivit art. 11 NCC, nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri. Pe de altă parte, art. 1.169 NCC statuează în sensul că părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri.

În NCPC găsim referiri la cele trei noţiuni în mai multe texte:

– art. 541 alin. (2) stabileşte că, în administrarea arbitrajului, părţile litigante şi tribunalul arbitral competent pot stabili reguli derogatorii de la dreptul comun, cu condiţia ca regulile respective să nu fie contrare ordinii publice şi dispoziţiilor imperative ale legii;

– art. 544 alin. (2) prevede că, sub rezerva ordinii publice şi a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii, părţile pot stabili, prin convenţia arbitrală sau prin act scris încheiat ulterior, fie direct, fie prin referire la o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor etc.

Unele observaţii se impun:

– nici NCC şi nici NCPC nu definesc „ordinea publică” şi „bunele moravuri”, dar din textele la care ne-am referit rezultă că ele vizează şi dreptul material, şi dreptul procesual. În doctrina mai veche sau mai nouă s-a încercat definirea lor. Cu privire la legea civilă, s-a arătat că este de ordine publică ori de câte ori ordonă sau opreşte un act juridic a cărui aplicare este utilă sau vătămătoare întregului corp social, şi nu numai unuia sau câtorva dintre membrii societăţii[35]. Noţiunea de „ordine publică” nu este însă identică cu cea de „normă imperativă”, fiindcă altfel nu s-ar justifica referirea distinctă la ele[36]. Cât privește „bunele moravuri”, s-a arătat că vizează, de asemenea, ocrotirea unui interes general şi semnifică un ansamblu de reguli impuse de o anumită morală socială, existentă la un moment dat şi într-un anumit loc, care, în paralel cu ordinea publică, reprezintă un standard în funcţie de care sunt apreciate comportamentele umane[37];

– încălcarea normelor dispozitive, spre deosebire de încălcarea normelor imperative, de la care tribunalul arbitral nu poate deroga nici dacă există consimţământul părţilor sau acordul tribunalului, nu constituie motiv de acţiune în anulare[38]. În materia arbitrajului, normele de procedură au cu precădere caracter dispozitiv.

În sfârşit, ultimul motiv [introdus în NCPC ca urmare a abrogării, prin Legea nr. 177/2010, a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care prevedea că, dacă în faţa instanţei judecătoreşti sau de arbitraj comercial se invocă excepţia de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe, pe perioada excepţiei de neconstituţionalitate judecarea cauzei se suspendă] stabileşte că, dacă, după pronunţarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare, poate fi exercitată acţiunea în anulare.

Deşi Legea nr. 177/2010 nu a stabilit revenirea la soluţia anterioară prevăzută de Legea nr. 47/1992, adică suspendarea legală facultativă, noi am apreciat că instanţa judecătorească/tribunalul arbitral, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 NCPC, poate suspenda judecata procesului până la rezolvarea excepţiei. Am apreciat că judecătorul/arbitrul, care poate invoca chiar din oficiu excepţia de neconstituţionalitate, nu poate fi obligat să judece în continuare, deşi are îndoieli cu privire la constituţionalitatea dispoziţiei legale pe care va urma să o aplice[39].

Dacă însă tribunalul arbitral a sesizat Curtea Constituţională, fără a suspenda judecata, iar după pronunţarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa şi o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizări, hotărârea arbitrală poate fi atacată cu acţiune în anulare. Pentru o asemenea ipoteză, în cazul hotărârilor judecătoreşti, se poate exercita revizuirea [art. 509 alin. (1) pct. 11]. Trebuie observat însă că textul privind o hotărâre judecătorească este mai restrictiv decât cel vizând hotărârea arbitrală, deoarece nu a fost preluat din vechea reglementare art. 322 pct. 10, care avea o redactare ca şi cea din art. 608 alin. (1) lit. i) NCPC, ci se referă doar la declararea ca neconstituţională a prevederii care a făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate[40].

6. Spre deosebire de vechea reglementare, art. 608, care enumeră motivele acţiunii în anulare, prevede în alin. (2) şi o condiţie restrictivă, respectiv se stabileşte că nu pot fi invocate ca motive pentru anularea hotărârilor arbitrale neregularităţile care nu au fost ridicate potrivit art. 592 alin. (1) şi (3) sau care pot fi remediate pe calea prevăzută la art. 604, respectiv lămurirea, completarea şi îndreptarea hotărârii.

7. O a doua restricţie este înscrisă în alin. (3) şi are în vedere probele, textul stabilind că pentru dovedirea motivelor de anulare nu pot fi aduse ca probe noi decât înscrisuri, nu şi alte mijloace de probă.

II. Renunțarea la acțiunea în anulare

1. Textul nu exista nici în forma iniţială a Codului din 1865 şi nici în Codul din anul 1948, fiind introdus în cod de-abia prin Legea nr. 59/1993 (art. I pct. 20). Cu toate acestea, chiar sub imperiul codului iniţial, în jurisprudenţă s-a decis că „acţiunea denumită acţiune de anulare este de ordine publică, astfel că părţile nu pot renunţa anticipat la dreptul de a recurge la această cale de atac în contra deciziunii arbitrilor, orice clauză din actul de compromis contrarie acestui principiu fiind nulă şi de nul efect”[41]. În aceste condiţii, apare întru totul justificată introducerea, în momentul în care Cartea a IV-a, referitoare la arbitraj, a fost modificată substanţial, a regulii din art. 609 alin. (1), ce stabileşte că părţile nu pot renunţa prin convenţia arbitrală la dreptul de a introduce acţiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale.

