Probleme de drept privind răspunderea disciplinară pentru încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții aplicabile judecătorilor și procurorilor. Privire specială asupra cumulării de “funcții”

ESSENTIALS-Lucian-Mihai1. OBIECTUL STUDIULUI. SCURTĂ ENUNȚARE A CONCLUZIILOR ACESTUIA

[1] Prezentul studiu[2] are ca obiect unele probleme de drept care în practica administrativă și jurisdicțională primesc rezolvări contrare dispozițiilor constituționale și legale aplicabile.

[2] Aceste probleme de drept se ridică în situația în care, în mod cumulativ:

(a) un judecător sau procuror este supus acțiunii disciplinare în vederea sancționării pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor[3], text conform căruia „Constituie abateri disciplinare: […] b) încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii”[4];

(b) „incompatibilitatea” pentru care se exercită sancțiunea disciplinară respectivă nu face parte din categoria incompabilităților reglementate de art. 41 și urm. din Codul de procedură civilă sau de art. 64 și urm. din Codul de procedură penală[5], ci este o așa-numită „incompabilitate în funcție” (așadar, care „afectează însăși calitatea de judecător sau procuror [iar nu] doar dreptul judecătorului de a soluționa o anumită cauză civilă.”)[6].

[3] Potrivit dispozițiilor legale aplicabile (art. 47-51 passim din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii), competența de soluționare a acestei acțiuni disciplinare aparține „secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii” („Secția pentru judecători în materie disciplinară”, respectiv „Secția pentru procurori în materie disciplinară”)[7], a cărei hotărâre este supusă recursului soluționat printr-o hotărâre definitivă de „Completul de 5 judecători ai Înaltei Curți de Casație și Justiție” (în continuare, după caz: „ÎCCJ”, „CSM”, „Completul de 5 Judecători”, „Secția pentru Judecători în materie disciplinară”, „Secția pentru Procurori în materie disciplinară”).

[4] Principalele concluzii la care am ajuns prin intermediul acestei analize juridice sunt următoarele:

A) În prezent, practica administrativă și jurisdicțională este în sensul că pentru judecători și procurori[8] este permisă desfășurarea numai a acelor alte activități (i) care constituie „funcții didactice în învățământul superior” sau (ii) care sunt asimilate unor asemenea funcții printr-o interpretare lato sensu a sintagmei constituționale și legale respective realizată, de regulă, pe calea unei „hotărâri de principiu” emise de Plenul CSM. Așadar, în această abordare se prezumă că este interzisă orice altă activitate desfășurată de judecători sau procurori dacă acea altă activitate nu este aferentă „funcțiilor didactice din învățământul superior” sau nu este asimilată unor asemenea funcții prin lege specială (sau, cel mai adesea, prin hotărâre emisă de Plenul CSM).

B) Această poziție este însă fundamental eronată, realitatea impusă de dispozițiile constituționale și legale relevante fiind aceea că există o prezumție în sensul că judecătorii și procurorii pot desfășura legal nu numai activitățile rezultând din „funcții didactice din învățământul superior”, ci orice altă activitate (i) care nu constituie o „funcție” și (ii) în raport cu care nu există „conflict de interese” conform prevederilor legale aplicabile.

C) Pentru a ajunge la această din urmă concluzie, este necesar ca dispozițiile constituționale și legale referitoare la cumularea de „funcții” să nu mai fie interpretate extensiv, așa cum se procedează în prezent în practica administrativă și jurisdicțională, ci restrictiv – întrucât respectivele dispoziții constituționale constituie o excepție de la principiul constituțional al dreptului neîngrădit la muncă, instituind o restrângere a exercitării acestui drept fundamental.

D) Dispozițiile legale emise în acest domeniu au caracter constituțional numai în măsura în care prin conținutul lor normativ nu realizează o aplicare extensivă a dispozițiilor constituționale referitoare la cumularea de „funcții”. Astfel, prin „altă funcție publică sau privată” (cu care este interzis să fie cumulată funcția de judecător sau procuror) se înțelege numai acea altă activitate de natură publică sau privată prestată în mod regulat și organizat într-o instituție (organizație), în schimbul unei remunerații. Alte cumulări, cu privire la alte activități decât cele aferente unei „funcții”, nu pot fi interzise judecătorilor sau procurorilor prin lege (sau – cu atât mai puțin – prin acte normative cu putere juridică inferioară), excepție făcând situațiile în care există conflict de interese.

E) Plenul CSM nu are dreptul de a emite „hotărâri de principiu”/„hotărâri de interpretare lato sensu” în ceea ce privește reglementarea sau interpretarea reglementărilor referitoare la cumularea de „funcții” al judecătorilor și procurorilor. Hotărârile deja emise sunt lovite de nulitate absolută și nu produc efecte juridice valabile.

2. Cadrul juridic aplicabil

2.1 Dispoziții constituționale și legale. Sfera dispozițiilor legale

[5] Dintre dispozițiile constituționale și dispozițiile legale referitoare la răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor, numai o parte prezintă relevanță pentru obiectul prezentului studiu.

[6] Astfel, în primul rând, 125 alin. (3) din Constituție dispune că „Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.”

[7] Pentru procurori, redactarea 132 alin. (2) din Constituție este identică: „Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.” De aceea, în cele ce urmează vor exista numeroase situații când, pentru facilitarea exprimării, analiza juridică va face referire in terminis numai la dispozițiile art. 125 alin. (3) (privind judecătorii) – dar în acele situații toate argumentele și consecințele vor viza, implicit, și dispozițiile art. 132 alin. (2) (privind procurorii).

[8] Cele două texte constituționale referitoare la judecători și procurori instituie o excepție de la principiul constituțional stabilit de 41 alin. (1): „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă este liberă.”

[9] Ele au fost preluate la nivel de lege, cu referire și la alte categorii de magistrați. Este vorba despre 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004: „Funcţia de judecător, procuror, magistrat-asistent și asistent judiciar este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior și din cadrul Institutului Național al Magistraturii și al Școlii Naționale de Grefieri, în condițiile legii” (s.n., L.M.).[9]

[10] În comparație cu cele două texte constituționale referitoare la judecători și procurori, textul legal reprodus adaugă cinci elemente, constând în referirile la „magistrat-asistent”, la „asistent judiciar”, la „Institutul Național al Magistraturii”, la „Școala Națională de Grefieri”, precum și sintagma finală „în condițiile legii”.

În mod evident, în cadrul prezentului studiu nu interesează primele patru adăugiri din această listă. (Subliniem că îndeosebi situația Institutului Național al Magistraturii și cea a Școlii Naționale de Grefieri sunt total excluse din preocupările acestei analize juridice).

[11] Însă adăugarea în cuprinsul art. 5 alin. (1) a sintagmei finale „în condițiile legii” necesită precizarea că această circumstanțiere nu are cum să se refere decât la acele cuvinte din textul legal care sunt ele însele adăugate prin lege față de textul provenit din art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) Constituție. Cu alte cuvinte, sintagma respectivă („în condițiile legii”) nu privește partea din acest text de lege care reproduce cuvânt-cu-cuvânt însuși textul constituțional al celor două articole menționate. Dacă legiuitorul constituant ar fi avut altă intenție, de bună seamă că ar fi materializat-o direct în însuși textul art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2), care ar fi avut această redactare: „Funcţia de judecător [procuror] este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, în condițiile legii.”

[12] Că este așa o demonstrează faptul că există numeroase situații în cuprinsul Constituției în care legiuitorul constituant include expressis verbis circumstanțierea „în condițiile legii” – și aceasta fiindcă a apreciat, suveran, că în acele alte situații trebuie să fie permise circumstanțieri suplimentare făcute prin lege. Așa s-a procedat, de exemplu, nu mai departe decât chiar în cele două alineate anterioare din același art. 125:[10]

„(1) Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii.

(2) Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice.

(3) Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior” (s.n., L.M.).[11]

Poate oare cineva considera – față în față cu această grafie – că legiuitorul constituant a voit ca și în cadrul alin. (3) să citim ceea ce nu este scris decât în alin. (1) și (2), imediat anterioare?

[13] Desigur, se poate ca de lege ferenda cineva să gândească altfel decât s-a exprimat legiuitorul constituant prin redactarea actuală a alin. (3) din art. 125 (sau a alin. (2) din art. 132, privitor la procurori). Dar statul de drept nu poate califica raționamentele ce fac parte din categoria ”de lege ferenda” decât ca – deocamdată – o manifestare a libertății de exprimare, fără caracter de normă juridică obligatorie.

