I. Introducere

Trei precizări cu caracter introductiv sunt utile.

Mai întâi, cum rezultă chiar din titlul acestui articol, noțiunea de bun incorporal este abordată din perspectiva dreptului civil român, așadar fără incursiuni în dreptul străin și, cu atât mai puțin, în dreptul comparat[1]. Nu va fi avută în vedere nici accepția specială a noțiunii de bun conturată în dreptul european al drepturilor omului prin jurisprudența instanței de la Strasbourg[2].

Însăși logica cercetării impune o asemenea autolimitare. Cunoașterea rațională, deci și cunoașterea juridică, elaborează noțiuni și concepte, adică structuri logice, prin limitări și delimitări. Tensiunea dintre caracterul finit al noțiunilor și conceptelor, pe de o parte, și caracterul infinit al obiectului cunoașterii raționale, pe de altă parte, este atât semnul slăbiciunii intrinseci acestei forme de cunoaștere, cât și sursa de credință și de curaj care nutrește aventura fără sfârșit a cercetării cu instrumente logice. Această primă tensiune este dublată de aceea dintre dreptul obiectiv – ca sistem de norme, construit el însuși din elemente logice – și științele juridice care studiază atât dreptul obiectiv, cât și modalitățile prin care normele sale modelează și remodelează raporturile sociale reglementate, în primul rând comportamentele subiectelor de drept din aceste raporturi. Așadar, o nouă tensiune, poate cea mai intensă, se dezvoltă între normele dreptului obiectiv și raporturile sociale pe care acesta le reglementează. Rezultă din cele de mai sus că dreptul obiectiv nu este doar o simplă formă de oglindire a realității sociale, ci mult mai mult, un instrument de identificare a valorilor care întemeiază ordinea comunității, de apărare a acestor valori prin norme adecvate și de modelare și remodelare a raporturilor sociale în funcție de aceste valori. Utilizând logica generală, dreptul și științele juridice se construiesc mai ales pe temeiul logicii deontice[3]. Astfel înțeles, dreptul este o creație culturală, iar cultura nu este mai puțin reală decât natura. Cultura și natura sunt laturi complementare ale realității îmbogățite de om, iar raporturile dintre ele nu sunt doar unele de oglindire, ci și de influențare reciprocă.

În al doilea rând, noțiunile și conceptele logice sunt desemnate prin cuvinte sau prin sintagme. Limba este prima creație culturală a omului, iar cuvintele care o compun sunt primele forme de contract. Înțelesurile cuvintelor, prin raportare la o anumită realitate, nu sunt decât convenții încheiate la nivelul unei comunități mai mici sau mai mari, fără de care nu ar fi fost posibilă organizarea acelei comunități, comunicarea dintre membrii ei și acțiunile comune. Dar aceste convenții, care sunt cuvintele din limba comună, păstrează întotdeauna o doză de ambiguitate, tocmai pentru că ”părțile” între care se realizează acordul sunt fluide, imprecise, se lărgesc sau se restrâng ca o armonică, în funcție de împrejurări. Ca urmare, uneori fiecare cuvânt are mai multe sensuri sau chiar desemnează realități diferite (omonimie), alteori mai multe cuvinte au același sens (sinonimie). Între limba comună și limbajele specializate, inclusiv limbajul juridic, există întotdeauna o corespondență, dar și o delimitare. Prin delimitare, limbajele specializare încearcă să reducă ambiguitatea și echivocul, să fixeze sensuri cât mai precise pentru fiecare noțiune sau concept și să faciliteze astfel comunicarea între utilizatorii fiecărui limbaj specializat. Totuși, acești utilizatori sunt diferiți prin experiența lor cognitivă personală, astfel încât, nu de puține ori, aceeași noțiune este percepută diferit. Mai mult, când unii dintre utilizatori încearcă să aprofundeze sau chiar să schimbe sensul unor noțiuni, concepte sau teorii, apar controversele și polemicile care renasc ambiguitatea și echivocul termenilor. Există întotdeauna un decalaj temporar între momentul în care se propun aceste mutații conceptuale și momentul în care ele sunt asimilate la nivelul unei comunități științifice, dacă o asemenea asimilare se produce vreodată. Știința dreptului civil nu este scutită de astfel de dificultăți conceptuale și terminologice și nu este deloc întâmplător că nu numai în monografii și tratate, ci și în cursuri universitare există înțelegeri diferite ale unor noțiuni fundamentale. Este și cazul noțiunilor de lucru, lucru corporal și lucru necorporal, bun, bun corporal  și  bun incorporal. Iată de ce se justifică întotdeauna încercarea de a aduce la un numitor comun mai întâi comunitatea academică, iar apoi comunitatea mai largă a utilizatorilor aceluiași limbaj specializat. Oricât de temerară ar fi această încercare, când este vorba de limbajul juridic ea este cu atât mai necesară, întrucât, dincolo de implicațiile teoretice, există imperativul practic al aplicării unitare a dreptului, care nu se poate realiza fără unitatea înțelesului termenilor juridici.

