2,179 citiri

Dreptul la minciună?  

poza 2În cadrul rubricii sale Idées d’été, sub titlul La vérité si je mens, prestigiosul jurnal francez Le Monde a întreprins o anchetă insolită, dar de mare interes, cu ajutorul a șase personalități din tot atâtea domenii de activitate, pe tema Comment affronte-t-on la vérité dans l’exercice de son métier? Pentru profesia de avocat, sarcina de a aborda subiectul, atât de sensibil și de particular pentru apărătorii la bară a revenit maestrului François Saint-Pierre (membru al Baroului din Lyon, specializat în drept penal, autor al mai multor lucrări, printre care și Avocat de la défense – 2008), iar expozeul său a apărut în numărul din 29 iulie a.c. al cotidianului parizian, sub sugestivul titlu Le droit au mensonge.

Este, desigur, o situație în care suntem puși mulți dintre noi, nu de puține ori din păcate, și din care încercăm să ieșim cu bine, prin a efectua o apărare efectivă și eficientă, respectând, pe cât posibil, adevărul faptelor, în așteptarea unei decizii drepte din partea instanței. Pentru a-și ilustra ideile, avocatul francez începe prin a relata o cauză proprie: cea în care, în aprilie 2014, în fața Curții cu jurați din Rennes a apărat un bărbat care, de mai mulți ani, își clama nevinovăția față de un omor pentru care era acuzat până când, în a treia săptămână a procesului, a depus mărturie propriul fiu care, nici mai mult, nici mai puțin, avea să afirme că tatăl său i-a mărturisit că el a comis respectiva crimă! Și atunci când a lăsat să se înțeleagă că și avocatul său era, în mod natural, la curent cu această situație, în întreaga sală s-a auzit un murmur de indignare! Astfel s-a născut teribila supoziție de minciună a apărătorului, cu atât mai apăsătoare cu cât punea oarecum în discuție prestigiul unei cariere de succes. Orice explicații care se puteau aduce în speță, prin împrejurările sale concrete, „nimic nu mă exonera de reproșul de cinism”, afirmă maître F. Saint-Pierre, dar concluziona cu prudență: „Ca orice avocat, m-am întreținut cu clientul meu sub pecetea secretului profesional. El mi s-a destăinuit, am ales o strategie de apărare pe care apoi am aplicat-o, cu succese și eșecuri. Nu mi-a mărturisit mie, avocatul său, adevărul? Dar la această întrebare niciun avocat nu are dreptul să răspundă. Dacă ar face-o, ar fi radiat imediat din barou. În schimb, fiecare avocat e liber de a accepta ori nu cauza clientului său”.

Deznodământul procesului nu e greu de bănuit: condamnarea acuzatului și, respectiv, experiența profesională dură trăită astfel de apărătorul său ales!

Cu o atare situaţie s-a confruntat și subsemnatul, poate chiar mai insolită și mai severă în datele sale concrete când, în urmă cu câțiva ani, într-o celebră cauză de corupție în fotbal, la ultimul termen de judecată, în recurs (apel), acuzatul principal și-a schimbat radical declarațiile, susținând că abia atunci a spus adevărul și retractând tot ceea ce susținuse anterior și pe care se construise până atunci, în mod evident, întreaga apărare! Cum „surpriza” a reprezentat un șoc pentru toată lumea, nu am mai avut timp să ne gândim la „complicitatea morală”, la minciuna care ne putea fi imputată, în primul rând de către magistrați, trebuind să ne repliem rapid la noua stare de fapt care se prefigura și să însăilăm apărarea cuvenită! Sentimentele încercate și reflecțiile asupra evoluțiilor demersului judiciar arată un joc particular, lipsit de scrupule și, ca atare, unul care nu impunea preocupări, și cu atât mai puțin remușcări, moral-profesionale din partea majorității apărătorilor implicați în cauză.

