17,226 citiri

Două decenii de la intrarea în vigoare a Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Aspecte privind controlul constituţionalităţii prevederilor sale

ESSENTIALS-Gheorghe-FloreaLegea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare Legea nr. 51/1995) a fost supusă unui control prealabil[1] de constituţionalitate anterior promulgării, iar apoi a fost supusă unui control de neconstituţionalitate printr-un număr de peste 90 de sesizări[2].

După promulgarea legii s-au admis 3 sesizări de neconstituţionalitate a legii.[3]

Prin decizia nr. 109 din 9 februarie 2010[4] s-a declarat neconstituţională OUG nr. 159/2008 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995.

1. Consideraţii generale. Rolul deciziilor Curţii Constituţionale în clarificarea viziunii legiuitorului român asupra profesiei de avocat

Legea nr. 51/1995 a fost supusă  controlului de constituţionalitate atât  înainte de promulgarea acesteia, cât şi controlului „concret”  al unor dispoziţii  expres precizate  prin soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate.

În toate cazurile în care a fost sesizată, Curtea Constituţională a pronunţat decizii.

Regimul juridic al acestora este supus reglementărilor de ordin constituţional. Art. 145 alin. (4) din Constituţie prevede că “deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor“.

Deciziile pronunţate în cazul respingerii excepţiilor de neconstituţionalitate au un efect obligatoriu inter partes, iar caracterul prejudicial al excepţiei de neconstituţionalitate determină ca soluţia dată să fie obligatorie pentru instanţa în faţa căreia a fost ridicată[5]. În consecinţă, o excepţie respinsă poate fi reiterată în altă cauză, de către alte părţi şi pentru alte motive[6].

Fără a aduce atingere obligativităţii deciziei iniţiale de respingere a aceleiaşi excepţii, în condiţiile în care autoritatea de lucru judecat are un conţinut particular în contenciosul constituţional care are ca obiect soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, evoluţia stării de constituţionalitate determină fie respingerea, în mod repetat a excepţiei de neconstituţionalitate care vizează aceeaşi dispoziţie normativă, pentru că subzistă interpretarea dată înţelesului constituţional al aceleiaşi dispoziţii legale, fie admiterea excepţiei, în regulă generală, dacă cerinţe jurisprudenţiale a motivării diferite a excepţiei, se verifică la speţa soluţionată de Curtea Constituţională.

Sunt situaţii în care excepţia invocată repetitiv nu se bazează pe motive noi, faţă de cele anterior invocate. În consecinţă, în legătură cu aceeaşi dispoziţie normativă există o respingere a excepţiei de neconstituţionalitate prin decizii obligatorii ale Curţii Constituţionale.

Dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie care consacră expres caracterul „general obligatoriu” al deciziilor Curţii Constituţionale prin care s-au respins excepţiile de neconstituţionalitate impun obligaţia tuturor autorităţilor de a aplica în continuare dispoziţia legală a cărei constituţionalitate a fost confirmată prin decizia respectivă.

Nicio autoritate nu poate refuza aplicarea legii controlate dacă excepţia a fost respinsă.

Consolidarea prezumţiei de constituţionalitate a legii verificate de Curtea Constituţională în condiţiile în care în limitele interpretării sensului constituţional al dispoziţiilor legale controlate excepţia nu ar mai putea fi reiterată cu finalitatea rezonabil anticipată de admitere a ei, deoarece ar trebui să se opună exigenţe ale unei practici unitare şi consecvente a contenciosului constituţional şi pentru raţiuni ce ţin de stabilitatea ordinii constituţionale, nu poate rămâne fără efecte.

Erodarea autorităţii Curţii Constituţionale prin ignorarea sau neaplicarea de către autorităţi a deciziilor cu caracter general obligatoriu pronunţate de Curtea Constituţională  – toate publicate în Monitorul Oficial al României, partea I – este de neconceput.

Indiferent de presiunile sociale exercitate de cei interesaţi în neaplicarea legii, deciziile Curţii Constituţionale au, şi în materia Legii nr. 51/1995, rolul de a detensiona situaţii pretins conflictuale – reale sau confecţionate – imprimând stabilitate şi perenitate constituţională conceptelor, instituţiilor tehnico-juridice, mecanismelor cu care Legea operează.

Chiar dacă deciziile Curţii Constituţionale nu se pot pronunţa asupra modului de interpretare şi de aplicare a legii, nu pot modifica sau completa prevederea legală supusă controlului de constituţionalitate, publicarea lor în Monitorul Oficial al României are şi trebuie să aibă impactul  corespunzător faţă de toţi subiecţii de drept care se bazează în activitatea lor pe legislaţia în vigoare, mai ales în condiţiile în care interpretarea şi aplicarea legii impune ca aceste operaţiuni tehnice să aibă loc în spiritul şi litera sensului constituţional al legii.

Analiza evoluţiei jurisprudenţei Curţii Constituţionale cu privire la Legea nr. 51/1995 în cazurile în care s-au admis, după promulgare, cele 3 excepţii de neconstituţionalitate a unora dintre prevederile legii demonstrează impregnarea jurisprudenţei contenciosului constituţional cu „dreptul viu contextual” promovat, adesea, de grupuri de interese, aşa cum rezultă din dialogul Curţii Constituţionale cu judecătorii jurisdicţiilor de drept comun. Deciziile de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate evocă, generic, modificarea contextului social care ar impune realism şi pragmatism analizei concordanţei legii cu Constituţia.

Oricum, revirimentul jurisprudenţei constituţionale[7] pare să aibă un sens unic, acela de a satisface interese de grup care s-au implicat şi s-au preocupat dintotdeauna de geneza şi evoluţia aplicării legislaţiei privind profesia de avocat.

În calitate de autoritate jurisdicţională politico-juridică, Curtea Constituţională a spus dreptul şi a consacrat constituţionalitatea dispoziţiilor legale atacate prin excepţii de neconstituţionalitate, dar a şi stabilit interpretarea constituţională a sensului şi conţinutului instituţiilor de care aparţin prevederile legale atacate, cu respectarea, în general, a stabilităţii soluţiilor anterioare şi cu sublinierea impactului convenţiilor şi tratatelor internaţionale la care România este parte.

Curtea Constituţională a clarificat şi a evidenţiat concordanţa reglementărilor interne cu reglementările internaţionale incidente în materia legislaţiei privind profesia de avocat.

Analiza considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale demonstrează că fiecare decizie are în cuprinsul ei dezlegări ce consacră interpretarea constituţională a conţinutului şi sensului dispoziţiilor legale examinate.

În general se respectă principiul stabilităţii soluţiilor anterioare prin evocarea inexistenţei unor împrejurări noi care să justifice schimbarea jurisprudenţei. Practica Curţii Constituţionale privind reglementările incluse în Legea nr. 51/1995 ţine cont de impactul convenţiilor şi tratatelor internaţionale la care România este parte şi clarifică concordanţa reglementărilor interne cu reglementările internaţionale incidente în materia legislaţiei privind profesia de avocat.

Revirimentul jurisprudenţei constituţionale cu privire la prevederile ce vizează prevenirea conflictului de interese şi cele privind primirea în profesie a persoanelor care exercită profesii incompatibile cu profesia de avocat este spectaculos[8].

Clarificările şi calificările dispoziţiilor legale în raport de Constituţia României sunt veritabile interpretări de ordin jurisdicţional constituţional care confirmă corectitudinea măsurilor de politică profesională cu caracter infraparlamentar şi permit afirmarea în spaţiul public şi aplicarea în practica barourilor a unor principii confirmate în contenciosul constituţional[9].

2. Controlul de neconstituţionalitate a Legii înainte de promulgare

Prin decizia nr. 45/2 mai 1995, s-a procedat la controlul prealabil promulgării legii, ca urmare a sesizării Curţii Constituţionale de către Curtea Supremă de Justiţie[10] şi un grup de 52 de deputaţi. S-a decis că sunt neconstituţionale dispoziţiile care condiţionau dobândirea calităţii de avocat de dobândirea licenţei unei facultăţi de drept, secţia juridică, cu motivarea că s-ar institui o discriminare nejustificată pentru licenţiaţii în drept, specializaţi în „drept economic şi administrativ”, dispoziţiile care stabileau incompatibilitatea cu „calitatea de pensionar pentru limită de vârstă, în condiţiile legii”, dispoziţiile care limitau răspunderea avocatului faţă de client numai pentru prejudiciul adus prin acte sau fapte săvârşite cu intenţie, cu motivarea că răspunderea avocatului este aceea a unui specialist, situaţie în care nu se poate înlătura răspunderea pentru culpă.

S-au respins celelalte excepţii invocate.

Sunt relevante interpretările constituţionale ale dispoziţiilor legale referitoare la:

– incompatibilitatea exercitării profesiei de avocat cu activitatea salarizată în cadrul altor profesii, apreciată ca o garanţie a independenţei avocatului, care exclude plasarea acestuia într-o stare de subordonare juridică ori impunerea de reguli diferite cu cele specifice îndeplinirii profesiei de avocat şi pentru garanţia pe care justiţiabilii care recurg la serviciile unui avocat trebuie să o aibă;

– incompatibilitatea exercitării nemijlocite de fapte materiale de comerţ, restrângere justificată în raport de specificul necomercial al profesiei de avocat;

– interdicţia exercitării profesiei de avocat la instanţa de judecată, la parchetele şi instanţele Curţii de Conturi unde soţul avocatului sau ruda ori afinul său, până la gradul al treilea inclusiv, îndeplineşte funcţia de judecător, procuror, judecător financiar, consilier de conturi sau procuror financiar, cu motivarea că nu se verifică „restrângerea unor drepturi” invocată de Curtea Supremă de Justiţie, ci se instituie interdicţii care constituie măsuri de protecţie pentru părţi şi împotriva unor suspiciuni ce ar putea altera actul de justiţie, iar textul legal priveşte direct avocatul şi nu judecătorul, procurorul etc. dispoziţiile privitoare la incompatibilitate, abţinere şi recuzare vizând situaţii care nu au nicio legătură cu interdicţia instituită de lege pentru avocaţi.

Menţionăm că deciziile prin care au fost declarate neconstituţionale prevederi ale Legii nr. 51/1995 au intervenit, ulterior, pentru aspecte care au fost declarate constituţionale prin decizia nr. 45/2 mai 1995.

3. Decizii de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate

3.1. Prin decizia nr. 513/20 iunie 2006[11] s-a declarat neconstituţional art. 161 introdus prin Legea nr. 255/2004, care prevedea: „Persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi primită în profesia de avocat poate solicita aceasta cu cel puţin 5 ani înainte împlinirea vârstei standard de pensionare în sistemul de pensii şi asigurări sociale din care face parte”. S-a motivat că opţiunea legiuitorului de a institui condiţii pentru primirea în profesia de avocat nu poate institui reguli care discriminează categorii de persoane în raport de vârsta acestora sau în raport de criterii ce vizează dobândirea calităţii de pensionar pentru limită de vârstă.

3.2. Prin decizia nr. 1519/15 noiembrie 2011[12] s-a declarat neconstituţional art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, potrivit căruia se instituia interdicţia de exercitare a profesiei la instanţele şi la parchetele unde soţul/ruda/afinul său până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător sau procuror, indiferent de secţia, direcţia, serviciul sau biroul în care îşi desfăşoară activitatea.

S-a motivat că interdicţia nu creează o incompatibilitate pentru avocaţi, întrucât incompatibilităţile sunt aferente îndeplinirii unei funcţii, nicidecum exercitării unei profesii. Interdicţia a fost calificată drept „o veritabilă sancţiune” pentru avocatul respectiv, şi s-a decis că imparţialitatea judecătorului şi a procurorului nu poate fi asigurată printr-o sancţiune aplicată avocatului. S-a reţinut că interdicţia ar încălca dreptul la apărare pentru că o relaţie bazată pe încredere deplină între avocat şi client garantează o apărare eficientă, astfel că justiţiabilul trebuie să beneficieze de dreptul de a-şi alege acel avocat faţă de care are certitudinea ca îi va apăra în mod corespunzător interesele legitime.