2. Dacă renunţarea nu se poate face anticipat, alin. (2) îngăduie ca după pronunţarea hotărârii arbitrale să se renunţe la acest drept. Un text asemănător există şi în legătură cu renunţarea la căile de atac împotriva hotărârii judecătoreşti, fie la momentul pronunţării (ceea ce, în cazul arbitrajului, ar fi imposibil, deoarece pronunţarea nu se face în şedinţă publică), fie după pronunţare sau chiar după declararea căii de atac (art. 404 NCPC). Ca şi în cazul hotărârii judecătoreşti, renunţarea la dreptul de a exercita, după pronunţare, acţiunea în anulare sau chiar la acţiunea în anulare deja exercitată reprezintă o achiesare expresă, care se poate face de partea interesată prin act autentic sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei ori de mandatarul său în temeiul unei procuri speciale. Desigur, achiesarea poate fi şi tacită, prin executarea benevolă a hotărârii sau dedusă din acte sau fapte precise şi concordante care exprimă intenţia certă a părţii de a-şi da adeziunea la hotărâre (art. 463 şi art. 464 NCPC).

III. Competența de soluționare a acțiunii în anulare

Spre deosebire de vechea reglementare, care în art. 365 alin. (1) stabilea competenţa de a judeca în primă instanţă acţiunea în anulare în favoarea instanţei judecătoreşti imediat superioare celei prevăzute la art. 342 (care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond, în primă instanţă), în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul, în NCPC art. 610 stabileşte competenţa în favoarea curţii de apel în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul.

După cum se poate observa, competenţa teritorială a rămas aceeaşi, dar în privinţa competenţei materiale a intervenit o modificare esenţială, care a urmărit ca acţiunea în anulare să fie soluţionată de aceeaşi instanţă, respectiv curtea de apel. Înainte de modificare, acţiunea în anulare se soluţiona, după caz, de tribunal, curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

IV. Termenul de exercitare al acțiunii în anulare

1. Potrivit art. 611 alin. 1 NCPC, acţiunea în anulare va fi introdusă la curtea de apel în termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale. Dacă s-a formulat o cerere potrivit art. 604, termenul curge de la data comunicării hotărârii sau, după caz, a încheierii prin care a fost soluţionată cererea.

În sfârșit, alin. 3 stabilește că pentru motivul prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. i), termenul este de 3 luni de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I.

2. De regulă, termenul de exercitare a acţiunii în anulare este de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale. Termenul se calculează potrivit art. 181 alin. (1) pct. 3 NCPC, respectiv el se împlineşte în ziua corespunzătoare a lunii următoare. Dacă luna următoare nu are zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se împlineşte în ultima zi a lunii următoare. Când ultima zi a termenului cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungeşte până în prima zi lucrătoare care urmează [art. 181 alin. (2)]. Pe de altă parte, potrivit art. 182, termenul se împlineşte la ora 24,00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură. Dar, fiindcă cererea de anulare se depune la curtea de apel, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în mod legal. Acest neajuns poate fi înlăturat prin trimiterea cererii prin scrisoare recomandată, serviciu de curierat rapid etc., deoarece art. 183 este aplicabil şi deci actul depus înăuntrul termenului este socotit a fi făcut în termen, chiar dacă a ajuns la curtea de apel după împlinirea termenului.

Deşi art. 601 alin. (1) nu prevede în mod expres, momentul comunicării poate fi înlocuit, în aplicarea principiului echipolenţei, potrivit art. 184 alin. (2), de primirea de către parte, sub semnătură, a unei copii de pe hotărâre sau de cererea prin care partea a cerut comunicarea altei părţi.

3. Dacă în cauză s-a formulat o cerere potrivit art. 604 (cerere de lămurire, cerere de completare, cerere de îndreptare), termenul pentru exercitarea acţiunii în anulare curge de la data comunicării hotărârii/încheierii prin care a fost soluţionată una dintre cererile prevăzute la art. 604.

4. Prin excepţie de la regula înscrisă în art. 611 alin. (1), pentru motivul prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. i) (admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, dacă nu s-a suspendat judecata), termenul de exercitare a acţiunii în anulare este de 3 luni de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I.

5. Fiind, în toate cazurile, în prezenţa unui termen legal imperativ absolut, sancţiunea care intervine în cazul nerespectării termenului este decăderea şi deci acţiunea în anulare va fi respinsă ca tardivă. Partea care a pierdut termenul poate fi însă repusă în termen, în condiţiile art. 186 NCPC, dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

6. Deoarece orice termen de procedură se întrerupe în cazurile generale prevăzute de art. 184 alin. (4) pct. 1 şi 2, respectiv când a intervenit moartea părţii[42] care avea interes să exercite acţiunea în anulare (se face din nou o singură comunicare la ultimul domiciliu al defunctului, pe numele moştenirii, fără să se arate numele şi calitatea fiecărui moştenitor) ori când a intervenit moartea reprezentantului părţii (se face din nou o singură comunicare părţii)[43]. În aceste cazuri, un nou termen începe să curgă de la data noii comunicări.

V. Executarea hotărârii arbitrale în condițiile exercitării acțiunii în anulare

1. Să precizăm pentru început că, potrivit art. 614 NCPC, hotărârea arbitrală se duce la îndeplinire de bunăvoie de către partea împotriva căreia s-a pronunțat, de îndată sau în termenul arătat în cuprinsul acesteia. Spre deosebire de fostul art. 367, art. 614 nu se referă în conținutul său la caracterul obligatoriu al hotărârii arbitrale, dar nu pentru că legiuitorul ar fi dorit să modifice pe fond soluția, ci pentru că în art. 606 NCPC se dispune că hotărârea arbitrală comunicată părților este definitivă și obligatorie.

2. Desigur, dacă hotărârea arbitrală nu este executată de bunăvoie de către debitor, creditorul poate recurge la executarea silită. Dacă inițial Noul Cod prevedea în art. 615 că „hotărârea arbitrală constituie titlu executoriu și se execută silit întocmai ca și o hotărâre judecătorească[44], după modificarea Codului prin Legea nr. 138/2014 (art. I pct. 14), art. 615 stabilește în alin. 1 că hotărârea arbitrală constituie titlu executoriu numai după învestirea ei cu formulă executorie și apoi se execută silit întocmai ca o hotărâre judecătorească. Important de reținut că cererea de învestire este de competența tribunalului în circumscripția căruia a avut loc arbitrajul, dispozițiile art. 6401 alin. 3-6 din materia executării silite fiind aplicabile.

