1. Directiva UE 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului – adoptată la 9.06.2016, publicată la 11.03.2016 în JOUE nr. L 65/2016, intrată în vigoare la 31.03.2016, cu termen limită de transpunere în dreptul intern la 10.03.2018, privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi audiat la proces în cadrul procedurilor penale.

2. Directiva UE 2017/1371 a Parlamentului European și a Consiliului – adoptată la 5.07.2017, publicată în JOUE 198/41 din 28.07.2017, intră în vigoare la 17.08.2017 (conform art. 19) privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, cu termen limită de transpunere în dreptul intern al statelor membre la 6.07.2019.

I. Cadrul general al dreptului UE în materie.

1. Garantarea dreptului la un proces penal echitabil și într-un timp rezonabil, la un tribunal independent și imparțial, al dreptului la apărare și a prezumției de nevinovăție.

1.1. Carta drepturilor fundamentale a UE – art. 47-49.

a). Dreptul la o cale de atac și la un proces echitabil – art. 47.

„(1) Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol.

(2) Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită, în prealabil, prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată.

(3) Asistența juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiție”.

b). Prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare.

„(1) Orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în conformitate cu legea.

(2) Oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare”.

c). Principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor – art. 49.

„(1) Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia infracțiune potrivit dreptului intern sau dreptului internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârșirii infracțiunii. În cazul în care, ulterior săvârșirii infracțiunii, legea prevede o pedeapsă mai ușoară, se aplică aceasta din urmă.

(2) Prezentul articol nu aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane care s-a făcut vinovată de o acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, era incriminată pe baza principiilor generale recunoscute de comunitatea națiunilor.

(3) Pedepsele nu trebuie să fie disproporționate față de infracțiune”.

d). Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune.

„Nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea”.

2. Reglementări din dreptul UE pentru aplicare concretă și efectivă a acestor principii și drepturi fundamentale.

2.1. „Nu este de ajuns să se facă dreptate, trebuie să se asigure și înfăptuirea justiției, scop, în care, s-a adoptat, succesiv, un pachet de acte normative (regulamente, directive, decizii, recomandări) ce s-au transpus deja sau se află în termenele de transpunere în dreptul intern al statelor membre” (din Comunicatul CE-27.10.2013).

2.2. Primul pachet normativ a inclus:

a). Directiva UE nr. 2010/64 privind dreptul inculpatului la interpret și la traducere în cadrul procedurii penale, care garantează dreptul cetățenilor UE de a fi interogați, de a participa la audieri și de a beneficia de asistență juridică în propria lor limbă, în orice stadiu al unei proceduri penale (cu termen limită de transpunere în 2012);

b). Directiva UE nr. 2012/13 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, cu termen limită de transpunere în 2014;

c). Directiva UE 2013/48 privind dreptul de a fi asistat de un avocat și dreptul de a comunica în momentul privării de libertate, ca persoane terțe și cu autoritățile consulare.

2.3. Al doilea pachet normativ din foaia de parcurs a justiției penale europene cuprinde:

a). Directiva UE nr. 2016/343 privind consolidarea prezumției de nevinovăție și dreptul de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale: această directivă va garanta respectarea prezumției de nevinovăție în cazul tuturor cetățenilor suspectați sau acuzați de către poliție și de către autoritățile judiciare, prin garantarea faptului că: 1). vinovăția nu poate fi insinuată prin nicio decizie sau declarată oficial înainte de adoptarea condamnării definitive; 2). sarcina probei revine acuzării și orice dubiu este în favoarea persoanei suspectate sau acuzate; 3). dreptul la tăcere este garantat și nu este folosit împotriva persoanelor suspectate în scopul asigurării condamnării; 4). persoana acuzată are dreptul de fi audiată la proces.

b). Directiva privind garanțiile speciale pentru copiii suspectați sau acuzați de comiterea unei infracțiuni va asigura în cazul copiilor, care sunt vulnerabili din cauza vârstei, obligativitatea de a fi asistați de un avocat în toate etapele procedurii. Aceasta înseamnă că un copil nu poate renunța la dreptul de a fi asistat de un avocat, deoarece există riscul considerabil ca acel copil să nu înțeleagă consecințele acțiunilor sale în cazul în care ar avea posibilitatea de a renunța la drepturile sale. Copiii vor putea beneficia, de alte garanții, cum ar fi posibilitatea de a fi informați cu promptitudine cu privire la drepturile pe care le au, de a fi asistați de părinți (sau de alte persoane potrivite), de a nu fi interogați în cadrul unor audieri publice, dreptul de a beneficia de examinare medicală și, în cazul în care sunt privați de libertate, de a fi separați de deținuții adulți.

c). Directiva UE 2017/1371 privind combaterea fraudelor împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal.

2.4. Aceste acte normative sunt completate prin două Recomandări ale Comisiei Europene adresate Statelor membre.

2.4.1. O Recomandare privind garanțiile procedurale pentru persoanele vulnerabile, suspectate sau acuzate în cadrul unor proceduri penale: asigurarea faptului că persoanele vulnerabile (de exemplu, persoane care suferă de un handicap fizic sau mental) sunt detectate și recunoscute ca atare, precum și faptul că nevoile lor sociale sunt luate în considerare în cadrul procedurilor penale. Dacă cetățenii nu înțeleg procedurile sau consecințele unor acțiuni precum și mărturisirea, acest lucru duce la o „inegalitate a mijloacelor” Această recomandare propune ca persoanele suspectate vulnerabile să beneficieze de garanții speciale, cum ar fi obligația de a fi asistate de un avocat, asistență acordată de o persoană terță potrivită și asistență medicală.

2.4.2. O Recomandare privind dreptul la asistență judiciară pentru persoanele suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale: aceasta oferă factori comuni care să fie luați în considerare pentru a evalua dacă o persoana are dreptul la asistență judiciară și pentru a asigura calitatea și eficacitatea serviciilor și administrațiilor care oferă asistență judiciară.

II. Importanța, obiectul și domeniul de aplicare a celor două directive – 2016/343 și 2017/1371.

1. Directiva UE nr. 2016/343 din 9.03.2016 a Parlamentului European și a Consiliului privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi audiat în cadrul procedurilor penale.

1.1. Elemente relevante din Expunerea de motive.

„(1) Prezumția de nevinovăție și dreptul la un proces echitabil sunt consacrate în articolele 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CEDO), articolul 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (PIDCP) și articolul 11 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

(6) La 30 noiembrie 2009, Consiliul a adoptat o rezoluție privind o foaie de parcurs pentru consolidarea drepturilor procedurale ale persoanelor suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale (3) (denumită în continuare „foaia de parcurs”). Pe baza unei abordări etapizate, foaia de parcurs prevede adoptarea unor măsuri privind dreptul la traducere și interpretare (măsura A), dreptul la informare cu privire la drepturi și informare privind capetele de acuzare (măsura B), dreptul la consultanță juridică și asistență juridică (măsura C), dreptul la comunicare cu rudele, angajatorii și autoritățile consulare (măsura D) și măsuri speciale de protecție pentru persoanele suspectate sau acuzate care sunt vulnerabile (măsura E).

(7) La 11 decembrie 2009, Consiliul European a salutat foaia de parcurs și a inclus-o în Programul de la Stockholm – O Europă deschisă și sigură în serviciul cetățenilor și pentru protecția acestora (4) (punctul 2.4). Consiliul European a subliniat caracterul neexhaustiv al foii de parcurs, invitând Comisia să analizeze și alte elemente ale drepturilor procedurale minime ale persoanelor suspectate și acuzate și să evalueze necesitatea de a aborda și alte probleme, cum ar fi prezumția de nevinovăție, în vederea promovării unei mai bune cooperări în acest domeniu.

b). Scopul și obiectivul directivei.

(9) Scopul prezentei directive este acela de a consolida dreptul la un proces echitabil în cadrul procedurilor penale prin stabilirea unor norme minime comune privind anumite aspecte ale prezumției de nevinovăție și ale dreptului de a fi audiat la proces.

(10) Prin stabilirea unor norme minime comune privind protecția drepturilor procedurale ale persoanelor suspectate și acuzate, prezenta directivă are ca obiectiv consolidarea încrederii statelor membre în sistemele de justiție penală ale celorlalte state membre, pentru a facilita astfel recunoașterea reciprocă a hotărârilor în materie penală. Astfel de norme minime comune ar putea, de asemenea, să înlăture obstacolele din calea liberei circulații a cetățenilor pe teritoriul statelor membre.

(11) Prezenta directivă ar trebui să se aplice numai procedurilor penale astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Curtea de Justiție), fără a aduce atingere jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Prezenta directivă nu ar trebui să se aplice procedurilor civile sau administrative, inclusiv atunci când procedurile administrative pot conduce la sancțiuni, cum ar fi procedurile legate de concurență, comerț, servicii financiare, trafic rutier, fiscalitate sau taxe suplimentare, și nici anchetelor efectuate de către autoritățile administrative în legătură cu aceste proceduri.