Dubiul lipsei de imparţialitate bazat pe relaţia de căsătorie sau de rudenie nu ar putea justifica soluţia legislativă, care porneşte de la premisa neîndeplinirii de către judecător, procuror a obligaţiei de abţinere.

Motivarea de bază a Deciziei este în sensul că: „ …dispoziţiile privind abţinerea, recuzarea, strămutarea din codurile de procedură satisfac exigenţele cuprinse în Decizia nr. 2006/928/CE a Comisiei Uniunii Europene de stabilire a unui mecanism de cooperare şi verificare…, iar înfiinţarea unei agenţii pentru integritate, cu responsabilităţi în domeniul verificării incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese potenţiale şi cu capacitatea de a adopta decizii care pot duce la sancţiuni disuasive nu impun existenţa, în sistemul normativ naţional, a acestei interdicţii. Interpretarea teleologică impune concluzia că o astfel de dispoziţie intră în contradicţie cu principiile de bază ale eticii şi deontologiei magistraţilor”.

Soluţia dată prin decizia nr. 1519/15.11.2011 s-a pronunţat în condiţiile în care, pe rolul Curţii era înregistrată o nouă sesizare transmisă de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.  Prin Încheierea din 07 septembrie 2011, în dosarul 10944/302/2010, s-a decis sesizarea Curţii cu excepţia invocată de reclamanta Asociaţia Magistraţilor din România într-o cauză având ca obiect excepţia de nelegalitate a Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 2.964/C din 22 noiembrie 2007. Litigiul se purta cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Institutul Naţional de Magistratură.

Aceasta ultimă sesizare a vizat neconcordanţa dispoziţiilor legale cu prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 24 alin. (2), art. 41 alin. (1) şi art. 53 alin. (2), precum şi cu Recomandarea R (2000) 21 din 25 octombrie 2000 a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei către statele membre privind libertatea exercitării profesiei de avocat. S-a susţinut că dispoziţiile de lege criticate „aduc atingere existenţei dreptului părţii de a alege liber avocatul, precum şi dreptului apărătorului de a-şi asista şi reprezenta clientul în faţa tuturor instanţelor”, afectând „dreptul la apărare al părţii care, având un avocat ales, nu poate beneficia de asistenţă juridică a acestuia în toate fazele procesului (s.ns)”.

Menţionăm că legislaţia privind profesia de avocat reglementează expres obligaţia avocatului de a încheia contracte de asistenţă juridică cu menţionarea întinderii puterilor pe care clientul le conferă avocatului pentru fiecare serviciu profesional în parte. Este greu de conceput că avocatul nu ar respecta dreptul constituţional al clientului de a alege avocatul după fiecare fază a procesului, dacă evoluţia procesului în faze diferite ar impune apărarea prin avocat. Deontologia profesională nu permite ca un client să devină „captiv” deoarece s-a încheiat de la început un contract de asistenţă juridică pentru toate fazele procesului, indiferent dacă există declarate căi de atac, ordinare sau extraordinare.

Anterior, prin decizia nr. 566 din 29 mai 2012[13] s-a respins excepţia ca inadmisibilă potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 care stabileşte că „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale, printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”.

Decizia a constatat că, prin soluţii anterioare (decizia nr. 294/5 iunie 2005[14]) s-a respins excepţia, dar anterior nu s-a procedat la examinarea acesteia din perspectiva restrângerii dreptului la apărare al cetăţeanului, concretizat în dreptul de a-şi alege avocatul în care are încredere, ci din perspectiva „sferei dreptului de a exercita profesia de către membrii Baroului.

3.3. Prin decizia nr. 297/22 mai 2014 s-au declarat neconstituţionale o sintagmă (o parte) din dispoziţiile art. 25 alin. (2)[15], potrivit căruia „În cazurile în care există incompatibilitate, decizia de primire în profesie va produce efectele numai de la data încetării stării de incompatibilitate, care trebuie rezolvată în termen de două luni de la emiterea deciziei.”

S-a declarat neconstituţională sintagma „care trebuie rezolvată în termen de două luni de la emiterea deciziei.”

Soluţia este fără precedent. În realitate, s-a dispus eliminarea din circuitul civil a unei părţi din textul normativ, în condiţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie, dacă după trecerea a 45 de zile de la publicarea deciziei, nu se pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei de Parlament sau Guvernul, după caz.

Decizia nu a avut în vedere art. 17 din legea în vigoare la data examinării excepţiei, potrivit căruia primirea în profesia de avocat se realizează în baza unui examen organizat de Uniunea Naţională a Barourilor din România.

Decizia a avut în vedere situaţii create de forma anterioară a legii înainte de modificările survenite prin Legea nr. 270/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 28 decembrie 2010[16].

S-a avut în vedere că dispoziţiile art. 15 şi art. 16 din Legea nr. 51/1995 reglementează incompatibilităţile şi compatibilităţile în exercitarea profesiei de avocat. Acestea sunt astfel reglementate încât, în cazul avocaturii, starea de incompatibilitate nu intervine prin simplul fapt al ocupării simultane a două funcţii, ci, în cazul acestei profesii, relevantă în stabilirea stării de incompatibilitate este exercitarea simultană şi efectivă a acelor funcţii/atribuţii.

S-a apreciat că, în cazul avocaturii, incompatibilitatea este indisolubil legată de exercitarea efectivă a acestei profesii. În cazul în care starea de incompatibilitate este chiar efectul primirii în profesia de avocat, dacă cel primit nu renunţă la funcţia deţinută anterior, în termen de două luni de la emiterea deciziei de primire în profesie, ca efect al constatării nerenunţării la funcţia deţinută anterior, care determină incompatibilitatea, persoanei în cauză i se aplică o veritabilă sancţiune, acea a excluderii din profesie.

S-a concluzionat că scopul urmărit de legiuitor – acela de a crea o independenţă efectivă a avocaţilor în exercitarea profesiei lor, prin evitarea existenţei unor influenţe de natură să creeze suspiciuni referitoare la desfăşurarea corectă a actului de justiţie – poate fi atins prin trecerea, din oficiu sau la cerere, a avocaţilor aflaţi în stare de incompatibilitate la data primirii în profesie pe tabloul avocaţilor incompatibili, astfel cum, de altfel, se întâmplă cu acei avocaţi a căror stare de incompatibilitate survine după primirea în profesie.

3.4. Un caz particular îl constituie decizia nr. 109/9 februarie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 159/2008 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat[17].

S-a apreciat că există carenţe în motivarea urgenţei pentru adoptarea reglementării în cauză, astfel că nerespectarea normelor constituţionale ale art. 115 alin. (4) din Constituţie atrage neconstituţionalitatea extrinsecă a întregului act normativ.

Istoria obligă la individualizarea momentului „ales”[18] pentru pronunţarea unei astfel de soluţii, împrejurare care, raportată la faptul că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 159/2008 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat a introdus principiul general aplicabil al admiterii în profesie exclusiv şi numai prin examen, demonstrează aptitudinea soluţiei de a provoca o veritabila „criză a profesiei”, manifestată ca atare, în spaţiul public.

În spaţiul public s-a apreciat că „este… printre singurele decizii prin care se declară neconstituţionalitatea în bloc” a unui act normativ şi că intenţia legiuitorului constituant a fost să organizeze un meci de „ping pong” între Guvern şi Curte, cu activitatea de legiferare.

Istoria consemnează şi refuzul ostentativ al Parlamentului de a adopta Legea privind aprobarea/respingerea ordonanţei prin prelungirea nejustificată în timp a procedurilor parlamentare, în ciuda apelurilor făcute repetat de Congresele avocaţilor.

4. Contenciosul constituţional şi consecvenţa jurisprudenţei sale referitoare la prevenirea conflictului de interese

Prin decizii bazate pe precedentul constituţional creat prin Decizia nr. 45/02 mai 1995, pronunţată de Curtea Constituţională anterior promulgării Legii, s-au respins repetatele excepţii invocate cu privire la dispoziţiile legale care interziceau exercitarea temporară a profesiei la instanţele / parchetele / unităţile de urmărire penală în cazul avocaţilor – foşti judecători, procurori, cadre de poliţie.

Prin decizia nr. 873/23 octombrie 2012[19] s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995, potrivit căruia avocaţii – foşti judecători nu pot pune concluzii la instanţele unde au funcţionat, iar foştii procurori şi cadrele de politie nu pot acorda asistenţă juridică la unitatea de urmărire penală la care şi-au desfăşurat activitatea, timp de 5 ani de la încetarea funcţiei respective.

În susţinerea excepţiei s-au invocat considerentele deciziei nr. 1519/15 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 27 ianuarie 2012. S-a reţinut de autorul excepţiei că prin decizia nr. 1519/15 noiembrie 2011 s-a statuat că, în baza dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Constituţie care garantează dreptul părţilor dintr-un proces de a fi asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu, dreptul la un avocat ales conferă dreptului la apărare plenitudinea atributelor exercitării sale, adică inclusiv dreptul justiţiabilului de a-şi alege acel avocat faţă de care are certitudinea că îi va apăra în mod corespunzător interesele legitime (n.ns.).

Excepţia s-a respins.

S-a motivat că, în lipsa interdicţiei instituite de textul de lege criticat, ar putea exista suspiciunea ştirbirii caracterului imparţial al judecăţii, ca urmare a posibilelor influenţe pe care avocatul care a activat ca judecător în cadrul instanţei respective le-ar putea exercita asupra foştilor săi colegi, în virtutea relaţiilor ce se pot stabili în cadrul unei colectivităţi între membrii acesteia. Interdicţia îşi găseşte o justificare rezonabilă prin raportare la interesul apărat, respectiv menţinerea prezumţiei de imparţialitate a instanţei. Interdicţia are caracter temporar şi o durată rezonabilă, iar dreptul cetăţeanului la alegerea avocatului în care are cea mai mare încredere nu este afectată, deoarece avocatul asupra căruia poartă interdicţia ştia că evoluţia procesuală a cauzei în care este angajat presupune asigurarea reprezentării în faţa instanţei la care legea nu îi permite să pună concluzii pe o perioadă limitată în timp, respectiv 5 ani de la încetarea funcţiei.

Avocatul ar trebui să acţioneze cu simţ etic, potrivit normelor deontologice ale profesiei, şi să îi comunice clientului său riscul de a intra sub incidenţa textului de lege criticat în ce priveşte etapa procesuală desfăşurată în faţa instanţei respective şi să îl îndrume, cu bună-credinţă, spre soluţia angajării unui alt avocat, fie încă de la început, fie doar pentru acea etapă procesuală. (subl.ns)

Curtea Constituţională precizează că „la momentul la care a încheiat contractul de asistenţă juridică cu avocatul aflat în postura vizată de prevederile art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995, autorul excepţiei ar fi trebuit să fie conştient de faptul că, o dată ajuns în faţa acelei instanţe, acesta nu va mai putea să îi asigure în mod plenar dreptul la apărare. Or, într-o astfel de situaţie, nimic nu îl împiedică să îşi aleagă un alt avocat cu drept de a pune concluzii în faţa acelei instanţe, având în vedere că pe tabloul avocaţilor din România figurează un număr suficient de mare de avocaţi cu drept de a pleda la toate instanţele şi care au experienţa necesară pentru a asigura în mod eficient şi profesionist apărarea în faţa oricărei instanţe din sistemul judecătoresc naţional. Nici relaţia de încredere existentă între client şi avocat, … nu justifică persistenţa acestuia în ideea de a fi asistat de avocatul asupra căruia poartă interdicţia criticată. …. preferinţa exclusivă şi inflexibilă pentru un anumit avocat, corelată cu refuzul posibilităţii de a face o altă alegere, nu constituie o încălcare a dreptului la apărare, în componenta sa referitoare la dreptul de a-şi alege avocatul”.

S-a apreciat că „nu pot fi avute în vedere, mutatis mutandis, considerentele deciziei nr. 1519/15 noiembrie 2011, întrucât, în cazul prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, care au fost examinate cu acel prilej, interdicţia pentru avocat era absolută, textul de lege analizat stabilind că profesia de avocat nu poate fi exercitată la o anumită instanţă, respectiv la instanţele, precum şi la parchetele de pe lângă acestea, inclusiv la Direcţia Naţională Anticorupţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, unde soţul avocatului sau ruda ori afinul său până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător sau procuror. Dispoziţiile art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995“. 