3. În ipoteza în care împotriva hotărârii arbitrale învestite cu formă executorie se exercită acțiune în anulare, simpla exercitare a acesteia nu conduce la suspendarea executării[45]. Totuşi, curtea de apel va putea suspenda executarea hotărârii arbitrale împotriva căreia a fost introdusă acţiunea în anulare.

4. Textele din Cartea a IV-a nu cuprind amănunte privind cererea de suspendare, dar art. 612 teza a II-a precizează că dispoziţiile art. 484 alin. (2)-(5) şi (7), din materia recursului, se aplică în mod corespunzător. Deşi ele nu se aplică tale quale, ci în mod corespunzător, câteva nuanţe trebuie semnalate:
a) suspendarea nu se dispune din oficiu, ci numai la solicitarea părţii interesate care a exercitat acţiunea în anulare;
b) cererea de suspendare se formulează nu în condiţiile art. 83 alin. (2) şi (3) NCPC, la care face trimitere art. 484 alin. (2), care au în vedere exercitarea cererii de recurs numai de către mandatar soţ/rudă dacă este licenţiat în drept ori de către avocat sau consilier juridic[46], ci în condiţiile art. 148, care reglementează condiţiile generale privind forma cererilor, şi se depune direct la curtea de apel. Cererea de suspendare a executării silite se timbrează cu o taxă de 50 lei [art. 10 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013]. Deşi din art. 484 alin. (2) ar rezulta că este nevoie de o cerere separată prin care să se solicite suspendarea executării, apreciem că nu există niciun impediment pentru a formula o atare cerere chiar prin acţiunea în anulare, care se depune direct la curtea de apel[47]. O.U.G. nr. 80/2013, prin art. 26 alin. 3, introdus ca urmare a modificării ei de către Legea nr. 138/2014, dispune expres cu privire la timbrarea acţiunii în anulare;
c) indiferent dacă cererea de suspendare se formulează separat sau în cadrul acţiunii în anulare, ea trebuie însoţită de dovada depunerii cauţiunii, calculată potrivit art. 718 NCPC;
d) cererea se judecă în camera de consiliu, cu citarea părţilor printr-un agent procedural al instanţei sau prin alt salariat al acesteia ori prin modalităţile prevăzute la art. 154 alin. (4) şi (5) de către judecătorul care judecă acţiunea în anulare pe fond, deoarece cererea de suspendare se depune direct la curtea de apel, dacă s-a fixat termen în şedinţă publică. În cazul în care cererea de suspendare s-a depus separat la curtea de apel şi înainte de a se fixa judecătorul care judecă pe fond, ea se va soluţiona de un judecător stabilit aleatoriu, anume desemnat pentru această cerere;
e) termenul de judecată pentru care se face citarea se stabileşte astfel încât să nu treacă mai mult de 10 zile de la primirea cererii de suspendare;
f) completul, format dintr-un singur judecător, ca şi în cazul acţiunii în anulare, se pronunţă, în cel mult 48 de ore de la judecată, printr-o încheiere motivată, care este definitivă;
g) pentru motive temeinice, curtea de apel poate reveni asupra suspendării acordate, dispoziţiile alin. (3)-(5) ale art. 484, respectiv regulile examinate de noi sub lit. d), e) şi f), aplicându-se în mod corespunzător.

VI. Judecarea acțiunii în anulare și soluțiile care se pot pronunța

1. Potrivit art. 693 NCPC, trebuie avute în vedere următoarele reguli:
a) curtea de apel va judeca acţiunea în anulare în completul prevăzut de lege pentru judecata în primă instanţă;
b) întâmpinarea este obligatorie. Dispoziţiile art. 205-208, care o reglementează, sunt aplicabile în mod corespunzător;
c) admiţând acţiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală şi:
– în cazurile prevăzute la art. 608 alin. (1) lit. a), b) şi e), va trimite cauza spre judecată instanţei competente să o soluţioneze, potrivit legii;
– în celelalte cazuri prevăzute la art. 608 alin. (1), va trimite cauza spre rejudecare tribunalului arbitral, dacă cel puţin una dintre părţi solicită expres acest lucru. În caz contrar, dacă litigiul este în stare de judecată, curtea de apel se va pronunţa în fond, în limitele convenţiei arbitrale. Dacă însă, pentru a hotărî în fond, este nevoie de noi probe, curtea se va pronunţa în fond după administrarea lor. În acest din urmă caz, curtea va pronunţa mai întâi hotărârea de anulare şi, după administrarea probelor, hotărârea asupra fondului, iar, dacă părţile au convenit expres ca litigiul să fie soluţionat de către tribunalul arbitral în echitate, curtea de apel va soluţiona cauza în echitate;
d) hotărârile curţii de apel, pronunţate potrivit alin. (3), sunt supuse recursului.

2. După cum se poate observa, textul, substanţial diferit faţă de reglementarea anterioară (art. 366), este foarte complex, instituind reguli privind compunerea completului care judecă acţiunea în anulare, obligativitatea întâmpinării, soluţiile pe care le poate pronunţa curtea de apel în caz de admitere a acţiunii în anulare, condiţiile în care are loc rejudecarea în faţa curţii de apel şi calea de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii. Cu toate acestea, sunt aspecte care nu sunt reglementate în art. 613 şi se vor aplica în completare alte texte de la procedura contencioasă în faţa instanţelor judecătoreşti sau din cartea referitoare la arbitraj.

3. Judecata acţiunii în anulare are loc în faţa curţii de apel în completul specific judecăţii în primă instanţă, adică de către un singur judecător[48]. Desigur, el va fi stabilit aleatoriu şi i se aplică principiul continuităţii, iar dacă este cazul, regulile de la incompatibilitate.

