1,752 citiri

O „declarație comună” de renunțare la garanțiile fundamentale pentru înfăptuirea justiției: independența, imparțialitatea, echitatea procedurilor și dreptul la apărare și de înrolare nelegitimă într-un „front” de luptă anticorupție și un „Protocol” de trădare a justiției

ESSENTIALS-Marin-VoicuI. „Cele două PERLE”

1. „Declarația comună” – a se vedea anexa 1

2. „Protocolul, intitulat”

2.1. „Plan de măsuri al grupului Operativ Central” – a se vedea anexa 2

Iată, deci, cum funcționa statul de drept în anul 2000, care era cooperarea „loială” dintre puterile statului, cum se efectua, prin fărădelege, obstrucționarea înfăptuirii justiției de către judecători și poziția Ministerului Public în corupția politică realizată efectiv de puterea executivă, în raport cu puterea judecătorească.

Unde se afla, oare, atunci CSM?!, garantul independenței justiției. Dar, Președintele României, care „veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice [art. 80 alin. (2) din Constituție], pecetluind această trădare a Constituției și predare a judecătorilor în „munca și viața operativă a Vulpii”?! (0215/0962 s.a.).

II. Constatări, consternări, întrebări, (ne)confirmări și revocări

1. Poziția Asociației „Themis – Casatia” a foștilor judecători ai ÎCCJ

1.1. Asociația „Themis-Casatia” a luat act de înscrisul olograf, intitulat „declarație comună” semnat de Președinta ÎCCJ, de Președinta CSM și de procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, publicată în presa online în ziua de 19.08.2017 și în presa scrisă.

1.2. Semnatarii, ca și precursorii lor în februarie 2000, la Protocolul de supraveghere securistică de către Guvern prin Serviciul Secret 0962 al MAI (fost 0215), au înregistrat nelegal acest act „fără de lege”, la cabinetele lor din cele trei „instituții” spre a „oficializa” și a-i da „autoritate” internă, tripartită, cooperării aventuroase într-o „luptă oarbă comună”, în realizarea unei injustiții, cu încălcarea art. 124 și art. 126 din Constituție.

2. Obsesiile postrevoluționare ale puterii executive bicefale de a înrola puterea judecătorească și pe garantul ei (CSM) într-o așa-zisă luptă împotriva corupției

În ziua de 15.01.1997, președintele, în funcție, al României, prezent pentru prima și ultima dată într-o ședință a CSM, aflat în trecere, de la Aeroportul Otopeni către Cotroceni, ne-a cerut pe un ton ferm să-i mobilizăm pe toți judecătorii și procurorii țării, pe frontul luptei anticorupție, sub comanda domniei sale și a vestitului CNAICO (!!). Erau de față ministrul justiției, de atunci, procurorul general și președintele CSJ, toți, într-o „tăcere” complice.

Noi, CSM-ul „ACELA”, am replicat: i-am spus direct aceluiași interlocutor, care se afla la vârful puterii executive bicefale, că nu-i vom putea „mobiliza” pe judecători într-o asemenea luptă contra corupției căci, într-o asemenea situație, nu vom mai avea judecători independenți și imparțiali care să judece dosarele de corupție (?!), întrucât au devenit militanți și luptători ai Cotrocenilor în aceasta așa-zisa luptă, care, ar fi, de la început, astfel, cum era trâmbițată, PUTATIVĂ (?!).

3. Semnificația gravă a acestui „înscris olograf”, asumat de cei trei declaranți, pentru ordinea constituțională și statul de drept

3.1. Primele măsuri și efecte

„Declarația comună” trebuie supusă Secțiilor Unite și Plenului CSM. Dacă va fi aprobată, atunci aceste două autorități rămân în afara limitelor de existență/funcționare, fixate de art. 126 și 133134 din Constituție.

Doar o Conferință Națională a judecătorilor ar mai putea da o rezolvare pozitivă, revocând membri CSM; cine pe cine poate judeca într-o astfel de situație, conform Legii nr. 303/2004 și 317/2004 (?!): CSM, ca instanță administrativ-disciplinară și ÎCCJ ca instanțî jurisdicțională de control?!

Acum, însă, această „declarație” este o manifestare de voință a președintei ÎCCJ și a președintei CSM, în „ambianța” creată de procurorul general, consemnată într-un înscris olograf, fără niciun efect juridic în cele două autorități constituționale.

Acest înscris, înregistrat abuziv la instituțiile domniilor lor, reflectă un act/gest inadmisibil, pentru un judecător de carieră (?!), intrând în coliziune gravă cu misiunea constituțională de judecător, independent și imparțial și nu de „judecător luptător, militant” în lupta împotriva corupției (?!).

Dacă Secțiile Unite ale ÎCCJ și Plenul CSM adoptă această „maculatură” cu ifose politice, atunci, cine dintre judecătorii ÎCCJ mai poate fi membru într-un tribunal independent și imparțial, care să garanteze dreptul la un proces echitabil?!