Chiar limitată la perspectiva dreptului civil român, noțiunea de bun incorporal presupune câteva referiri de ordin istoric la dreptul roman și la dreptul francez, adică la rădăcinile acestei ramuri de drept național, precum și la Codul civil român din 1864. (II).

În al treilea rând, bunurile incorporale sunt o specie de bunuri, astfel încât specia nu poate fi înțeleasă fără gen. Cum bine se știe, orice definiție este construită din două elemente logice: genul proxim și diferența specifică. Dacă genul este confuz, nici diferența specifică nu poate fi clară. Ca urmare, delimitarea noțiunii de  bun este indispensabilă pentru înțelegerea noțiunii de  bun incorporal. În plus, pentru că însăși noțiunea de bun este specia unui gen mai larg, respectiv, al noțiunii de lucru, este utilă deslușirea înțelesului acesteia (III).

Plecând de la aceste premise, se poate contura mai clar înțelesul noțiunii de bun incorporal, cu referire la câteva categorii de bunuri incorporale, prin raportare la prevederile Codului civil  în vigoare (IV) și se pot formula câteva concluzii (V).

II. Scurtă privire istorică asupra noțiunii de bun incorporal

1. Instituțiunile lui Gaius. Orașul Verona, unul dintre cele mai vizitate locuri din nordul Italiei, este un punct de atracție pentru turiștii care doresc să vadă scena reală pe care s-a petrecut drama îndrăgostiților din celebra piesă a lui Shakespeare, ”Romeo și Julieta” (mai ales grădina Capuleților și balconul de sub care Romeo a rostit în versuri sublime declarația sa de dragoste și din care Julieta i-a răspuns în versuri nu mai puțin înflăcărate) sau pentru turiștii care, în vara fiecărui an, participă la festivalul de operă în aer liber. Pentru juriști, Verona prezintă însă un interes special, întrucât la începutul secolului XIX a fost descoperit în acest oraș Codex Veronensis, de către un neobosit cercetător, Barthold Georg Niebuhr.

Este vorba de un palimpsest, adică de un papirus pe care s-au făcut scrieri succesive. Ultima scriere, din secolul VIII, conținea Pastorala lui Eusebius Hyeronimus din Apus. Sub această scriere a fost descoperită o alta, din secolul VII, care conținea Pastorala lui Ghenadie din Răsărit. În sfârșit, sub aceasta a fost descoperit un text, datând din secolul V, care s-a dovedit a fi varianta autonomă (adică alta decât cea preluată în Instituțiunile lui Iustinian) cea mai amplă a Instituțiunilor lui Gaius dintre toate cele descoperite până în prezent[4].

Cum bine se știe, Instituțiunile lui Gaius constituie un manual de drept, al cărui original nu s-a păstrat, dar care a circulat în transcrieri succesive câteva secole, mai ales în perioada care a trecut de la elaborarea acestuia în secolul II și până la preluarea integrală, într-o formă aproape identică, la începutul secolului VI, în  Instituțiunile lui Iustinian (Iustiniani Institutiones), în Corpus Iuris Civilis[5], dar chiar și după această codificare. Desigur, fiind vorba de un manual, Instituțiunile lui Gaius nu au ca principală calitate originalitatea. Ele fac însă dovada că Gaius a avut un geniu al sintezei și o vocație pedagogică excepțională. Chiar dacă nu a fost un jurisconsult, în sensul pe care romanii îl dădeau acestei noțiuni[6], ci un profesor de drept, dar unul cu har, el a reușit să ofere imaginea cea mai clară și cea mai coerentă a dreptului privat roman din perioada clasică.

Structurarea tripartită a codificărilor moderne (Codul civil prusac, Codul civil francez și Codul civil austriac) în funcție de persoane, bunuri și obligații este preluată de la Gaius, iar expunerea dreptului civil în cursuri universitare și în tratate urmează până astăzi aceeași structură[7]. Continuitatea acestui mod de structurare a dreptului civil se explică în primul rând prin reflectarea adecvată a celor trei dimensiuni esențiale și complementare ale omului, exprimate în verbele  a fi, a avea și  a face[8]. Prin surprinderea acestor trei dimensiuni, dreptul privat roman și succesorul său, dreptul civil modern, oferă imaginea unității ontologice a ființei umane. Forța ideilor, noțiunilor și conceptelor juridice care au acreditat această structurare a dreptului privat de-a lungul a două milenii explică, în bună măsură, eșecul ideologiilor care au încercat să rupă unitatea  triadei ontologice a ființei umane.