(14) În stadiul actual de evoluție a dreptului național și a jurisprudenței la nivel național și la nivelul Uniunii, legiferarea la nivelul Uniunii a prezumției de nevinovăție în ceea ce privește persoanele juridice este prematură. Din acest motiv, prezenta directivă nu ar trebui să se aplice persoanelor juridice. Acest fapt nu ar trebui să aducă atingere aplicării prezumției de nevinovăție persoanelor juridice, astfel cum este consacrată în special în CEDO și interpretată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și de Curtea de Justiție.

(15) Prezumția de nevinovăție în privința persoanelor juridice ar trebui să fie asigurată de garanțiile legislative existente și de jurisprudență, a căror evoluție viitoare urmează să determine necesitatea unei acțiuni la nivelul Uniunii.

c). Declarațiile publice ale autorităților.

(16) Prezumția de nevinovăție ar fi încălcată în cazul în care declarații publice ale autorităților publice sau decizii judiciare, altele decât cele privind stabilirea vinovăției, se referă la o persoană suspectată sau acuzată ca fiind vinovată, atât timp cât vinovăția persoanei respective nu a fost dovedită conform legii. Aceste declarații și decizii judiciare nu ar trebui să reflecte opinia că persoana respectivă este vinovată.

(17) Noțiunea de „declarații publice ale autorităților publice” ar trebui înțeleasă ca fiind orice declarații care se referă la o infracțiune și care emană fie de la o autoritate implicată în procedurile penale legate de infracțiunea respectivă, cum ar fi autoritățile judiciare, poliția și alte autorități de aplicare a legii, fie de la o altă autoritate publică, cum ar fi miniștrii și alți funcționari publici, fără a se aduce atingere dreptului intern în materia imunității.

(18) Obligația de a nu se referi la persoanele suspectate sau acuzate ca fiind vinovate nu ar trebui să împiedice autoritățile publice să publice informații privind procedurile penale în cazul în care acest lucru este strict necesar din motive legate de ancheta penală, cum ar fi în cazul în care materialele video sunt făcute publice și publicului i se solicită să ajute la identificarea autorului presupus infracțiunii, sau în interes public, precum în cazul în care, din motive de siguranță, sunt furnizate informații locuitorilor dintr-o anumită zonă cu privire la o presupusă infracțiune împotriva mediului, sau atunci când organele de urmărire penală sau o altă autoritate competentă furnizează informații obiective cu privire la stadiul procedurilor penale în scopul de a preveni tulburarea ordinii publice. Justificarea prin aceste motive ar trebui limitată la situațiile în care este rezonabilă și pertinentă, ținând seama de toate interesele implicate. În orice caz, modul și contextul în care informațiile sunt difuzate nu ar trebui să creeze impresia că persoana este vinovată înainte de a se fi dovedit vinovăția acesteia conform legii.

(19) Statele membre ar trebui să ia măsurile adecvate pentru ca autoritățile publice, atunci când comunică informații mass-mediei, să nu se refere la persoanele suspectate sau acuzate ca fiind vinovate atât timp cât nu s-a dovedit conform legii că sunt vinovate. În acest scop, statele membre ar trebui să informeze autoritățile publice cu privire la importanța respectării prezumției de nevinovăție atunci când furnizează sau dezvăluie informații către mass-media. Aceasta nu ar trebui să aducă atingere dreptului intern care protejează libertatea presei și a altor mijloace de comunicare în masă.

(20) Autoritățile competente ar trebui să se abțină de la prezentarea persoanelor suspectate sau acuzate ca fiind vinovate, în instanță sau în public, prin utilizarea unor măsuri de constrângere fizică, cum ar fi cătușele pentru mâini sau pentru picioare, boxele de sticlă sau cuștile, cu excepția situațiilor în care aceste măsuri sunt necesare din motive specifice cauzei, fie legate de securitate, inclusiv împiedicarea persoanelor suspectate sau acuzate de a se răni sau de a-i răni pe alții ori de a distruge bunuri de orice tip, fie legate de împiedicarea persoanelor suspectate sau acuzate de a se sustrage urmăririi sau de a avea contact cu persoane terțe, cum ar fi martorii sau victimele. Posibilitatea de a aplica măsuri de constrângere fizică nu înseamnă că autoritățile competente trebuie să ia vreo decizie formală cu privire la utilizarea acestui tip de măsuri.

(21) Atunci când este fezabil, autoritățile competente ar trebui, de asemenea, să se abțină de la a prezenta persoanele suspectate sau acuzate, în instanță sau în public, purtând uniforme penitenciare, pentru a evita să dea impresia că sunt vinovate.

d). Sarcina probei în procesul penal.

(22) Pentru stabilirea vinovăției persoanelor suspectate sau acuzate, sarcina probei revine organelor de urmărire penală, iar orice îndoială ar trebui interpretată în favoarea persoanei suspectate sau acuzate. Prezumția de nevinovăție ar fi încălcată atunci când sarcina probei este inversată de la organele de urmărire penală la apărare, fără a se aduce însă atingere competențelor ex officio ale instanței de stabilire a faptelor, independenței autorităților judiciare atunci când evaluează vinovăția persoanei suspectate sau acuzate și utilizării prezumțiilor de fapt și de drept privind răspunderea penală a persoanei suspectate sau acuzate. Aceste prezumții ar trebui să se încadreze în limite rezonabile, ținând seama de importanța mizei și menținând dreptul la apărare, iar mijloacele folosite ar trebui să fie rezonabil proporționale cu scopul legitim urmărit. Prezumțiile ar trebui să fie relative și, în orice caz, acestea ar trebui să fie utilizate numai cu condiția ca dreptul la apărare să fie respectat.

(23) În diverse state membre, nu numai organele de urmărire penală, ci și judecătorii și instanțele competente au responsabilitatea de a căuta atât probe incriminatoare, cât și dezincriminatoare.

e). Dreptul la tăcere și de a nu se autoincrimina.

(24) Dreptul de a păstra tăcerea reprezintă un element important al prezumției de nevinovăție și ar trebui să funcționeze ca măsură de protecție împotriva autoincriminării.

(25) Dreptul de a nu se autoincrimina reprezintă, de asemenea, un alt element important al prezumției de nevinovăție. Atunci când li se solicită să dea o declarație sau să răspundă la întrebări, persoanele suspectate și acuzate nu ar trebui să fie constrânse să furnizeze probe sau documente sau să comunice informații care ar putea să conducă la autoincriminare.

(26) Dreptul de a păstra tăcerea și dreptul de a nu se autoincrimina ar trebui să se aplice aspectelor legate de infracțiunea pentru care este suspectată sau acuzată o persoană, și nu aspectelor ce țin, de exemplu, de identificarea persoanelor suspectate sau acuzate.

(27) Dreptul de a păstra tăcerea și dreptul de a nu se autoincrimina presupune că autoritățile competente nu ar trebui să oblige persoanele suspectate sau acuzate să furnizeze informații împotriva voinței lor. Pentru a se stabili dacă a fost încălcat dreptul de a nu se autoincrimina sau dreptul de a păstra tăcerea, ar trebui să se țină seama de interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil în temeiul CEDO.

(28) Exercitarea dreptului de a păstra tăcerea sau a dreptului de a nu se autoincrimina nu ar trebui să fie utilizată împotriva persoanelor suspectate sau acuzate și nu ar trebui să fie considerată, prin ea însăși, ca dovadă că persoana respectivă a comis infracțiunea în cauză. Aceasta nu ar trebui să aducă atingere normelor naționale privind aprecierea probelor de către instanțe sau judecători, cu condiția respectării dreptului la apărare.

(29) Exercitarea dreptului de a nu se autoincrimina nu ar trebui să împiedice strângerea, de către autoritățile competente, a probelor care pot fi obținute în mod legal de la persoana suspectată sau acuzată prin utilizarea unor măsuri de constrângere legală și care au o existență independentă de voința persoanei suspectate sau acuzate, cum ar fi materialele obținute în baza unui mandat, materialele în legătură cu care există o obligație legală de reținere și de prezentare la cerere sau probele de respirație, de sânge, de urină și de țesut în vederea efectuării testului ADN.

(30) Dreptul de a păstra tăcerea și dreptul de a nu se autoincrimina nu ar trebui să împiedice statele membre să decidă, în cazul infracțiunilor minore, precum încălcările minore ale normelor rutiere, ca desfășurarea procedurilor sau anumite faze ale acesteia să poată avea loc în scris sau fără anchetarea persoanei suspectate sau acuzate de către autoritățile competente în legătură cu încălcarea în cauză, cu condiția ca acest lucru să fie în conformitate cu dreptul la un proces echitabil.

f). Dreptul la un proces echitabil.