„Declarația fantomă” este primul „mare gest”, concret, în calitate de președinte-succesor al ÎCCJ, al actualei președintă, admiratoare asumată public, a antecesoarei sale, care a „fondat” vestitul „parteneriat” al ÎCCJ cu Ministerul Public (?!).

Este, deci, clar că noua conducere executivă a ÎCCJ nu are ca obiectiv strategic schimbarea/ameliorarea stării locative și a infrastructurii instanței supreme, care generează boli profesionale și un cadru jenant de înfăptuire a unei justiții ce nu poate fi un exemplu pozitiv pentru celelalte instanțe.

4. Asemănările/deosebirile dintre „declarația” tripartită – iulie 2017 și „Protocolul” tripartit – februarie 2000 (!)

4.1. Declarația este adoptată de cei trei „Lideri” tranzitari a celor 3 componente ale „Autorității judecătorești”, în lipsa unei astfel de declarații a instituțiilor puterilor executivă și legislativă (?!).

4.2. Ambele „acte oculte” nu au în conținut nicio bază constituțională și legală și nu trimit la niciun text de fundamentare (?!).

4.3. La „Protocolul 2000” nu a „colaborat” nici CSM și nici CSJ, întrucât membri acestora erau țintele de urmărit, filat, triat, analizat, de puterea executivă cu Ministerul Public.

4.4. Protocolul este cel mai elocvent „act oficial” de traducere a apartenenței, de fapt, a Ministerului Public la Autoritatea executivă, participând nelegitim la supravegherea judecătorilor și procurorilor, prin serviciul secret al MAI.

4.5. „Declarația olografă” a celor 3, „avizați”, în funcțiile deținute, de Președintele României, ii situează în afara portofoliului, misiunii constituționale și a responsabilităților profesionale.

4.6. Ce mai poate face CSM, în îndeplinirea misiunii constituționale, de „garant al independenței justiției”, dacă președinta i-a angajat pe toți judecătorii în lupta împotriva corupției, acreditând, prejudicial, teza validității acuzării în orice cauză penală legată de acte de corupție (?!).

5. Ce rezultă și ce pot să înțeleagă justițiabilii, dar, mai ales, judecătorii, din propozițiile acestei „declarații”

5.1. Câteva întrebări retorice

5.1.1. Cum și la ce folosește acest înscris olograf intitulat de semnatari „declarația comună”?

5.1.2. Care este temeiul constituțional și legal al unui asemenea „PACT”, adoptat de „liderii” în funcție, ai celor trei componente ale Autorității judecătorești?

5.1.3. Dacă Președintele ÎCCJ și Președintele CSM au avut mandatul Colegiului ÎCCJ și al Plenului CSM pentru a semna această „declarație”?

5.1.4. Cum se va reflecta această „declarație comună” în procedura concretă de urmărire penală și de judecată la ÎCCJ și în agenda CSM?

5.1.5. Ce efect a fost urmărit prin această „declarație comună” în viața judiciară penală a celorlalte instanțe judecătorești, în relația acestora cu parchetele, dar, mai ales în realizarea garanțiilor efective și concrete de înfăptuire a justiției?

5.1.6. Care este legătura dintre această „declarație comună” și obligațiile imperative din Directiva 2016/343 a PE și a CE, transpusă de Guvern, prin OUG din 19.07.2017, privind consolidarea prezumției de nevinovăție și a dreptului la apărare?

6. În loc de concluzie

1. Cine oare i-a îndemnat pe cei trei „oficiali” să elaboreze un astfel de înscris și ce anume s-a aflat la baza acestei „enigme”, care nu a fost întâlnită nici măcar înainte de 1990?!

2. Oare ignorarea pură și simplă a acestei „fițuici” extrajudiciare de către judecători, îndeosebi de cei de la ÎCCJ, îi va ajuta pe semnatarii judecători să înțeleagă „bravura” lor, și să revină, oarecum pocăiți-rușinați, în limitele profesiei?!

3. Dar, dacă acest act constituie și abatere disciplinară gravă, înscrisă în Legea nr. 303/2004 și în codul deontologic, cum poate, instituțional să fie cercetată și judecată?!

4. Oare, ideea mai veche, reluată și în unele texte publicate în 2014-2016, a unei Conferințe naționale a judecătorilor, care să fie emanația curată a aspirațiilor „PUTERII JUDECĂTOREȘTI” pentru un cadru normal de înfăptuire a justiției, este iluzorie?! Dacă da, atunci, ce ne mai rămâne?!

Prof. univ. dr. Marin Voicu
Președintele Asociatiei „Themis-Casatia” a foștilor judecători ai ÎCCJ
Membru de onoare AOS
Fost judecător la CEDO si ÎCCJ