[14] Continuând analiza conținutului normativ al art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, nu putem ignora faptul că mai rămâne încă și posibilitatea de a se considera că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 ar fi parțial neconstituțional în măsura în care, la adoptarea acestui act normativ, voința Parlamentului a fost – realmente – aceea că (i) incompatibilitatea funcției de judecător cu orice altă funcţie publică sau privată și, respectiv, (ii) excepțiile de la această incompatibilitate (constând în funcţiile didactice din învăţământul superior) să fie stabilite prin raportare nu numai la art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) din Constituție, ci și la condiții prevăzute într-un fel sau altul în legi adoptate de Parlament.[12] În absența unei decizii de constatare a neconstituționalității care să fi fost pronunțată de Curtea Constituțională sub acest aspect, trebuie însă prezumat că textul legal respectiv este constituțional – iar el nu poate fi constituțional decât dacă sintagma „în condițiile legii” nu privește acea parte din art. 5 alin. (1) care reproduce întocmai art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) din Constituție.[13]

[15] În sfârșit[14], în enumerarea dispozițiilor legale[15] care ar putea fi relevante pentru soluționarea unei acțiuni disciplinare întemeiate pe art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004 trebuie să fie incluse și 7 alin. (1) și (4), precum și art. 8-11 din același act normativ.[16]

2.2 Delimitare

[16] Nu sunt incluse în această enumerare a dispozițiilor legale care instituie „incompatibilități și interdicții”, pe baza dispozițiilor constituționale ale art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2), reglementările referitoare la „conflictul de interese”, și anume (2) al art. 5 din Legea nr. 303/2004: „Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să se abţină de la orice activitate legată de actul de justiţie în cazuri care presupun existenţa unui conflict între interesele lor şi interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a intereselor generale ale societăţii, cu excepţia cazurilor în care conflictul de interese a fost adus la cunoştinţă, în scris, colegiului de conducere al instanţei sau conducătorului parchetului şi s-a considerat că existenţa conflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparţială a atribuţiilor de serviciu.”

[17] Într-adevăr, alin. (2) al art. 5 operează într-un alt domeniu decât cel al incompabilității determinate de cumularea de „funcții”, și anume atunci când se pune problema dacă există sau nu un conflict între funcția de judecător și o altă „activitate” („legată de actul de justiție”), care nu este însă o „funcție”.

[18] Se poate spune că art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) din Constituție prezumă în mod absolut că întotdeauna există conflict de interes între funcția de judecător sau de procuror și o altă „funcție” cu care se produce cumulul. Această prezumție absolută nu mai operează însă atunci când, pe lângă „funcția” de judecător sau procuror, se exercită o „activitate” care nu constituie o „funcție”.

[19] Așadar, dispozițiile alin. (2) al art. 5 din Legea nr. 303/2004 nu constituie o manifestare directă a art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) din Constituție.

2.3 Interpretarea și aplicarea restrictivă a art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) din Constituție, precum și a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2014. Conținutul normativ al acestor texte constituționale și legale

[20] Este elementar, nu încape nicio îndoială că dispozițiile art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) din Constituție, precum și cele ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 trebuie interpretate și aplicate restrictiv, având în vedere că acestea constituie o excepție de la principiul instituit de art. 41 alin. (1) din Constituție („Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă este liberă”), o restrângere a exercițiului acestui din urmă drept.

[21] Deși asupra acestei reguli de interpretare nu ar mai fi nevoie să se insiste, măcar pentru aceea că noi toți o cunoaștem foarte bine de la profesorii noștri, din primele lecturi ale studenției și o aplicăm aproape cotidian, pur și simplu din reflex în exercitarea profesiilor noastre, circumstanțele – stupefiante – ale jurisprudenței și ale practicii administrative existente în domeniu fac totuși necesare unele considerații.

(a) Reguli de interpretare incidente în privința dispozițiilor constituționale și legale relevante

[22] În absența unor reguli de interpretare proprii ramurii dreptului constituțional, trebuie să se recurgă la dreptul comun, adică – nu există altă soluție! – la dreptul civil, având în vedere că, potrivit art. 2 alin. (2) din Codul civil, „Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale.” De altfel, dreptul civil este domeniul predilect în care doctrina și jurisprudența au abordat regulile generale de interpretare și aplicare a actelor normative, reguli care au fost preluate și în celelalte ramuri de drept.

[23] Pentru necesitățile acestei analize juridice, reproducem în cele ce urmează o selecție de pasaje dintr-o lucrare clasică fundamentală a științei dreptului din România: „Tratat de drept civil. Volumul I. Partea generală”, Editura Academiei, București, 1967, sub coordonarea Tr. Ionașcu, E. Barasch.[17] Având în vedere prestigiul său, considerăm că este suficientă această unică referință.

[24] Astfel:[18]

(a) Pagina 138: „Interpretarea extensivă este inadmisibilă ori de câte ori legea cuprinde o enumerare limitativă a împrejurărilor în care se poate aplica […], ori de câte ori legea restrânge expres aplicarea unei norme la o anumită ipoteză […], precum și […] atunci când norma stabilește o excepție de la regula generală […].

În procesul interpretării se poate constata însă că înțelesul literal al normei este mai larg decât conținutul ei real. În asemenea cazuri, interpretarea restrânge aplicația normei la sfera de raporturi corespunzătoare conținutului ei real printr-o interpretare denumită restrictivă” (s.n., L.M.).

(b) Pagina 139: „Interpretarea gramaticală. […] Pentru a stabili intenția legiuitorului, trebuie, în primul rînd, să se stabilească înțelesul cuvintelor prin care ea este exprimată și al îmbinării lor în propoziții sau fraze.

Lămurirea înțelesului normei trebuie să înceapă astfel prin analiza gramaticală a acelei norme, prin analiza structurii sale morfologice și sintactice, analiză care constituie ceea ce se numește interpretare gramaticală.

Interpretul trebuie să analizeze cuvintele în care este exprimată norma, în primul rând pornind de la înțelesul obișnuit, pentru că legiuitorul folosește fondul general de cuvinte al limbii” (s.n., L.M.).

(c) Pagina 143: „În procesul de interpretare logică interpretul poate fi ajutat de anumite reguli tradiționale, a căror constantă aplicare a dus la exprimarea lor sub formă de adagii și la baza cărora stă ideea că legea exprimă o intenție logică, rațională.

Asemenea reguli tradiționale sunt, de pildă, regula potrivit căreia excepțiile sunt de strictă interpretare (exceptio est strictissimae interpretationis) și regula potrivit căreia nu ne este îngăduit să distingem acolo unde legea nu distinge (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).

Excepțiile de la aplicarea unei norme pot fi formale sau virtuale.

Excepțiile formale sunt expres prevăzute de lege, folosindu-se de cele mai multe ori chiar formularea „cu excepția…” […] sau expresia „afară numai dacă” […].

Excepțiile virtuale decurg din natura dispoziției. Astfel, orice dispoziții privind incapacitatea, decăderea din drepturi sau stabilirea unei sancțiuni constituie dispoziții de excepție, ele fiind prin natura lor derogatorii de la ceea ce în sistemul nostru constituie dreptul comun. În principiu, toate dispozițiile de excepție, prin chiar natura lor, trebuie limitate la cazurile prevăzute de lege, interpretul neputând admite excepții fără un text pe care să se întemeieze” (s.n., L.M.).

[25] Aceste reguli, care se regăsesc în mod constant și generalizat în întreaga doctrină română, precum și în jurisprudență[19], nu pot fi ignorate niciodată, în nicio împrejurare. Nici măcar CSM sau ÎCCJ nu pot să facă abstracție de ele. (De fapt, cu atât mai mult CSM și ÎCCJ nu pot să facă abstracție de ele).

[26] În acest context, trebuie să fie avute în vedere și dispozițiile art. 10 („Interzicerea analogiei”) din Codul civil, potrivit cu care: „Legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege” (s.n., L.M.).

[27] Întrucât această interdicție s-a aplicat și anterior codificării sale actuale, interzicerea analogiei se regăsește în mod constant și generalizat în întreaga doctrină română, precum și în jurisprudență[20], neputând fi ignorată niciodată, in nicio împrejurare. Nici măcar CSM sau ÎCCJ nu pot să facă abstracție de ele. (De fapt, cu atât mai mult CSM și ÎCCJ nu pot să facă abstracție de ele).

(b) Conținutul normativ al 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) din Constituție

[28] Pentru motive evidente[21], interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 depind de și sunt subordonate modului în care este interpretat conținutul dispozițiilor art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) din Constituție.

Nu este așadar permis ca rezultatul unei interpretări efectuate asupra unui text de lege să fie utilizat în vederea interpretării unui text constituțional. Aceasta deoarece voința legiuitorului ordinar nu poate furniza informații cu privire la voința – primordială – a legiuitorului constituant.

În aceste condiții, este necesară, mai întâi, analizarea conținutului normativ al acestor texte constituționale.

[29] Astfel, art. 125 alin. (3) (situația fiind identică și pentru textul referitor la procurori) este constituit dintr-o propoziție care, în ansamblul tuturor componentelor sale, constituie o excepție de la principiul constituțional al dreptului la muncă. Pentru evitarea oricărei confuzii, aceasta înseamnă că nu numai prima parte a propoziției respective („Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată […]”, ci – împreună și deodată – și partea a doua a propoziției („[…] cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior”) face parte din excepția – unitară, compactă – de la principiul constituțional al dreptului la muncă.