(33) Dreptul la un proces echitabil este unul dintre principiile de bază ale unei societăți democratice. Dreptul persoanelor suspectate și acuzate de a fi audiate la proces se întemeiază pe dreptul menționat și ar trebui să fie asigurat în întreaga Uniune.

(34) În cazul în care, din motive independente de voința lor, persoanele suspectate sau acuzate nu sunt în măsură să asiste la proces, acestea ar trebui să aibă posibilitatea de a solicita o nouă înfățișare pentru proces, în limita termenului prevăzut de dreptul intern.

(35) Dreptul persoanelor suspectate și acuzate de a fi audiate la proces nu este absolut. În anumite condiții, persoanele suspectate și acuzate ar trebui să aibă posibilitatea de a renunța la acest drept, în mod expres sau tacit, dar neechivoc.

(36) În anumite circumstanțe, ar trebui să fie posibilă pronunțarea unei hotărâri cu privire la vinovăția sau nevinovăția persoanei suspectate sau acuzate chiar dacă persoana în cauză nu este prezentă la proces. Acest lucru poate fi valabil atunci când persoana suspectată sau acuzată a fost informată în timp util cu privire la proces și la consecințele neprezentării, însă, cu toate acestea, nu se prezintă. Informarea persoanei suspectate sau acuzate cu privire la proces ar trebui înțeleasă în sensul citării acesteia în persoană sau a informării oficiale a acesteia în alt mod asupra datei și locului în care urmează să se desfășoare procesul, astfel încât să fie în măsură să aibă cunoștință despre proces. Informarea persoanei suspectate sau acuzate cu privire la consecințele neprezentării ar trebui înțeleasă în special în sensul că aceasta a fost informată că ar putea fi pronunțată o hotărâre în cazul în care nu se prezintă la proces.

(37) De asemenea, ar trebui să fie posibilă desfășurarea unui proces care poate duce la o hotărâre privind vinovăția sau nevinovăția în absența persoanei suspectate sau acuzate dacă aceasta a fost informată cu privire la proces și a mandatat un avocat care a fost desemnat de către persoana respectivă sau de către stat pentru a o reprezenta la proces și care reprezintă persoana suspectată sau acuzată.

(41) Dreptul de a fi audiat la proces poate fi exercitat numai în cazul în care se desfășoară una sau mai multe ședințe. Aceasta înseamnă că dreptul de a fi prezent la proces nu se poate aplica în cazul în care normele naționale de procedură nu prevăd ținerea unei ședințe. Aceste norme naționale ar trebui să respecte carta și CEDO, astfel cum au fost interpretate de Curtea de Justiție și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în special în ceea ce privește dreptul la un proces echitabil. Acest lucru este valabil, de exemplu, dacă procedurile se desfășoară simplificat, în urma, exclusiv sau parțial, a unei proceduri scrise sau a unei proceduri în care nu este prevăzută nicio ședință.

(42) Statele membre ar trebui să garanteze că, la punerea în aplicare a prezentei directive, în special în ceea ce privește dreptul de a fi prezent la proces și dreptul la un nou proces, sunt luate în considerare nevoile specifice ale persoanelor vulnerabile. În conformitate cu Recomandarea Comisiei din 27 noiembrie 2013 privind garanțiile procedurale pentru persoanele vulnerabile suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale (8), persoane suspectate sau acuzate vulnerabile ar trebui să fie considerate toate persoanele suspectate sau acuzate care nu sunt capabile să înțeleagă sau să participe efectiv la procesul penal din cauza vârstei, a stării lor mintale sau fizice sau oricăror dizabilități.

(43) Copiii sunt vulnerabili și ar trebui să beneficieze de un nivel de protecție specific. În consecință, în privința câtorva dintre drepturile prevăzute în prezenta directivă ar trebui instituite unele garanții procedurale specifice.

(44) Principiul eficacității dreptului Uniunii impune instituirea de către statele membre a unor măsuri reparatorii adecvate și eficiente în eventualitatea încălcării unui drept conferit persoanelor prin dreptul Uniunii. O cale de atac eficientă, care este disponibilă în cazul încălcării oricăror drepturi prevăzute în prezenta directivă, ar trebui să aibă ca efect, în măsura în care este posibil, plasarea persoanelor suspectate sau acuzate în aceeași situație în care s-ar fi aflat dacă încălcarea nu s-ar fi produs, în vederea protejării dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare.

(45) Atunci când apreciază declarațiile persoanelor suspectate sau acuzate sau probe obținute cu încălcarea dreptului acestora de a păstra tăcerea sau de a nu se autoincrimina, instanțele și judecătorii ar trebui să respecte dreptul la apărare și caracterul echitabil al procedurilor. Într-un astfel de context, ar trebui să fie avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia admiterea declarațiilor obținute în urma torturii sau a altor rele tratamente, cu încălcarea articolului 3 din CEDO, ca probe pentru stabilirea faptelor relevante în cadrul procedurii penale, ar conferi întregii proceduri un caracter inechitabil. În conformitate cu Convenția ONU împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, în cadrul procedurilor judiciare nu ar trebui să fie invocată nicio declarație despre care se stabilește că a fost făcută în urma torturii, cu excepția cazului în care este îndreptată împotriva unei persoane învinuite de tortură, ca probă că declarația a fost făcută.

g). Aplicarea Cartei și a CEDO.

(47) Prezenta directivă susține drepturile și principiile fundamentale recunoscute de Cartă și de CEDO, inclusiv interzicerea torturii și a tratamentului inuman sau degradant, dreptul la libertate și securitate, respectarea vieții private și de familie, dreptul la integritatea persoanei, drepturile copilului, integrarea persoanelor cu dizabilități, dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare. Ar trebui acordată atenție îndeosebi articolului 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), potrivit căruia Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în cartă și conform căruia drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate de CEDO și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii.

(48) Întrucât prezenta directivă instituie norme minime, statele membre ar trebui să poată extinde drepturile prevăzute în aceasta pentru a asigura un nivel de protecție mai ridicat. Nivelul de protecție stabilit de statele membre ar trebui să nu fie niciodată inferior standardelor prevăzute de cartă sau de CEDO, astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiție și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

(49) Deoarece obiectivele prezentei directive, și anume stabilirea unor norme minime comune privind anumite aspecte ale prezumției de nevinovăție și ale dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre, dar, având în vedere amploarea și efectele acțiunii, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este definit la articolul 5 din TUE. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este definit la articolul menționat, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor menționate.

1.2. Textul Directivei UE 2016/343 din 9.06.2016

CAPITOLUL 1

OBIECT ȘI DOMENIU DE APLICARE

Articolul 1

Obiect

„Prezenta directivă prevede norme minime comune cu privire la:

(a) anumite aspecte ale prezumției de nevinovăție în cadrul procedurilor penale;

(b) dreptul de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale.

Articolul 2

Domeniu de aplicare

Prezenta directivă se aplică persoanelor fizice care sunt suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale. Prezenta directivă se aplică în toate fazele procedurilor penale, din momentul în care o persoană este suspectată sau acuzată de comiterea unei infracțiuni sau a unei presupuse infracțiuni până când hotărârea prin care se stabilește că persoana respectivă a comis infracțiunea în cauză rămâne definitivă.

CAPITOLUL 2

PREZUMȚIA DE NEVINOVĂȚIE

Articolul 3

Prezumția de nevinovăție

Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate beneficiază de prezumția de nevinovăție până la dovedirea vinovăției conform legii.

Articolul 4

Referirile publice la vinovăție

(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru a garanta că, atâta vreme cât vinovăția unei persoane suspectate sau acuzate nu a fost dovedită conform legii, declarațiile publice făcute de autoritățile publice și deciziile judiciare, altele decât cele referitoare la vinovăție, nu se referă la persoana respectivă ca fiind vinovată. Prin aceasta nu se aduce atingere actelor de urmărire penală care au drept scop dovedirea vinovăției persoanei suspectate sau acuzate și nici deciziilor preliminare cu caracter procedural care sunt luate de autoritățile judiciare sau de alte autorități competente și care se bazează pe suspiciuni sau probe incriminatoare.

(2) Statele membre se asigură că sunt disponibile măsuri corespunzătoare în cazul unei încălcări a obligației prevăzute la alineatul (1) din prezentul articol de a nu se referi la persoane suspectate sau acuzate ca și cum ar fi vinovate, în conformitate cu prezenta directivă și, în special, cu articolul 10.

(3) Obligația prevăzută la alineatul (1) de a nu se referi la persoane suspectate sau acuzate ca și cum ar fi vinovate nu împiedică autoritățile publice să difuzeze informații în mod public privind procedurile penale atunci când acest lucru este strict necesar din motive legate de ancheta penală sau în interes public.

