Motto:

„1). O parte din viața noastră se scurge făcând RĂU, iar o mare parte nefăcând NIMIC (SENECA)”

„2). Răii, se pare că, sunt pedepsiți doar în filme. În realitate, aproape toți scapă”.

1. În cei peste 50 de ani de exercitare a funcției de judecător și de avocat am crezut, fără ezitare, că în fiecare OM, ca ființă vie, există, într-un oarecare echilibru, atât BINELE, cât și RĂUL.

În ultimii ani, însă, constat că s-a produs dezechilibrarea totală a balanței. Am văzut oameni fară nicio minimă valoare morală, cuprinși de toate tentaculele ticăloșiei, care aparțin irevocabil diavolului, generând, cu bună știință, teama, distrugerea valorilor, a ordinii sociale, a încrederii în justiție.

În mod evident, astăzi, răul învinge propagând ura și hăituiala în numele luptei pentru afirmarea „binelui său”, slujind interese murdare.

Iată-i pe unii din acești devotați ai RĂULUI, lipsiți de onestitate, de loialitate, de cinste, de atașament față de valorile țării noastre, obsedați de invidie care manifestă o formă de fanatism având la numărător turbare și la numitor narcisism.

Asemenea indivizi, ani la rând, au luat decizii privind viața, libertatea, sănătatea, drepturile și libertățile cetățenești, garantate iluzoriu prin Constituție.

În mod dramatic, deseori, prin astfel de decizii luate de acești monștri ai justiției au fost distruse viețile unor oameni corecți și valori morale fundamentale.

Asemenea specimene umane se încadrează într-un portret pe care l-am găsit ilustrat de un jurnalist: „A turnat și a trădat ani la rând, a furat și a negat orice valoare, și-a atribuit ceea ce a luat de la alții, considerându-se, sfidător, buricul pământului în țara proștilor”, a comis nedreptăți în „roba justiției” și „în numele legii”. Acum cu decizia de pensie în buzunar, pe cine și ce poate să mai reprezinte? Doar aceeași stare de agonie, pe care a trăit-o toată viața fără să se fi putut bucura vreodată de ceva”.

2. O privire „în fugă” asupra celor aproape 30 de ani de „democrație postdecembristă” ne atrage atenția că cea mai mare cucerire a societății noastre este FĂRĂDELEGEA, sub care se manifestă, fără limite, TRĂDAREA, HOȚIA, SĂRĂCIREA ȘI IMPOSTURA, exprimate cotidian, prin intoleranță, incultură, incompetență, reaua credință și necinstea, viclenia, ura și răfuiala, mutilarea psihică și fizică a ființei umane, prin hăituială penală, lipsirea ilegală de libertate și expunerea brutală în fața oprobiului public, s.a.

2.1. Am făcut parte dintr-un complet de judecată, la instanța supremă, care a soluționat numeroase cauze civile în recurs având ca obiect despăgubiri materiale și, mai ales, morale, pretinse de victimele erorilor judiciare penale. Între aceste dosare, un exemplu îmi stăruie în amintire: acela al unei personalități remarcabile din lumea medicală, care îndeplinea și funcția de director al direcției de sănătate și cadru universitar, arestat, în halatul alb după o operație majoră și, apoi, hăituit timp de 6 ani, pentru că, în final, secția penală a Curții Supreme de Justiție să hotărască, definitiv, achitarea pentru inexistența faptei de luare de mită. A fost o înscenare abominabilă, rămasă fără anchete și răspunderi ale autorilor malefici.

Reclamantul, după 6 ani de „prizonerat penal”, dislocat total din viața de clinică, de spital și de universitate, din familie și din mediul său social, se înfățișa ca o „epavă” mistuită de flăcările atâtor umilințe, rele tratamente inumane și degradante, pentru a căror compensare pretindea, cu onestitate, o satisfacție echitabilă, exprimată într-o anumită sumă de bani, cu titlu de daune morale, acordate, în mare măsură, de prima instanța și în apel. Totuși, cu un cinism instituțional manifest, Ministerul Finanțelor Publice, în numele Statului Român (responsabil pentru erorile judiciare) și Ministerul Public, susțineau, vehement, în recurs că reclamantul („inculpat”) nu era îndreptățit la aceste despăgubiri morale, întrucât nu a colaborat cu organele de urmărire penală spre a se putea stabili adevărul (?!).