Prin decizia nr. 944/13 noiembrie 2012[20] s-a respins excepţia ce viza prevederile legale evocate prin invocarea deciziei nr. 873 / 23.10.2012 drept precedent de contencios constituţional ce trebuie respectat.

Aceeaşi soluţie s-a dat prin decizia nr. 75 din 21 februarie 2013[21].

În cuprinsul acesteia s-a statuat că deşi autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că o asemenea interdicţie nu se justifică, deoarece imparţialitatea instanţelor este pe deplin asigurată prin alte mijloace, respectiv prin reglementarea instituţiei abţinerii şi recuzării judecătorilor prevăzute în Codul de procedură civilă şi cel de procedură penală iar Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 27 ianuarie 2012, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 care interzicea avocaţilor exercitarea dreptului de a pune concluzii la instanţele şi parchetele la care soţul sau rudele ori afinii acestora funcţionează ca judecători, respectiv procurori.

S-a decis că nu se impune admiterea excepţiei, de vreme ce printre cazurile recuzării şi abţinerii se regăsesc doar relaţiile de rudenie, căsătorie şi afinitate, nu şi relaţiile de colegialitate, iar principiul pe care îl apără ambele interdicţii este cel al imparţialităţii.

Cu atât mai mult textul de lege criticat – în cauză – este neconstituţional, Curtea a constatat că este necesară stabilirea prin lege a interdicţiei în discuţie, tocmai pentru că reprezintă singurul mijloc de evitare a riscului exercitării unei influenţe asupra instanţei, în lipsa reglementării unui caz de abţinere sau de recuzare constând în existenţa unor relaţii anterioare de colegialitate între judecătorul cauzei şi avocatul fost judecător al aceleiaşi instanţe.

Curtea a constatat că, prin finalitatea urmărită, este evident că restrângerea criticată este necesară în actuala societate românească democratică, pentru înfăptuirea justiţiei în condiţii de natură să consolideze încrederea în sistemul judiciar, prin înlăturarea oricăror posibile incertitudini privitoare la imparţialitatea judecătorilor.

S-a decis că există un raport de proporţionalitate între interdicţia cuprinsă în textul de lege criticat şi situaţia care a impus instituirea acesteia, deoarece restrângerea dreptului la muncă al avocaţilor care au fost judecători prin interdicţia de a pune concluzii la instanţele unde au funcţionat este temporară, menţinându-se doar pe o perioadă limitată de timp, şi este aplicabilă doar în ce priveşte instanţa la care avocatul a funcţionat ca judecător.

Avocatul fost judecător are exerciţiul deplin al dreptului de a exercita profesia la orice alte instanţe din ţară, urmând ca, după expirarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995, să aibă posibilitatea neîngrădită de a pune concluzii, inclusiv la instanţa la care a operat interdicţia criticată”.

În ce priveşte intervalul de timp pentru care a fost instituită această interdicţie în sarcina avocatului fost judecător, fiind apreciată ca rezonabilă în condiţiile necesităţii îndepărtării temerilor referitoare la posibila atingere adusă imparţialităţii instanţei la care respectivul avocat a funcţionat anterior ca judecător”.

Curtea a reţinut precedentul constând în Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006[22], prin care s-a statuat că dreptul la muncă, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă vizează posibilitatea oricărei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o doreşte, dar cu respectarea anumitor condiţii stabilite de legiuitor.

5. Precedente jurisdicţionale anterioare revirimentului jurisprudenţei în materia excepţiilor de neconstituţionalitate admise

5.1. Contenciosul constituţional cu privire la dispoziţiile care  au reglementat interdicţia exercitării profesiei pentru motive de rudenie sau afinitate. Situaţia anterioară revirimentului jurisprudenţial realizat prin Decizia nr. 1519/15 noiembrie 2011

Prin decizia nr. 190 din 10 octombrie 2000 excepţia privitoare la art. 17 din Lege, invocată în faţa Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, cu privire la care instanţa a apreciat că este fondată a fost respinsă pe baza precedentului constituit din Decizia nr. 45/02 mai 1995 de control de constituţionalitate, prealabil promulgării Legii.

Prin decizia nr. 166 din 1 aprilie 2004[23]  a fost respinsă excepţia referitoare la art. 20 alin. (1) din Lege (ca urmare a renumerotării fostului art. 17) invocată în faţa Judecătoriei Cluj-Napoca, cu opinia acesteia că excepţia este nefondată. Soluţia Judecătoriei s-a dat cu motivarea că art. 20 alin. (1) din Lege nu instituie restrângeri ale exercitării dreptului de a profesa avocatura, ci incompatibilităţi în exercitarea profesiei de avocat care constituie măsuri de protecţie pentru părţi împotriva suspiciunilor privind situaţii de natură să altereze actul de justiţie (subl. ns.)

S-a respins critica potrivit căreia Legea instituie o prezumţie de corupţie împotriva persoanei care îşi exercită profesia de avocat la instanţa de judecată sau la parchetul unde soţul, ruda ori afinul până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de magistrat. Interdicţia stabilită în sarcina avocatului nu prezumă reaua-credinţă, ci exprimă grija legiuitorului pentru asigurarea condiţiilor de imparţialitate necesare în rezolvarea unui litigiu în deplin acord cu dispoziţiile art. 124 alin. (2) din Constituţie, republicată. Incompatibilitatea reglementată de dispoziţia criticată reprezintă o garanţie şi o măsură de protecţie a justiţiabililor care recurg la serviciile unui avocat, ale căror interese trebuie asigurate potrivit legii.

Curtea a constatat că nu poate fi primită nici susţinerea în sensul că starea de incompatibilitate prevăzută de norma criticată încalcă dreptul la viaţa intimă, familială şi privată, dat fiind că nu are nici o legătură cu acest domeniu de reglementare.

Constatarea a survenit în condiţiile în care s-a reţinut că „numeroşi soţi avocaţi – judecători / procurori au divorţat pentru a exercita profesia prin eludarea dispoziţiei legale, deşi au continuat convieţuirea şi gospodărirea comună”.

S-a statuat că limitarea prevăzută de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu exclude posibilitatea ca avocatul să-şi exercite profesia în cauzele aflate pe rolul altor instanţe sau de a efectua alte activităţi specifice profesiei de avocat, dreptul la muncă al acestuia nefiind încălcat.

Prin decizia nr. 294 din 9 iunie 2005[24] pronunţată cu referire la încheierea din 6 ianuarie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 12.909/2004 al Judecătoriei Cluj-Napoca, Curtea s-a confruntat cu opinia judecătorului care a apreciat că incompatibilitatea prevăzută de dispoziţiile legale criticate nu constituie „o măsură de restrângere a dreptului de a exercita avocatura”, ci de apărare „a unor valori importante, respectiv ordinea şi morala publică” şi susţinerile autorului excepţiei potrivit cărora dispoziţiile legale criticate aduc atingere principiilor constituţionale referitoare la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, precum şi la obligaţia autorităţilor publice de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată [art. 48 alin. (1) şi teza întâi a alin. (2), respectiv art. 26 alin. (1)], astfel încât, pentru a ieşi din starea de interdicţie prevăzută de norma atacată, avocatul – soţ şi reprezentant al autorului excepţiei (magistrat) se vede obligat să procedeze la încetarea relaţiilor familiale stabilite legal sau să determine pe unul dintre membrii familiei sale să exercite limitat drepturile pentru prezervarea dreptului celuilalt. S-a susţinut de petentă (magistrat) că “interdicţia are un vădit caracter infamant faţă de profesia de avocat şi instituie prezumţia că avocatul este persoana care poate altera actul de justiţie, care îşi exercită cu rea-credinţă profesia, poate prejudicia interesele justiţiabilului şi poate corupe magistraţii care activează la nivelul unei instanţe judecătoreşti”.

Curtea a respins excepţia invocând precedentul constând în Decizia nr. 45 din 2 mai 1995[25], şi deciziile ulterioare – nr. 190 din 10 octombrie 2000[26], precum şi nr. 166 din 1 aprilie 2004[27] – prin care Curtea Constituţională, în cadrul controlului posterior de constituţionalitate, a respins ca nefondată excepţia de neconstituţionalitate.

S-a reţinut că nu au intervenit elemente noi de natură a reconsidera această jurisprudenţă.

Prin decizia nr. 816 din 27 septembrie 2007[28]  s-a respins excepţia invocată la Tribunalul Bihor – Secţia penală cu argumentul că excepţia a fost respinsă prin Decizia nr. 294 din 9 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614 din 15 iulie 2005, prin care Curtea a constatat că interdicţia instituită prin art. 20 din Legea nr. 51/1995 vizează sfera dreptului de a exercita profesia de avocat de către membrii barourilor, iar nu restrângerea dreptului la apărare al cetăţeanului, prevăzut la art. 24 alin. (1) din Constituţie. Acest drept este garantat prin posibilitatea titularului de a alege orice avocat înscris în barourile din România, în afara celor care au interdicţie de a exercita acte specifice profesiei datorită unei situaţii personale (interdicţie limitată la o anumită instanţă). Din această perspectivă, incompatibilitatea stabilită prin textul de lege criticat nu contravine nici prevederilor art. 41 alin. (1) din Constituţie, care prevăd că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, deoarece textul nu instituie o restrângere a exercitării dreptului de a profesa avocatura, ci o garanţie legală prevăzută în scopul asigurării probităţii participanţilor la realizarea justiţiei.

S-a evocat precedentul constând în Decizia nr. 166 din 1 aprilie 2004[29], prin care Curtea a constatat că art. 20 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 nu instituie restrângeri ale exercitării dreptului de a profesa avocatura, ci incompatibilităţi în exercitarea profesiei de avocat la instanţa de judecată sau la parchetul unde soţul, ruda ori afinul până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de magistrat. Aceste incompatibilităţi constituie măsuri de protecţie pentru părţi împotriva suspiciunilor privind situaţii de natură să altereze actul de justiţie.

Incompatibilitatea reglementată de dispoziţia criticată reprezintă o garanţie şi o măsură de protecţie a justiţiabililor care recurg la serviciile unui avocat, ale căror interese trebuie asigurate potrivit legii.

Prin decizia nr. 223 din 17 februarie 2009[30] excepţia invocată la Tribunalul Bihor – Secţia comercială a fost respinsă pe baza autorităţii de lucru judecat a contenciosului constituţional anterior, (cu menţionarea deciziilor mai sus-analizate) cu motivarea:

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, iar soluţia legislativă de principiu reglementată de textul de lege criticat, ca urmare a modificării acestuia, este identică, soluţia şi considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză”.

Prin decizia nr. 741 din 12 mai 2009[31] s-a respins aceeaşi  excepţie ca inadmisibilă cu motivarea că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată într-o cauză având ca obiect o acţiune în pretenţii, astfel încât excepţia invocată nu are legătură cu cauza dedusă judecăţii.

Prin decizia nr. 679 din 18 mai 2010[32] s-a respins excepţia invocându-se împrejurarea că anterior Curtea a examinat constituţionalitatea textului de lege criticat şi a respins excepţia de neconstituţionalitate, pronunţând, în acest sens: Decizia nr. 166 din 1 aprilie 2004[33], Decizia nr. 294 din 9 iunie 2005[34] sau Decizia nr. 816 din 27 septembrie 2007[35], pentru aceleaşi argumente reţinute prin Decizia nr. 45/1995.

S-a constatat că nu au intervenit elemente noi faţă de cele examinate în jurisprudenţa sa în materie, astfel că soluţia şi considerentele reţinute prin deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea.

Tuturor acestor precedente le-a urmat decizia nr. 1519 din 15 noiembrie 2011[36] prin care textul a fost declarat neconstituţional.

Ulterior, s-au dat publicităţii şi decizia nr. 371 din 26 aprilie 2012[37] referitoare la aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Lege  care a fost respinsă ca inadmisibilă. Decizia are o particularitate: Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale care a sesizat Curtea Constituţională cu această excepţie a reţinut că excepţia nu a fost invocată de o parte din proces, ci de un avocat „în calitate de apărător ales al recurentului …”!.