Articolul 5

Prezentarea persoanelor suspectate și acuzate

(1) Statele membre iau măsuri adecvate pentru a garanta că persoanele suspectate și acuzate nu sunt prezentate ca și cum ar fi vinovate, în fața instanței sau în mod public, prin utilizarea unor măsuri de constrângere fizică.

(2) Alineatul (1) nu împiedică statele membre să aplice măsuri de constrângere fizică impuse de circumstanțele specifice cauzei, legate de securitate sau menite să împiedice persoanele suspectate sau acuzate să se sustragă sau să ia contact cu terțe persoane.

Articolul 6

Sarcina probei

(1) Statele membre se asigură că sarcina probei în ceea ce privește stabilirea vinovăției persoanelor suspectate și acuzate revine organelor de urmărire penală. Prin aceasta nu se aduce atingere niciunei obligații a judecătorului sau a instanței competente de a căuta atât probe incriminatoare, cât și dezincriminatoare, și nici dreptului apărării de a prezenta probe în conformitate cu dreptul intern aplicabil.

(2) Statele membre se asigură că orice dubiu cu privire la vinovăție este în favoarea persoanei suspectate sau acuzate, inclusiv atunci când instanța evaluează posibilitatea achitării persoanei respective.

Articolul 7

Dreptul de a păstra tăcerea și dreptul de a nu se autoincrimina

(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate au dreptul de a păstra tăcerea în legătură cu infracțiunea de săvârșirea căreia sunt suspectate sau acuzate.

(2) Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate au dreptul de a nu se autoincrimina.

(3) Exercitarea dreptului de a nu se autoincrimina nu împiedică autoritățile competente să strângă probe care pot fi obținute în mod legal prin utilizarea unor măsuri de constrângere prevăzute de lege și care au o existență independentă de voința persoanelor suspectate sau acuzate.

(4) Statele membre pot permite autorităților sale judiciare ca, la pronunțarea hotărârilor, să țină seama de atitudinea cooperantă a persoanelor suspectate și acuzate.

(5) Exercitarea de către persoanele suspectate și acuzate a dreptului de a păstra tăcerea și a dreptului de a nu se autoincrimina nu se utilizează împotriva acestora și nu se consideră a fi o dovadă a săvârșirii infracțiunii respective de către acestea.

(6) Prezentul articol nu împiedică statele membre să decidă ca, în cazul infracțiunilor minore, procesul sau unele faze ale acestuia să se poată desfășura în scris sau fără interogarea persoanei suspectate sau acuzate de către autoritățile competente în legătură cu infracțiunea în cauză, cu condiția ca acest lucru să respecte dreptul la un proces echitabil.

CAPITOLUL 3

DREPTUL DE A FI PREZENT LA PROCES

Articolul 8

Dreptul de a fi prezent si audiat la proces

(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate au dreptul de a fi prezente si audiate la propriul proces.

(2) Statele membre pot să prevadă că un proces care poate duce la o hotărâre privind vinovăția sau nevinovăția persoanei suspectate sau acuzate poate avea loc în absența persoanei în cauză, cu condiția ca:

(a) persoana suspectată sau acuzată să fi fost informată în timp util cu privire la proces și la consecințele neprezentării; sau

(b) persoana suspectată sau acuzată care a fost informată cu privire la proces să fie reprezentată de un avocat mandatat, care a fost numit fie de către persoana suspectată sau acuzată, fie de către stat.

(3) O hotărâre luată în conformitate cu alineatul (2) poate fi pusă în executare împotriva persoanei suspectate sau acuzate în cauză.

(4) Atunci când statele membre prevăd posibilitatea desfășurării proceselor în lipsa persoanelor suspectate sau acuzate, dar condițiile prevăzute la alineatul (2) din prezentul articol nu pot fi îndeplinite din cauză că suspectul sau inculpatul nu poate fi localizat, în pofida eforturilor rezonabile depuse în acest scop, statele membre pot să prevadă că o hotărâre poate fi totuși luată și pusă în executare. În acest caz, statele membre se asigură că, atunci când persoanele suspectate sau acuzate sunt informate cu privire la hotărâre și, în special, atunci când sunt prinse, ele sunt informate și despre posibilitatea de a contesta hotărârea și despre dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac, în conformitate cu articolul 9.

(5) Prezentul articol nu aduce atingere normelor naționale conform cărora judecătorul sau instanța competentă poate să excludă temporar o persoană suspectată sau acuzată de la proces, atunci când acest lucru este necesar pentru a asigura buna desfășurare a procedurilor penale, cu condiția ca dreptul la apărare să fie respectat.

(6) Prezentul articol nu aduce atingere normelor naționale care prevăd desfășurarea în scris a procedurilor sau a anumitor faze ale acestora, cu condiția respectării dreptului la un proces echitabil.

Articolul 9

Dreptul la un nou proces

Statele membre se asigură că, atunci când persoanele suspectate sau acuzate nu au fost prezente la procesul lor și condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) nu au fost îndeplinite, persoanele în cauză au dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac care permite reexaminarea pe fond a cauzei, inclusiv examinarea unor probe noi, și care ar putea duce la anularea hotărârii inițiale. În acest sens, statele membre se asigură că persoanele în cauză suspectate și acuzate au dreptul de a fi prezente, de a participa efectiv, în conformitate cu procedurile prevăzute de dreptul intern, și de a-și exercita dreptul la apărare.

CAPITOLUL 4

DISPOZIȚII GENERALE ȘI FINALE

Articolul 10

Căi de atac

(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate dispun de o cale de atac eficientă în cazul în care drepturile lor prevăzute în prezenta directivă sunt încălcate.

(2) Fără a aduce atingere normelor și sistemelor naționale privind admisibilitatea probelor, statele membre se asigură că, atunci când se apreciază declarațiile făcute de persoane suspectate sau acuzate sau probele obținute cu încălcarea dreptului acestora de a păstra tăcerea sau de a nu se autoincrimina, dreptul la apărare și caracterul echitabil al procedurilor sunt respectate.

Articolul 11

Colectarea datelor

Până la 1 aprilie 2020 și, ulterior, la fiecare trei ani, statele membre transmit Comisiei datele disponibile privind modul în care au fost exercitate drepturile prevăzute în prezenta directivă.

Articolul 12

Raportul

Până la 1 aprilie 2021, Comisia prezintă Parlamentului European și Consiliului un raport privind punerea în aplicare a prezentei directive.

Articolul 13

Menținerea nivelului de protecție

Nicio dispoziție din prezenta directivă nu se interpretează ca reprezentând o derogare sau o limitare a vreunui drept sau garanție procedurală asigurate potrivit cartei, CEDO sau altor dispoziții relevante din dreptul internațional sau din dreptul oricărui stat membru care prevede un nivel mai ridicat de protecție.

Articolul 14

Transpunere

(1) Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 1 aprilie 2018. Statele membre informează imediat Comisia cu privire la acestea.

Atunci când statele membre adoptă aceste dispoziții, ele cuprind o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoțite de o astfel de trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri.

(2) Statele membre transmit Comisiei textul principalelor dispoziții de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 15

Intrarea în vigoare

Prezenta directivă intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Articolul 16

Destinatari

Prezenta directivă se adresează statelor membre în conformitate cu tratatele.

Adoptată la Strasbourg, 9 martie 2016.

1.3. Urgența transpunerii Directivei 2016/343 în dreptul penal și procesual penal român.

Potrivit art. 14 (1) din Directivă, Statele membre au obligația transpunerii directivei până la termenul limită din 01.04.2018.

De la data adoptării Directivei, 9.03.2016, au trecut 16 luni, iar până la termenul limită mai sunt aproape 8 luni, dar autoritățile interne responsabile de inițierea și derularea procedurilor de transpunere nu au manifestat niciun gest: publicarea și dezbaterea directivei în mediul judiciar (procurori, judecătorii, avocați, organele de cercetare penală, s.a.) sau în media; au lipsit comentariile de specialitate din doctrină, dar au continuat practicile nefaste din faza de urmărire penală, vădit contrare normelor din art. 3, 4-7 ale Directivei.

Poate, în acest an, Ministerul Justiției, va avea inițiativa unei eventuale includeri în „pachetul legislativ pentru justiție”, a acestor prevederi din Directivă, ca și a celor din Directiva nr. 2017/1371.

III. Directiva UE nr. 2017/1371 din 5.07.2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor primare ale Uniunii privind mijloace de drept penal.

1. Principiile, obiectul și domeniul de aplicare, afirmate în expunerea de motive

a). ”(1) Protecția intereselor financiare ale Uniunii privește nu numai gestionarea creditelor bugetare, ci și toate măsurile care afectează sau care riscă să aibă un efect negativ asupra activelor sale și ale statelor membre, în măsura în care măsurile respective sunt relevante pentru politicile Uniunii.