Este inadmisibil să se considere că partea a doua a textului art. 125 alin. (3) constituie pur și simplu o revenire la întregul domeniu guvernat de art. 41 alin. (1) din Constituție. Mecanismul excepției de la principiu și al excepției de la excepție nu este similar pașilor de dans „înainte-înapoi”. Excepția de la excepție nu înseamnă neapărat contopirea acesteia cu principiul de la care se instituie excepția. Excepția de la excepție are funcția de a contura domeniul excepției de la principiu, deci constituie un domeniu distinct față de domeniul principiului. Cu alte cuvinte, excepția însăși se delimitează de principiu numai într-atât cât îi este permis (și) de excepția de la excepție.

[30] De aceea, nu numai prima parte a textului art. 125 alin. (1), ci și a doua parte a acestuia este supusă principiului interpretării restrictive (exceptio est strictissimae interpretationis). Cu alte cuvinte, textul „cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior” nu poate fi (spre a recurge la terminologia utilizată în unele hotărâri emise de Plenul CSM) interpretat lato sensu, adică nu poate fi interpretat extensiv, ci – la fel ca și prima parte a art. 125 alin. (3) – i se aplică deopotrivă interpretarea restrictivă, fiind o componentă a excepției de la principiul impus de art. 41 alin. (1) din Constituție.

[31] De altfel, chiar și în lipsa argumentelor anterioare, interpretarea extensivă (lato sensu) a celei de-a doua părți a textului art. 125 alin. (3) este inadmisibilă pur și simplu pentru că este vorba despre interpretarea unui text care conține o excepție expresă („formală”) [„cu excepția funcţiilor didactice din învăţământul superior” (s.n., L.M.)] de la cea dintâi parte a respectivului text constituțional. Așa încât trebuie aplicate regulile de interpretare a unei excepții, iar nu (prin asimilare cu domeniul principiului) regulile de interpretare a unui principiu de la care se exceptează.

[32] Cea mai caracteristică formă a interpretării restrictive este interpretarea gramaticală.[22] Din această perspectivă, se observă că art. 125 alin. (3) utilizează termenul „funcție” atât în cea dintâi parte a textului („funcția de judecător” și „orice altă funcție sau privată”), precum și în cea de-a doua parte a textului („funcții didactice din învățământul superior”) (s.n., L.M.).

Cum oare s-ar putea presupune că termenul „funcție” este utilizat de trei ori înăuntrul aceleiași propoziții cu două (sau chiar trei) înțelesuri distincte? Așa încât, nu există altă cale decât să se admită că termenul „funcție” are aceeași semnificație pe întregul parcurs al textului art. 125 alin. (3) sau art. 132 alin. (2).

[33] „Dicționarul explicativ al limbii române” („DEX”)[23] definește cuvântul „funcție” astfel:

„FÚNCȚIE, funcții, s. f. (Și în forma funcțiune) 1. Activitate administrativă pe care o prestează cineva în mod regulat și organizat într-o instituție, în schimbul unui salariu; serviciu, slujbă, post2. ♦ Grad pe care îl deține cineva într-o ierarhie administrativă. 2. Sarcină, rol; destinație. 3. (Gram.) Rolul sintactic pe care îl indeplinește un cuvânt într-o propoziție. 4. Ansamblu de proprietăți chimice ale unui compus, determinat de o anumită grupă de atomi din molecula. 5. (Fiziol.) Activitate proprie a fiecărui organ, aparat, țesut din organismele vii ale viețuitoarelor. 6. (Mat.) Mărime variabilă care depinde de una sau de mai multe mărimi variabile independente. 7. (Log.) Operație care, prin aplicarea asupra unui argument îi conferă acestuia o valoare corespunzătoare. 8. (În expr.) A fi în funcție de… = a depinde de… [Var.: funcțiúne s. f.] – Din fr. fonction, lat. fonctio, -onis. Cf. it. Funzione”[24] (s.n., L.M.).

[34] Prima informație utilă pe care o extragem din definiția reprodusă mai sus constituie un truism: nu orice „activitate” este o „funcție”, deși orice „funcție” este o „activitate”.

[35] Apoi, având în vedere și faptul că art. 125 alin. (3) utilizează expresia „funcție publică sau privată” (s.n., L.M.) (ceea ce nu presupune întotdeauna o activitate „administrativă”), trebuie trasă concluzia că în cuprinsul art. 125 alin. (3) cuvântul „funcție” are înțelesul de: „activitate de natură publică sau privată prestată în mod regulat și organizat într-o instituție (organizație), în schimbul unei remunerații (plăți)”.

[36] De altfel, se poate constata că nicăieri pe parcursul Constituției cuvântul „funcție” nu este utilizat cu un înțeles care să nu se concilieze cu acestă definiție. Următoarele articole din Constituție conțin cuvântul „funcție”: 16 alin. (3), 52 alin. (3), 54 alin. (2), 58 alin. (2), 71 alin. (2), 81 alin. (4), 82 alin. (1), 84 alin. (1), 85 alin. (1), 94 lit. c), 95 alin. (2) și (3), 97, 98, 99, 103, 105 alin. (1), 106, 109 alin. (2), 132 alin. (2), 134, 144, 146 lit. g) și h), 155 alin. (5).

De exemplu:

– articolul 16 alin. (3): „Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi” (s.n., L.M.);

– articolul 105 alin. (1): „Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator. De asemenea, ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop comercial” (s.n., L.M.).

[37] În aceste condiții, rezultă că, potrivit art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2), funcția de judecător sau de procuror:

(a) este incompatibilă cu orice altă activitate de natură publică sau privată prestată în mod regulat și organizat într-o instituție (organizație), în schimbul unei remunerații (plăți);

(b) este totuși compatibilă cu activitatea didactică prestată în mod regulat și organizat într-o instituție (organizație) de învățământ superior publică sau privată, în schimbul unei remunerații (plăți).

[38] Așadar, esențial este că voința legiuitorului constituant, exprimată prin art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2), constă în dispoziția că judecătorul sau procurorul nu are dreptul de a desfășura alte activități remunerate – numai – în cazurile în care, în mod cumulativ, acestea: (i) au caracter organizat; (ii) au caracter regulat; (iii) nu constituie activități aferente „funcțiilor didactice din învățământul superior”.

[39] În consecință, art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) derogă de la principiul constituțional stabilit prin art. 41 alin. (1) (referitor la dreptul neîngrădit la muncă) numai în măsura în care sunt întrunite cumulativ aceste trei condiții definitorii pentru „funcțiile publice sau private”.

[40] Realitatea este, deci, că art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) reglementează exclusiv așa-numitul „cumul de funcții”, pe care îl interzic, în măsura în care nu este vorba despre cumulul cu o funcție didactică din învățământul superior. Alte cumulări nu sunt interzise prin efectul direct al acestor două articole din Constituție.

[41] Cu titlu de exemplu, în stadiul actual al legislației în vigoare se încadrează în această interdicție de cumul de funcții situațiiile în care judecătorul ori procurorul ar avea concomitent și calitatea de: salariat (încadrat cu contract de muncă individual, inclusiv pe durată temporară sau/și cu timp de muncă parțială etc.), funcționar public, demnitar[25], administrator într-o societate (comercială), persoană fizică autorizată, avocat, notar, executor judecătoresc – sau oricare alte asemenea situații de activități cu caracter „organizat” și „regulat”, altele decât cele aferente funcțiilor didactice din învățământul superior.

[42] Din cealaltă perspectivă, și tot cu titlu de exemplu, nu intră în domeniul interzis prin art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) activitatea de arbitru (nu numai în arbitrajul ad hoc, ci și în cel instituționalizat), care niciodată nu are caracter „regulat”[26] spre a se putea considera că este o „funcție”.

[43] Și, desigur, nu intră sub interdicția constituțională referitoare la cumulul de „funcții” nici situațiile reglementate prin art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004:

„(1) Judecătorii și procurorii pot participa la elaborarea de publicații, pot elabora articole, studii de specialitate, lucrări literare ori științifice și pot participa la emisiuni audiovizuale, cu excepția celor cu caracter politic.

(2) Judecătorii și procurorii pot fi membri ai unor comisii de examinare sau de întocmire a proiectelor de acte normative, a unor documente interne sau internaționale.”

[44] Pentru tot ceea ce depășește sfera interdicției constituționale a cumulului de „funcții” – așa cum aceasta este conturată prin art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) -, rămâne pe deplin aplicabil, fără alte restricții constituționale, principiul constituțional al dreptului la muncă [art. 41 alin. (1)], iar în acest din urmă domeniu Parlamentul poate reglementa prin legi (organice) în privința statutului judecătorului, inclusiv prin instituirea unor eventuale interdicții.

De exemplu, pe această bază, legiuitorul a putut institui, fără încălcarea Constituției, unele dintre interdicțiile prevăzute, de exemplu, de art. 8 din Legea nr. 303/2004 – așa cum este interdicția de la lit. b) a textului respectiv ca judecătorul „să desfășoare activități de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură”.