5.2. Contenciosul constituţional cu privire la dispoziţiile care impuneau rezolvarea stării de incompatibilitate în termen de 2 luni de la primirea în profesie. Situaţia anterioară revirimentului jurisprudenţial realizat prin Decizia nr. 566/29 mai 2012. 

Prin decizia nr. 219/9 mai 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat [38], Curtea a apreciat ca, potrivit art. 15 din Legea nr. 51/1995, exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu activitatea salarizată în cadrul altor profesii decât cea de avocat, cu ocupaţiile care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau bunele moravuri, precum şi cu exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerţ.

S-a avut în vedere că în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că libertatea alegerii profesiei, a meseriei şi a locului de muncă nu înseamnă că orice persoană, oricând şi în orice condiţii, poate exercita profesia sau meseria pe care o doreşte. S-au indicat: Decizia nr. 233 din 25 mai 2004[39], Decizia nr. 379 din 30 septembrie 2004[40], prin care Curtea a constatat că dreptul la muncă, dreptul la libera alegere a profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă şi dreptul la protecţie socială, consacrate de art. 41 din Constituţie, în concordanţă cu reglementările din instrumentele juridice internaţionale, sunt drepturi fundamentale şi generale, dar acestea nu sunt, însă, drepturi absolute, ci presupun îndeplinirea cerinţelor impuse de lege cu privire la exercitarea respectivei profesii, meserii sau ocupaţii., Prevederile legale pretins neconstituţionale au rolul de a preveni întrunirea concomitentă de către aceeaşi persoană a două calităţi care, prin natura lor, sunt incompatibile – cea de avocat şi cea de magistrat – conflictul de interese fiind, într-o asemenea situaţie, evident.

S-a statuat cu valoarea de principiu că prevederile Constituţiei trebuie înţeles că permit desfăşurarea diverselor activităţi profesionale în condiţiile respectării tuturor exigenţelor instituite prin legile care organizează exerciţiul acestora.

Prin decizia nr. 223/9 mai 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat[41], s-a reţinut că este justificată interdicţia magistratului de a presta în acelaşi timp activitatea specifică celei de avocat, pentru asigurarea prestigiului şi imaginii justiţiei şi pentru evitarea conflictelor de interese.

S-a statuat că legiuitorul a instituit posibilitatea ca şi persoanele care se află ab initio în stare de potenţială incompatibilitate să aibă vocaţia de a dobândi calitatea de avocat, cu respectarea condiţiilor legale, iar în practică, acest lucru se poate realiza prin renunţarea la funcţia care generează starea de incompatibilitate cu profesia de avocat sau prin înscrierea directă în tabelul avocaţilor fără drept de exercitare a profesiei, legalitatea refuzului de înscriere în tabloul avocaţilor fără drept de exercitare a profesiei urmând să fie analizat de instanţele de judecată competente.

Din această perspectivă, Curtea a constatat că excepţia apare ca inadmisibilă, fiind criticată modalitatea de interpretare şi de aplicare concretă, în practică, a textului de lege dedus controlului de constituţionalitate, ceea ce excedează atribuţiilor instanţei de contencios constituţional[42].

Prin decizia nr. 551/15 octombrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat[43] s-a respins excepţia ca inadmisibilă, deoarece prevederile criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate în raport cu critici şi dispoziţii constituţionale similare, sens în care este Decizia nr. 297 din 22 mai 2014[44], prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că sintagma „care trebuie rezolvată în termenul de două luni de la emiterea deciziei” prevăzută în art. 25 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat este neconstituţională.

În fiecare din deciziile sus-menţionate rezulta din cuprinsul deciziilor respectarea standardului de imparţialitate de către Curtea Constituţională.

De regulă, fiecare dintre petenţi au fost magistraţi sau soţi de magistraţi.

Este de principiu că în cazul în care decizia Curţii este pronunţată într-o cauză care interesează o parte din judecătorii Curţii, mediat sau imediat, direct sau indirect, actual sau potenţial, soluţia dată iese din sfera juridicului, deşi produce efecte juridice.

Soluţia este lipsită de suport juridic pentru că este susţinută de o validitate formală, dar este lipsită de validitate substanţială şi generează un simptom de criză al dreptăţii. Aceasta cu atât mai mult cu cât prezumţia de constituţionalitate a unui text legal în interpretarea dată de Curte, apreciată drept conformă cu Constituţia, este menită a consolida siguranţa regulii de drept, dar şi principiul egalităţii, care impune ca procese asemănătoare să fie judecate într-o manieră asemănătoare.

Este semnificativă împrejurarea că multitudinea jurisprudenţei anterioare a fost ignorată prin decizia nr. 1519 din 15 noiembrie 2011 prin care textul a fost declarat neconstituţional fără să se evoce elemente noi faţă de cele examinate în materie şi temeiurile pentru care considerentele reţinute prin deciziile anterioare nu îşi păstrează valabilitatea.

Din cuprinsul Deciziei nr. 297 din 22 mai 2014 rezultă că Decizia a fost pronunţată într-o cauză în care petentul este conducătorul unei instituţii publice centrale cu atribuţii în materia examinării discriminărilor.

Profesia de avocat a resimţit un simptom de criză al dreptăţii care transpare din conţinutul celor doua decizii, evocate mai sus[45].

6. S-a consacrat constituţionalitatea prevederilor legale relative la primirea în profesia de avocat numai prin examen.

Prin decizia nr. 635 din 10 decembrie 1997 s-a respins excepţia privind pretinsul drept la exercitarea profesiei de avocat pe care îl are orice licenţiat al facultăţii de drept, cu motivarea:

Faptul că, pentru exercitarea unei profesii, fie ea şi liberală, se instituie obligativitatea promovării unui examen nu implică, sub nici o formă, afectarea liberei dezvoltări a personalităţii umane, ca principiu constituţional înscris în art. 1 alin. (3) din Constituţie. Această verificare constituie o modalitate firească de cunoaştere a gradului de profesionalism al unui candidat la o anumită funcţie, în vederea optimei ei exercitări. Simpla absolvire a unei instituţii de învăţământ superior reprezintă numai certificarea unei vocaţii pentru ocuparea funcţiei respective. De altminteri, astfel de verificări sunt cunoscute în multe profesii, nefiind nici pe departe o inovaţie a textului criticat din Legea nr. 51/1995… dispoziţiile art. 14 alin. 1 din Lege (care instituie regulă generală a accesului prin examen – n.ns.) instituie  un mod de selectare a viitorilor avocaţi, care nu introduce un privilegiu în favoarea unei categorii sociale, dezavantajând pe o alta; dimpotrivă, în calitate de candidaţi, toţi cei care doresc să profeseze avocatura se vor prezenta la examen pe o poziţie absolut egală, neexistând nici o discriminare… şi sunt menite să asigure substanţa unei corecte exercitări a dreptului de apărare instituit de art. 24 din Constituţie examenul reprezintă, în fapt, expresia cea mai elocventă a competitivităţii şi concurenţei economiei de piaţă.

Prin decizia nr. 171 din 10 decembrie 1998 a fost respinsă excepţia întemeiată pe solicitarea de interpretare a prevederilor Legii în sensul că judecătorul care a promovat examenul de admitere în magistratură nu trebuie să susţină şi un examen de primire în profesia de avocat, atunci când doreşte să exercite această profesie, invocându-se precedentul constituţional.

Acelaşi precedent a fost invocat pentru respingerea excepţiilor ce vizează neconstituţionalitatea regulii de primire în profesie cu examen prin deciziile nr. nr. 724 din 24 octombrie 2006[46],  513 din 20 iunie 2006[47], 751 din 26 octombrie 2006[48], 834 din 16 noiembrie 2006[49], 875 din 23 octombrie 2012[50] şi 949 din 13 noiembrie 2012.

Prin decizia nr. 949 din 13 noiembrie 2012 s-a subliniat că examinarea prevederilor relative la primirea în profesie cu scutire de examen, abrogate la data soluţionării excepţiei „sunt examinate pentru că produc efecte …. şi după ieşirea lor în vigoare”.

7. S-a constatat constituţionalitatea prevederilor legale relative la suspendarea din profesie pentru neplata taxelor şi contribuţiilor la bugetele barourilor, al Uniunii Naţionale a Barourilor din România şi al Casei de Asigurări a Avocaţilor.

Există dispoziţii legale care consacră expres sancţiunea suspendării avocatului din exerciţiul profesiei în caz de neplată totală sau parţială a taxelor şi a contribuţiilor profesionale către barou, către U.N.B.R. şi către sistemul propriu de asigurări sociale, timp de 3 luni de la scadenţa acestora şi până la lichidarea integrală a datoriilor.

Prin decizia nr. 406 din 14 iulie 2005[51], s-a statuat că instituirea prin legea care reglementează exercitarea profesiei de avocat a unor obligaţii pentru cei în cauză, precum şi a unor măsuri sancţionatorii faţă de cei ce încalcă regulile prevăzute este întru totul legitimă.

Referitor la invocarea art. 41 din Constituţie, Curtea constată că dreptul la muncă prevăzut de textul constituţional nu are legătură cu măsura suspendării din funcţie a unui avocat în cazul neîndeplinirii unor obligaţii prevăzute de lege, deoarece art. 1 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 prevede, referitor la categoria profesională a cărei activitate o reglementează, că „Profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonome, în condiţiile prezentei legi şi ale statutului profesiei”.

Curtea a constatat că prevederile legale criticate nu încalcă nici dispoziţiile art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. S-a reţinut că în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat asupra unor probleme de drept relevante şi în cauza de faţă, stabilind de principiu, în urma radierii unui avocat de pe lista avocaţilor, că un consiliu al Ordinului avocaţilor are „competenţa să statueze asupra unei contestaţii referitoare la un drept”. Pe de altă parte, Curtea a stabilit că, „în plus, consiliul Ordinului îndeplinea o funcţie jurisdicţională care se situa în prelungirea atribuţiilor sale în materie disciplinară”. (cazul H. contra Belgiei, 1981)

Prin decizia nr. 1096 din 22 noiembrie 2007[52], decizia nr. 242 din 19 februarie 2009[53], decizia nr. 1576 din 7 decembrie 2010[54], decizia nr. 237 din 15 martie 2012[55] s-au respins excepţiile de neconstituţionalitate ce vizau aceeaşi dispoziţie legală.

S-a statuat că suspendarea din profesie a avocatului pentru neplata totală sau parţială a taxelor şi a contribuţiilor profesionale este o sancţiune proporţională în raport cu scopul urmărit, şi anume executarea obligaţiilor profesionale ale avocatului.

S-a constatat că sancţiunea aplicată avocatului, pe de o parte, este disuasivă, fiind în măsură să îl determine să îşi modifice ulterior comportamentul şi, pe de altă parte, are un caracter temporar. O atare sancţiune are, practic, ca efect obligarea avocatului suspendat să îşi plătească taxele şi contribuţiile profesionale pentru a-şi putea relua activitatea avocaţială.

Obiter dictum, Curtea a reţinut că, de principiu, invocarea art. 53 din Constituţie în susţinerea excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate trebuie să se facă raportat la un drept sau libertate fundamentală pretins a fi încălcată, exigenţă constituţională pe care autorii excepţiei nu au respectat-o.

S-a reţinut că suspendarea din profesie a avocatului pentru neplata totală sau parţială a taxelor şi a contribuţiilor profesionale este o sancţiune proporţională în raport cu scopul urmărit, şi anume executarea obligaţiilor profesionale ale avocatului. O atare sancţiune are, practic, ca efect obligarea avocatului suspendat să îşi plătească taxele şi contribuţiile profesionale pentru a-şi putea relua activitatea avocaţială.