2.2. Cum se poate accepta un „bilanț pozitiv” și chiar „onorabil profesional”, procentul vehiculat anual de 10% de erori judiciare penale, comise în cadrul urmăririi penale obligatorii, indicator statistic periculos, care marchează răspunderea pentru sutele de ilegalități și abuzuri contra drepturilor și libertăților fundamentale?!

Ce și cine a dat replica și a instituit răspunderea profesională față de poziția neconstituțională, în bilanțurile anuale și individual, în diverse manifestări, conform căreia decizia definitivă de achitare a unui inculpat sau decizia CEDO de condamnare a României pentru încălcarea unor drepturi garantate de Convenție și de Constituția României, constituie o „simplă OPINIE” a judecătorilor, iar rechizitoriul (abuziv, ilegal) este „opinia procurorului”?!

2.3. CSM este, conform art. 133 alin. (1 și 4) din Constituție „garantul INDEPENDENȚEI justiției”, dar trebuie să fie și GARANTUL RESPONSABILITĂȚII profesionale a judecătorilor și procurorilor. Din păcate, CSM a fost și rămâne ORB la „bolile judiciare”, unele foarte grave, din faza de urmărire penală, ca și la defecțiunile  structurale din viața judiciară civilă, mulțumindu-se, doar, cu unele raportări, în schema simplistă a M.C.V., ale cărui obiective sunt deasupra realităților concrete din cadrul înfăptuirii justiției (durata excesivă a procesului civil, costurile mari, calitatea soluțiilor și motivarea hotărârilor, tendința legislativă de a trimite toate conflictele la instanțele judecătorești, s.a.).

Lecturând agenda CSM din ultimul mandat de 6 ani am constatat, cu neplăcere, că au lipsit problemele de fond ale cadrului înfăptuirii justiției, ceea ce a facilitat extinderea și agravarea “RĂULUI JUDICIAR”. Niciodată nu s-a optat pentru un obiectiv strategic de fond – calitatea soluțiilor: „hotărâri stranii”, soluții inverse, hotărâri care au încălcat drepturi și libertăți fundamentale, unele soluții bizare, amplu mediatizate sau vizând anumite persoane încadrate politic sau purtătoare de înalte demnități din toate puterile statului (?!) și altele asemenea.

Cum poate CSM să tolereze pe un judecător de la instanța supremă care, pensionându-se anticipat, a părăsit dosarele soluționate, abandonându-și obligația legală și profesională de a redacta deciziile definitive (?!); ca și cazurile de la aceeași instanță în care redactarea deciziilor penale s-a făcut după terminarea executării pedepselor aplicate (?!); or, numeroasele dosare care sunt ținute 1-2 ani în așa-zisa procedură de filtraj („terapie intensivă”?!) la secțiile civile și de contencios administrativ fiscal ale ÎCCJ?!

În ce măsură cadrul înfăptuirii justiției la instanța supremă și soluțiile definitive ale acesteia sunt modele pentru celelalte instante judecătorești, din punct de vedere legal și profesional?!

Este însă, evident că funcționarea instanței supreme, ca serviciu public, în condițiile de muncă total „bolnave” pentru judecători, magistrați asistenți, grefieri și ceilalți salariați, dar și pentru participanții la procese, nu poate să fie un exemplu de urmat. Așa cum am relevat, repetat, niciunul din ultimii 3 președinți ai Curții nu au avut ca obiectiv central al mandatului său, în deplin acord strategic cu CSM, edificarea unui sediu, chiar, majestuos, pentru INSTANȚA SUPREMĂ (?!). Oare ce a urmat vizitei enigmatice a Președintelui României la sediul ÎCCJ, în prima lună a mandatului său, fiind primit din stradă de președintă, la aceea dată, a ÎCCJ?!