[45] Pentru scopurile elaborării acestui studiu, am analizat, în acest context, și poziția unei părți a doctrinei de dreptul muncii cu privire la înțelesul juridic al expresiei „cumul de funcții” din art. 35 din Codul muncii, text potrivit cu care:

„(1) Orice salariat are dreptul de a munci la angajatori diferiţi sau la acelaşi angajator, în baza unor contracte individuale de muncă, beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea.

(2) Fac excepţie de la prevederile alin. (1) situaţiile în care prin lege sunt prevăzute incompatibilităţi pentru cumulul unor funcţii” (s.n., L.M.)

[46] Cu privire la această reglementare legală, autori prestigioși din domeniul dreptului muncii au exprimat, de exemplu, următoarele considerații:

„Noțiunea de funcții, astfel cum apare în art. 35 din Codul muncii, trebuie înțeleasă în sens larg, ea presupunând orice „post” în general.

Codul muncii reglementează cumulul realizat în baza mai multor contracte individuale de muncă, indiferent de tipul lor (pe durată nedeterminată, determinată sau cu timp integral ori parțial, cu excepția contractului de ucenicie la locul de muncă).

Cu atât mai mult este de admis posibilitatea cumulării unei funcții exercitate în baza unui contract individual de muncă cu activitatea prestată în temeiul unor contracte civile. Într-o asemenea situație însă, nu funcționează sensul strict legal (restrâns) de cumul deoarece, potrivit Codului muncii, cumulul de funcții se referă exclusiv la calitatea de subiect în două sau mai multe contracte individuale de muncă).

Există așadar:

– cumul de funcții stricto sensu, care privește încheierea, în aceeași perioadă, de către aceeași persoană, a două sau mai multe contracte individuale de muncă (la angajatori diferiți sau chiar în interiorul aceluiași angajator);

– cumulul de funcții lato senso, care privește încheierea de către aceeași persoană a unui contract individual de muncă și a uneia ori a mai multor convenții civile de prestări de servicii, cu același subiect de drept care este angajatorul său (ori un alt subiect de drept).”[27]

[47] Nu intră în intențiile noastre analizarea corectitudinii ori incorectitudinii juridice – în cadrul ramurii dreptului muncii – a acestei clasificări în cumul de funcții stricto sensu și cumul de funcții lato sensu. Ceea ce interesează pentru realizarea analizei juridice din prezentul studiu este cu totul altceva decât problema în sine de dreptul muncii.

[48] Astfel, trebuie observat că, deși se afirmă că în textul propriu-zis al art. 35 din Codul muncii se utilizează (doar) conceptul lato sensu, se indică existența distinctă și a conceptului juridic de cumul de funcții stricto sensu – (i) fără însă ca acesta din urmă să se regăsească în redactarea însăși a respectivului text legal și (ii) fără a se indica în acest scop alt text legal anume.

De asememenea, această clasificare se realizează pentru necesitățile de efectuare a unei analize – de dreptul muncii – asupra unui text legal, iar nu asupra unui text constituțional. Pornind de la această constatare, suntem nevoiți să reamintim că am arătat supra, paragraful [28] că nu este permis ca rezultatul unei interpretări efectuate asupra unui text de lege să fie utilizat în vederea interpretării unui text constituțional (de exemplu, precum aici, în vederea interpretării art. 125 alin. (3) sau a art. 132 alin. (2) din Constituție). Aceasta deoarece voința legiuitorului ordinar nu poate furniza informații cu privire la voința – primordială – a legiuitorului constituant.

De fapt, art. 35 din Codul muncii constituie preluarea la nivel de lege a dispozițiilor art. 41 alin. (1) din Constituție („Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă este liberă”). Însă acest text constituțional nici nu conține cuvântul „funcție”. De aceea, cu atât mai mult nu se poate răsfrânge asupra interpretării cuvântului „funcție” din art. 125 alin. (3) sau art. 132 alin. (2) din Constituție o interpretare cu privire la un text legal a cărui bază constituțională este un text constituțional distinct [art. 41 alin. (1)], care nici nu utilizează sintagma ce face obiectul interpretării.

În sfârșit, examinarea distinctă a art. 41 alin. (1) din Constituție în sine nu relevă vreo necesitate de interpretare extensivă a acestuia.

[49] În aceste condiții, nu există niciun impediment juridic rezultat din utilizarea distinctă a conceptului de „cumul de funcții” în sens restrâns cu referire la art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) din Constituție și, respectiv, în sens larg cu referire la art. 35 din Codul muncii. Într-adevăr, din domeniul interpretat lato sensu al art. 35 din Codul muncii [având ca bază constituțională art. 41 alin. (1)] se înlătură – pentru judecători și procurori – o zonă interpretată stricto sensu reprezentată de art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) din Constituție.

(c) Conținutul normativ al art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004

[50] Astfel cum am arătat supra, paragraful [28], interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 depind de și sunt subordonate modului în care este interpretat conținutul dispozițiilor art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) din Constituție.

[51] În mod concret, aceasta înseamnă, față de analiza efectuată în privința art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) din Constituție, că art. 5 alin. (1) are ca obiect de reglementare numai instituția juridică a cumulului de funcții în materia statutului judecătorilor (și procurorilor).

[52] Această calificare este confirmată de literatura juridică de specialitate.

Astfel, s-a arătat, cu referire la art. 5 alin. (1), că „Nerespectarea interdicției de cumul de funcții atrage după sine îndepărtarea din magistratură. Observăm însă că textele legale se referă la exercitarea altei <<funcții publice sau private>>, ceea ce implică cumulul de funcții”[28] (s.n., L.M.).

De asemena, s-a comentat că „Existența cumulului de funcții este sancționabilă ca abatere disciplinară, în conformitate cu dispozițiile art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004 („încălcarea prevederilor legale referitoare la incompabilități și interdicții privind judecătorii și procurorii”)”[29] (s.n., L.M.).

[53] Dintr-o altă perspectivă, este semnificativ faptul că, anterior adoptării Legii nr. 303/2004, materia reglementată prin art. 5 alin. (1) a făcut obiectul art. 111 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească (astăzi abrogată), text compus din două alineate, după cum urmeză:

„Funcţia de magistrat este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

Magistratul poate să opteze ca funcţia de bază, potrivit legii, să fie într-o instituţie de învăţământ superior, având obligaţia să respecte durata timpului de lucru şi celelalte îndatoriri prevăzute de lege pentru instanţa de judecată sau parchet. În această situaţie, programul de activitate al magistratului la instanţa de judecată sau la parchet se stabileşte cu acordul conducătorului instanţei sau al parchetului” (s.n., L.M.).

Din redactarea alin. 2 (la care s-a renunțat din motive nerelevante pentru prezenta analiză) rezultă fără putință de tăgadă că ipoteza avută în vedere de alin. (1) [text corespunzător – parțial – actualului alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 303/2004] constituie un „cumul de funcții”.

2.4 Consecințe cu privire la posibilitatea instituirii prin acte normative cu forță juridică inferioară față de dispozițiile constituționale a altor incompatibilități și interdicții decât situația cumulului de „funcții”

[54] La acest stadiu al analizei, este necesar să reiterăm – pe baza analizei juridice anterioare – că, în privința exercitării de către judecător sau procuror și a altor activități decât acelea aferente acestei funcții, există următoarele reguli rezultate din dispozițiile constituționale și legale relevante:

(A) În baza art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) din Constituție, funcția de judecător sau de procuror:

(a) este incompatibilă cu orice altă „funcție”, prin aceasta din urmă înțelegându-se o activitate de natură publică sau privată prestată în mod regulat și organizat într-o instituție (organizație), în schimbul unei remunerații (plăți);

(b) este totuși compatibilă cu „funcțiile didactice din învățământul superior”, prin acestea înțelegându-se activitățile didactice prestate în mod regulat și organizat într-o instituție (organizație) de învățământ superior publică sau privată, în schimbul unei remunerații (plăți).

(B) În domeniul supus dispozițiilor art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) din Constituție, este neconstituțional ca (i) incompatibilitatea funcției de judecător ori procuror cu orice altă funcţie publică sau privată și, respectiv, (ii) excepțiile de la această incompatibilitate (constând în funcţiile didactice din învăţământul superior) să fie stabilite ori conturate prin raportare nu numai la aceste două texte constituționale, ci și la condiții prevăzute (ca atare sau prin dispoziții interpretative) în legi adoptate de Parlament. Asemenea legi pot doar să pună în aplicare conținutul strict al dispozițiilor constituționale menționate.

(C) În baza art. 41 alin. (1), corelat cu art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) din Constituție, pentru tot ceea ce depășește sfera interdicției constituționale a cumulului de „funcții” (așa cum aceasta este conturată prin art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) referitoare la judecători sau procurori), este pe deplin aplicabil, fără alte restricții de natură constituțională, principiul constituțional al dreptului la muncă (art. 41 alin. (1)), cu consecința că (numai) în acest din urmă domeniu Parlamentul poate reglementa suveran prin legi, inclusiv instituind eventuale incompabilități sau interdicții.

