În mod evident, învăţământul superior juridic cunoaşte în prezent o criză majoră. Dezvoltat în ultimii o sută cincizeci de ani într-un cadru aproape imuabil, prin excelenţă naţional, el se confruntă astăzi cu probleme cruciale, din perspectiva adecvării rezultatelor sale la cerinţele pieţei juridice tot mai mondializate. Pentru depăşirea impasului se impun evoluţii şi transformări fundamentale, sensul acestora fiind marcat de o serie de fenomene convergente şi definitorii. Este vorba, mai întâi, de europenizarea şi internaţionalizarea sistemelor juridice, dinamică de fond care influenţează masiv ansamblul materiilor juridice. Se manifestă, în acest context, îngrijorarea crescândă privind capacitatea învățământului superior, aşa cum se desfăşoară el în cadrul facultăţilor de drept, de a conduce la formarea corpului de jurişti de înaltă calificare, apţi să concureze cu figura lui common law lawyer, component al firmelor transnaţionale şi marilor cabinete de afaceri. Dezvoltarea noilor tehnologii reprezintă o altă nouă şi mare ameninţare la exercitarea activităţilor juridice, unii prezicând, din acest punct de vedere, chiar the end of lawyers! Iar pentru a nu aştepta impasibili să devină o specie pe cale de dispariţie, unii jurişti, îndeobşte din familia tradiţiei de drept civil, experimentează deja noi metode de învăţare a dreptului, promovează iniţiative de reformare a sistemelor existente şi caută soluţiile cele mai potrivite spre a face faţă provocărilor globalizării.

Prima, calea minimalistă, porneşte de la premisa tradiţională potrivit căreia buna stăpânire a dreptului naţional, după metodele clasice, este satisfăcătoare, cu atât mai mult cu cât, în unele ţări, precum şi în România, se manifestă o perioadă de „inflaţie legislativă”, de reaşezare a sistemului de reglementări. Se acceptă, totuşi, unele deschideri spre fenomenul globalizării dreptului, prin acumularea de cunoștințe prin intermediul e-learning-ului, consolidarea cunoştinţelor de drept comparat, dreptul UE şi drept internaţional, precum şi prin amplificarea conexiunilor cu disciplinele nejuridice. Se adaugă apoi mobilităţile de studenţi şi cadre didactice în cadrul Programului european ERASMUS, care înseamnă schimb de experienţe şi uniformizare în pregătirea profesională.

Limitele acestei abordări a minima sunt evidente; pe de o parte, asemenea măsuri vizează un număr restrâns de studenţi, iar pe de alta, nu se face altceva decât să se juxtapună o formare iniţială „standard”, naţională, cu o alta specializată, esențialmente contextuală.

O a doua perspectivă, denumită de unii „ruptura de inspiraţie anglo-saxonă”, propune juriştilor „romanişti” consolidarea şi compatibilizarea tehnicilor pedagogice de învăţare a dreptului european cu împrumuturile din sistemul de common law! Cea mai semnificativă experienţă de acest gen se desfăşoară la Şcoala de drept a Institutului de Ştiinţe Politice din Paris (Sciences Po), a cărei echipă pedagogică inovatoare a propus studenţilor deja licenţiaţi – în drept ori în alte discipline – să se formeze în domeniu juridic, graţie unei abordări tip „clinică”, cu un pronunţat caracter interdisciplinar. Studiile se desfăşoară în engleză, un an este consacrat practicii profesionale, iar schimbul interuniversitar ocupă un loc important. Această orientare pedagogică nouă asigură, în principal, jurişti formaţi pentru marile cabinete de afaceri şi a generat, în Franţa, între adepţii formării universitare clasice şi cei ai acestei orientări pragmatice, o vie dispută.

În fine, cea de-a treia poziţie, prin excelenţă a viitorului, aflată la începuturi, propune o rupere totală cu ceea ce există, abandonarea perspectivei naţionale, în favoarea celei trans-sistemice, marcând astfel o schimbare de paradigmă.

Predarea dreptului s-ar efectua, astfel, sub forma unor probleme generale şi abstracte, desprinse de soluţiile proprii dreptului pozitiv.

O atare formare transnaţională obligă profesorul să-şi construiască discursul pedagogic plecând de la probleme cărora drepturile naţionale le oferă răspunsuri mai mult sau mai puţin diferite. Elementele şi reperele folosite pentru determinarea grilei cursului universitar nu sunt cele ale unui sistem juridic naţional, ci problemele comune ale mai multor sisteme, iar soluţiile căutate se menţin la acelaşi nivel de generalitate, eventual cu exemplificări din drepturile pozitive naţionale. De exemplu, un asemenea caracter transnaţional ar prezenta discipline precum: dreptul contractului, dreptul răspunderii, dreptul consumului sau dreptul mediului.

Învăţământul trans-sistemic ar trebui să constituie formarea de bază a studentului în drept, acesta urmând să se specializeze apoi în dreptul naţional. Astfel, absolventul nu ar mai fi marcat în modul de a gândi de sistemul naţional, dobândind vocaţia de a gândi global şi a acționa local.

În privinţa experiențelor de gen, să menţionăm intenţia Facultăţii de drept a Universităţii din New York din anii 1990 de a promova proiectul unei „global faculty”, apoi practica de succes, de peste un deceniu, a Facultăţii de Drept a Universităţii McGill din Quebec (Canada) în materie de învăţământ trans-sistemic (peste abordarea de common law şi cea de drept civil). În context european, iniţiative „trans-sistemice” au întreprins universitățile olandeze, în special cea din Maastricht, prin Şcoala de drept european, şi se pregăteşte în acelaşi timp şi Universitatea din Luxemburg.

Prof. univ. dr. Mircea DUȚU
Avocat
Directorul Institutului de Cercetări Juridice “Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române