Nimic în privința „cooperării loiale în cadrul democrației constituționale” [art. 1 alin. (4) din Constituție], în folosul instanței supreme, a rolului și misiunii sale, în timp ce puterea bicefală a soluționat triumful, nevoile locative de infrastructură și logistică a Curții Constituționale, a Ministerului Justiției, a Parchetului de pe lângă ÎCCJ, a DNA, DIICOT, Curții de Apel București, a Tribunalului București, precum și a altor autorități publice centrale (?!).

Își realizează ÎCCJ misiunea fundamentală încredințată prin art. 126 alin. (3) din Constituție de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în viața judiciară, cât timp „palmaresul” din RIL-uri și din HP-uri (hotărârile preliminare), în ultimii 3 ani (2014, 2015, 2016) nu vizează „dezlegări majore, esențiale, semnificative”, în raport cu multitudinea soluțiilor controversate și cu numeroasele decizii ale CCR de neconstituționalitate, a multor dispoziții din cele 4 Coduri – penal, de procedura penală, civil și de procedură civilă – adoptate, de Parlament, cum am mai afirmat, prin „neadoptare”, adică prin „adoptare tacită” sau prin „asumarea răspunderii Guvernului”?!

2.4. Încrederea cetățenilor în instanțele judecătorești, cu deosebire în ÎCCJ, este amenințată permanent de asemenea situații, stări sau manifestări, unele devenite fenomene, fiind de nepermis ca, la instanța supremă, să se inducă un anumit sentiment grav, în sensul că se transformă speranța în spaimă și nu invers, în raport cu deciziile celorlalte instanțe.

Nu poate fi acceptată concepția, din ultimii ani, a unora dintre membri CSM și ai ÎCCJ, în sensul că Justiția se „administrează”, dar nu se „înfăptuiește” și nici nu se „realizează”.

Potrivit art. 124 („Infăptuirea justiției’) alin. (1) și (2) din Constituție: „Justiția se înfăptuiește în numele legii. Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți”, iar conform art. 126 alin. (1) „Justiția se realizează prin ÎCCJ și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”.

O asemenea mentalitate „administrativistă” este, evident, străină misiunii fundamentale a înfăptuirii justiției, ca act de dreptate judiciară și ca serviciu public, dar și misiunii constituționale a CSM de garant al independenței și responsabilității justiției.

Tendința, accentuată în ultimii ani, de centralizare excesivă și de birocratizare inutilă a deciziilor privind personalul auxiliar al instanțelor și parchetelor, a carierei acestor mii de funcții, dar și a altor competențe, care, în mod firesc și operativ, aparțineau curților de apel și tribunalelor, a limitat acțiunea strategică a CSM, și, deseori, l-a redus la nivelul unui organism de administrație curentă.

3. Răul cel mare a pătruns nestingherit și a terfelit penal până și Justiția arbitrală privată, anulând dramatic tradițiile pozitive și prestigiul instituțional al Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă CCIR, tot în perioada măreață a M.C.V.-ului european.

Traficul de influență al „cooperativei Vlasov” a funcționat cu o vădită notorietate un trist cincinal, în deceniul prezidențial al democrației liberale, ba chiar susținută de forțe transpartinice din puterea legislativă și din cea executivă, bicefală.

Această „experiență penală” a fost preluată, din păcate, si la CCIMB, inculpată de DNA, ca persoană juridică de drept privat, împreună cu anumite persoane fizice din conducerea ei executivă.

4. Iată numai câteva reflecții succinte privind starea înfăptuirii justiției, cu deosebire la instanța supremă, de care, sunt preocupați și membri „Asociației Themis-Casatia” a foștilor judecători și magistrați asistenți ai ÎCCJ, care au slujit Justiția, cu devotament și responsabilitate profesională, timp de 30-40 de ani, și, care, în mod firesc și necesar, ar putea genera reacția pertinentă a „abilităților inamovibili” aflați în exercițiul funcției.

Prof. univ. dr. Marin Voicu
Președintele Asociatiei “Themis-Casatia” a foștilor judecători ai ÎCCJ
Membru de onoare AOS
Fost judecător la CEDO si ÎCCJ