S-a reţinut că soluţia legislativă instituită prin dispoziţiile da lege criticate nu constituie o restrângere a exercitării dreptului de a profesa avocatura, ci o garanţie legală stabilită în scopul asigurării unui climat de ordine în valorificarea de către titulari a drepturilor şi intereselor legitime. Avocatura este un serviciu public, al cărui specific impune necesitatea prevederii, prin lege, a unor condiţii de exercitare a acestei profesii. Instituirea, prin legea care reglementează exercitarea profesiei de avocat, a unor obligaţii pentru cei în cauză, precum şi a unor măsuri sancţionatorii faţă de cei ce încalcă regulile prevăzute nu încalcă sub niciun aspect prevederile constituţionale invocate.

8. Sunt constituţionale prevederile legale relative la jurisdicţia profesiei

Prin decizia nr. 129 din 1 aprilie 2003[56] s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 din Lege potrivit cărora „Contestaţiile şi reclamaţiile privind onorariile se soluţionează de consiliul baroului. Deciziile consiliului baroului pot fi atacate cu plângere la Comisia permanentă, a cărei soluţie este definitivă”.

S-a statuat că această procedură prealabilă nu contravine dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, cel interesat având acces liber la justiţie.

S-a reamintit că în legătură cu legitimitatea constituţională a procedurilor administrativ-jurisdicţionale, Curtea Constituţională a stabilit prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, că „este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui asemenea proceduri destinate, în general, să asigure soluţionarea mai rapidă a unor categorii de litigii, descongestionarea instanţelor judecătoreşti de cauzele ce pot fi rezolvate pe această cale, evitarea cheltuielilor de judecată”. Totodată, Curtea a stabilit, prin aceeaşi decizie, că „existenţa unor organe administrative de jurisdicţie nu poate să ducă la înlăturarea intervenţiei instanţelor judecătoreşti, în condiţiile stabilite de lege”.

Curtea a statuat în Decizia nr. 24 din 4 februarie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 20 ianuarie 1998, că, inclusiv în situaţia în care legea nu prevede în mod expres calea de atac împotriva unui act administrativ, cel interesat se poate adresa instanţei de contencios administrativ.

S-a conservat soluţia din Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 2 mai 1995[57], prin care Curtea a constatat, printre altele, că dispoziţiile art. 27 alin. 2 din Legea nr. 51/1995 (având conţinut identic cu cel al actualului art. 31 din legea republicată) „sunt constituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că cei interesaţi au acces la justiţie în condiţiile legii”.

Prin decizia nr. 34 din 29 ianuarie 2004[58] s-a confirmat aceeaşi soluţie dată în contenciosul constituţional.

Prin decizia nr. 1641 din 10 decembrie 2009[59] s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 109 alin. 2, ale art. 399 alin. 3 din Codul de procedură civilă (1865) şi ale art. 31 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, cu motivarea că prin instituirea procedurii prealabile, ca de altfel în toate cazurile în care legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de exercitarea sa în cadrul unei anumite proceduri, nu s-a urmărit restrângerea accesului liber la justiţie.

S-a urmărit exclusiv, instaurarea unui climat de ordine, indispensabil, în vederea exercitării dreptului constituţional prevăzut de art. 21 din Constituţie. Astfel, se previn abuzurile şi se asigură protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte părţi. Reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept – subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor proceduri speciale, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite”.

9. S-a statuat constituţionalitatea prevederilor legale relative la excluderea din profesie a avocaţilor stagiari, respinşi de trei ori la examenul de dobândire a titlului profesional de avocat definitiv.

Prin decizia nr. 345 din 24 septembrie 2013[60] s-a respins excepţia deoarece s-au vizat prevederile legale iar soluţionarea unor asemenea aspecte ţine de competenţa instanţelor de judecată, iar prin decizia nr. 72 din 11 februarie 2014[61] s-a statuat că Statutul profesiei de avocat este un act administrativ normativ, emis în vederea organizării şi executării în concret a legii, în virtutea căruia iau naştere, se modifică sau se sting raporturi juridice. Ca atare, este supus controlului de legalitate, pe calea contenciosului administrativ, în conformitate cu normele de principiu prevăzute la art. 126 alin. (6) din Constituţie. Acelaşi regim îl urmează şi deciziile şi hotărârile adoptate de structurile şi organele de conducere stabilite prin Legea nr. 51/1995, care sunt acte asimilate actelor administrative.

10. Prin deciziile sale Curtea Constituţională a consacrat constituţionalitatea dispoziţiilor legale privind dobândirea titlului profesional de avocat şi a celor care prevăd sancţionarea penală a exercitării fără drept a profesiei de avocat

Cele mai multe decizii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate vizează problematica exercitării fără drept a profesiei de avocat.

Sunt identificate treizeci şi cinci de decizii pronunţate de Curtea Constituţională, de la 22 mai 1996 (decizia nr. 66/22 mai 1996) şi până la 18 martie 2014 (decizia nr. 144/18 martie 2014).

Prezentul demers nu îşi propune să analizeze fiecare din deciziile prin care s-au tranşat de către contenciosul constituţional aspectele invocate de persoane care ignoră deliberat şi încalcă legea.

Este semnificativă implicarea directă a Curţii Constituţionale în eradicarea unui fenomen grav cu repercusiuni greu de reparat pentru încrederea în avocat.

Toate deciziile Curţii Constituţionale sunt publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I. Se prezumă că ele sunt cunoscute obligatoriu de către magistraţi[62] (judecători, procurori) şi de către absolvenţii facultăţilor de drept.

Există în jurisprudenţa creată în contenciosul constituţional veritabile interpretări ale constituţionalităţii legislaţiei privind profesia de avocat cu privire la aspectele analizate.

10.1. Prin Decizia nr. 66 din 22 mai 1996[63] s-a decis că infracţiunea de exercitare fără drept a profesiei de avocat este o puternică garanţie care previne desfăşurarea de activităţi de asistenţă juridică de persoane necalificate, care scapă controlului profesional al baroului.

S-a statuat că prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 care dispun că numai membrii barourilor exercită profesia de avocat este în concordanţă cu art. 49 din Constituţie, care prevede restrângerea exercitării unor drepturi sau libertăţi prin lege, pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Consecinţa logică a acestor reglementări este reglementarea exercitării fără drept a profesiei de avocat.

Decizia a confirmat opinia Tribunalului Arad, potrivit căreia susţinerile Asociaţiei „Veritas Nova”, care promova „birourile asociative de jurisconsulţi” cărora cu încălcarea Constituţiei nu li se permitea exercitarea profesiei de avocat, sunt neîntemeiate în ceea ce priveşte încălcarea dreptului la asociere, reglementat de art. 37 alin. (1) din Constituţie, în vigoare la data deciziei.

Curtea Constituţională a menţinut dezlegarea sa anterioară, dată aceleiaşi probleme prin Decizia nr. 2/1993 potrivit căreia „dreptul la asociere se poate exercita numai cu respectarea legii, nu împotriva ei”

10.2. Prin Decizia nr. 391 din 14 octombrie 1997 s-a decis că nu este corectă teza potrivit căreia orice licenţiat în drept ar trebui să dobândească automat calitatea de avocat care să fie exercitată în multiple forme de organizare, iar examenele să fie necesare doar pentru dobândirea de grade profesionale. Teza a fost împărtăşită de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. 4/1997.

S-a reţinut că examenul de admitere în profesia de avocat este un mijloc de selectare pe criterii profesionale a specialiştilor care urmează să exercite profesia de avocat”.

Decizia nr. 391 din 14 octombrie 1997 reproduce prevederile art. 1 din Legea din 1923 privind profesia de avocat, art. 4 din Legea din 1931 privind profesia de avocat, care, tradiţional, au consacrat examenul de admitere în profesia de avocat ca o garanţie a exercitării calificate a dreptului la apărare prin avocat.

Curtea Constituţională a decis că „avocatura se desfăşoară de un Corp profesional selectat care funcţionează după reguli impuse de lege”.

S-a respins susţinerea că avocatura trebuie privită ca o activitate comercială. Teza nu a fost primită de Curtea Constituţională pentru că „toate legile de organizare a avocaturii cuprind reguli de acces, în special de pregătire profesională şi de moralitate”, incompatibile cu calitatea de comerciant.

10.3. Prin decizia 136 din 23 aprilie 2002[64] s-au evocat precedentele contenciosului constituţional prin care s-au respins excepţiile de neconstituţionalitate ale prevederilor legale care nu permit ca profesia de avocat să fie exercitată de orice jurist, fără discriminare.

Motivarea Încheierii dată de Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia penală, în dosarul nr. 404/2000 prin care instanţa a opinat că nu există discriminare, iar Legea nr. 51/1995 nu are scop abuziv a fost considerată corectă.

S-au indicat precedentele prin care s-a consacrat caracterul de „profesie legal reglementată” pentru profesia de avocat, decizia nr. 146 /7 octombrie 1999[65], decizia nr. 44/14 martie 2000[66], decizia nr. 97 / 29 iunie 1999[67].

S-a decis că infracţiunea de exercitare fără drept a profesiei de avocat este o consecinţă logică a întregii reglementări legale.

10.4. Prin decizia nr. 486 din 11 decembrie 2003[68] s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 51/1995 invocată cu motivarea că „prestaţia de reprezentare în procesul civil” ar trebui recunoscuta „pentru toţi absolvenţii facultăţilor de drept”, astfel cum a opinat Tribunalul Galaţi, Secţia civilă.

S-a respectat precedentul constând în decizia nr. 66/1996[69], decizia nr. 391/1997[70].

Surprinzător, decizia nr. 486 reţine că „activitatea avocatului se efectuează pe baza unui contract de mandat ce împrumută elementele contractului de antrepriză”, dar consacră corect că „incriminarea exercitării fără drept a profesiei de avocat este consecinţa logică a garantării constituţionale a dreptului la apărare prin asistarea de avocat, adică de o persoană care a dobândit această calitate în condiţiile prevăzute de lege”

10.5. prin Decizia nr. 233 din 25 mai 2004[71] s-a reţinut că „nu avocatul este obligat să adere la asociaţia unică a avocaţilor (Uniunea Avocaţilor din România), ci calitatea de membru al acesteia condiţionează practicarea profesiei”. S-a statuat că întreaga activitate a avocaţilor este de interes public, ceea ce impune o reglementare legală cuprinzătoare, în ceea ce priveşte dobândirea calităţii de avocat, formele de organizare, răspunderea disciplinară, nedemnităţile, incompatibilitatea.

Decizia a fost pronunţată în legătură cu dosarul nr. 3325/2002 al Curţii Supreme de Justiţie – Secţia civilă, în care s-a pronunţat, în final, desfiinţarea sentinţei Judecătoriei Alba Iulia, prin care s-a admis înfiinţarea asociaţiei „Figaro Potra”şi s-a acordat personalitate juridică acesteia. Statutul asociaţiei a prevăzut ilegal, înfiinţarea – pe cale privată – de barouri.

Decizia a consacrat autoritatea de lucru judecat în contenciosul constituţional a deciziei nr. 136 / 23.04.2002[72], care exclude înfiinţarea de barouri, altfel decât prin lege.

10.6. Prin decizia nr. 234 din 25 mai 2004[73] s-a statuat că Legea nr. 51/1995, în întregul ei, este menită să apere exercitarea profesiei de avocat de concurenţa nelegitimă din partea unor structuri sau persoane situate în afara cadrului legal.

Decizia s-a pronunţat în legătură cu Dosarul Curţii Supreme de Justiţie, Secţia civilă, prin care s-a admis recursul în anulare şi s-a desfiinţat hotărârea judecătorească prin care s-a admis înregistrarea Asociaţiei de binefacere „Bonis Potra” din Deva, care şi-a inclus în Statut dreptul de înfiinţa barouri.

10.7. Prin Decizia nr. 321 din 14 septembrie 2004[74] s-a decis că organizarea profesiei de avocat prin Lege este necesară pentru buna funcţionare a sistemului judiciar.

Decizia s-a pronunţat în cauza privind dizolvarea Filialei Băleşti – judeţul Gorj a Asociaţiei „Figaro Potra” iniţiată de Baroul Cluj, care s-a finalizat prin desfiinţarea Încheierii pronunţată de Judecătoria Târgu Cărbuneşti, judeţul Gorj, în dosarul nr. 9/PJ/2004, prin care s-a admis înfiinţarea acestei filiale, cu încălcarea Legii.