(3) Politica Uniunii în domeniul protecției intereselor financiare ale Uniunii a făcut deja obiectul măsurilor de armonizare, precum Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95. În vederea asigurării punerii în aplicare a politicii Uniunii în acest domeniu, este esențial să continue apropierea dreptului penal al statelor membre prin completarea protecției intereselor financiare ale Uniunii prin dreptul administrativ și civil în cazul celor mai grave tipuri de comportament din categoria fraudei în acest domeniu, evitându-se, în același timp, incoerențele atât în cadrul fiecăruia dintre aceste domenii ale dreptului, cât și între acestea.

b). Definiții importante: „fraudă”, „comportament fraudulos”, „prejudiciu sau avantaj semnificativ”, „prejudiciu/avantaj potențial” „pragul valoric penal”, „progresul valoric pentru sancțiunile administrative și a cheltuielilor aferente achizițiilor publice”, „funcționar și funcționar public”, s.a.

(4) Protecția intereselor financiare ale Uniunii necesită o definiție comună a fraudei inclusă în domeniul de aplicare al prezentei directive, care să cuprindă comportamentul fraudulos în ceea ce privește veniturile, cheltuielile și activele, pe seama bugetului general al Uniunii Europene (denumit în continuare „bugetul Uniunii”), inclusiv operațiunile financiare, cum ar fi activitățile de împrumut și de creditare. Noțiunea de infracțiuni grave împotriva sistemului comun privind taxa pe valoarea adăugată (TVA), astfel cum a fost instituit de Directiva 2006/112/CE a Consiliului (8) (denumit în continuare „sistemul comun privind TVA”), se referă la cele mai grave forme de fraudă în materie de TVA, în special frauda de tip carusel, frauda în materie de TVA prin intermediul firmelor-fantomă și frauda în materie de TVA săvârșită în cadrul unei organizații criminale, care creează amenințări grave la adresa sistemului comun privind TVA și, prin urmare, la adresa bugetul Uniunii. Infracțiunile împotriva sistemului comun privind TVA ar trebui considerate grave atunci când sunt legate de teritoriul a două sau mai multe state membre, rezultă dintr-o schemă frauduloasă prin care infracțiunile respective sunt comise într-un mod structurat cu scopul de a obține avantaje necuvenite de pe urma sistemului comun privind TVA, iar prejudiciu total cauzat de infracțiuni este de cel puțin 10 000 000 EUR. Noțiunea de prejudiciu total se referă la prejudiciul estimat care rezultă din întreaga schemă frauduloasă, atât pentru interesele financiare ale statelor membre în cauză, cât și pentru Uniune, excluzând dobânzi și penalități. Prezenta directivă urmărește să contribuie la eforturile de combatere a acestor fenomene infracționale.

(6) În sensul prezentei directive, cheltuielile aferente achizițiilor publice reprezintă orice cheltuieli legate de contractele de achiziții publice definite la articolul 101 alineatul (1) din Regulamentul (UE, Euratom) nr. 966/2012 al Parlamentului European și al Consiliului (9).

(7) Dreptul Uniunii în domeniul spălării banilor este pe deplin aplicabil spălării banilor în care sunt implicate bunuri provenite din săvârșirea de infracțiuni reglementate de prezenta directivă. Prin trimiterea la dreptul Uniunii în domeniul spălării banilor ar trebui să se asigure că regimul sancțiunilor introdus prin prezenta directivă se aplică în toate cazurile grave de infracțiuni îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii.

(8) Corupția constituie o amenințare deosebit de gravă pentru interesele financiare ale Uniunii, putând fi, în multe cazuri, de asemenea legată de comportamentul fraudulos. Întrucât orice funcționar public are datoria să exercite puterea de decizie sau puterea de apreciere în mod imparțial, darea de mită pentru a influența puterea de decizie sau puterea de apreciere a funcționarului public și luarea de mită ar trebui să fie incluse în definiția corupției indiferent de actele cu putere de lege sau normele administrative aplicabile în țara sau organizației internaționale a funcționarului în cauză

(10) În ceea ce privește infracțiunile de corupție pasivă și de deturnare de fonduri, este necesar să se introducă o definiție a funcționarilor publici în care să fie cuprinși toți funcționarii relevanți, indiferent dacă dețin o funcție oficială în Uniune, în statele membre sau în țările terțe. Persoanele fizice sunt din ce în ce mai implicate în gestionarea fondurilor Uniunii. Pentru a proteja în mod adecvat fondurile Uniunii împotriva corupției și deturnării de fonduri, este necesar ca definiția „funcționarului public” să includă persoanele care nu dețin o funcție oficială, dar cărora li s-a încredințat și care exercită, într-un mod similar, o funcție de serviciu public în ceea ce privește fondurile Uniunii, cum ar fi contractanții implicați în gestionarea acestor fonduri.

(11) În ceea ce privește infracțiunile prevăzute de prezenta directivă, noțiunea de intenție trebuie să se aplice tuturor elementelor constitutive ale infracțiunilor respective. Caracterul intenționat al unei acțiuni sau al unei inacțiuni poate fi dedus din circumstanțe obiective, de fapt. Infracțiunile care nu presupun intenția nu fac obiectul prezentei directive.

(12) Prezenta directivă nu impune statelor membre să prevadă sancțiuni care constau în pedeapsa cu închisoarea pentru comiterea infracțiunilor care nu au un caracter grav, în cazurile în care intenția este prezumată în temeiul dreptului intern.

c). Nivelul sancțiunilor

(15) În vederea asigurării unei protecții echivalente a intereselor financiare ale Uniunii la nivelul întregii Uniuni prin intermediul unor măsuri cu efect de descurajare, statele membre ar trebui să prevadă anumite tipuri și niveluri de sancțiuni aplicabile în cazul săvârșirii infracțiunilor definite în prezenta directivă. Nivelul sancțiunilor nu ar trebui să depășească ceea ce este proporțional pentru infracțiunile respective.

(16) Având în vedere că faptul prezenta directivă prevede norme minime, statele membre pot adopta sau menține măsuri mai stricte referitoare la infracțiunile care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii.

(17) Prezenta directivă nu aduce atingere aplicării corecte și eficace a unor măsurilor disciplinare sau a sancțiunilor de altă natură decât cea penală. Sancțiunile care nu pot fi echivalate cu sancțiunile penale, care sunt impuse aceleiași persoane pentru același comportament, ar trebui luate în considerare în momentul condamnării persoanei respective pentru săvârșirea uneia dintre infracțiunile definite în prezenta directivă. În cazul altor sancțiuni, ar trebui să fie respectat pe deplin principiul interzicerii de a fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune (non bis in idem). Prezenta directivă nu incriminează acțiunile care nu fac și obiectul unor sancțiuni disciplinare sau al altor măsuri aplicabile încălcării sarcinilor de serviciu, în cazurile în care astfel de sancțiuni disciplinare sau alte măsuri pot fi aplicate persoanelor în cauză.

(18) În anumite cazuri, sancțiunile prevăzute pentru persoane fizice ar trebui să prevadă pedepse maxime cu închisoarea de cel puțin patru ani. Astfel de cazuri ar trebui să includă cel puțin cele care implică un nivel semnificativ de prejudicii produse sau de avantaje dobândite, context în care prejudiciile sau avantajele ar trebui să fie considerate semnificative atunci când implică o valoare de peste 100 000 EUR. Atunci când dreptul unui stat membru nu prevede un prag explicit pentru prejudicii sau avantaje semnificative ca temei pentru pedeapsa maximă, statul membru ar trebui să se asigure că valoarea prejudiciului sau a avantajului este luată în considerare de către instanțe la stabilirea sancțiunilor pentru fraudă și alte infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii. Prezenta directivă nu împiedică statele membre să prevadă alte elemente care ar indica natura gravă a unei infracțiuni, de exemplu atunci când prejudiciul sau avantajul este potențial, dar de o natură semnificativă. Cu toate acestea, pentru infracțiunile împotriva sistemului comun privind TVA, pragul referitor la care prejudiciul sau avantajul ar trebui să fie considerat ca fiind semnificativ este, în conformitate cu prezenta directivă, 10 000 000 EUR. Introducerea unor niveluri minime ale pedepselor maxime cu închisoarea este necesară pentru a se asigura o protecție echivalentă a intereselor financiare ale Uniunii la nivelul întregii Uniuni. Se intenționează ca sancțiunile să aibă un puternic efect de descurajare a potențialilor infractori, cu efect în toată Uniunea.

(30) Măsurile și sancțiunile administrative joacă un rol important în protecția intereselor financiare ale Uniunii. Prezenta directivă nu exonerează statele membre de obligația de a aplica și de a executa măsuri și sancțiuni administrative ale Uniunii în înțelesul articolelor 4 și 5 din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95.