4. Ca şi în faţa instanţelor judecătoreşti, întâmpinarea este obligatorie, dispoziţiile de drept comun din art. 205-208 NCPC aplicându-se în mod corespunzător. Întâmpinarea se comunică reclamantului, iar acesta – potrivit sistemului instituit de NCPC – va trebui să răspundă la întâmpinare. Acest răspuns nu se mai comunică însă pârâtului, ci el va lua cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare de la dosar.

5. Referitor la soluţiile pe care le poate pronunţa curtea de apel, art. 613 alin. (3) se referă numai la admiterea acţiunii în anulare. Desigur însă că sunt posibile şi alte soluţii:
– respingerea acţiunii în anulare fie ca tardivă, dacă nu s-a respectat termenul de exercitare, fie ca inadmisibilă, pentru nerespectarea art. 608 alin. (2), fie ca lipsită de interes sau ca fiind exercitată de o persoană lipsită de calitate procesuală, fie, desigur, ca nefondată;
– anularea acţiunii în anulare pentru netimbrare sau pentru introducerea ei de o persoană care nu-şi justifică calitatea de reprezentant;
– perimarea acţiunii în anulare, dacă a rămas în nelucrare din culpa părţii timp de 6 luni de la ultimul act de procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă.

În acest context, precizăm că îşi vor găsi aplicare şi soluţiile care rezultă din renunţarea la judecată, renunţarea la dreptul subiectiv, recunoaşterea pretenţiilor, învoiala părţilor (tranzacţia) sau suspendarea judecăţii.

6. În caz de admitere a acţiunii în anulare, legea prevede soluţia generică – anularea hotărârii arbitrale -, iar apoi, spre deosebire de vechea reglementare, face următoarea distincţie:
– în cazurile prevăzute la art. 608 alin. (1) lit. a), b) şi e) (adică litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului, nu exista convenţie arbitrală ori aceasta era nulă sau inoperantă, hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului, în condiţiile ce au fost examinate), va trimite dosarul instanţei competente să o soluţioneze potrivit legii. Soluţia este firească, din moment ce o trimitere din nou la arbitraj ar fi fost infectată de aceleaşi vicii, iar în cazul nerespectării termenului, arbitrajul a devenit caduc. Sigur, litigiul nu poate rămâne nesoluţionat, dar el va fi rezolvat de instanţa judecătorească competentă;
– în celelalte cazuri prevăzute de art. 608 alin. (1), deci în cazul tuturor celorlalte motive, curtea de apel va trimite cauza spre rejudecare tribunalului arbitral. Deci, este vorba despre un fel de „casare cu trimitere”. Dar, pentru a interveni această soluţie, legea pune o condiţie esenţială, şi anume: fie ambele părţi, fie cel puţin una dintre ele să solicite expres acest lucru. Cerinţa se justifică deoarece în acest fel se deschide un nou ciclu procesual şi durata procesului s-ar putea prelungi. Desigur că, dacă s-a ales această cale, tribunalul arbitral este ţinut la rejudecare de hotărârea curţii de apel. Din formularea art. 613 alin. (3) lit. b), care se referă la acelaşi tribunal arbitral, ar rezulta că în acest caz nu-şi găseşte aplicare art. 41 alin. (1) NCPC şi deci rejudecarea s-ar face de aceiaşi arbitri şi supraarbitru. Deși rigoarea principiului imparțialității ar presupune respectarea cu strictețe a normelor privind incompatibilitatea, socotim că, cel puțin în prezent, în lipsa unei reglementări deosebite, trebuie îmbrățișată soluția NCPC, atât în cazul arbitrajului ad-hoc, cât și în al celui instituționalizat, soluție care are în vedere alegerea arbitrilor pe baza încrederii pe care părțile o au în ei. Pe de altă parte, trebuie ținut seama de faptul că arbitrii care s-au pronunțat au încasat onorariile după comunicarea hotărârii arbitrale, iar dacă cauza ar fi trimisă altor arbitri, ar fi nevoie ca partea să plătească alte onorarii, ceea ce desigur nu ar fi echitabil. După cum inechitabil ar fi și ca arbitrii care au pronunțat hotărârea arbitrală să fie obligați la restituire, deoarece au prestat activitatea pentru care au fost aleși/desemnați. Nu trebuie uitat că nici în cazul justiției, judecătorii cărora li s-a desființat/casat hotărârea, cu trimitere, deși nu rejudecă ei, nu sunt obligați la restituirea parțială a onorariului. De fapt, ei nu primesc un onorariu pentru fiecare dosar pe care îl soluționează, ci un venit lunar stabilit potrivit legii.

Dacă părţile doresc o judecată mai rapidă şi nici cel puţin unul nu a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la arbitraj, curtea de apel se va pronunţa în fond, în limitele convenţiei arbitrale[49]. Aceasta înseamnă inclusiv că, dacă părţile au convenit ca litigiul să se soluţioneze în drept, curtea de apel va proceda potrivit art. 601 alin. (1), iar dacă ele au stabilit în mod expres ca litigiul să fie soluţionat de către tribunalul arbitral în echitate, curtea de apel va soluţiona şi ea litigiul în echitate [art. 601 alin. (2) şi art. 613 alin. (3) lit. b) teza a IV-a][50]. Este singurul caz în sistemul nostru procesual când, deşi judecătorul ar avea la dispoziţie norme de drept aplicabile la speţă, recurge la echitate deoarece aşa au stabilit părţile[51].

În cazul în care rejudecarea în fond revine curţii de apel, legea face o distincţie:
– dacă la termenul la care curtea de apel a admis acţiunea în anulare şi a anulat hotărârea arbitrală litigiul este în stare de judecată, la acelaşi termen curtea de apel va proceda la rejudecare şi se va pronunţa în fond, aşa cum am arătat, în limitele convenţiei arbitrale;
– în cazul în care la termenul la care s-a admis acţiunea în anulare şi s-a anulat hotărârea arbitrală curtea de apel constată că este nevoie de noi probe, ea va pronunţa mai întâi hotărârea de anulare şi, după administrarea probelor, va hotărî asupra fondului[52].