10.8. Prin Decizia nr. 88 din 10 februarie 2005[75] s-a statuat că opţiunea legiuitorului privind organizarea prin Lege a profesiei de avocat s-a făcut în scopul asigurării asistenţei juridice calificate … astfel că dobândirea calităţii de avocat şi înfiinţarea organelor profesiei sunt prevăzute în Legea specială, fără ca domeniul profesiei de avocat să se supună OG nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile.

În acelaşi sens a fost şi Încheierea care consemnează opinia Judecătoriei Salonta, în faţa căreia s-a invocat excepţia.

10.9. Prin Decizia nr. 260/12 mai 2005[76] s-a statuat că „deşi profesia de avocat este liberală şi independentă, exercitarea ei trebuie să se desfăşoare într-un cadru organizat, în conformitate cu reguli prestabilite, inclusiv prin aplicarea unor măsuri coercitive, raţiuni care au impus constituirea unor structuri organizatorice unitare şi prohibirea constituirii în paralel a unor structuri destinate practicării aceleiaşi activităţi, fără suport legal … avocatura este un serviciu public … nu este admisibilă reglementarea pe cale particulară a infrastructurii justiţiei”.

10.10. Prin Decizia nr. 688/20.12.2005[77] s-a stabilit că prin norme imperative legiuitorul a reglementat interdicţia utilizării în denumire a denumirilor specifice autorităţilor şi instituţiilor publice … cum este avocatura … legiuitorul dând prioritate interesului public.

10.11. Prin Decizia nr. 236/04.03.2008[78] s-a decis că avocatura este un serviciu public care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale … astfel că este justificată cerinţa de organizare şi funcţionare … inclusiv în asociaţii profesional – barouri şi reglementarea modului de dobândire a personalităţii juridice prin lege. Legea specială este legea în temeiul cărora barourile dobândesc personalitate juridică … deoarece activităţile acestuia contribuie la realizarea interesului public … situaţia se verifică şi pentru dobândirea personalităţii juridice în temeiul legii speciale de Uniunea Naţională a Notarilor Publici, Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti, Colegiul Naţional al Medicilor, …, deoarece toate acestea contribuie la realizarea interesului public.

În acelaşi sens este şi Decizia nr. 806/9.11.2006[79] prin care s-a statuat că avocatura este un serviciu public care funcţionează pe baza unei legi speciale.

În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 61 / 02 februarie 2006[80], Decizia nr. 200 / 02 martie 2006[81].

10.12. Decizia nr. 392/25.03.2008[82] valorifică decizia CEDO privind cazul Bota vs România[83] şi consacră expres că „dizolvarea asociaţiilor prin care s-a admis înfiinţarea barourilor altfel decât prin lege este corectă”, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 164 din 27 februarie 2007[84] şi Decizia nr. 392 din 25 martie 2008[85].

10.13. Fără explicaţii s-a ajuns ca neconstituţionalitatea înfiinţării barourilor sau a dispoziţiilor privind exercitarea profesiei de avocat exclusiv de membrii barourilor sa fie invocate în cereri de întrerupere a executării pedepsei, fără legătură cu Legea nr. 51/1995, şi chiar de inculpaţi trimişi în judecată penală. Este surprinzătoare opinia favorabilă admiterii excepţiei a unor instanţe. Exemplificăm cu Încheierea prin care Judecătoria Babadag a admis excepţia şi a decis sesizarea Curţii Constituţionale cu motivarea că „excepţia este premergătoare excepţiei nelegalei asistări” ridicate de apărătorul inculpatului (!), menţionată în Decizia nr. 879 din 30 noiembrie 2006[86].

Indicăm Decizia nr. 553 din 06 iulie 2006 , Decizia nr. 618 din 3 octombrie 2006[87], Decizia nr. 6 din 09 ianuarie 2007[88].

10.14. Prin Decizia nr. 150 din 10 februarie 2009[89] s-a statuat că art. 1 din Legea nr. 51/1995 prevede caracterul liberal şi independent al profesiei de avocat, iar art. 5 din aceasta dispune în legătură cu formele de organizare a activităţii, avocatul având opţiunea de a alege varianta în care îşi exercită profesia. „În concepţia legiuitorului, avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. […] Această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituţională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistenţe juridice calificate, iar normele în baza cărora funcţionează nu contravin principiilor constituţionale”. Cei care doresc să practice această profesie sunt datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta. Astfel se explică de ce condiţiile de organizare şi exercitare a profesiei de avocat sunt prevăzute într-o lege specială.

Curtea Constituţională a statuat constant în jurisprudenţa sa că profesia de avocat se poate exercita numai cu respectarea legii, şi nu împotriva ei, astfel că niciuna dintre prevederile constituţionale şi convenţionale invocate nu sunt nesocotite prin dispoziţiile de lege criticate. 

10.15. Prin Decizia nr. 1354 din 22 octombrie 2009[90] s-a reţinut că niciun considerent privind libertatea individuală, implicit cea de asociere, nu poate fi reţinut pentru înlăturarea art. 1 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, care dispune că profesia de avocat se exercită numai de către membrii barourilor. Art. 53 din Constituţie prevede că exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns prin lege, dacă aceasta se impune, între altele, pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Tocmai de aceea, garantând dreptul la apărare, Constituţia prevede în art. 24 alin. (2) că în timpul procesului părţile au dreptul la asistenţa unui avocat, înţelegând prin aceasta o persoană care are calitatea de avocat, dobândită în condiţiile prevăzute prin lege. Aceasta este o puternică garanţie care previne desfăşurarea unor activităţi de asistenţă juridică de către persoane necalificate şi care scapă controlului profesional al barourilor de avocaţi. În această lumină, incriminarea faptelor de exercitare nelegală a profesiunii de avocat, prevăzută în art. 25 din Legea nr. 51/1995, nu este decât consecinţa logică a reglementării legale, nefiind prin urmare de natură să aducă atingere prevederilor din Legea fundamentală cuprinse în art. 41 alin. (1) privind munca şi protecţia socială a muncii. S-a reţinut că în concepţia legiuitorului, avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. Această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituţională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistenţe juridice calificate, iar normele în baza cărora funcţionează nu contravin principiilor constituţionale, cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta. Astfel se explică de ce condiţiile de organizare şi exercitare a profesiei de avocat sunt prevăzute într-o lege specială. 

10.16. Prin Decizia nr. 1134 din 13 septembrie 2011[91] Curtea Constituţională a fost sesizată cu examinarea unei susţineri întreţinută incorect în spaţiul public potrivit căreia ar exista o „nelegalitate a incriminării pe temeiul Legii nr. 255/2004 ca urmare a vidului legislativ creat de Decizia Curţii Constituţionale nr. 109/2010”.

Excepţia a fost calificată de către Judecătoria Cluj-Napoca „ca fiind o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995, republicată, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 255/2004”.

Instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat excepţia a opinat că textele de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi art. 129, deoarece „printr-un act normativ nu se pot reglementa consecinţele unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, care conferă un drept sau creează cel puţin o speranţă legitimă unei părţi”.

Excepţia a fost respinsă cu motivarea că asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 s-a pronunţat prin mai multe decizii.

S-a exemplificat cu Decizia nr. 150 din 10 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 11 martie 2009.

S-a reţinut că „în concepţia legiuitorului, avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. […] Această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituţională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistenţe juridice calificate, iar normele în baza cărora funcţionează nu contravin principiilor constituţionale, cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta. Astfel se explică de ce condiţiile de organizare şi exercitare a profesiei de avocat sunt prevăzute într-o lege specială.

Curtea Constituţională a statuat constant în jurisprudenţa sa că profesia de avocat se poate exercita numai cu respectarea legii, şi nu împotriva ei”.

Este surprinzătoare opinia instanţei de drept comun, asociată controlului constituţionalităţii legii, care a ignorat dezlegarea anterioară a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 11 martie 2009, deşi argumentele invocate în susţinerea excepţiei erau identice.

10.17. Prin Decizia nr. 379 din 24 septembrie 2013[92] s-a statuat că normele în baza cărora funcţionează Uniunea Naţională a Barourilor din România nu contravin principiilor constituţionale. Faptul că accesul la profesia de avocat este condiţionat de satisfacerea anumitor cerinţe nu poate fi privit ca o îngrădire a dreptului la muncă sau a alegerii libere a profesiei şi că … normele în baza cărora funcţionează Uniunea Naţională a Barourilor din România nu contravin principiilor constituţionale, cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta. Tot cu acel prilej, Curtea Constituţională a statuat că dreptul de asociere se poate exercita numai cu respectarea legii, şi nu împotriva ei, astfel că nici acest drept, specific prin natura lui profesiilor liberale, nici dispoziţiile cuprinse în art. 40 din Constituţie nu sunt nesocotite. Curtea a reţinut totodată că, deşi avocatura este o profesie liberală şi independentă, exercitarea sa trebuie să se desfăşoare într-un cadru organizat, în conformitate cu reguli prestabilite, a căror respectare trebuie asigurată inclusiv prin aplicarea unor măsuri coercitive, raţiuni care au impus constituirea unor structuri organizatorice unitare şi prohibirea constituirii în paralel a altor structuri destinate practicării aceleiaşi activităţi, fără suport legal. O atare soluţie legislativă nu poate fi calificată însă ca venind în contradicţie cu dreptul de asociere.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

 

10.18. Prin Decizia nr. 412 din 8 octombrie 2013[93] s-a statuat că avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. S-a mai reţinut că această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituţională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistenţe juridice calificate, iar normele în baza cărora funcţionează nu contravin principiilor constituţionale, cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta. Curtea a constatat, de asemenea, că astfel se explică de ce condiţiile de organizare şi exercitare a profesiei de avocat sunt prevăzute într-o lege specială… Curtea a statuat că profesia de avocat se poate exercita numai cu respectarea legii, şi nu împotriva ei, iar faptul că accesul la profesia de avocat este condiţionat de satisfacerea anumitor cerinţe nu poate fi privit ca o îngrădire a dreptului la muncă sau a alegerii libere a profesiei.

„Distinct de cele arătate, Curtea constată că nu poate fi reţinută încălcarea prin dispoziţiile criticate a prevederilor art. 44 din Constituţie, întrucât nulitatea actelor de constituire şi de înregistrare de barouri în afara Uniunii Naţionale a Barourilor din România, prevăzută la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, şi încetarea de drept a efectelor oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare prevederilor legale, potrivit art. 113 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995, nu presupun pierderea patrimoniului persoanelor juridice în cauză, acestea urmând a fi dizolvate, iar apoi lichidate, potrivit art. 245-249 din Codul civil, precum şi dispoziţiilor speciale în materie.” 

10.19. Prin Decizia nr. 135 din 13 martie 2014[94] s-a reţinut că dreptul de asociere se poate exercita numai cu respectarea legii, şi nu împotriva ei, astfel că nici acest drept, specific prin natura lui profesiilor liberale, nici dispoziţiile cuprinse în art. 40 din Constituţie nu sunt nesocotite. Curtea a reţinut totodată că, deşi avocatura este o profesie liberală şi independentă, exercitarea sa trebuie să se desfăşoare într-un cadru organizat, în conformitate cu reguli prestabilite, a căror respectare trebuie asigurată inclusiv prin aplicarea unor măsuri coercitive, raţiuni care au impus constituirea unor structuri organizatorice unitare şi prohibirea constituirii în paralel a altor structuri destinate practicării aceleiaşi activităţi, fără suport legal. O atare soluţie legislativă nu poate fi calificată însă ca venind în contradicţie cu dreptul de asociere. 

10.20.  Prin Decizia nr. 144/18 martie 2014[95] s-a verificat neconstituţionalitatea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 potrivit căruia „Instanţele sunt obligate să verifice şi să se pronunţe asupra calităţii de reprezentant al unei persoane care se prezintă ca avocat, exercitând acte specifice acestei profesii şi folosind însemnele profesiei de avocat”.