Acceptarea minciunii în pretoriul justiției este o dezbatere la fel de veche precum meseria de avocat! În Antichitate, dacă Platon, în Gorgias, interzicea folosirea retoricii pentru a înșela justiția, Cicero considera că apărarea „este o artă care se bazează pe minciună, care parvine rareori la cunoașterea a ceea ce e adevărat, care caută să exploateze opiniile și adesea chiar erorile umane”. Mai târziu, întâlnim o apreciere puțin măgulitoare a Sfântului Augustin asupra activității avocatului: „Această profesie în care cu cât minți mai mult, cu atât ai mai mult succes”, iar Thomas Morus în a sa Utopia mergea până la a propovădui eliminarea sa din viața societății! Mai aproape de zilele noastre, un exemplu celebru rămâne cel al reputatului avocat francez Maurice Garçon (1889–1967), destăinuit în Jurnalul său, publicat recent (2015), care, imediat, după cel de-al Doilea Război Mondial, l-a apărat pe Réne Hardy, un rezistent care fusese acuzat de a fi livrat pe Jean Moulin poliției germane, la Caluire în iunie 1943. A doua zi de la achitarea sa a aflat că inculpatul fusese reținut, apoi pus în libertate de Gestapo, cu câteva zile înainte de arestarea șefului rezistenței franceze, fapt asupra căruia a înțeles să tacă în timpul procesului. Garçon se justifica în memoriile sale arătând că Hardy l-a mințit și pe el, dar că minciuna sa era acceptabilă prin necesitatea apărării sale, căci dacă ar fi spus adevărul nu ar fi fost niciodată achitat! Același avocat care, devenit moralist, avea să scrie într-una din lucrările sale că un „apărător care ar ști clientul său vinovat nu are dreptul de a uza de retorică pentru a încerca să demonstreze o inocență pe care ar ști-o contrară adevărului”, avea să recunoască, confruntat cu dificultățile procesului, un „drept moral la minciună”.

Așadar, cu o asemenea moștenire de aprecieri, este greu astăzi, dacă nu aproape imposibil, a găsi o soluționare a ecuației: a apăra un acuzat și a spune adevărul! Să nu uităm, înainte de toate, că în pretoriul judiciar avocatul are o funcție precisă, așa cum deja remarcase Tacit în Annalele sale: „A împiedica un om să fie la discreția forței!”, adică a arbitrariului, abuzului de putere ori erorii judiciare.

Așa cum sublinia maître Saint-Pierre în articolul din Le Monde, această misiune este esențială nu numai pentru persoana pe care el o apără, ci pentru toți, pentru întreaga societate, întrucât sunt drepturi care se află în joc în fiecare proces. Într-o cauză de defăimare, continuă el, dincolo de elementele de fapt, este libertatea de expresie care se judecă; atunci când un avocat contestă legalitatea ascultărilor telefonice, el o face în numele dreptului la secret, la confidențialitate, contra celui al statului de a ști totul despre toată lumea! Ca atare, nu îi vom cere acestuia să jure să spună adevărul, nici să asigure că și clientul său îl zice, căci se consideră a exista o valoare superioară adevărului datorat judecătorilor: siguranța persoanelor, în sensul garantării drepturilor lor fundamentale. Și aceasta pentru că, chiar într-o democrație autentică, cu tradiții puternice, puterea comportă întotdeauna un risc de… abuz de putere! Specific unui stat de drept este tocmai faptul de a fixa reguli care să limiteze posibilitatea și amploarea acestui abuz și de a încredința judecătorilor grija de a le face să fie respectate. După cum avocaților le revine sarcina de a cere întotdeauna, în numele clienților, ca ele să fie respectate, oricare ar fi acuzația.

De acord cu confratele francez, o atare ierarhie relativă a valorilor nu are nimic imoral, dimpotrivă, reprezintă condiția salvării drepturilor și libertăților fundamentale, atunci când acestea sunt pe nedrept amenințate. De altfel, într-o lucrare publicată în urmă cu mai bine de 220 de ani, cu titlul semnificativ Le Droit de mentir (1796), Benjamin Constant explica o asemenea teză arătând că „a spune adevărul este o îndatorire care, dacă ar fi percepută într-un mod absolut și izolat, ar face orice societate imposibilă” și, în consecință, minciuna poate să fie uneori legitimă.