7. În art. 613 alin. (4) se precizează că hotărârile curţii de apel, pronunţate potrivit alin. (3), adică cele prin care s-a admis acţiunea în anulare, sunt supuse recursului. Într-o interpretare simplistă, s-a tras concluzia că hotărârile prin care s-a respins sau anulat acţiunea în anulare nu ar fi susceptibile de recurs, autorul precizând că distincţia nu i se pare justificată[53].

Fără îndoială că o atenţie sporită la redactare ar fi fost de preferat, dar, chiar în cazul unor imperfecţiuni de redactare, nu trebuie să se tragă concluzii pripite, ci să se analizeze cu atenţie textul şi să se aplice principiile şi regulile generale. Era uşor de observat că art. 613 reglementează, după cum am arătat deja, numai soluţia admiterii acţiunii în anulare, şi asta chiar în alin. (3), astfel încât, am spune, aproape firesc, alin. (4) se referă numai la hotărârile de admitere. Aceasta nu înseamnă că hotărârile de respingere sau anulare etc. nu ar putea fi atacate prin acţiune în anulare, din moment ce nu există un text expres care să interzică calea de atac[54].

Recursul împotriva hotărârilor curţii de apel sunt de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, asigurându-se în acest fel – sperăm, cel puţin – o practică judiciară unitară[55]. Potrivit art. 26 alin. 3 teza a doua din OUG nr. 80/2013, text introdus prin art. IX pct. 2 din Legea nr. 138/2014, recursul, în acest caz, se timbrează potrivit art. 24 din OUG, care se aplică în mod corespunzător.