S-a reţinut că, în realitate, instanţa care va face aplicarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, indiferent de materia în care aceasta este specializată – fie că este civilă sau penală, de contencios administrativ sau fiscal, de litigii de muncă şi asigurări sociale ori de dreptul familiei – nu se va pronunţa cu privire la săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a profesiei de avocat de către persoana care pretinde că ar avea calitatea de reprezentant al uneia dintre părţile dintr-un proces. Instanţa nu va face altceva decât să se asigure că partea reprezentată beneficiază de o apărare adecvată, realizată de o persoană calificată în domeniu, a cărei calitate de avocat este obţinută în condiţiile legii şi recunoscută ca atare, cu respectarea exigenţelor impuse pentru accederea în profesia de avocat stabilite prin Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

Aspectele referitoare la existenţa infracţiunii, stabilirea faptului că aceasta a fost săvârşită de cel acuzat şi aprecierea vinovăţiei acestuia pot forma, eventual, obiectul unui proces penal distinct, supus, la rândul său, exigenţelor dreptului la un proces echitabil impuse de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În consecinţă, nu se pune problema ca o instanţă civilă să pronunţe o hotărâre prin care să stabilească dacă o persoană este vinovată sau nu de săvârşirea unei infracţiuni, astfel că nu se poate avea în vedere o eventuală încălcare a dreptului la un proces echitabil, în condiţiile în care nu există nicio încălcare a regulilor procedurale referitoare la competenţa materială a instanţelor.

Dimpotrivă, textul de lege criticat oferă instanţelor de judecată cadrul legal pentru a veghea ca desfăşurarea fiecărui proces, indiferent de ramura de drept în care acesta a fost declanşat, să aibă loc cu respectarea dreptului la apărare, garanţie a dreptului la un proces echitabil. Prin aplicarea prevederilor de lege supuse controlului de constituţionalitate în cauza de faţă, instanţele se asigură că dreptul menţionat va fi materializat printr-un act profesional de calitate, apt să confere eficienţă şi efectivitate dreptului la apărare. Cu alte cuvinte, graţie textului de lege criticat, instanţa dispune de un cadru procedural optim care îi permite să depună diligentele necesare pentru ca persoana reprezentată, parte în proces, să aibă asigurat dreptul la apărare. Acesta este, aşadar, unul dintre mecanismele prin care legiuitorul a înţeles să dea eficacitate – în cadrul oricărui proces – prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora dreptul la apărare este garantat.

De altfel, ţinând cont de prevederile art. 2 alin. (3) şi art. 4 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, potrivit cărora “judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii”, chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că “se impune ca organele judiciare să ia nu numai măsurile necesare asigurării apărării învinuitului sau inculpatului în procesul penal, atunci când aceasta este obligatorie, potrivit legii, ci şi să observe ca asistenţa juridică să fie acordată de o persoană care a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, pentru că, altfel, asistenţa juridică acordată echivalează cu o lipsă de apărare” (a se vedea Decizia nr. XXVII din 16 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 14 noiembrie 2007, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la efectele asistării sau reprezentării părţilor în cadrul procesului penal de persoane care nu au dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995). Cu acel prilej, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că “asistenţa juridică acordată în procesul penal unui inculpat sau învinuit de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de apărare a acestuia”. În motivarea acestei decizii, instanţa supremă a reţinut următoarele; “corelativ cu dispoziţiile din Codul de procedură penală referitoare la asigurarea dreptului la apărare pentru învinuit sau inculpat, pe întreg parcursul procesului penal, precum şi la caracterul absolut al nulităţii de care sunt lovite actele îndeplinite în lipsa apărătorului atunci când prezenţa şi asistenţa juridică ce trebuie acordate de acesta sunt obligatorii, potrivit legii, prin Legea nr. 51/1995, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, sunt reglementate condiţiile exercitării profesiei de avocat”. Totodată, Înalta Curte a observat că, de vreme ce dispoziţiile Legii nr. 51/1995 – care are “caracter de lege specială cu privire la modul de exercitare a profesiei de avocat, conţin anumite cerinţe imperative, este de la sine înţeles că nu este posibilă îndeplinirea unei asemenea profesii în afara cadrului instituţionalizat de acea lege”.

Curtea Constituţională a reţinut prin Decizia nr. 150 din 10 februarie 2009[96], şi Decizia nr. 195 din 27 aprilie 2004[97], că atunci când, garantând dreptul la apărare, Constituţia prevede, în art. 24 alin. (2), că în timpul procesului părţile au dreptul la asistenţa unui avocat, înţelege prin aceasta o persoană care a dobândit calitatea de avocat în condiţiile prevăzute prin lege.

Curtea a statuat că se instituie astfel „o puternică garanţie care previne desfăşurarea unor activităţi de asistenţă juridică de către persoane necalificate şi care scapă controlului profesional al barourilor de avocaţi” (Decizia nr. 66 din 21 mai 1996[98]).

Curtea Constituţională a constatat că, în concepţia legiuitorului, avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege.

Scopul unei asemenea opţiuni a legiuitorului îl reprezintă asigurarea unei asistenţe juridice calificate, cei care doresc să practice profesia de avocat fiind datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta.

În acest sens, Curtea a observat că astfel se explică de ce condiţiile de organizare şi exercitare a profesiei de avocat sunt prevăzute într-o lege specială.

Prin Decizia nr. 806 din 9 noiembrie 2006[99], Curtea Constituţională a reţinut că, „deşi avocatura este o profesie liberală şi independentă, exercitarea sa trebuie să se desfăşoare într-un cadru organizat, în conformitate cu reguli prestabilite, a căror respectare trebuie asigurată inclusiv prin aplicarea unor măsuri coercitive, raţiuni care au impus constituirea unor structuri organizatorice unitare şi prohibirea constituirii în paralel a altor structuri destinate practicării aceleiaşi activităţi, fără suport legal.”

Prin Decizia nr. 321 din 14 septembrie 2004[100], Curtea a observat că organizarea exercitării prin lege a profesiei de avocat, ca de altfel a oricărei altei activităţi ce prezintă interes pentru societate, este firească şi necesară, în vederea stabilirii competenţei, a mijloacelor şi a modului în care se poate exercita această profesie, precum şi a limitelor dincolo de care s-ar încălca drepturile altor persoane sau categorii profesionale.

Curtea a reţinut, prin aceeaşi decizie, că, la fel ca în cazul reglementărilor specifice altor profesii, cum ar fi cele ale notarilor, medicilor sau experţilor, legea menţionată este menită „să apere libera exercitare a profesiei de avocat de concurenţa nelegitimă din partea unor persoane sau structuri situate în afara cadrului legal şi, pe de altă parte, să asigure dreptul la apărare al persoanelor care apelează la serviciul avocaţial pe calea garanţiilor oferite de organizarea şi exercitarea acestei profesii, în limitele stabilite de lege”.

Curtea Constituţională a apreciat, în acest sens, că „reglementarea prin lege a obligativităţii examenului de admitere şi a examenului de definitivare în profesia de avocat, a posibilităţii de a urma Institutul Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor, ca şi stabilirea unei anumite experienţe profesionale pentru a putea pune concluzii la instanţele superioare, constituie garanţiile exercitării corespunzătoare a acestei activităţi de interes public”.

Reproducerea considerentelor deciziei este importantă.

Pentru a fi explicită, Curtea a reţinut împrejurările relevante ale litigiului în care s-a invocat excepţia şi a statuat că „este improprie invocarea încălcării dreptului la un proces echitabil din perspectiva învederată de autoarea excepţiei. Această constatare rezultă din împrejurările de fapt ale cauzei. Astfel, într-o serie de procese, autoarea excepţiei, membru al „Baroului Gorj” înfiinţat de Filiala Băleşti Gorj a Asociaţiei „Figaro Potra”, şi-a asumat obligaţia de a reprezenta, în calitate de avocat, una dintre părţi, în virtutea textului de lege criticat, instanţele au procedat la verificarea calităţii sale de reprezentant. În urma acestei operaţiuni, instanţele au constatat lipsa calităţii de avocat a acesteia, ţinând seama de prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, potrivit cărora „profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România”, şi de cele ale art. 1 alin. (3) din aceeaşi lege, care interzic constituirea şi funcţionarea de barouri în afara Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

„Autoarea excepţiei a declanşat un proces al cărui obiect l-a constituit soluţionarea unei cereri de obligare a statului român la plata de daune morale în cuantum de 100.000 euro ca urmare a supunerii sale la tratamente inumane şi degradante, care, în opinia sa, au constat, în esenţă, în şicanele generate de ridicarea de către alţi avocaţi, apărători aleşi ai părţilor adverse celor pe care autoarea excepţiei intenţiona să le reprezinte, a excepţiei lipsei calităţii sale de reprezentant, potrivit art. 68 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 1865. Autoarea excepţiei a pretins că, în acest mod, precum şi prin insultele care i-au fost aduse de către aceştia în sălile de judecată i-a fost lezat dreptul la imagine şi reputaţie…

Curtea reţine că, din perspectiva aplicării textului de lege criticat în alte procese, respectiv în cele în care i s-a opus excepţia lipsei calităţii de reprezentant … nu se poate reţine existenţa interesului invocării, în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, a prevederilor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil prin prisma interesului părţii pe care intenţiona să o reprezinte într-un alt proces.

Este o constantă în practica Curţii Constituţionale dezlegarea potrivit căreia în sistemul de drept românesc există o situaţie particulară a profesiilor dotate cu organizaţii profesionale la care aderarea este obligatorie (ordine profesionale ale medicilor, avocaţilor etc.).

Restrângerea libertăţii de a alege asociaţia profesională este justificată de motivul legitim al organizării unei profesii. Aderarea obligatorie la o asociaţie profesională nu poate afecta existenţa dreptului de asociere, deci ea nu trebuie să se opună adeziunii la un organism profesional de natură distinctă (vezi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 23 iunie 1981, Lecompt, Van Leuven şi De Meyere c Belgia). Deciziile Curţii Constituţionale au invocat jurisprudenţa CEDO şi au reprodus decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului care s-a pronunţat asupra deciziei autorităţilor române de a dizolva un sistem asociativ care dubla organizarea profesională a avocaţilor prin înfiinţarea de „barouri de avocaţi” care nu făceau parte din Uniunea Avocaţilor din România. S-a constatat că ingerinţa era prevăzută de lege, că urmărea un scop legitim, care consta în apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor altor persoane, mai ales ale celor care fac apel la avocaţi pentru apărarea intereselor lor, că intervenţia statului este necesară într-o societate democratică şi este proporţională cu scopul urmărit şi că deci nu reprezintă o încălcare a art. 11 din Convenţie[101].*

În loc de concluzii

Aspectele particulare ale jurisprudenţei Curţii Constituţionale relative la Legea nr. 51/1995 evidenţiază că în cei douăzeci de ani de existenţă legislaţia de bază privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat este în acord cu exigenţele Legii fundamentale, chiar dacă dinamica iminentă evoluţiei social-economice, politice şi morale a societăţii şi dinamica evoluţiei profesiei de avocat permit analiza reglementărilor din unghiuri cât mai diferite.

Evoluţia stării de constituţionalitate a Legii nr. 51/1995 demonstrează că regulile consacrate în domeniul analizat sunt sigure. Revirimentele jurisprudenţei Curţii Constituţionale s-au produs prin raportare la reglementări survenite în domenii de interes pentru activitatea avocaţilor (domeniul conflictelor de interese), ori în funcţie de asimilarea valorilor constituţionale de noi realităţi sociale (domeniul interdicţiilor).

Interpretarea dispoziţiilor legale în conformitate cu Constituţia, consacrarea contextului jurisprudenţial comparat prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene pentru apărarea Drepturilor Omului, verificarea dialogului judecătorilor cu privire la reglementări exprese, demonstrează realismul deciziilor Curţii Constituţionale dar şi coerenţa şi consecvenţa interpretării reglementărilor esenţiale, ceea ce exclude echivocul, dubiul şi mai ales, ignoranţa privind reglementarea specifică profesiei de avocat.