Dintr-o asemenea perspectivă, pentru a-și îndeplini această misiune, poate e paradoxal, dar e necesar ca avocații să se bucure de un statut special, cu privilegii precum: secretul profesional, în numele căruia au dreptul de a se întreține în mod confidențial cu clienții lor fără ca nimeni, nici măcar magistrații, să poată să-i asculte, ori așa-zisa imunitate judiciară, în temeiul căreia pot să se exprime liber în fața instanțelor, fără riscul de a fi ei înșiși urmăriți. Totodată, printre îndatoririle ținând de domeniu, avocatul francez invocă interdicția formală „de a da cu știință judecătorului o informație falsă ori de natură a-l induce în eroare”, altfel spus de a inventa probe, „fapte alternative”, a influența martorii ș.a. Nu în ultimul rând, toți avocații au o deontologie profesională pe care trebuie să o respecte cu strictețe, în litera și spiritul său, în afara căreia nu sunt decât simple persoane fizice.

Să nu uităm, de asemenea, că în condițiile lumii zbuciumate de azi, unele legislații, precum cea românească, impun avocatului obligaţia de a denunţa anumite infracţiuni, despre a căror săvârşire iau cunoştinţă în cadrul exercitării profesiei.

Chestiunea este, desigur, mult mai complexă. Ea ridică, printre altele, problema raportului dintre conștiința personală și cea profesională, dacă ele pot și trebuie să fie separate ori, dimpotrivă, coexistă, se potențializează reciproc. O dialectică decisivă, care poate ține de esența însăși a profesiei de avocat. Într-adevăr, el trebuie să susțină, să argumenteze și cum o va face dacă nu e convins de ceea ce spune? Să nu uităm că viața de avocat nu este cea de actor, de film sau de teatru, el nu acționează pe scenă, ci în pretoriul justiției, e cea a realului, adeseori în toată duritatea sa. Una este a încerca să obții cel mai bun rezultat, ori, mai exact, cea mai bună reglare a cauzei, alta este de a vrea să câștigi cu orice preț, gata de a folosi toate mijloacele pentru a ajunge la acest scop.

Această metodă în care „numai rezultatul final contează” are limitele sale. Pe de o parte, este posibil și chiar probabil ca judecătorul să nu fie convins, dacă mesajul nu i se pare „adevărat”, iar, pe de altă parte, avocatul este supus deontologiei profesionale; el rămâne liber să-și exercite profesia sub rezerva respectării normelor profesiei sale, a eticii aferente ei.

Etica avocatului, între „conștiință” și „independență” devine astfel provocarea dominantă în soluționarea problemei.

Desigur, marea și eterna problemă a adevărului, fie el și cel judiciar, este pururea una deschisă, începând cu celebra întrebare fără răspuns a lui Ponțiu Pilat, rămasă așa până în zilele noastre. S-ar putea spune că într-un proces fiecare dintre părți, dintr-o perspectivă subiectivizantă, are adevărul său, iar conținutul ultim este configurat de judecător, luând în considerare toate aceste contribuții. În orice caz, în arena judiciară lupta pentru aflarea adevărului de speță, cel al faptelor concrete, reprezintă efortul principal și prealabil, în urma și în baza rezultatelor căruia se va pronunța dreptul, o hotărâre judecătorească care însă se va limita la a „ține loc de adevăr”, unul personal și relativ, dar nerevizuibil sub puterea autorității de lucru judecat.

În același timp, în mod tot mai evident nu mai putem rupe problema „minciunii scuzabile” aferentă câmpului judiciar, de contextul general al afirmării erei post-adevărului și al generalizării mizelor sale. Într-adevăr, în condițiile în care globalizarea mass-mediei, în frunte cu internetul, pune accentul pe transmisia rapidă a informației și a mesajului care provoacă emoție, furie, bucurie sau disperare, fără o verificare rezonabilă a veridicității sale, are loc și o reevaluare a abordării problemei adevărului, pornind de la cea filosofică și continuând cu praxiologia și formele sale de reflectare specifică.

…Rămâne însă și întrebarea: există un drept la minciună? Chiar dacă nu consacrat legal expres și garantat efectiv, el se exercită și manifestă, adeseori, mai mult sau deloc justificat!

Prof. univ. dr. Mircea Duțu, avocat