[1] Textul prevedea cinci motive pentru care se putea cere nulitatea hotărârii arbitrale: dacă arbitrii care au dat hotărârea nu au primit o asemenea însărcinare de la părţi; dacă arbitrii s-au pronunţat după expirarea termenului arbitrajului; dacă hotărârea s-a dat asupra unor chestiuni care nu fuseseră supuse arbitrilor; dacă pretinsa hotărâre s-a dat de unii arbitri, neîndrituiţi să judece în lipsa celorlalţi; dacă este vorba de cazuri oprite de lege a fi judecate de arbitru.
[2] A se vedea: I. G. Săndulescu-Nănoveanu, Explicaţiunea teoretică şi practică a Codului de procedură civilă, Tipografia Ştefan Mihăilescu, Bucureşti, 1879, pp. 875-879; G. Tocilescu, Curs de procedură civilă, vol. III, Tipografia Gutenberg, București, 1895, pp. 338-346; C. Albu, De la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la Curtea Supremă de Justiţie. O istorie a legilor de organizare şi funcţionare 1861-2001, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2001.
[3] P. Vasilescu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. III, Institutul de Arte Grafice ”Eminescu”, București, 1943, pp. 204-206.
[4] Motivele erau următoarele: dacă compromisul este nul; dacă arbitrii nu au fost numiţi în formele şi modurile arătate de lege, cu condiţia ca nulitatea să fi fost ridicată în procesul ce s-a judecat în faţa arbitrilor; dacă arbitrii s-au pronunţat peste limitele compromisului; dacă arbitrii nu au observat normele de drept, cu excepţia cazului când trebuiau să judece după conştiinţă şi echitate; dacă hotărârea a fost pronunţată de persoane ce nu puteau fi arbitri; dacă hotărârea nu cuprinde dispozitivul, motivele, nu arată data pronunţării, nu este semnată, nu a fost pronunţată în ţară; dacă hotărârea a fost pronunţată după trecerea termenului prevăzut de art. 517, afară de cazul prevăzut de art. 518; dacă în cursul procedurii nu s-au observat formele prevăzute de lege pentru judecată, prevăzute sub sancţiunea de nulitate şi nulitatea nu s-a acoperit.
[5] Iniţial, Regulile C.A.C.I. (ediţia 2008) cuprindeau aceleaşi motive ca şi art. 364 (art. 79), dar în ediţia 2011 din art. 90 a fost eliminat motivul privind împrejurarea că tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală, deoarece Regulamentul şi Regulile prevedeau că supraarbitrul se numeşte întotdeauna de către Autoritatea de Nominare, chiar împotriva prevederilor convenţiei arbitrale. În ediţiile 2012 (art. 81) şi 2013 (art. 80) nu s-au mai enumerat motivele, ci s-a trimis la cod, dar Regulile şi Regulamentul prevedeau ca atât arbitrii, cât şi supraarbitrul să fie desemnaţi de Autoritatea de Nominare, care era Preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie a României (activitate pentru care primea o indemnizaţie de 10% din valoarea taxei arbitrale, adică taxa administrativă şi onorariile arbitrilor), chiar dacă în clauza arbitrală se prevedea altfel. Prin sent. civ. nr. 57 din 21 iunie 2013, C. Ap. Bucureşti, s. a V-a civ. (judecător Elisabeta Roşu) s-a admis o acţiune în anulare împotriva sentinţei C.A.C.I. nr. 41 din 26 februarie 2013 pentru constituirea tribunalului arbitral fără respectarea convenţiei arbitrale, arătându-se că prin aplicarea Regulilor de procedură arbitrală, raportat la convenţia arbitrală, tribunalul arbitral a încălcat chiar principiile originare ce guvernează arbitrajul voluntar, respectiv principiul libertăţii de voinţă a părţilor şi principiul autonomizării arbitrajului faţă de instanţele judecătoreşti. Prin numirea arbitrilor exclusiv de către autoritatea de nominare, contrar convenţiei arbitrale, arbitrajul instituţionalizat organizat la nivelul C.A.C.I. de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a fost transformat într-o instanţă de judecată paralelă în care părţile nu-şi pot alege „judecătorii”, în raport cu pregătirea, profesionalismul, încrederea pe care o acordă unuia sau altuia dintre aceştia, experienţa legală şi tehnică în anumite domenii strâns legate de litigiul în discuţie sau altele asemenea, fiind impuşi de instituţia permanentă de arbitraj. Altfel spus, avantajele unanim recunoscute de doctrina în materie pentru arbitraj, în raport cu judecata de drept comun de către instanţele de judecată, între care posibilitatea alegerii arbitrilor, posibilitatea derogării prin convenţia arbitrală de la normele generale, încrederea mai mare pe care o inspiră un „judecător” pe care l-ai ales în funcţie de criterii obiective sau subiective, deopotrivă, sunt înlăturate cu desăvârşire, prin aceea că instituţia permanentă de arbitraj, prin modificarea propriilor reguli, înlătură aceste posibilităţi şi restrânge în mod exagerat libertatea de voinţă a părţilor, în ceea ce priveşte procedura de numire a arbitrilor. Să mai precizăm noi că, dacă părţile nu acceptau aceste prevederi, arbitrajul se considera nu instituţionalizat, ci ad-hoc şi Curtea de Arbitraj îşi dădea concursul pentru organizarea acestuia, dar în acest caz taxa administrativă se majora cu 50%. În cazul arbitrajului ad-hoc, părţile aveau dreptul de a-şi numi arbitrii, precum şi de a stabili modalitatea de numire a supraarbitrului.
Din fericire, din luna mai 2014 s-au abandonat aceste reglementări şi s-a revenit la reglementarea care permite ca părţile să-şi aleagă arbitrii, iar supraarbitrul, dacă tribunalul este compus din trei persoane, să fie desemnat de cei doi arbitri. În cazurile în care părţile nu-şi desemnează arbitrii, respectiv nu se poate stabili supraarbitrul, numirea lor se face de către preşedintele Curţii de Arbitraj.
[6] În Regulile C.A.C.I. (ediţia 2011) acest motiv a fost introdus cu anticipaţie faţă de cod [art. 90 lit. i)].
[7] A se vedea, de exemplu: C. A. M. López, Consideraţii cu privire la noua reglementare privind arbitrajul din Peru, în RRA nr. 3/2010, p. 78; M. Aksenova, Arbitrajul în Rusia, în RRA nr. 4/2009, p. 20.
[8] L. Tal, La principale innovation dans la Loi de l’Arbitrage israélienne: le droit de faire appel à la décision de l’arbitre, în RRA nr. 4/2011, pp. 36-37.
[9] A se vedea, pentru dezvoltări, I. Băcanu, Controlul judecătoresc asupra hotărârii arbitrale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, pp. 18-39. Pentru soluţii din alte ţări, a se vedea I. Leş, Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, București, 2013, pp. 871-873.
[10] G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. All, București, 1994, p. 615.
[11] Gh. Beleiu, E. Osipenco, M. Cozmanciuc, Desfiinţarea hotărârii arbitrale, în Revista Dreptul nr. 9/1995, p. 15.
[12] S. Zilberstein, I. Băcanu, Desfiinţarea hotărârii arbitrale, în Dreptul nr. 10/1996, pp. 31-33; G. Homotescu, Litigii patrimoniale. Soluționarea pe calea arbitrajului, Ed. Lumina Lex, București, 1998, pp. 99-102.