[55] Sumarizând, instituirea – ca atare sau prin dispoziții interpretative – a unor eventuale incompatibilități sau interdicții aplicabile judecătorilor și procurorilor prin legi adoptate de Parlament:

(i) este neconstituțională în domeniul guvernat de art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2), atât în privința interdicției cumulului de funcții, cât și a excepțiilor de la aceasta;

(ii) este permisă pentru orice altă materie decât aceea guvernată de art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2).

2.5 Problema hotărârilor Plenului CSM[30] în domeniul supus dispozițiilor constituționale ale art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2), coroborate cu art. 41 alin. (1)

[56] În aceste condiții, devine necesară analizarea și a modului în care Plenul CSM (în diferite compuneri de pe parcursul existenței sale după intrarea în vigoare a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii) s-a implicat prin diverse hotărâri în ceea ce privește reglementarea sau interpretarea reglementărilor referitoare la cumulul de „funcții” al judecătorilor și procurorilor.

[57] Este vorba despre hotărâri ale Plenului CSM care în practica Inspecției Judiciare din cadrul CSM și a Secției Judecători în materie disciplinară sunt identificate ca ”hotărâri de principiu” ori „hotărâri de interpretare lato sensu”.

De exemplu, în considerentele unei hotărâri – nepublicate – pronunțate în anul 2017 de către Secția pentru Judecători în materie disciplinară se arată următoarele:

„În contextul incompatibilităţii funcţiei de judecător sau de procuror cu orice altă funcţie publică sau privată, Plenul Consilului Superior al Magistraturii, în interpretarea dispoziţiilor legale sus-menţionate[31], a emis mai multe hotărâri de principiu, conturându-se o practică administrativă constantă sub acest aspect.

Cu toate acestea, interpretarea lato sensu a dispoziţiilor legale în materia incompatibilităţilor dată de Consiliul Superior al Magistraturii trebuie analizată prin raportare la situaţiile concrete în care s-a decis în acest sens” (s.n., L.M.).

Aceeași abordare se desprinde și din actul de sesizare emis de Inspecția Judiciară din cadrul CSM în speța respectivă.[32]

(a) Conținutul hotărârilor „de principiu”/„de interpretare lato sensu”

[58] Pe site-ul CSM[33], pot fi accesate mai multe asemenea „hotărâri de principiu”/„hotărâri de interpretare lato sensu” pronunțate de Plenul CSM, al căror conținut îl vom prezenta succint în cele ce urmează, în ordinea cronologică a emiterii lor.[34]

[59] Astfel, prin Hotărârea nr. 261/2008[35] s-a decis că „Este posibilă participarea în calitatea de experți în cadrul programelor cu finanțare externă pentru justiție, a judecătorilor, procurorilor, grefierilor și a personalului de specialitate juridică asimilat magistraților.”

În considerentele hotărârii respective se menționează expressis verbis că aceasta se întemeiază, printre altele, pe interpretarea lato sensu, extensivă a unor texte legale relevante, printre care art. 5 și 11 din Legea nr. 303/2004.

[60] De asemenea, prin Hotărârea nr. 316/2010[36] s-a decis că „Dispozițiile art. 5 alin. (1) și art. 11 din Legea nr. 303/2004 […] se interpretează în sensul că funcția de judecător sau procuror este compatibilă cu funcția de lector în cadrul Institutului Diplomatic Român.”

Și în considerentele acestei hotărâri este menționată in terminis utilizarea interpretării lato sensu.[37]

[61] Hotărârea nr. 1434/2014[38] a stabilit, cu majoritate de voturi, că „Pentru exercitarea unor atribuţii care presupun pregătiri practice ale studenţilor, în proiectele ce vor fi cofinanţate de Fondul Social European, programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor umane 2007–2013, în favoarea Institutului Notarial Român, în parteneriat cu universităţile, magistraţii pot avea calitatea de experţi, întrucât activităţile didactice din învăţământul superior presupun şi îndrumarea pregătirii practice a studenţilor de către instituţiile partenere de practică (activitate de tutore).”

[62] Pentru a se ajunge la această soluție, în considerentele hotărârii se recurge, printre altele, la „[…] interpretarea lato sensu a noţiunii de funcţie didactică folosită de legile speciale care reglementează statutul magistraţilor şi grefierilor, astfel încât nu se poate restrânge această sferă strict prin raportare la funcţiile enumerate în art. 285 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 (asistent universitar, lector universitar/şef de lucrări, conferenţiar universitar, profesor universitar).”

[63] În sfârșit, prin Hotărârea nr. 1184/2015[39] s-a decis că „Funcţia de judecător este compatibilă cu calitatea de membru în cadrul Grupului de experţi privind politica Uniunii Europene în materie penală”, în motivare făcându-se referire și la considerentele Hotărârii nr. 261/2008.

[64] Examinarea conținutului acestor hotărâri ale Plenului CSM conduce la două constatări de interes pentru prezentul studiu:

– hotărârile promovează interpretarea extensivă a normelor juridice (constituționale și legale) la care se referă; în acest context, reamintim că – așa cum s-a spus – „În cazul interpretării extensive, interpretul ajunge la concluzia că, în înțelesul ei literal, norma nu acoperă unele raporturi (sau situații) pe care în intenția legiuitorului trebuia să le acopere. De aceea, pentru a realiza intenția legiuitorului și scopul normei, pentru a o interpreta potrivit adevăratului ei înțeles, organul care aplică norma îi atribuie un sens mai larg decât rezultă din formulare” (s.n., L.M.)[40];

– hotărârile tind să constituie acte de interpretare oficială, cu caracter general-obligatoriu[41].

[65] Această combinație de trăsături juridice conferă respectivelor hotărâri ale Plenului CSM o aparență de acte normative general-obligatorii (acte juridice care conțin norme generale și impersonale cu caracter obligatoriu). (Este motivul pentru care, așa cum arătam, în practica organelor de stat implicate li se atribuie denumirea de „hotărâri de principiu”). Prin urmare, ele tind să constituie un „izvor de drept”, adică „lege în sens larg” (conform art. 1 alin. (1) din Codul civil), inclusiv pentru soluționarea litigiilor de către instanțele judecătorești competente.

(b) Inadmisibilitatea interpretării lato sensu/extensive realizate de Plenul CSM. Consecințe cu privire la exercitarea de către judecători și procurori a altor activități decât acelea care constituie „funcții”

[66] Am demonstrat supra, secțiunea 2.3, că dispozițiile constituționale și dispozițiile legale referitoare la incompabilitatea funcției de judecător sau procuror cu alte funcții decât cele didactice din învățământul superior trebuie să fie interpretate restrictiv, fiind inadmisibilă interpretarea extensivă. Acest imperativ este aplicabil în orice proces de interpretare a respectivelor dispoziții, așadar și în cazul în care interpretarea se realizează de către Plenul CSM.[42]

[67] Din această perspectivă, rezultă că „hotărârile de principiu”/„hotărârile de interpretare lato sensu” pe care le analizăm au un conținut ne-legal și, deci, nu produc efecte juridice valabile.

[68] De aici însă nu trebuie să fie trasă concluzia că ar fi nelegală desfășurarea de către judecători și procurori a următoarelor activități la care se referă acele hotărâri ale Plenului CSM enumerate exemplificativ supra, în paragrafele [59]-[63]: participarea în calitatea de expert în cadrul programelor cu finanțare externă (Hotărârea nr. 261/2008); exercitarea activităţii de lector titular de disciplină sau lector conducător de atelier în cadrul Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor (Hotărârea din 19 iunie 2008); exercitarea activității de lector în cadrul Institutului Diplomatic Român (Hotărârea nr. 316/2008); exercitarea, ca expert, a unor atribuţii care presupun pregătiri practice ale studenţilor, în proiectele cofinanţate de Fondul Social European, programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007–2013, în favoarea Institutului Notarial Român, în parteneriat cu universităţile (Hotărârea nr. 1434/2014); participarea în calitate de membru în cadrul Grupului de experţi privind politica Uniunii Europene în materie penală (Hotărârea nr. 1184/2015).

[69] Într-adevăr, trebuie observat că (exceptând – poate – situația „lectorului titular de disciplină”, pentru care, de altfel, hotărârea aferentă a fost pronunțată cu majoritate de voturi) în fiecare dintre aceste situații (inclusiv în cazul „lectorului” la Institutul Diplomatic, unde termenul „lector” desemnează o activitate cu caracter ocazional de prezentare a unor prelegeri, lecții, conferințe etc. pe baza unui contract de prestări de servicii) nu este vorba despre un cumul de „funcții” care să fie guvernat de dispozițiile art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) din Constituție, precum și de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 – și aceasta deoarece niciuna dintre respectivele activități nu constituie o „funcție”. De aceea, de principiu, nu există incompabilitate între funcția de judecător sau procuror și asemenea activități ce nu constituie „funcții”, acestea fiind permise de principiul general stabilit prin art. 41 alin. (1) din Constituție: „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă este liberă.”

