1,825 citiri

Reclama inteligentă și autoprotecție prin standarde și modele contractuale calitative

Gheorghe PipereaIdeea de standarde și modele contractuale este evocată de art. 1201-1203 C. civ., texte normative care reprezintă o recunoaștere a realității practice a utilizării pe scară largă a așa-numitelor „condiții generale de afaceri” și a contractelor de adeziune, preformulate, cocontractanții acestor emitenți de standarde și modele fiind deopotrivă consumatori și comercianți. Standardizarea contractuală poate atinge asemenea niveluri de stereotipie și notorietate încât să fie tranzacționate, ca atare, pe piețele reglementate de valori sau de mărfuri sau între creditorii financiari și colectorii de creanțe, sub forma unor operațiuni de mobilizare a creanțelor, de factoring și de forfetare sau de „securitizare” (împachetarea unor creanțe relativ similare, mai mult sau mai puțin lichide, laolaltă cu garanțiile însoțitoare, urmată de vânzare sau constituire în garanție pentru obținerea unor refinanțări a creditorului financiar).

În sine, standardizarea contractuală nu are nimic ilegitim, mai ales că unele afaceri, care presupun volume foarte mari de activitate, fac negocierea fie imposibilă din punct de vedere practic sau deosebit de costisitoare, fie inutilă. Aceasta este, de regulă, situația comercianților care se află în stare de ofertă permanentă de a contracta, activitatea acestora, bazată pe contracte de adeziune sau pe formule contractuale ultra-simplificate, chiar verbale, neavând nimic nelegal, la nivel principial. Mai mult chiar, așa cum se va vedea mai jos, standardizarea contractuală poate avea un efect pozitiv, atât din perspectiva consumatorilor, cât și din perspectiva competitivității.

Mai întâi, vom reține că, în conformitate cu art. 1202 C. civ.clauzele standard sunt “stipulațiile stabilite în prealabil de una din părți pentru a fi utilizate în mod general și repetat și care sunt incluse în contract în urma negocierii între părți”. Se observă că însuși Codul civil stabilește, indirect, dezideratul negocierii contractelor de adeziune. Că în realitatea economică, atât cea dată de raporturile juridice dintre comercianți și consumatori, cât și cea dată de raporturile juridice dintre comerciantul puternic și cel slab, negocierea nu există, aceasta este o chestiune deja dezbătută în cele de mai sus. În orice caz, stipulațiile prestabilite de una dintre părți sunt valabile numai în condițiile art. 1203 C. civ. relative la clauzele neuzuale. Astfel, clauzele standard care prevăd în folosul celui care le propune limitarea răspunderii, dreptul de a denunța unilateral contractul, de a suspenda executarea obligațiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părți decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepții, restrângerea libertății de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competența instanțelor judecătorești nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte. Din acest text legal rezultă că nu este suficientă semnătura pe contractul-tip (denumită și „acceptare fără rezerve a ofertei de a contracta”, în cuprinsul art. 1182 alin. (1) C. civ.), ci este necesară o acceptare expresă a acestor clauze neuzuale. Într-o manieră similară dispozițiilor art. 1272 C. civ. relative la completarea contractului cu „urmările” pe care legea, uzul, practicile statornicite între părți și echitatea le dau contractului după natura sa, în art. 1201 C. civ. se arată că, dacă prin lege nu se prevede altfel, părțile sunt ținute și de clauzele extrinseci la care contractul face trimitere. Poate fi vorba de alte contracte ale părților, de contracte-cadru utilizate de regulă de unul dintre comercianți, de rețelele de exclusivitate sau de franciză în care cocontractantul intră prin semnarea sau aderarea la contract, de clauze standardizate de organizaţiile profesionale ale comercianţilor (cum ar fi regulile Incoterms) etc.

