Din nou despre incidența neconstituționalității parțiale a infracțiunii de abuz în serviciu asupra pedepselor definitive

ESSENTIALS-Valerian-CiocleiChestiune de drept[1]

Subsemnatul Valerian Cioclei,

Profesor universitar doctor la Departamentul de Drept penal al

Facultății de Drept a Universității din București

La solicitarea ÎCCJ Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

În cauza înregistrată sub nr. 2090/1/2017 și

În baza art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) C. proc. pen.

am formulat prezenta

OPINIE JURIDICĂ

Cu privire la următoarea chestiune de drept:

Dacă în conținutul sintagmei „lege de dezincriminare” sunt avute în vedere și situațiile în care legiuitorul nu a intervenit în cazul declarării neconstituționale a dispozițiilor unei prescripții normative, cum este cazul în speță al art. 246 Cod penal 1968, respectiv art. 297 Cod penal cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Problema de drept avută în vedere

În esență, chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanța supremă se referă tot la incidența neconstituționalității parțiale a infracțiunii de abuz în serviciu asupra pedepselor definitive, ca și în cazul sesizării înregistrată sub nr. 1998/1/2017, la Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al ÎCCJ.

Astfel, cauza care a generat chestiunea de drept în discuție se referă la o persoană condamnată, printr-o hotărâre rămasă definitivă, la pedeapsa de 3 ani închisoare cu suspendare, pentru comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, în condițiile în care, în sarcina sa, instanțele care au dezbătut fondul cauzei au stabilit că îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu a constat în încălcarea atribuțiilor trasate printr-o dispoziție a directorului general, ce completa fișa postului.

Ca și în cazul similar la care m-am referit mai sus, în primă instanță, condamnatului i-a fost respinsă contestația la executare, cu motivația că: „ (…) decizia Curții Constituționale nr. 405/2016 nu are efectul unei legi modificatoare și nici al unei legi penale noi, întrucât prin această decizie se stabilește sensul constituțional al textului, fără a fi schimbat însăși conținutul normei. Astfel, instanța opinează în sensul că decizia Curții Constituționale nu modifică textul de lege, iar efectul ei nu poate fi catalogat ca fiind dezincriminator”. Soluția a fost contestată de condamnatul petent, iar Tribunalul învestit cu soluționarea acestei contestații a sesizat instanța supremă cu chestiunea de drept menționată anterior.

În încheierea de sesizare, Tribunalul și-a exprimat punctul de vedere cu privire la chestiunea de drept ridicată în sensul că: „sintagma lege de dezincriminare are în vedere toate situațiile care privesc dezincriminarea expresă sau tacită, ambele fiind voința legiuitorului, inclusiv situația în care, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1994 cu modificările ulterioare, legiuitorul nu intervine pozitiv în respectarea deciziei instanței de contencios constituțional. Deciziile Curții Constituționale sunt decizii de admitere și respingere, legiuitorul nefăcând deosebire între decizii de admitere totală sau parțială a neconstituționalității unui text sau sintagmă dintr-o lege sau act normativ. Considerentele deciziilor Curții Constituționale de admitere a unei excepții de neconstituționalitate sunt general obligatorii pentru instanțe și legiuitor, organele judiciare având obligația de a aplica legea nu de a o interpreta. Apreciem că, în cauză, s-ar impune aplicarea art. 595 alin. (1) Cod procedură penală și în ipoteza neintervenirii legiuitorului în mod pozitiv în urma adoptării Deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale, în caz contrar putându-se crea situații de discriminare între persoane aflate în aceeași situație juridică dar care au fost trimise în judecată în mod separat sau pentru fapte similare la intervale de timp diferite, nemaiputându-se discuta de previzibilitatea legii astfel cum este definită în art. 7 din CEDO”[2].

Deși întrebarea adresată instanței supreme are o formulare diferită, mai generală, așa cum am anticipat de la bun început, chestiunea de drept este aceeași cu cea înregistrată sub nr. 1998/1/2017, la Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al ÎCCJ. Cu privire la respectiva problemă de drept am formulat deja o Opinie juridică, concluzionând că: În interpretarea art. 4 Cod penal, intră sub incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15.06.2016, fiind dezincriminată, fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte prin încălcarea unui act normativ care nu are putere de lege, în situaţia în care acest lucru este constatat printr-o hotărâre penală definitivă[3].

Deoarece problemele de drept sunt identice, soluția de principiu propusă își menține valabilitatea, ca și argumentele pe care m-am bazat și pe care, firește, nu le voi relua, ele putând fi consultate în Opinia indicată anterior.

Vreau doar să subliniez, cu acest prilej, valabilitatea argumentului propus de instanța de sesizare, în prezenta cauză, argument ce are în vedere crearea unor situații discriminatorii, în cazul în care dezincriminarea ar opera doar pentru cauzele aflate în curs, nu și pentru cele definitiv judecate. O asemenea interpretare ar fi nu doar neconvențională, așa cum s-a subliniat deja, cu referire la art. 7 din CEDO, ci și neconstituțională, având în vedere dispozițiile art. 16 alin.(1) din Constituție, care stabilește că: „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări”. Or, în mod evident, dacă dezincriminarea s-ar aplica doar cauzelor aflate în curs de judecată, nu și celor pentru care s-a pronunțat o hotărâre de condamnare definitivă, în situația unor fapte comise în aceeași perioadă, dar care din motive diverse au fost soluționate la momente de timp diferite, s-ar crea o situație discriminatorie pentru persoanele care au fost deja judecate. S-ar ajunge la o situație paradoxală: pentru două fapte identice, comise în aceeași zi de inculpați diferiți, într-o cauză rezolvată cu celeritate, poate și cu contribuția inculpatului, acesta va rămâne cu o soluție de condamnare, iar în cealaltă cauză, tergiversată, poate și cu contribuția inculpatului, acesta va fi „premiat” prin dezincriminare!!! Unde ar fi egalitatea în fața legii într-o astfel de ecuație?

Prin urmare, având în vedere considerentele exprimate deja cu prilejul Opiniei formulate în legătură cu chestiunea de drept similară amintită mai sus, precum și argumentul legat de principiul constituțional al egalității în drepturi la care m-am referit anterior, apreciez că: în conținutul sintagmei „lege de dezincriminare” sunt avute în vedere și situațiile în care legiuitorul nu a intervenit în cazul declarării neconstituționale a dispozițiilor unei prescripții normative, cum este cazul în speță al art. 246 Cod penal 1968, respectiv art. 297 Cod penal cu referire la art.132 din Legea nr. 78/2000.


[1] Opinia juridică ce formează conținutul acestui articol a fost trimisă prin intermediul Departamentului de Drept penal al Facultății de Drept a Universității din București Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al ÎCCJ la data de 25.08.2017.
[2] Cu privire la aspectele menționate și citatele redate a se vedea Încheierea de sesizare aici.
[3] A se vedea în acest sens, V. Cioclei, Incidența neconstituționalității parțiale a infracțiunii de abuz în serviciu asupra pedepselor definitive. Chestiune de drept, disponibil aici.


Prof. univ. dr. Valerian Cioclei
Avocat, Partner of Counsel al S.C.A. “Zamfirescu, Racoţi & Partners”