[70] Exercitarea de către judecători sau procurori a unor asemenea activități (care nu sunt „funcții”) ar fi nelegală numai dacă, în raport cu circumstanțe concrete, ar exista un conflict de interese, conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 303/2004: „Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să se abţină de la orice activitate legată de actul de justiţie în cazuri care presupun existenţa unui conflict între interesele lor şi interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a intereselor generale ale societăţii, cu excepţia cazurilor în care conflictul de interese a fost adus la cunoştinţă, în scris, colegiului de conducere al instanţei sau conducătorului parchetului şi s-a considerat că existenţa conflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparţială a atribuţiilor de serviciu.”

[71] Nu este exclus ca, la prima vedere, să se creeze impresia că, întrucât – practic – se ajunge la aceeași soluție substanțială, nu prezintă nicio importanță juridică reală, ci ar constitui doar „un cusur de frumusețe” distincția pe care o operăm după cum, pe de o parte, se recurge la interpretarea lato sensu a dispozițiilor privind cumulul de funcții sau, pe de altă parte, analiza este plasată în afara domeniului interzicerii cumulului de funcții.

[72] Realitatea este însă că, dacă se recurge – așa cum procedează Plenul CSM – la interpretarea lato sensu, consecința acestei abordări este aceea că, pentru judecători și procurori, vor putea fi permise numai acele activități (i) care constituie „funcții didactice în învățământul superior” sau (ii) care sunt asimilate unor asemenea funcții printr-o interpretare lato sensu a sintagmei constituționale și legale respective realizată, de regulă, pe calea unei „hotărâri de principiu” emise de Plenul CSM. Cu alte cuvinte, în această abordare se prezumă că este interzisă orice altă activitate desfășurată de judecători sau procurori, dacă acea altă activitate nu este aferentă „funcțiilor didactice din învățământul superior” sau nu este asimilată (de regulă, prin hotărâre emisă de Plenul CSM) unor asemenea funcții.

Dimpotrivă, dacă nu se recuge la menționata interpretare lato sensu, consecința este că va exista o prezumție că judecătorii și procurorii pot desfășura legal nu numai activitățile rezultând din „funcții didactice din învățământul superior”, ci orice activitate care nu constituie o „funcție” și în raport cu care nu există conflict de interese conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

(c) Nulitatea absolută, pentru inexistența vreunui temei legal, a „hotărârilor de principiu”/„de interpretare lato sensu”

[73] Dar chiar și în ipoteza în care hotărârile emise de Plenul CSM în materia incompabilităților și interdicțiilor aplicabile judecătorilor și procurorilor ar fi procedat la o interpretare restrictivă a dispozițiilor art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) din Constituție, precum și a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, încă și atunci aceste hotărâri nu ar fi produs niciun efect juridic valabil.

Într-adevăr, este evident că Plenul CSM nu poate avea competența de a emite acte normative (sau chiar numai de interpretare) cu caracter general-obligatoriu într-un domeniu în care nici măcar prin legi adoptate de Parlament nu se pot institui, fără a se încălca Constituția, incompabilități și interdicții privind activitatea judecătorilor și procurorilor. Așadar, printre altele, Plenul CSM nu are dreptul să interpreteze (lato sensu sau stricto sensu) domeniul excepției prevăzute de teza finală a art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2): „cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior”.

[74] De altfel, strict formal, nu există nicio dispoziție constituțională[43] sau legală[44] care să confere Plenului CSM atribuția de a emite hotărâri cu caracter normativ sau interpretativ în aceste domenii.[45]

[75] În sfârșit, nici măcar în Regulamentul de organizare și funcționare a CSM, aprobat prin hotărârea Plenului CSM nr. 326 din 24 august 2005,[46] nu poate fi identificată existența unei atribuții de emitere a unor asemenea hotărâri normative ori interpretative.

[76] Desigur că această concluzie nu poate fi înlăturată nici de împrejurarea că, totuși, în fiecare dintre hotărârile Plenului CSM pe care le-am analizat în prezentul studiu se indică drept temei legal anumite dispoziții. Examinarea lor arată însă că, în realitate, ele nu conferă nicidecum pentru Plenul CSM atribuția de a emite astfel de acte. Situația este prezentată în tabelul de mai jos, urmat de reproducerea conținutului textelor respective

Hotărârea Temeiul în care a fost emisă
Hotărârea nr. 261/2008 art. 35 lit. f) din Legea nr. 317/2004
Hotărârea nr. 821/2008 art. 134 alin. (4) din Constituție, art. 23 alin. (1) și art. 35 lit. f) din Legea nr. 317/2004
Hotărârea nr. 316/2010 art. 23 alin. (1) din Legea nr. 317/2004
Hotărârea nr. 1434/2014 art. 134 alin. (4) din Constituție și art. 23 alin. (1) Legea nr. 317/2004
Hotărârea nr. 1184/2015 art. 134 alin. (4) din Constituție și art. 23 alin. (1) din Legea nr. 317/2004

 

– Articolul 134 alin. (4) din Constituție: „Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește și alte atribuții stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenței justiției.”

– Articolul 23 alin. (1) din Legea nr. 317/2004: „Consiliul Superior al Magistraturii funcţionează ca organ cu activitate permanentă. Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau în plen sau în secţii, potrivit atribuţiilor care revin acestora.”

– Articolul 35 lit. f) din Legea nr. 317/2004: „Plenul Consiliului Superior al Magistraturii are următoarele atribuţii referitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor: […] f) îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin lege sau regulament.”

[77] În aceste condiții, suntem nevoiți să constatăm că, din păcate, Plenul CSM (în diferite compuneri de pe parcursul existenței sale după intrarea în vigoare a Legii nr. 317/200) și-a asumat această atribuție prin nesocotirea legii. Nu avem nicio îndoială că această asumare s-a făcut cu bună-credință, cu intenția de a se contribui și pe această cale la îndeplinirea rolului extrem de important al acestui prestigios organism – dar principiul fundamental al statului de drept și rigorile cercetării științifice nu pot ține seama de aceste circumstanțieri.

În concluzie, toate aceste „hotărâri de principiu/„hotărâri de interpretare lato sensu” emise de Plenul CSM sunt lovite de nulitate absolută, fiind lipsite de o bază legală. De aceea, ele nu produc efecte juridice valabile.[47]