Pentru situaţiile în care se constată un imobilism parlamentar sau guvernamental pentru a asigura, potrivit Constituţiei, conformitatea normelor declarate neconstituţionale cu Constituţia, prin modificarea sau abrogarea dispoziţiilor declarate neconstituţionale, aplicarea directă a normelor constituţionale relevante se impune. Prin decizia nr. 186/1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 213 din 16 mai 2000 s-a decis că instanţele judecătoreşti nu pot aştepta, pasiv, intervenţia legiuitorului în sensul modificării sau abrogării normelor declarate neconstituţionale, ci să facă direct aplicarea Constituţiei. Lipsirea de eficienţa normativă a reglementării declarate neconstituţională nu exclude starea de constituţionalitate care trebuie să caracterizeze ordinea juridică.

Disciplina jurisdicţională minimală obligă la observarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie potrivit cu care „România este stat de drept”.

În consecinţă, dezordinea juridică, perpetuarea fenomenului de jurisprudenţă neunitară asociat cu indisciplina jurisdicţională în materia interpretării şi aplicării corecte a Legii nr. 51/1995 nu se justifică nici din perspectiva constituţionalizării permanente a reglementărilor relevante ale Legii nr. 51/1995. 


[1] Decizia nr. 45/2 mai 1995, M. Of. nr. 90/ 20 mai 1995
[2] Pentru o sinteză a problematicii, a se vedea şi T. Toader, M. Safta – Legislaţia avocaţială reflectată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în Justiţia, Baroul Dolj, nr. 2/2014, pag. 16 şi urm.
[3] Decizia nr. 513/20 iunie 2006 (ref. La art. 16 1), în M. Of. nr. 598 / 11 iulie 2006; decizia nr. 1519/15 noiembrie 2011 [ref. la art. 21 al. (II)], M. Of. nr. 67 / 27 ianuarie 2012; decizia nr. 297 / 22 mai 2014 [art. 25 alin. (2)], M. Of. nr. 521/15.07.2014
[4] M. Of. Nr. 175 / 18.03.2010; acest caz particular impune o analiză mai amplă.
[5] I. Vida – Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti – factor de stabilitate a Constituţiei, www.ccr.ro (http://193.226.121.81/default.aspx?page=publications/buletin/7/vida)
[6] Lucian Mihai –  Curtea Constituţională: decizii de constatare a neconstituţionalităţii 1992-1998 în Cuvânt înainte, Editura Militară, Bucureşti, 1999, pag. 9
[7] În toate cazurile, prin decizii anterioare, excepţiile care vizau acelaşi text normativ au fost respinse
[8] Infra pct. 5
[9] Prezentul demers nu şi-a propus să trateze aspecte privind profesia de avocat cuprinse în Noul Cod de procedură civilă. Semnalăm că în afara deciziei prin care s-au declarat neconstituţionale prevederile legale care impuneau obligativitatea apărării prin avocat în recurs şi decizia nr. 485 din 25 septembrie 2014 privind dispoziţiile art. 48 alin. (2) din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, relative la avansarea remuneraţiei curatorului de către cealaltă parte, dispoziţii apreciate ca fiind constituţionale deoarece „privesc garantarea dreptului la apărare” şi nu o piedică împotriva accesului la justiţie. Comentariul unei astfel de soluţii implică un demers separat.
[10] Literatura juridică (a se vedea Dana Apostol Tofan, Comentariu la deciziile nr. 871 – 4 din 25 iunie 2010, Curierul judiciar nr. 7/2010, p. 391) a constatat că instanţa supremă nu a uzat de competenţa sa prevăzută de art. 146 lit. a) din Constituţie, decât în ceea ce priveşte Legea nr. 51/1995 şi legislaţia relativă la pachetul de măsuri privind drepturile salariale, dreptul la pensie şi alte drepturi băneşti, care au vizat direct interesele petentei.
[11] M. Of. nr. 598 din 12 iulie 2006
[12] M. Of. nr. 67 din 27 ianuarie 2012
[13] M. Of. nr. 469 din 10 iulie 2012
[14] M. Of nr. 614 din 15 iulie 2005
[15] M. Of. nr. 521 din 14.07.2014
[16] Anterior, Legea prevedea la art. 16 că, la cerere, putea fi primită în profesie, cu scutire de examen, persoana care era titularul diplomei de doctor în drept sau persoana care a îndeplinit funcţia de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puţin 10 ani cu condiţia de a nu-i fi încetat activitatea din motive disciplinare care îl fac nedemn pentru profesia de avocat.
[17] M. Of. nr. 175 din 18 martie 2010
[18] S-a convocat de urgenţă şedinţa extraordinară a Comisiei Permanente şi a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România în zilele de 12 – 13 februarie, deoarece era anunţat cu 60 de zile înainte examenul de primire în profesie (exclusiv pentru dobândirea calităţii de avocat stagiar) şi examenul de primire în profesie a persoanelor care au absolvit examenul de definitivat în alte profesii juridice, la Facultatea de Drept „Simion Bărnuţiu” a Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu în zilele de 24 şi 25 februarie 2010.
De asemenea, avocaţii care au încheiat stagiul de doi ani trebuiau să susţină examenul pentru dobândirea titlului de avocat definitiv, în perioada 17-21 februarie, în condiţiile în care examenul de definitivat era modificat, urmând ca acesta să se desfăşoare la nivel naţional, la cinci materii.
[19] M. Of. nr. 894 din 14 decembrie 2012
[20] M. Of. nr. 52 din 23 ianuarie 2013
[21] M. Of. nr. 202 din 9 aprilie 2013
[22] M. Of. nr. 598 din 11 iulie 2006
[23] M. Of. nr. 434 din 14 mai 2004
[24] M. Of. nr. 614 din 15 iulie 2005
[25] M. Of. nr. 90 din 12 mai 1995
[26] M. Of. nr. 60 din 5 februarie 2001
[27] M. Of nr. 434 din 14 mai 2004
[28] M. Of. nr. 715 din 23 octombrie 2007
[29] M. Of. nr. 434 din 14 mai 2004
[30] M. Of. nr. 161 din 16 martie 2009
[31] M. Of. nr. 379 din 4 iunie 2009
[32] M. Of. nr. 409 din 18 iunie 2010
[33] M. Of. nr. 434 din 14 mai 2004
[34] M. Of. nr. 614 din 15 iulie 2005,
[35] M. Of. nr. 715 din 23 octombrie 2007
[36] M. Of. nr.  din 27 ianuarie 2012
[37] M. Of. nr. 330 din 16 mai 2012
[38] M. Of. nr. 362 din 1 iunie 2013
[39] M. Of. nr. 603 din 5 iulie 2004
[40] M. Of. nr. 979 din 25 octombrie 2004
[41] M. Of. nr. 362 din 18 iunie 2013
[42] În speţă, ulterior sesizării Curţii Constituţionale, s-a admis cererea de anulare a deciziei Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România prin care s-a respins contestaţia formulată de autorul excepţiei împotriva hotărârii prin care Consiliul Baroului Bucureşti a respins ca inadmisibilă cererea de înscriere a acestuia pe tabloul avocaţilor incompatibili, după primirea sa în profesia de avocat, cu scutire de examen, iar instanţa a obligat Baroul Bucureşti să înscrie autorul excepţiei pe tabloul avocaţilor incompatibili.
[43] M. Of. nr. 854 din 24 noiembrie 2014
[44] M Of. nr. 521 din 14 iulie 2014
[45] Istoria trebuie să consemneze împrejurarea că în proxima şedinţă a Consiliului UNBR, după publicarea Deciziei nr. 1519 / 15 noiembrie 2011 în Monitorul Oficial al României, s-a decis în majoritate, ca dispoziţiile din Statutul profesiei care vizează interdicţia de exercitare a profesiei de avocat la instanţele şi la Parchetele unde soţul / ruda / afinul său funcţionează în calitate de judecător sau procuror să fie menţinute, chiar şi în lipsa suportului legal, cu conotaţia de deontologie profesională specifică regulilor de bună-practică incluse în Statut.
[46] M. Of. nr. 962 din 30 noiembrie 2006
[47] M. Of. nr. 598 din 11 iulie 2006
[48] M. Of. nr. 940 din 21 noiembrie 2006
[49] M. Of. nr. 46 din 22 ianuarie 2007
[50] M. Of. nr. 841 din 13 decembrie 2012
[51] M. Of. nr. 807 din 6 septembrie 2005
[52] M. Of. nr. 850 din 11 decembrie 2007
[53] M. Of. nr. 159 din 16 martie 2009
[54] M. Of. nr. 60 din 25 ianuarie 2011
[55] M. Of. nr. 281 din 27 aprilie 2012
[56] M. Of. nr. 255 din 12 aprilie 2003
[57] M. Of. nr. 90 din 15 mai 1995,
[58] M. Of. nr. 116 din 10 februarie 2004
[59] M. Of. nr. 26 din 13 ianuarie 2010
[60] M. Of. nr. 668 din 31 octombrie 2013
[61] M. Of. nr. 338 din 8 mai 2014
[62] Art. 252 din Codul de procedură civilă prevede expres obligativitatea cunoaşterii din oficiu a dreptului în vigoare în România şi, implicit, a textelor publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, inclusiv a tuturor deciziilor Curţii Constituţionale. Este exclusă eroare bazată pe necunoaşterea legii, astfel cum aceasta a fost constituţionalizată prin Deciziile Curţii Constituţionale.
[63] M. Of. nr. 325 din 5 decembrie 1996
[64] M. Of. nr. 461 din 28 iunie 2002
[65] M. Of. nr. 628/23 decembrie 1999
[66] M. Of. nr. 328 / 14 iulie 2000
[67] M. Of. nr. 505 / 15 octombrie 1999
[68] M. Of. nr. 43 / 19 ianuarie 2004
[69] M. Of. nr. 325/ 5 decembrie 1996
[70] M. Of. nr. 143/8 aprilie 1998
[71] M. Of. nr. 603 din 05 iulie 2004
[72] M. Of. nr. 461 din 28 iunie 2002
[73] M. Of. nr. 532 din 14 iunie 2004
[74] M. Of. nr. 1144 din 3 decembrie 2004
[75] M. Of. nr. 163 din 23 februarie 2005
[76] M. Of. nr. 548 din 28 iunie 2005
[77] M. Of. nr. 114 din 17 februarie 2006
[78] M. Of. nr. 243 din 28 martie 2008
[79] M. Of. nr. 29 din 17 ianuarie 2007
[80] M. Of. nr. 176 din 23 februarie 2006
[81] M. Of. nr. 299 din 3 aprilie 2006
[82] M. Of. nr. 309/21.04.2008
[83] Bota c/Roumanie, 12 octombrie 2004, vezi Bîrsan., C., Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii pe articole. Vol. I. Drepturi şi libertăţi, C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 836-837
[84] M. Of. nr. 203 din 26 martie 2007
[85] M. Of. nr. 309 din 21 aprilie 2008
[86] M. Of. nr. 40 din 19 ianuarie 2007
[87] M. Of. nr. 873 din 25 octombrie 2006
[88] M. Of. nr. 79 din 01 martie 2007
[89] M. Of. nr. 152 din 11 martie 2009
[90] M. Of. nr. 844 din data de 7 decembrie 2009
[91] M. Of. nr. 710 din data de 7 octombrie 2011
[92] M. Of. nr. 731 din data de 27 noiembrie 2013
[93] M. Of. nr. 712 din data de 20 noiembrie 2013
[94] M. Of. nr. 321 din data de 5 mai 2014
[95] M. Of. nr. 341 din 09 mai 2014
[96] M. Of. nr. 152 din 11 martie 2009
[97] M. Of. nr. 532 din 14 iunie 2004
[98] M. Of. nr. 325 din 5 decembrie 1996
[99] M. Of. nr. 29 din 17 ianuarie 2007
[100] M. Of. nr. 1.144 din 3 decembrie 2004
[101] Bota c/Roumanie, 12 octombrie 2004, vezi Bîrsan., C., Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii pe articole. Vol. I. Drepturi şi libertăţi, C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 836-837


Av. dr. Gheorghe FLOREA
Președinte Uniunea Națională a Barourilor din România


Nota JURIDICE.ro: Pentru textul integral al deciziilor Curții Constituționale cu privire la dispoziții ale Legii nr. 51/1995 click aici.