(31) Prezenta directivă ar trebui să oblige statele membre să prevadă în legislația lor națională sancțiuni penale pentru actele de fraudă și infracțiunile conexe fraudei care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii în cazul cărora se aplică prezenta directivă. Prezenta directivă nu ar trebui să creeze obligații privind aplicarea în cazuri individuale a unor astfel de sancțiuni sau a oricărui alt sistem disponibil de asigurare a respectării legii. Statele membre pot, în principiu, continua să aplice măsuri și sancțiuni administrative în paralel în domeniul reglementat de prezenta directivă. În aplicarea dreptului intern care transpune prezenta directivă, statele membre ar trebui totuși să se asigure că impunerea de sancțiuni penale pentru infracțiuni, în conformitate cu prezenta directivă, și de măsuri și sancțiuni administrative nu duce la o încălcare a cartei.

d). Prescripția penală

(22) Statele membre ar trebui să stabilească norme referitoare la termenele de prescripție necesare pentru a le permite să combată activitățile ilegale pe seama intereselor financiare ale Uniunii. În cazurile de infracțiuni pasibile de o pedeapsă maximă de cel puțin patru ani de închisoare, termenul de prescripție ar trebui să fie de cel puțin cinci ani de la data săvârșirii infracțiunii. Aceasta nu ar trebui să aducă atingere statelor membre care nu stabilesc termene de prescripție pentru investigare, urmărire penală și executare.

e). Respectarea drepturilor fundamentale

(28) Efectul de descurajare urmărit prin aplicarea sancțiunilor penale necesită o atenție deosebită în ceea ce privește respectarea drepturilor fundamentale. Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și principiile consacrate, în special, de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), cu precădere dreptul la libertate și securitate, protecția datelor cu caracter personal, libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă, libertatea de a desfășura o activitate comercială, dreptul la proprietate, dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor, precum și principiul non bis in idem. Prezenta directivă urmărește să asigure respectarea deplină a acestor drepturi și principii și trebuie pusă în aplicare în mod corespunzător.

(35) Întrucât obiectivul prezentei directive nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre, dar, având în vedere anvergura și efectele sale, poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din TUE. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat la articolul respectiv, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului respectiv.

2. Textul Directivei  UE nr. 2017/1371

TITLUL I

OBIECT, DEFINIȚII ȘI DOMENIU DE APLICARE

Articolul 1

Obiect

„Prezenta directivă instituie norme minime privind definirea infracțiunilor și a sancțiunilor privind combaterea fraudei și a altor activități ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, cu scopul de a întări protecția împotriva infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare respective, în concordanță cu acquis-ul Uniunii în acest domeniu.

Articolul 2

Definiții și domeniu de aplicare

(1) În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

(a) „interesele financiare ale Uniunii” înseamnă toate veniturile, cheltuielile și activele care sunt cuprinse în, sunt colectate în sau sunt datorate la:

(i) bugetul Uniunii;

(ii) bugetele instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii înființate în temeiul tratatelor sau bugetele gestionate sau monitorizate direct sau indirect de acestea;

(b) „persoană juridică” înseamnă orice entitate care are personalitate juridică în temeiul dreptului aplicabil, cu excepția statelor sau a organismelor publice în exercitarea prerogativelor lor de autoritate publică și a organizațiilor internaționale de drept public.

(2) În ceea ce privește veniturile obținute din propriile resurse de TVA, prezenta directivă se aplică doar în cazurile de infracțiuni grave împotriva sistemului comun privind TVA. În sensul prezentei directive, infracțiunile împotriva sistemului comun privind TVA sunt considerate a fi de natură gravă în cazul în care acțiunile sau inacțiunile intenționate definite la articolul 3 alineatul (2) litera (d) sunt legate de teritoriul a două sau mai multe state membre ale Uniunii și implică un prejudiciu total de cel puțin 10 000 000 EUR.

(3) Structura și funcționarea administrațiilor fiscale ale statelor membre nu sunt afectate de prezenta directivă.

TITLUL II

INFRACȚIUNILE PRIVIND FRAUDELE CARE ADUC ATINGERE INTERESELOR FINANCIARE ALE UNIUNII

Articolul 3

Frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii

(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii constituie o infracțiune atunci când este săvârșită cu intenție.

(2) În sensul prezentei directive, sunt considerate fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii următoarele:

(a) în legătură cu cheltuielile care nu sunt aferente achizițiilor, orice acțiune sau inacțiune cu privire la:

(i) utilizarea sau prezentarea de declarații sau documente false, incorecte sau incomplete, având ca efect deturnarea sau reținerea necuvenită de fonduri sau active de la bugetul Uniunii ori de la bugetele gestionate de Uniune sau în numele acesteia;

(ii) nedivulgarea de informații, cu încălcarea unei obligații specifice, având același efect; sau

(iii) utilizarea necorespunzătoare a unor astfel de fonduri sau active în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate inițial;

(b) în legătură cu cheltuielile aferente achizițiilor, cel puțin dacă este săvârșită pentru a obține un profit ilegal pentru autor sau pentru altă persoană, prin cauzarea unei pierderi în ceea ce privește interesele financiare ale Uniunii, orice acțiune sau inacțiune cu privire la:

(i) utilizarea sau prezentarea de declarații sau documente false, incorecte sau incomplete, având ca efect deturnarea sau reținerea necuvenită de fonduri sau active de la bugetul Uniunii ori de la bugetele gestionate de Uniune sau în numele acesteia;

(ii) nedivulgarea de informații, cu încălcarea unei obligații specifice, având același efect; sau

(iii) utilizarea necorespunzătoare a unor astfel de fonduri sau active în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate inițial, care prejudiciază interesele financiare ale Uniunii;

(c) în legătură cu alte venituri decât cele obținute din propriile resurse de TVA menționate la litera (d), orice acțiune sau inacțiune cu privire la:

(i) utilizarea sau prezentarea de declarații sau documente false, incorecte sau incomplete, având ca efect diminuarea ilegală a resurselor bugetului Uniunii sau ale bugetelor gestionate de Uniune ori în numele acesteia;

(ii) nedivulgarea de informații, cu încălcarea unei obligații specifice, având același efect; sau

(iii) utilizarea necorespunzătoare a unui beneficiu obținut în mod legal, având același efect;

(d) în ceea ce privește veniturile obținute din propriile resurse de TVA, orice acțiune sau inacțiune comisă în cadrul unor scheme frauduloase cu caracter transfrontalier în ceea ce privește:

(i) utilizarea sau prezentarea de declarații sau documente false, incorecte sau incomplete privind TVA, având ca efect diminuarea resurselor bugetului Uniunii;

(ii) nedivulgarea de informații privind TVA, încălcându-se astfel o obligație specifică, având același efect; sau

(iii) prezentarea unor declarații corecte privind TVA pentru a masca în mod fraudulos neplata sau constituirea unor drepturi necuvenite la rambursări de TVA.

Articolul 4

Alte infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii

(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că spălarea banilor astfel cum este descrisă la articolului 1 alineatul (3) din Directiva (UE) 2015/849, în care sunt implicate bunuri provenite din săvârșirea unor infracțiuni reglementate de prezenta directivă, constituie infracțiune.

(2) Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că corupția pasivă și activă constituie infracțiuni atunci când sunt săvârșite cu intenție.

(a) În sensul prezentei directive, „corupție pasivă” înseamnă acțiunea unui funcționar public care, în mod direct sau printr-un intermediar, solicită sau primește avantaje de orice fel, pentru sine sau pentru o terță parte, ori acceptă o promisiune referitoare la un astfel de avantaj pentru a acționa sau a se abține de la a acționa în conformitate cu sarcinile sale sau în exercitarea atribuțiilor sale, într-un mod care prejudiciază sau este susceptibil să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii.

(b) În sensul prezentei directive, „corupție activă” înseamnă acțiunea unei persoane care, în mod direct sau printr-un intermediar, promite, oferă sau acordă avantaje de orice fel unui funcționar public, pentru sine sau pentru o terță parte, pentru a acționa sau a se abține de la a acționa în conformitate cu sarcinile sale sau în exercitarea atribuțiilor sale, într-un mod care prejudiciază sau este susceptibil să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii.

(3) Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că deturnarea de fonduri constituie infracțiune, atunci când este săvârșită cu intenție.

În sensul prezentei directive, „deturnare de fonduri” înseamnă acțiunea unui funcționar public căruia îi este încredințată în mod direct sau indirect gestionarea de fonduri sau de active, în sensul angajării sau plății fondurilor ori al însușirii sau utilizării activelor contrar scopului preconizat în orice mod care prejudiciază interesele financiare ale Uniunii.