[1] Avocat, arbitru. Fost judecător, fost secretar general al Camerei Deputaților, fost președinte al Curții Constituționale, fost judecător ad hoc al Curții Europene a Drepturilor Omului, fost membru în Comisia de la Veneția, fost președinte al comisiilor de redactare a Codului civil și a Legii de punere în aplicare.
[2] Studiul se află în curs de publicare în revista „Dreptul”. Autorul mulțumește domnului avocat Vicu Buzac, domnișoarei avocat Andrada Rusan și domnului avocat stagiar Bogdan Nae din cadrul firmei „RTPR in association with Allen & Overy LLP” pentru sprijinul acordat în procesul de documentare necesar elaborării acestui studiu.
[3] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13.09.2005, cu modificările și completările ulterioare.
[4] Pentru evitarea oricărei neclarități sub acest aspect, subliniem că – deși există unele aspecte comune – prezentul studiu nu are ca obiect răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor pentru alte temeiuri – decât cel de la lit. b) – din lista stabilită prin art. 99 din Legea nr. 303/2004, așa cum sunt, de exemplu: „[…] a) manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu;[…] d) desfășurarea de activitățti publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuțiilor de serviciu;[…] t) exercitarea funcției cu rea-credință sau grava neglijență.”
[5] Precum: soluționarea anterioară a aceleiași cauze, calitatea de martor, expert, procuror, avocat etc. în același proces,  legături de familie etc. cu vreuna dintre părți etc.
[6] I. Leș, „Incompabilitățile și interdicțiile în funcție ale magistraților”, în Revista Română de Drept, nr. 1/2008, p. 84. Pentru aceeași distincție între cele două categorii de incompabilități, a se vedea și Tr. Briciu, în Tr. Briciu, C.Dinu, P. Pop, „Instituții judiciare”, ed. a 2-a, Editura C.H.Beck, București, 2016, p. 299.
[7] Potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2014 privind Consiliul Superior al Magistraturii (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1.09.2012, cu modificările și completările ulterioare), „Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.”
[8] Și alte categorii de magistrați asimilați aceluiași regim juridic în materie disciplinară.
[9] De asemenea, conform art. 101 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21.04.2003, cu modificările și completările ulterioare): „Funcţia de judecător şi procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.”
[10] Și, de asemenea, în art. 132 alin. (2), referitor la procurori.
[11] În plus, de exemplu:
– articolul 16 alin. (3) prima frază: „Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară”;
– articolul 32 alin. (4) prima frază: „Învățământul de stat este gratuit, potrivit legii” (s.n., L.M.).
[12] În această materie, supusă domeniului legii organice (conform art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituție), emiterea de ordonanțe – simple – ale Guvernului este interzisă de art. 115 alin. (1) din Constituție. De asemenea, nu se poate legifera nici prin ordonanțe de urgență, întrucât, potrivit art. 115 alin. (6), acestea „nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului”.
[13] În cazul în care, într-o speță, Secția CSM (pentru Judecători sau pentru Procurori) în materie disciplinară ori Completul de 5 Judecători ar considera că surmontarea acestei probleme juridice excedează atribuțiile – exclusive – ale instanțelor judecătorești de a decide cu privire la interpretarea și aplicarea legii, atunci acestea au obligația – întrucât este vorba despre o problemă de interes general – să ridice din oficiu excepția de neconstituționalitate parțială a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în sensul considerentelor din prezentul studiu, fiind îndeplinite toate condițiile stabilite în acest scop prin Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
Desigur, și judecătorul ori procurorul supus acțiunii disciplinare are posibilitatea de a ridica această excepție de neconstituționalitate, în orice fază a procesului, până la intrarea în dezbateri.
Ca principiu, neridicarea (de către instanța judecătorească ori de către una dintre părțile în proces sau de procuror) a excepției de neconstituționalitate cu privire la o anumită dispoziție legală constituie (dacă nu este vorba despre o abstențiune determinată de impedimente care, în mod concret, fac inadmisibilă ridicarea acelei excepții de neconstituționalitate) confirmarea implicită de către acești posibili autori a caracterului constituțional al respectivei dispoziții legale.
[14] Nu socotim necesară amplificarea prezentei analize juridice prin examinarea și a următoarelor două reglementări legale care implică exceptări de la regimul juridic al incompatibilităților și interdicțiilor aplicabile judecătorilor și procurorilor în niște situații atipice:
– articolul 62 alin. (4) din Legea nr. 303/2004: „În perioada suspendării din funcție, judecătorului sau procurorului nu îi sunt aplicabile dispozițiile referitoare la interdicțiile și incompatibilitățile prevăzute de art. 5 și art. 8”;
– articolul 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004: „Consiliul Superior al Magistraturii dispune detașarea judecătorilor și procurorilor, cu acordul scris al acestora, la alte instanțe sau parchete, la Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Național al Magistraturii, Ministerul Justiției sau la unitățile subordonate acestuia ori la alte autorități publice, în orice funcții, inclusiv cele de demnitate publică numite, la solicitarea acestor instituții, precum și la instituții ale Uniunii Europene sau organizații internaționale.”
[15] Semnalăm existența și a unor dispoziții cuprinse în alte categorii de acte normative, așa cum este cazul art. 21 alin. (1) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, adoptat prin  Hotărârea nr. 328/2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 8.09.2005): „Judecătorii și procurorii nu pot cumula această calitate cu nici o altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior.”
[16] Conținutul dispozițiilor art. 7-11 din Legea nr. 303/2004 este următorul:
Articolul 7 alin. (1) și (4): „(1) Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, personalul de specialitate juridică asimilat acestora şi personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor nu pot fi lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informaţii. […]
(4) Încălcarea dispoziţiilor alin. (1) conduce la eliberarea din funcţia deţinută, inclusiv cea de judecător sau procuror.”
Articolul 8: „(1) Judecătorilor şi procurorilor le este interzis: a) să desfăşoare activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse; b) să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură;        c) să aibă calitatea de asociat sau de membru în organele de conducere, administrare sau control la societăţi civile, societăţi comerciale, inclusiv bănci sau alte instituţii de credit, societăţi de asigurare ori financiare, companii naţionale, societăţi naţionale sau regii autonome; d) să aibă calitatea de membru al unui grup de interes economic.
(2) Prin derogare de la prevederile alin. (1) lit. c), judecătorii şi procurorii pot fi acţionari sau asociaţi ca urmare a legii privind privatizarea în masă.”
Articolul 9: „(1) Judecătorii şi procurorii nu pot să facă parte din partide sau formaţiuni politice şi nici să desfăşoare sau să participe la activităţi cu caracter politic.
(2) Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca în exercitarea atribuţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice.”
Articolul 10: „(1) Judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima public opinia cu privire la procese aflate în curs de desfăşurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul.
(2) Judecătorii şi procurorii nu pot să dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă procesele respective sunt pe rolul altor instanţe sau parchete decât acelea în cadrul cărora îşi exercită funcţia şi nu pot îndeplini orice altă activitate care, potrivit legii, se realizează de avocat.
(3) Judecătorilor şi procurorilor le este permis să pledeze, în condiţiile prevăzute de lege, numai în cauzele lor personale, ale ascendenţilor şi descendenţilor, ale soţilor, precum şi ale persoanelor puse sub tutela sau curatela lor. Chiar şi în asemenea situaţii însă judecătorilor şi procurorilor nu le este îngăduit să se folosească de calitatea pe care o au pentru a influenţa soluţia instanţei de judecată sau a parchetului şi trebuie să evite a se crea aparenţa că ar putea influenţa în orice fel soluţia.”
Articolul 11: „(1) Judecătorii şi procurorii pot participa la elaborarea de publicaţii, pot elabora articole, studii de specialitate, lucrări literare ori ştiinţifice şi pot participa la emisiuni audiovizuale, cu excepţia celor cu caracter politic.
(2) Judecătorii şi procurorii pot fi membri ai unor comisii de examinare sau de întocmire a proiectelor de acte normative, a unor documente interne sau internaţionale.
(3) Judecătorii şi procurorii pot fi membri ai societăţilor ştiinţifice sau academice, precum şi ai oricăror persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial.”
[17] Tr. Ionașcu, E. Barasch et al.,  „Tratat de drept civil. Volumul I. Partea generală”, Editura  Academiei, București, 1967 (citată în continuare: „Tratat”).
[18] Autorul tuturor acestor pasaje din „Tratat” este Dr. doc. Y. Eminescu.
[19] Cu privire la obligativitatea interpretării restrictive a dispozițiilor legale speciale, a se vedea, de exemplu: D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român în comparațiune cu legile vechi și cu principalele legislațiuni străine, tomul I, ediția a II-a, Ed. Tipografiei Ziarului „Curierul Judiciar”, București, 1906, pp. 70-71; C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. All, București, 1996, pp. 74-75; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediția a XI-a, revăzută și adăugită de M. Nicolae și P. Trușcă, Ed. Universul Juridic, București, 2007, pp. 58-59; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a III-a, Ed. Hmangiu, București, 2008, p. 40-44; P. Perju, în Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, București, 2012, p. 12; C. T. Ungureanu, în M. Afrăsinie, M.-L. Belu-Magdo et al., Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 24; M.-I. Grigore-Rădulescu, Analogia legii și analogia dreptului. Aspecte teoretice și consecințe practice, în Pandectele Române nr. 6, 2014, p. 47; C. T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, București, 2016, pp. 35-36, 38-40. De asemenea, a se vedea, de exemplu: (disponibile la iDrept.ro): Trib. Brașov, sent. civ. nr. 159 din 1 iunie 2012; Jud. Cornetu, sent. civ. nr. 847 din 1 martie 2016; C. A. Craiova, s. cont. adm. și fisc., sent. nr. 289 din 21 iunie 2016.