Prima ediție modernă a textului descoperit de Niebuhr a fost realizată de către Johan Friedrich Ludwig Goeshen.

Instituțiunile lui Gaius au fost traduse în limba română de către marele latinist Aurel N. Popescu și publicate într-o ediție admirabilă[9], iar Instituțiunile lui Iustinian au fost traduse în limba română de către prestigiosul romanist Vladimir Hanga[10].

Atât în Instituțiunile lui Gaius, cât și în cele ale lui Iustinian se regăsește textul care stă la baza clasificării lucrurilor în corporale (res corporalis) și necorporale (res incorporalis), căreia îi corespunde clasificarea bunurilor în bunuri corporale și bunuri incorporale.

Potrivit acestui text: ”Corporales  haec sunt, quae sui natura tangi possunt: veluti fundus homo vestis aurum argentum et denique aliae res innumerabilis. Incorporales autem sunt, quae tangi non possunt, qualia sunt ea, quae in jure consistunt: sicut haereditas, usus fructus, obligationes”[11].

Rezultă din acest text că romanii, în epoca clasică, nu reduceau noțiunea de lucru la lucrurile corporale, ci aveau reprezentarea clară că în sfera acestei noțiuni intră și lucrurile necorporale. Cum s-a observat, Gaius nu este autorul acestei clasificări, ea fiind deja uzuală în dreptul roman clasic[12]. De altfel, fiind un manual, Instituțiunile lui Gaius cuprind în mod firesc tocmai fundamentele dreptului roman privat din perioada clasică, adică ceea ce era acceptat ca fiind expresia sintetică a acestuia. În plus, nici măcar dreptul roman nu a creat această clasificare, ci ea a fost împrumutată din filosofia greacă și din cea romană[13].

Distincția făcută de Gaius era utilă în dreptul roman clasic, întrucât bunurile corporale se transmiteau prin alte moduri de transmitere decât bunurile incorporale[14].

2. Doctrina întemeiată pe clasificarea lui Gaius. Pornind de la acest text din Instituțiunile lui Gaius, atât în Codul civil francez, cât și în Codul civil de la 1864 s-a păstrat distincția dintre bunurile corporale și bunurile incorporale, dar nu ca o clasificare explicită și principală, ci ca una implicită și subordonată clasificării bunurilor în imobile și imobile, cu precizarea că dreptul de proprietate nu a fost inclus în sfera bunurilor incorporale, ci în sfera bunurilor corporale[15].

Cei mai mulți romaniști[16] și civiliști[17], urmându-l pe Gaius, au făcut distincția dintre lucrurile corporale (res corporalis) și cele necorporale (res incorporalis) și, chiar dacă unii dintre ei au criticat această clasificare, au preluat cele două definiții date de acesta: lucrurile corporale sunt cele care prin natura lor se pot atinge sau, într-o formulare mai generală, care pot fi percepute prin simțurile omului, iar lucrurile necorporale sunt cele care nu se pot atinge, respectiv nu pot fi percepute prin simțuri, și care constau în drepturi patrimoniale, cu excepția dreptului de proprietate.

Două adaptări au fost făcute de-a lungul timpului. Pe de o parte, această distincție a fost simplificată, precizându-se că lucrurile corporale sunt obiectele care au o existență materială, în timp ce lucrurile necorporale sunt imateriale. Pe de altă parte, distincția a fost rafinată, întrucât știința modernă a descoperit mereu noi forme ale materiei, multe dintre acestea nemaiputând fi percepute direct prin simțuri, ci numai indirect, cu ajutorul unor aparate, instrumente și tehnologii sofisticate[18]; dar fiind vorba de forme ale materiei, iar nu de elemente imateriale, intelectuale, acestea rămân în continuare în sfera lucrurilor corporale, neputând fi incluse în sfera lucrurilor necorporale, chiar dacă nu mai cad direct sub simțurile noastre.

Apoi, tot pe temeiul acestui text al lui Gaius, mai toți romaniștii[19] și civiliștii[20] au considerat că lucrurile necorporale sunt drepturile patrimoniale, respectiv toate drepturile reale, cu excepția dreptului de proprietate, și drepturile de creanță. Într-adevăr, drepturile sunt elemente pur intelectuale, iar nu materiale, altfel spus nu au corp. Cât privește dreptul de proprietate, s-a apreciat că el se confundă cu lucrul asupra căruia poartă, astfel încât intră în sfera lucrurilor corporale.