[13] V. Roş, Arbitrajul comercial internațional, Ed. Monitorul Oficial, București, 2000, pp. 450-452.
[14] I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 702. În lucrarea Noul Cod…, 2013, p. 873, se raliază părerii că acţiunea arbitrală este un mijloc procedural specific, de natură duală, prin care se exercită controlul judecătoresc asupra unei sentinţe arbitrale.
[15] I. Deleanu, S. Deleanu, Arbitrajul intern și internațional, Ed. Rosetti, București, 2005, pp. 291-295; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, Ed. Universul juridic, București, 2013, pp. 606-608.
[16] M. Ionaş Sălăgean, Arbitrajul Comercial, Ed. All Beck, București, 2001, pp. 148-154.
[17] T. Prescure, R. Crişan, Arbitrajul comercial. Modalitățile alternative de soluționare a litigiilor patrimoniale, Ed. Universul juridic, București, 2010, p. 248.
[18] CSJ, s. com., dec. nr. 1165/1997, în RDC nr. 10/1918, p. 197.
[19] CSJ, s. com., dec. nr. 1245/1997, în RDC nr. 6/1999, pp. 123-124.
[20] CSJ, s. com., dec. nr. 758/1998, în RDC nr. 1/2000, pp. 93-94.
[21] În M. Of. nr. 675 din 25 octombrie 2001 sau în Dreptul nr. 11/2001, pp. 188-191.
[22] V. M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Național, București, 1997, pp. 614-615; V. M. Ciobanu, Din nou despre natura juridică a acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale, în Dreptul nr. 1/2002, pp. 76-83.
[23] De exemplu, ÎCCJ, s. civ., dec. nr. 1425/2007, în Dreptul nr. 12/2007, p. 290, şi s. com., dec. nr. 3311/2010, în B. Cas. nr. 2/2011, p. 40. La fel este soluţia şi în legislaţia altor ţări – a se vedea, de exemplu, M. Aksenova, loc. cit., pp. 20-21. Pentru o jurisprudență amplă, îndeosebi sub vechea reglementare, dar care se poate adapta, a se vedea Curtea de Arbitraj Comercial Internațional, Jurisprudența comercială arbitrală 1953-2000, București, 2002; M. Tăbârcă, Gh. Buta, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, ediția a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2008; G. Boroi, O. Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, ediția a III-a, Ed. Hamangiu, București, 2011; V. A. Vlasov, Arbitrajul comercial. Jurisprudența arbitrală, practica judiciară (2007-2009), Ed. Hamangiu, București, 2010; M. Voicu, Arbitrajul comercial. Jurisprudență adnotată și comentată 2004-2014, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
[24] T. Prescure, R. Crişan, op. cit., p. 251.
[25] A se vedea I. Băcanu, op. cit., pp. 41-42, inclusiv nota 57.
[26] I. Deleanu, Tratat, vol. II, 2013, pp. 609-612.
[27] A se vedea, pe larg, inclusiv cu jurisprudenţă sub imperiul vechii reglementări, I. Băcanu, op. cit., pp. 42-51.
[28] Semnalăm totuşi că prin Legea nr. 36/1995, legea notarilor publici şi a activităţii notariale, republicată în anul 2013, pe lângă Camerele judeţene ale notarilor publici s-a prevăzut că pot fi constituite şi pot funcţiona curţi de arbitraj, instituţii permanente de arbitraj, neguvernamentale, fără personalitate juridică, independente în exercitarea atribuţiilor ce le revin. Regulamentul curţii se aprobă de camere, pe baza regulamentului-cadru aprobat de Consiliul Uniunii Notarilor Publici din România. Activitatea curţilor se va desfăşura potrivit prevederilor NCPC, Regulamentului şi Regulilor de procedură stabilite de camere în baza regulamentului-cadru. Curtea de arbitraj va putea rezolva numai litigii izvorâte din actele şi procedurile notariale, dar nu se face nicio rezervă în privinţa dezbaterilor succesorale [art. 48 alin. (2)-(7)].
[29] În condiţiile în care NCC şi NCPC îngăduie divorţul pe cale administrativă, în faţa ofiţerului de stare civilă şi prin procedură notarială, este de examinat dacă nu ar fi cazul să se îngăduie ca divorţul să se pronunţe şi pe calea arbitrajului, cel puţin a arbitrajului instituţionalizat, care este posibil să ofere garanţii mai mari.
[30] V. M. Ciobanu, Tratat, vol. I, 1996, pp. 42-45.
[31] După cum am arătat mai devreme, la începutul analizei art. 608, sub pct. 1, Regulamentul C.A.C.I. şi Regulile de procedură ale acestei Curţi, ediţia 2013, chiar după modificarea lor ca urmare a intrării în vigoare a NCPC, prevedeau că, în cazul arbitrajului instituţionalizat, arbitrii şi supraarbitrul sunt numiţi exclusiv de către autoritatea de nominare, chiar dacă părţile au prevăzut altfel în convenţia arbitrală. Deci, nu se respecta nici dispoziţia art. 617 alin. (2) NCPC, ce stabileşte că, dacă între convenţia arbitrală şi regulamentul arbitrajului instituţionalizat la care aceasta trimite există contrarietate, va prevala convenţia arbitrală. Din fericire, după cum am menţionat, a fost abandonat acest sistem.
[32] Tr. C. Briciu, în Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat (coord. V. M. Ciobanu, M. Nicolae), vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 1166.
[33] A se vedea şi G. Dănăilă, Acţiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale, în RDC nr. 9/2002, pp. 53-70.
[34] În legătură cu motivarea hotărârilor judecătoreşti, şi în doctrina franceză (H. Motulsky, Principes d’une réalisation méthodique du droit privé, Sirey, Paris, 1948, p. 162), şi în doctrina românească (V. M. Ciobanu, Tratat, vol. II, 1997, p. 391) se precizează că motivarea poate suferi de trei feluri de vicii: să fie inexistentă, să fie inexactă ori să fie insuficientă sau că nemotivare există şi în cazul în care hotărârea nu este deloc motivată ori cuprinde motive contradictorii sau motive care sunt străine pricinii. S-a pus însă problema dacă toate aceste aspecte sunt valabile şi în cazul hotărârii arbitrale, din moment ce instanţa judecătorească de control nu poate verifica în fond hotărârea arbitrală. Pe de altă parte, în cazul arbitrajului comercial internaţional, părţile pot conveni expres ca hotărârea arbitrală să nu fie motivată ori s-au supus unei proceduri arbitrale în care nu există obiceiul de a motiva hotărârea şi părţile nu au cerut în mod expres motivarea – I. Băcanu, op. cit., 2005, pp. 88-89.
[35] E. Herovanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Institutul Național de Arte Grafice Viața Românească, 1926, pp. 57-58. În alţi termeni, s-a arătat (V. Roş, op. cit., p. 173) că ordinea publică include în sfera sa ordinea economică, socială şi politică. În acelaşi sens, s-a arătat (O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 45) că noţiunea de „ordine publică” înglobează toate principiile şi regulile de ordine socială şi morală pe care legiuitorul le-a considerat esenţiale pentru societate şi care, din acest motiv, se impun respectului tuturor. De aceea, se preciza că legile care ocrotesc un interes general sunt de ordine publică, dar totuşi legile imperative şi cele de ordine publică nu trebuie confundate, deoarece ordinea publică prezintă mobilitate şi legiuitorul îşi poate schimba opţiunile sau judecăţile asupra acestei noţiuni.