[20] Cu privire la interzicerea aplicării prin analogie a dispozițiilor legale speciale sau a celor care restrâng exercițiul unor drepturi, a se vedea, de exemplu: C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., pp. 74-75; G. Boroi, op.cit., p. 53; P. Perju, în Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 12; C. T. Ungureanu, în M. Afrăsinie, M.-L. Belu-Magdo et al., op. cit., p. 24; G. Boroi, C. Al. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ediția a II-a, Ed. Hamangiu, București, 2012, pp. 49-50; P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, Ed. Hamangiu, București, 2012, pp. 302-304; O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală – în reglementarea noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2013, pp. 81-82; I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, București, 2013, pp. 29-30; M.-I. Grigore-Rădulescu, op. cit., pp. 46-49; C. T. Ungureanu, op. cit., pp. 36, 40.  De asemenea, a se vedea, de exemplu: (disponibile la iDrept.ro): C. A. Cluj, s. com., cont. adm. și fisc., dec. nr. 133 din 1 februarie 2005, în Revista de Drept Comercial nr. 4, 2005, pp. 156-157; Trib. Brașov, sent. civ. nr. 159 din 1 iunie 2012; Jud. Cornetu, sent. civ. nr. 847 din 1 martie 2016; Jud. Brăila, s. civ., sent. civ. nr. 2961 din 16 mai 2016; C. A. Craiova, s. cont. adm. și fisc., sent. nr. 289 din 21 iunie 2016.
[21] Conform art. 1 alin. (5) din Constituție, „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie” (s.n., L.M.).
[22] Cu prilejul unui demers diferit decât acela care face obiectul analizei noastre, obligația interpretării strict-gramaticale în privința art. 125 alin. (3) din Constituție a fost exprimată astfel în literatura juridică de specialitate: „Problema decurge din modul în care este formulată norma constituțională, care este categorică și atotcuprinzătoare în a limita cumulul de funcții numai la funcțiile didactice din învățământul superior și nu lasă loc unor variante similare” (s.n., L.M.).
[23] A se vedea Dicționarul explicativ al limbii române, ed. a II-a, Universul Enciclopedic, București, 1998, passim.
[24] Aceeași sursă conține următoarea definiție pentru sinonimul „serviciu”:
„SERVÍCIU, servicii, s. n. 1. Acțiunea, faptul de a servi, de a sluji; formă de muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva. ◊ Expr. A fi (sau a se pune) în serviciul cuiva (sau a ceva) = a sluji, a servi unei persoane sau unui scop, unei idei etc. ♦ (În construcție cu verbele „a face”, „a aduce”) Faptă, acțiune care servește, avantajează pe cineva; îndatorire, obligație. ◊ Expr. A face un prost (sau un rău) serviciu cuiva = a face cuiva (fără voie) un rău. ♦ Scară de serviciu = scară secundară într-un imobil (pentru acces la dependințe). 2. Ocupație pe care o are cineva în calitate de angajat; slujbă. ♦ Îndatorire care revine cuiva în calitate de angajat; îndeplinirea acestei îndatoriri. ◊ Serviciu militar = stagiu la care sunt obligați, prin lege, cetățenii unui stat pentru a se instrui din punct de vedere militar în rândurile forțelor armate. Serviciu comandat = însărcinare, atribuție, misiune specială încredințată cuiva spre executare. Serviciu divin (sau religios) = slujbă religioasă. ◊ Expr. (Despre angajați, ostași, elevi) (A fi) de serviciu = (a fi) însărcinat cu o misiune specială în cadrul obligațiilor profesionale. A intra în serviciu = a deveni salariat. ♦ Funcție. Serviciu de casier. 3. Subdiviziune în administrația internă a unei instituții, întreprinderi etc. cuprinzând mai multe secții; p. ext. colectivul de muncă corespunzător. 4. Grup de obiecte care alcătuiesc un tot cu destinație specială. Serviciu de cafea. 5. Mulțime ordonată în timp a regimurilor succesive ale unui sistem tehnic. 6. (Sport) Punere în joc a mingii. – Din fr. service, lat.servitium.” (s.n., L.M.).
Iar pentru sinonimul „slujbă” definiția este următoarea:
„SLÚJBĂ, slujbe, s. f. I. 1. Îndeletnicire de oarecare durată și limitată la un orar de lucru, pe care cineva o are ca angajat la o întreprindere de stat sau particulară și care este remunerată cu o anumită sumă de bani; serviciu, funcție, post. ◊ Expr. A fi (sau a se pune) în slujba cuiva (sau a ceva) = a fi sau a se pune la dispoziția cuiva; a servi interesele cuiva sau a susține o anumită cauză. (Înv.) A-i fi cuiva de slujbă = a-i fi cuiva de folos. ♦ (Pop.) Stagiu militar. 2. (Rar) Misiune, sarcină, însărcinare. ♦ (Înv.) Serviciu făcut cuiva. II. Îndeplinire solemnă de către preot a ritualurilor prevăzute în canoanele bisericești pentru anumite ocazii și sărbători; oficiere; serviciu religios, serviciu divin. – Din sl. služĩba.” (s.n., L.M.).
[25] Nu avem în vedere situația în care judecătorul sau procurorul deține calitatea de demnitar în virtutea poziției publice pe care o deține tocmai în calitate de judecător sau procuror, caz în care, de fapt, nu este vorba despre un „cumul” (de exemplu, judecătorul care este membru al CSM, deci „demnitar” în baza art. 54 alin. (1) din Legea nr. 317/2004).
[26] Arbitrul este – întotdeauna (inclusiv în arbitrajul insituționalizat) – numit doar „ocazional”.
[27] I. Tr. Ștefănescu, „Tratat teoretic și practic de dreptul muncii”, ed. a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2012, p. 527. A se vedea și Al. Țiclea, „Tratat de dreptul muncii”; ediția a VII-a, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 444.
[28] I. Leș, „Tratat de drept procesual civil”, ediția a 5-a, Ed. C.H.Beck, București, 2010, p. 93.
[29] Tr. Briciu, op.cit., p.302.
[30] Subliniem că avem în vedere hotărâri emise de Plenul CSM, iar nu hotărâri pronunțate de Secția pentru Judecători în materie disciplinară ori Secția pentru Procurori în materie disciplinară din cadrul CSM, acestea din urmă îndeplinind rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor.
[31] Este vorba, printre altele, de art. 125 alin. (3) din Constituție și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. (Expresia „dispozițiile legale” a fost folosită în sens larg, incluzând și dispozițiile din legea fundamentală).
[32] „Sub acest aspect, apreciem că interpretarea lato sensu a dispoziţiilor legale în materia incompatibilităţilor se susține, însă numai prin raportare la situațiile în care Consiliul Superior al Magistraturii a decis în acest sens.”
[33] A se vedea aici.
[34] Pentru prezentarea unora dintre aceste hotărâri, a se vedea și I. Gârbuleț, „Abaterile disciplinare ale magistraților”, Editura Universul Juridic, București, 2016, p. 138-141.
[35] Accesibilă aici.
[36] Accesibilă aici.
[37] Mai mult, în considerentele Hotărârii nr. 316/2010 se invocă următoarele aspecte conținute înt-o hotărâre anterioară a Plenului CSM, neidentificată prin număr (și ne-postată ca atare aici): „De asemenea, în şedinţa din data de 19 iunie 2008, analizând solicitarea primită din partea unui magistrat, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a apreciat că activităţile compatibile cu funcţia de judecător sau procuror nu sunt limitativ prevăzute de lege, fiind necesar ca dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi art. 11 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare să fie interpretate nu doar în litera, ci şi în spiritul reglementării.
Pornind de la această interpretare, s-a apreciat că exercitarea activităţii de lector titular de disciplină sau lector conducător de atelier în cadrul Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor este compatibilă cu funcţia de judecător sau procuror.”
[38] Accesibilă aici.
[39] Accesibilă aici.
[40] Y. Eminescu, în Tr. Ionașcu, E. Barasch, Tratat, p. 136.
[41] „Este interpretare oficială în primul rând interpretarea care emană de la organul care a emis actul cuprinzând norma. Ea se numește autentică și este general-obligatorie, îmbrăcând forma așa-numitelor norme interpretative.
Este oficială și interpretarea care emană de la un organ de stat, având anume în competența sa interpretarea legii. Această interpretare este numită legală” (Y. Eminescu, în Tr. Ionașcu, E. Barasch, Tratat, p. 136).
[42] În acest context, observăm, totuși, situația izolată în care, prin Hotărârea nr. 821/2008 (accesibilă aici), Plenul CSM a realizat cu privire la dispozițiile art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) din Constituție o interpretare restrictivă: „În raport cu caracterul general al acestei incompatibilităţi de ordin constituţional, excepţia permisă în ceea ce priveşte funcţiile didactice din învăţământul superior intră sub incidenţa regulii de interpretare logică exprimată prin adagiul exceptio est strictissimae interpretationis (et aplicationis). […] Ca atare, din interpretarea sistematică a acestor norme juridice, rezultă că funcţiile didactice din învăţământul superior – la care se referă art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie – au natura unor funcţii de execuţie în structurile unei facultăţi sau universităţi, precum şi în structurile unei instituţii de cercetare în domeniul juridic.” Astfel încât s-a decis că „Judecătorii şi procurorii, care au calitatea de cadru didactic, pot ocupa, potrivit dispoziţiilor constituţionale şi legale, numai funcţii de execuţie în structurile unei facultăţi sau universităţi, precum şi în structurile unei instituţii de cercetare în domeniul juridic.”
[43] Conform art. 134 din Constituție:
„(1) Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii.
(2) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. În aceste situaţii, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot.
(3) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(4) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei.”
[44] Potrivit art. 35 din Legea nr. 317/2004: „Plenul Consiliului Superior al Magistraturii are următoarele atribuţii referitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor: a) propune Preşedintelui României numirea în funcţie şi eliberarea din funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari; b) numeşte judecătorii stagiari şi procurorii stagiari, pe baza rezultatelor obţinute la examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii; c) dispune promovarea judecătorilor şi a procurorilor; d) eliberează din funcţie judecătorii stagiari şi procurorii stagiari; e) propune Preşedintelui României conferirea de distincţii pentru judecători şi procurori, în condiţiile legii; f) îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin lege sau regulament.”
Din rațiuni evidente, sunt nerelevante pentru prezenta analiză dispozițiile art. 36 din Legea nr. 317/2004 (care enumeră „atribuţiile referitoare la admiterea în magistratură, evaluarea, formarea şi examenele judecătorilor şi procurorilor”) și dispozițiile art. 37 din Legea nr. 317/2004 (care enumeră „atribuţiile referitoare la organizarea şi funcţionarea instanţelor şi a parchetelor”).
[45] Cu privire la atribuțiile Plenului CSM și hotărârile pe care le poate emite, a se vedea G. Bogasiu, D. Vartires, A. Segărceanu, „Controlul de legalitate al hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție”, Editura Hamangiu, București, 2007, p. 7-9.
[46] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 867 din 27 septembrie 2005.
[47] A se vedea și I. Popa, „Consiliul Superior al Magistraturii din România – de la succes instituțional la eșec funcțional”, Editura Universul Juridic, București, 2011, pp. 102, 105, 108, 109.

Prof. univ. dr. Lucian Mihai
Facultatea de Drept, Universitatea din București