(4) În sensul prezentei directive, „funcționar public” înseamnă:

(a) funcționar al Uniunii sau funcționar național, inclusiv orice funcționar național al altui stat membru și orice funcționar național al unei țări terțe;

(i) „funcționar al Uniunii” înseamnă o persoană care:

— este funcționar sau alt agent angajat de Uniune în temeiul unui contract, în înțelesul Statutului funcționarilor și Regimului aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene prevăzute de Regulamentul (CEE, Euratom, CECA) nr. 259/68 al Consiliului (¹⁶)(denumit în continuare „Statutul funcționarilor”); sau

— este detașată la Uniune de către un stat membru sau de către orice organism public sau privat, care îndeplinește atribuții echivalente celor îndeplinite de funcționari sau de alți agenți ai Uniunii.

Fără a aduce atingere dispozițiilor referitoare la privilegii și imunități din Protocoalele nr. 3 și nr. 7, membrii instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, instituite în conformitate cu tratatele, precum și personalul acestora sunt asimilați funcționarilor Uniunii, în măsura în care nu li se aplică Statutul funcționarilor;

(ii) „funcționar național” este înțeles prin trimitere la definiția „funcționarului” sau a unui „funcționar public” din dreptul intern al statului membru sau a țării terțe în care își îndeplinește funcțiile.

Cu toate acestea, în cazul procedurilor care implică un funcționar național al unui stat membru sau un funcționar național al unei țări terțe și sunt inițiate de un alt stat membru, acesta din urmă nu este obligat să aplice definiția „funcționarului național” decât în măsura în care definiția respectivă este compatibilă cu dreptul intern.

Termenul de „funcționar național” include orice persoană care deține o funcție executivă, administrativă sau judecătorească la nivel național, regional sau local. Orice persoană care deține o funcție legislativă la nivel național, regional sau local este asimilată unui funcționar național;

(b) orice altă persoană căreia i s-a încredințat și exercită o funcție de serviciu public care implică gestionarea intereselor financiare ale Uniunii în state membre sau în țări terțe sau luarea de decizii referitoare la acestea.

TITLUL III

DISPOZIȚII GENERALE PRIVIND FRAUDELE ȘI ALTE INFRACȚIUNI CARE ADUC ATINGERE INTERESELOR FINANCIARE ALE UNIUNII

Articolul 5

Instigarea, complicitatea și tentativa

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că se pedepsesc ca infracțiuni instigarea și complicitatea la săvârșirea oricăreia dintre infracțiunile menționate la articolele 3 și 4.

(2) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că se pedepsește ca infracțiune tentativa de a săvârși oricare dintre infracțiunile menționate la articolul 3 și la articolul 4 alineatul (3).

Articolul 6

Răspunderea persoanelor juridice

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că răspunderea persoanelor juridice poate fi antrenată pentru oricare dintre infracțiunile prevăzute la articolele 3, 4 și 5 săvârșite în beneficiul lor de către orice persoană care acționează fie pe cont propriu, fie ca parte a unui organ al persoanei juridice respective și care deține o funcție de conducere în cadrul acesteia în temeiul:

(a) unei împuterniciri din partea persoanei juridice respective;

(b) unei competențe de a lua decizii în numele persoanei juridice respective; sau

(c) unei competențe de exercitare a controlului în cadrul persoanei juridice respective.

(2) Statele membre iau, de asemenea, măsurile necesare pentru a se asigura că poate fi antrenată răspunderea persoanelor juridice atunci când lipsa supravegherii sau a controlului din partea unei persoane menționate la alineatul (1) din prezentul articol a făcut posibilă săvârșirea de către o persoană aflată sub autoritatea sa a oricăreia dintre infracțiunile menționate la articolul 3, 4 sau 5, în beneficiul persoanei juridice respective.

(3) Antrenarea răspunderii persoanelor juridice în temeiul alineatelor (1) și (2) din prezentul articol nu exclude posibilitatea inițierii procedurilor penale împotriva persoanelor fizice care sunt autori ai infracțiunilor menționate la articolele 3 și 4 ori care răspund penal conform articolului 5.

Articolul 7

Sancțiuni privind persoanele fizice

(1) În ceea ce privește persoanele fizice, statele membre se asigură că în cazul săvârșirii infracțiunilor menționate la articolele 3, 4 și 5 se aplică sancțiuni penale eficace, proporționale și disuasive.

(2) Statele membre iau toate măsurile necesare pentru a se asigura că infracțiunile menționate la articolele 3 și 4 sunt sancționate cu o pedeapsă maximă care prevede închisoarea.

(3) Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că infracțiunile menționate la articolele 3 și 4 sunt sancționate cu o pedeapsă maximă de cel puțin patru ani de închisoare atunci când implică un prejudiciu sau avantaj semnificativ.

Prejudiciul sau avantajul rezultat în urma săvârșirii infracțiunilor menționate la articolul 3 alineatul (2) literele (a), (b) și (c) și la articolul 4 este considerat a fi semnificativ atunci când prejudiciul sau avantajul implică mai mult de 100 000 EUR.

Prejudiciul sau avantajul rezultat în urma săvârșirii infracțiunilor menționate la articolul 3 alineatul (2) litera (d) și care fac obiectul articolului 2 alineatul (2) sunt considerate semnificative.

Statele membre pot prevedea, de asemenea, o pedeapsă maximă de cel puțin patru ani de închisoare în alte circumstanțe grave definite în dreptul lor intern.

(4) Atunci când o infracțiune menționată la articolul 3 alineatul (2) litera (a), (b) sau (c) sau la articolul 4 implică un prejudiciu mai mic de 10 000 EUR sau un avantaj mai mic de 10 000 EUR, statele membre pot să prevadă sancțiuni de altă natură decât penală.

(5) Alineatul (1) nu aduce atingere exercitării competențelor disciplinare de către autoritățile competente împotriva funcționarilor publici.

Articolul 8

Circumstanța agravantă

Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că, atunci când o infracțiune menționată la articolul 3, 4 sau 5 este săvârșită în cadrul unei organizații criminale în sensul Deciziei-cadru 2008/841/JAI, aceasta este considerată o circumstanță agravantă.

Articolul 9

Sancțiuni privind persoanele juridice

Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că o persoană juridică a cărei răspundere este antrenată în temeiul articolului 6 este pasibilă de sancțiuni eficace, proporționale și disuasive, care includ amenzi penale sau de altă natură și care pot include alte sancțiuni, precum:

(a) excluderea de la avantajele sau ajutoarele publice;

(b) excluderea temporară sau permanentă din procedurile de licitație publică;

(c) interdicția temporară sau permanentă de a desfășura activități comerciale;

(d) plasarea sub supraveghere judiciară;

(e) lichidarea judiciară;

(f) închiderea temporară sau permanentă a unităților care au servit la săvârșirea infracțiunii.

Articolul 10

Înghețarea și confiscarea

Statele membre iau măsurile necesare pentru a permite înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor menționate la articolele 3, 4 și 5. Statele membre care au obligații în temeiul Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului (¹⁷) acționează în acest sens în conformitate cu respectiva directivă.

Articolul 11

Competența

(1) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a-și stabili competența în privința infracțiunilor menționate la articolele 3, 4 și 5 atunci când:

(a) infracțiunea a fost săvârșită, în totalitate sau în parte, pe teritoriul său; sau

(b) autorul infracțiunii este un resortisant al său.

(2) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a-și stabili competența în privința infracțiunilor menționate la articolele 3, 4 și 5, în cazul în care, în momentul săvârșirii infracțiunii, autorul se află sub incidența Statutului funcționarilor. Fiecare stat membru poate decide să nu aplice normele privind competența prevăzute la prezentul alineat sau poate să le aplice doar în anumite cazuri sau doar atunci când sunt îndeplinite condiții specifice și informează Comisia cu privire la aceasta.

(3) Un stat membru informează Comisia atunci când decide să își extindă competența în privința infracțiunilor menționate la articolul 3, 4 sau 5 care au fost săvârșite în afara teritoriului său, în oricare din următoarele situații:

(a) autorul infracțiunii își are reședința obișnuită pe teritoriul său;

(b) infracțiunea a fost săvârșită în beneficiul unei persoane juridice stabilite pe teritoriul său; sau

(c) autorul infracțiunii este unul dintre funcționarii săi care acționează în exercitarea atribuțiilor oficiale.

(4) În cazurile menționate la alineatul (1) litera (b), statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că exercitarea competenței lor nu se supune condiției ca o urmărire penală să poată fi inițiată numai în urma unei plângeri depuse de victimă la locul săvârșirii infracțiunii sau a unei denunțări din partea statului în care a fost săvârșită infracțiunea.

Articolul 12

Termenele de prescripție pentru infracțiunile care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii

(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru a prevedea un termen de prescripție care să permită investigarea, urmărirea penală, judecarea și pronunțarea unor hotărâri judecătorești în cazul infracțiunilor menționate la articolele 3, 4 și 5 într-un termen suficient după săvârșirea acestor infracțiuni, astfel încât infracțiunile respective să poată fi abordate eficient.