[36] În doctrină (I. Băcanu, op. cit., 2005, p. 95) s-a subliniat că ordinea publică în arbitraj nu coincide cu ordinea publică în procedura judiciară, după cum ordinea publică internă nu coincide cu ordinea publică de drept internaţional privat. Drept dovadă, art. 2.564 NCC dispune că aplicarea legii străine se înlătură dacă încalcă ordinea de drept privat român şi acest lucru se întâmplă în măsura în care ar conduce la un rezultat incompatibil cu principiile fundamentale ale dreptului român şi ale dreptului Uniunii Europene şi cu drepturile fundamentale ale omului. Pe de altă parte, art. 1.107 alin. (2) NCPC dispune că nu beneficiază de forţa probantă prevăzută la alin. (1) constatările făcute de instanţa străină care sunt manifest incompatibile cu ordinea publică de drept internaţional privat român. Iar art. 1.124 NCPC dispune că orice hotărâre arbitrală dintre cele prevăzute la art. 1.123 este recunoscută şi poate fi executată în România dacă diferendul formând obiectul acesteia poate fi soluţionat pe cale arbitrală în România şi dacă hotărârea nu cuprinde dispoziţii contrare ordinii publice de drept internaţional privat român.
[37] A se vedea: P. Perju, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole (Coord. Fl. A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei), Ed. C.H. Beck, București, 2012, pp. 12-13; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 45. Aceşti din urmă autori, deşi definesc exact la fel „bunele moravuri”, apreciază, aşa cum am arătat deja, că, de fapt, bunele moravuri fac parte din ordinea publică. Pe de altă parte, în doctrină se arată că morala (regulile de convieţuire socială sau bunele moravuri) nu reprezintă un izvor de drept distinct lor, dar, în măsura în care legea face trimitere la ea, atunci ea este încorporată de actul normativ respectiv. Însă încorporarea bunelor moravuri în anumite norme juridice poate avea loc şi atunci când nu există o trimitere expresă, dar circumstanţele speţei permit încorporarea, caz în care completarea dispoziţiei legale cu regulile în discuţie se face în temeiul art. 11 NCC – G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 9-10.
[38] ÎCCJ, s. com., dec. nr. 693/2011, în Dreptul nr. 5/2011, p. 229.
[39] V. M. Ciobanu, Tr. C. Briciu, Cl. C. Dinu, Drept procesual civil. Drept execuțional civil. Arbitraj. Drept notarial. Curs de bază, Ed. Național, București, 2013, p. 323.
[40] A se vedea şi Tr. C. Briciu, în Noul Cod… (coord. V. M. Ciobanu, M. Nicolae), vol. I, p. 1176, nota 3.
[41] Cas. I, dec. nr. 313/1935, în Ministerul Justiției, Codul 1944, p. 164, nr. 5, alin. (1).
[42] Codul nu se referă şi la încetarea persoanei juridice, dar noi considerăm că şi într-o asemenea ipoteză, dacă încetarea are loc prin fuziune, transformare sau divizare totală termenul se întrerupe şi este necesară o nouă comunicare [art. 248 alin. (3) NCC]. Când persoana juridică este dizolvată, judecata se suspendă de drept, până la desemnarea lichidatorului [art. 412 alin. (1) pct. 5 NCPC].
[43] Dacă reprezentantul sau mandatarul decedează cu mai puţin de 15 zile înainte de ziua înfăţişării, judecata se suspendă de drept până la numirea unui nou reprezentant sau mandatar [art. 412 alin. (1) pct. 3 NCPC].
[44] Aceste cereri sunt supuse unei taxe judiciare de timbru de 20 de lei [art. 10 alin 1 lit. a) din OUG nr. 80/2013, astfel cum a fost modificat prin art. IX pct. 1 din Legea nr. 138/2014].
[45] C. Ap. Braşov, dec. nr. 559/1999, în BJ 1999, p. 172.
[46] Textul art. 83 alin. 3 a fost declarat neconstituțional prin Decizia CCR nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în M. Of., Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014.
[47] În cazul în care cererea de suspendare se depune separat, ei trebuie să i se alăture o copie certificată de pe acţiunea în anulare.
[48] Surprinzător, un autor de mare prestigiu (I. Leş, în Noul Cod…, 2013, p. 876) apreciază totuşi că „acţiunea în anulare se judecă în completul prevăzut de lege pentru judecarea recursului”, soluţie în flagrantă contradicţie cu art. 613 alin. (1).
[49] În doctrină (I. Deleanu, Tratat, vol. II, 2013, pp. 615-616) se arată că uneori instanţa nu se poate pronunţa în fond „în limita convenţiei arbitrale”, deoarece este posibil ca hotărârea arbitrală să fi fost anulată tocmai pentru lipsa convenţiei arbitrale ori pentru că aceasta era nulă sau inoperantă. Autorul nu a observat însă că în aceste ipoteze se va aplica art. 613 alin. (3) lit. a) şi deci cererea se trimite instanţei competente, care nu mai este ţinută de nicio convenţie.
[50] Pentru unele rezerve asupra soluţiei, a se vedea I. Deleanu, Tratat, vol. II, 2013, p. 615, nota 1.
[51] Nu trebuie uitat totuși că, în lipsă de text, potrivit art. 5 alin. 3 NCPC, pricina poate fi soluționată de judecător ținând seama și de cerințele echității, chiar dacă ea este de competența instanțelor judecătorești. Soluția ar fi aceeași și pentru arbitru în cazul unui arbitraj în drept dacă nu are la îndemână un text expres.
[52] Apreciem că dacă probele noi pot fi administrate chiar la termenul la care s-a admis acţiunea în anulare nu ar fi nevoie să se parcurgă două etape.
[53] I. Leş, în Noul Cod…, 2013, p. 876.
[54] Există în NCPC şi alte situaţii de acest gen. De exemplu, în materia procedurii necontencioase judiciare, art. 534 alin. (1) stabileşte că încheierea prin care se încuviinţează cererea este executorie, iar apoi alin. (2) dispune că încheierea prevăzută la alin. (1) este supusă numai apelului, cu excepţia celei pronunţate de un complet al ÎCCJ, care este definitivă. Aceasta nu înseamnă că încheierea de respingere sau de anulare nu ar putea fi atacată, soluţie care rezultă din celelalte alineate.
[55] Unii autori (I. Deleanu, Tratat, vol. II, 2013, p. 615, nota 2) deşi salută soluţia, deplâng aglomerarea instanţei supreme, fără să fi făcut însă un examen serios al categoriilor de recursuri care, potrivit NCPC şi unor legi speciale, au fost excluse din competenţa ÎCCJ, tocmai la presiunile exagerate pe care aceasta le-a făcut și care, de cele mai multe ori, au avut succes. Vezi pentru astfel de situații, de ex., V. M. Ciobanu, Rolul recursului civil și modificările propuse de Ministerul Justiției în vederea pregătirii intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă. Sunt ele în litera și spiritul Constituției?


Prof. univ. dr. Viorel Mihai CIOBANU
Facultatea de Drept a Universității din București

* Viorel Daghie, absolvent al Facultății de Drept, Universitatea din București, promoția 1978, a fost judecător, judecător financiar, profesor la Facultatea de Drept a Universității ”Dunărea de jos” din Galați. La 30 octombrie 2014 ar fi împlinit 60 de ani. Dumnezeu să îl odihnească!