În raporturile juridice dintre comercianți şi consumatori, negocierea este, aşa cum am arătat mai sus, un deziderat al Dreptului Uniunii Europene, afirmat în mod repetat în jurisprudenţa CJUE, dar şi în Legea nr. 193/2000 (care stabileşte că, în cazul în care comerciantul poate proba că un consumator a avut posibilitatea efectivă de a influenţa natura clauzelor contractului, adică a putut negocia, atunci prezumţia caracterului nenegociat al clauzelor contestate este răsturnată, ceea ce înlătură caracterul lor prezumat abuziv) şi chiar în Codul civil, la art. 1202. În lipsa prezumată a negocierii, în Dreptul Uniunii Europene se insistă pe substitute ale acesteia, mai precis, pe obligaţia de informare a consumatorului, care incumbă comerciantului, şi care se situează în faza precontractuala, obligaţie dublată, mai ales în cazul creditorilor financiari, de obligaţia de avertizare asupra riscurilor contractului şi de obligaţia de consiliere în legătură cu alegerile cele mai potrivite situaţiei concrete a consumatorului. Aceste reguli pot fi extinse, prin analogie, şi în relaţiile dintre comercianţii puternici şi comercianţii mai slabi din punct de vedere economic, de vreme ce se regăseşte şi se menţine situaţia premisă a inferiorităţii forţei economice, juridice şi tehnice a celor doi parteneri de contract. În plus, insistența în legătură cu obligaţia de informare, de avertizare şi de consiliere este chiar utilă pentru comerciantul puternic din cel puţin două puncte de vedere: (i) este o măsură de prudenţă sanitară, o obligaţie de abnegaţie executată în interes primordial propriu de către comerciant, întrucât este menită a evita crize contractuale şi, mai ales, dezechilibre care ar putea provoca incapacitatea de plată sau chiar insolvabilitatea cocontractanului, situaţie care s-ar întoarce împotriva comerciantului însuşi, nevoit să suporte cu patrimoniul propriu acest risc sau, după caz, să îl împrăştie (spread) în doze infinitezimale, în toate contractele din portofoliu, ceea ce înseamnă o majorare nelegitimă a costurilor partenerilor contractuali oneşti şi buni-platnici; (ii) este o metodă de îmbunătăţire a imaginii proprii şi, deci, de sporire a competitivităţii, întrucât partenerii contractuali vor evita pe viitor un creditor care face exces de zel în exerciţiul drepturilor sale formale, în timp ce un creditor orientat către câştigul natural al contractului, către echilibrul relaţiilor cu partenerii contractuali, către concilierea cu interesele acestora, va fi mai căutat, mai credibil, mai dezirabil.

De altfel, din acest al doilea punct de vedere, modelele contractuale pot să îşi verifice şi valorifice în mod optim utilitatea, întrucât, fiind suple şi nu rigide, fiind întocmite în mod onest şi nu împănate cu capcane şi clauze abuzive, fiind dotate cu posibilităţi rapide şi eficiente de corectare din timp a potenţialelor crize sau blocaje contractuale, şi nu cu efluvii de clauze de neexecutare şi răspunderi consecvențiale şi progresive, ele pot fi metode calitative de competiţie între comercianţi care, deşi se derulează în principal pe plan etic, pot deveni motive bune şi lăudabile de competiţie economică.

Pe aceste baze, modelele contractuale ar putea fi privite nu numai din perspectiva stereotipică şi formalistă a standardizării, ci şi din perspectiva stratificării calitative a contractelor.

Ca şi mărfurile, şi contractele pot fi:

(i) premium din punct de vedere calitativ, atunci când este evident că sunt orientate către câştigul ambelor părţi şi către câştigul din executarea în natură a contractului, şi nu către “câştigul” din răspunderea pentru daune, eventual exponenţială ca mărime a daunelor-interese în raport de obligaţia principală, şi că sunt instrumente juridice suple, care permit echilibrarea în caz de criză sau blocaj, precum şi că respectă principiul bunei-credinţe şi al echitaţii;

(ii) medii din punct de vedere calitativ, adică obişnuite şi, deci, nu prea dezirabile, ci alese în lipsă de altceva mai bun;

(iii) de proastă calitate (junk), fiind acceptate doar pentru că sunt ieftine şi, în situaţii de criză şi tulburare, de neevitat.

Astfel stratificate, contractelor li se pot aplica adevărate etichete sau “mărci de calitate” juridică, în aceeaşi manieră în care calitatea, provenienţa şi vechimea sunt indicate în cazul unor mărfuri sau produse (cum ar fi vinul), iar aceste etichete, pe care le-ar putea aplica organizaţii pentru protecţia consumatorilor sau organizaţii ale patronatelor întreprinderilor mici şi mijlocii, ar putea deveni serioase şi lăudabile instrumente de concurenţă şi reclamă comercială legitimă şi onestă, mijloace de sporire a notorietăţii şi de lărgire a sferei clientelei. O împărţire în clase calitative a acestor „produse” juridice utilizate de comercianţi ar putea deveni ele însele avertismente asupra riscurilor asumate prin semnarea lor sau, după caz, motivaţii ale unei alegeri în cunoştinţă de cauză. Iar o astfel de selecţie este din ce în ce mai necesară, întrucât contractele-tip, împănate cu clauze standard, preformulate, chiar neuzuale, au invadat de mult piaţa, având o prezenţă şi o agresivitate atât de ridicată încât nu mai pot fi ignorate.

Prof. dr. avocat Gheorghe Piperea
PIPEREA & ASOCIATII