(2) În cazul infracțiunilor menționate la articolele 3, 4 și 5 care sunt pasibile de o pedeapsă maximă de cel puțin patru ani de închisoare, statele membre iau măsurile necesare pentru a permite investigarea, urmărirea penală, judecarea și pronunțarea unor hotărâri judecătorești pentru o perioadă de cel puțin cinci ani de la săvârșirea infracțiunii respective.

(3) Prin derogare de la alineatul (2), statele membre pot stabili un termen de prescripție mai redus de cinci ani, dar de minimum trei ani, cu condiția să garanteze că termenul poate fi întrerupt sau suspendat în cazul unor acte specifice.

(4) Statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura executarea:

(a) unei pedepse cu închisoarea de peste un an sau, ca alternativă,

(b) a unei pedepse cu închisoarea în cazul unei infracțiuni pasibile de o pedeapsă maximă de cel puțin patru ani de închisoare, impuse în urma unei condamnări definitive pentru săvârșirea uneia dintre infracțiunile menționate la articolul 3, 4 sau 5, pentru cel puțin cinci ani de la data condamnării definitive. Perioada poate cuprinde prelungiri ale termenului de prescripție în urma întreruperii sau a suspendării.

Articolul 13

Recuperarea

Prezenta directivă nu aduce atingere dispozițiilor referitoare la recuperarea următoarelor:

1. la nivelul Uniunii, a sumelor plătite în mod necuvenit în contextul săvârșirii infracțiunilor menționate la articolul 3 alineatul (2) litera (a), (b) sau (c) ori la articolul 4 sau 5;

2. la nivel național, a oricărei TVA neplătite în contextul săvârșirii infracțiunilor menționate la articolul 3 alineatul (2) litera (d) sau la articolul 4 sau 5.

Articolul 14

Interacțiunea cu alte acte juridice aplicabile ale Uniunii

Aplicarea măsurilor administrative, sancțiunilor și amenzilor, astfel cum sunt prevăzute în dreptul Uniunii, în special a celor în înțelesul articolelor 4 și 5 din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95, sau în dreptul intern, adoptate în conformitate cu o obligație specifică în temeiul dreptului Uniunii, nu aduce atingere prezentei directive. Statele membre se asigură că toate procedurile penale inițiate pe baza dispozițiilor naționale de punere în aplicare a prezentei directive nu afectează în mod nejustificat aplicarea corespunzătoare și efectivă a măsurilor administrative, a sancțiunilor și a amenzilor care nu pot fi echivalate cu proceduri penale, prevăzute în dreptul Uniunii sau în dispozițiile naționale de punere în aplicare.

TITLUL IV

DISPOZIȚII FINALE

Articolul 15

Cooperarea dintre statele membre și Comisie (OLAF) și alte instituții, organe, oficii sau agenții ale Uniunii

(1) Fără a aduce atingere normelor privind cooperarea transfrontalieră și asistența judiciară reciprocă în materie penală, statele membre, Eurojust, Parchetul European și Comisia cooperează, în limitele competențelor lor respective, în domeniul combaterii infracțiunilor menționate la articolele 3, 4 și 5. În acest scop, Comisia și, dacă este cazul, Eurojust acordă o astfel de asistență tehnică și operațională de care autoritățile naționale competente au nevoie pentru a facilita coordonarea investigațiilor lor.

(2) Autoritățile competente ale statelor membre, în limitele propriilor competențe, pot face schimb de informații cu Comisia pentru a facilita stabilirea faptelor și pentru a asigura întreprinderea unor acțiuni eficace împotriva infracțiunilor menționate la articolele 3, 4 și 5. Comisia și autoritățile naționale competente țin seama, pentru fiecare caz în parte, de cerințele privind confidențialitatea și de normele privind protecția datelor. În acest scop, fără a aduce atingere dreptului intern în materie de acces la informații, atunci când furnizează informații Comisiei, un stat membru poate stabili condițiile specifice care guvernează utilizarea acestor informații, fie de către Comisie, fie de către orice alt stat membru căruia i se transmit informațiile respective.

(3) Curtea de Conturi și auditorii responsabili pentru auditarea bugetelor instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii instituite în conformitate cu tratatele și a bugetelor gestionate și auditate de către instituții comunică OLAF și altor autorități competente orice fapt de care iau cunoștință în desfășurarea atribuțiilor lor, care ar putea fi calificat drept infracțiune, astfel cum se menționează la articolul 3, 4 sau 5. Statele membre se asigură că organismele naționale de audit procedează la fel.

Articolul 16

Înlocuirea convenției privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene

Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene din 26 iulie 1995, inclusiv Protocoalele la aceasta din 27 septembrie 1996, din 29 noiembrie 1996 și din 19 iunie 1997, este înlocuită de prezenta directivă în ceea ce privește statele membre care au obligații în temeiul acesteia, începând cu 6 iulie 2019.

În ceea ce privește statele membre care au obligații în temeiul prezentei directive, trimiterile la convenție se interpretează ca trimiteri la prezenta directivă.

Articolul 17

Transpunere

(1) Statele membre adoptă și publică până la 6 iulie 2019 actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive. Statele membre comunică de îndată Comisiei textul acestor măsuri. Statele membre aplică aceste măsuri începând cu 6 iulie 2019.

Atunci când statele membre adoptă aceste măsuri, ele conțin o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoțite de o asemenea trimitere la data publicării lor oficiale. Acestea conțin, de asemenea, o mențiune care precizează că, pentru statele membre care au obligații în temeiul prezentei directive, trimiterile, în acte cu putere de lege și acte administrative în vigoare, la convenția înlocuită prin prezenta directivă se interpretează ca trimiteri la prezenta directivă. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri și modul în care se formulează această mențiune.

(2) Statele membre comunică Comisiei textul principalelor dispoziții de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 18

Raportare și evaluare

(1) Comisia prezintă Parlamentului European și Consiliului, până la 6 iulie 2021, un raport de evaluare a măsurii în care statele membre au luat măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive.

(2) Fără a aduce atingere obligațiilor de raportare prevăzute de alte acte juridice ale Uniunii, statele membre transmit anual Comisiei următoarele statistici cu privire la infracțiunile menționate la articolele 3, 4 și 5, în cazul în care acestea sunt disponibile la nivel central în statul membru în cauză:

(a) numărul de proceduri penale inițiate, respinse, care au condus la o achitare, care au condus la o condamnare și care sunt în curs;

(b) sumele recuperate în urma procedurilor penale și prejudiciul estimat.

(3) Până la 6 iulie 2024 și ținând seama de rapoartele prezentate în temeiul alineatului (1) și de statisticile transmise de statele membre în temeiul alineatului (2), Comisia prezintă Parlamentului European și Consiliului un raport de evaluare a impactului dreptului intern care transpune prezenta directivă asupra prevenirii fraudei care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii.

(4) Până la 6 iulie 2022 și pe baza statisticilor transmise de statele membre în temeiul alineatului (2), Comisia prezintă un raport Parlamentului European și Consiliului, după evaluarea, în ceea ce privește obiectivul general de a consolida protecția intereselor financiare ale Uniunii, a următoarelor aspecte:

(a) dacă pragul indicat la articolul 2 alineatul (2) este adecvat;

(b) dacă dispozițiile privind termenele de prescripție astfel cum se menționează la articolul 12 sunt suficient de eficace;

(c) dacă prezenta directivă abordează în mod eficace cazurile de fraudă în materie de achiziții publice.

(5) Rapoartele menționate la alineatele (3) și (4) sunt însoțite, dacă este necesar, de o propunere legislativă, care poate include o dispoziție specifică privind frauda în materie de achiziții publice.

Articolul 19

Intrarea în vigoare

Prezenta directivă intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Articolul 20

Destinatari

Prezenta directivă se adresează statelor membre în conformitate cu tratatele.

Adoptată la Strasbourg, 5 iulie 2017”.

3. Urgența transpunerii directivei în dreptul intern.

În raport de importanța deosebită a acestor două directive, în contextul actual, datorat în special, emoției sociale provocate de Ordonanța 13/I/2017, de dezbaterile privind grațierea, de deciziile CCR vizând valoarea probantă a interceptărilor în procesul penal, dar, mai ales, privind conținutul infracțiunii de abuz în serviciu și subiecții pasivi ai acesteia, în mod evident transpunerea ambelor directive trebuie realizată DE URGENȚĂ.

Prof. univ. dr. Marin Voicu
Președintele Asociatiei “Themis-Casatia” a foștilor judecători ai ÎCCJ
Membru de onoare AOS
Fost judecător la CEDO si ÎCCJ