Această ultimă idee a condus la conturarea noțiunii de bun corporal, ca lucru care formează obiectul dreptului de proprietate, altfel spus, ca lucru corporal apropriat. Totuși, raționamentul explicit sau implicit al transformării lucrurilor corporale în bunuri, adică al ridicării lor din ordinea naturală, în ordinea juridică, nu a mai fost aplicat în legătură cu lucrurile incorporale, respectiv în legătură cu celelalte drepturi reale și cu drepturile de creanță, pentru simplul motiv că acestea erau chiar elemente ale ordinii juridice, iar nu ale ordinii naturale. Totuși, aceste elemente pur intelectuale, au fost privite ca bunuri incorporale, deci tot ca bunuri, dar nu ca o consecință a aproprierii, ci în funcție de utilitatea lor.

S-a construit astfel noțiunea generală de bun, în conținutul logic al căreia au fost incluse două trăsături: utilitatea, pe de o parte, și caracterul apropriabil, pe de altă parte. Dar dacă prima trăsătură, respectiv utilitatea, era comună pentru toate lucrurile care intrau în sfera noțiunii de bun, a doua trăsătură era valabilă numai pentru lucrurile corporale. Aceasta este prima contradicție internă a noțiunii de bun: ea rezultă din concepția potrivit căreia unele elemente din sfera acestei noțiuni sunt lucruri corporale care au devenit bunuri întrucât au dobândit valoare economică prin apropriere, alte elemente, respectiv drepturile, au valoare independent de orice raport de apropiere; această primă contradicție a creat multe neînțelegeri în ultimele două secole, care continuă și în prezent.

A doua contradicție internă a noțiunii de bun, complementară celei dintâi, derivă din modul de definire a noțiunii de lucru. De cele mai multe ori, această din urmă noțiune a fost definită prin raportare la obiectele fizice, materiale, adică sfera ei a fost redusă la lucrurile corporale. Cu toate acestea, în sfera noțiunii de bun au fost incluse și elementele necorporale care au utilitate sau valoare, respectiv bunurile incorporale (drepturile patrimoniale, cu excepția dreptului de proprietate). Este adevărat că, pentru a evita această ultimă contradicție, s-a precizat că drepturile patrimoniale nu ar fi lucruri, dar ar fi bunuri[21], întrucât nu toate lucrurile sunt bunuri și nu toate bunurile sunt lucruri[22]. Dacă prima parte a afirmației este exactă – întrucât sunt anumite lucruri corporale sau necorporale care nu intră în categoria  bunurilor, întrucât ele nu pot fi apropriate, cum se întâmplă cu lucrurile comune (res communes) materiale sau imateriale -, a doua parte a afirmației acreditează artificiul împărțirii bunurilor  în două categorii: bunurile care sunt lucruri corporale și bunurile incorporale, adică drepturile patrimoniale, adică bunuri care nu sunt lucruri.

3. Critica clasificării lui Gaius. Intuiția acestor contradicții din conținutul logic al noțiunii de bun i-a determinat pe unii autori[23] să critice clasificarea bunurilor în corporale și incorporale, întrucât ea alătură în mod incoerent bunurile propriu-zise, care sunt lucruri materiale, și drepturile patrimoniale care sunt imateriale. Astfel, s-a apreciat că <<deși această diviziune este tradițională și se regăsește la toți autorii, totuși, dacă o examinăm mai îndeaproape, vedem imediat că ea este nejuridică. Într-adevăr, lucrurile materiale și drepturile sunt categorii complet diferite, care nu au nimic în comun. Or, cum foarte bine spunea d-l Planiol, o clasificare nu trebuie să servească decât pentru a distinge părți ale unui aceluiași tot; în acest caz, distincția bunurilor în corporale și incorporale nu este o clasificare, ci o alăturare incoerentă. Într-adevăr, sau considerăm lucrurile în ele însele, adică în materialitatea lor, și în acest caz nu putem vorbi de lucruri incorporale; sau dimpotrivă, facem abstracție de materialitatea lucrurilor, și nu considerăm decât drepturile pe care oamenii le pot avea asupra lucrurilor – ceea ce este punctul de vedere cel mai juridic -, și în acest caz, toate drepturile fiind incorporale, nu putem vorbi de bunuri corporale.

Cum se explică atunci confuzia? Ea se explică prin caracterul special al dreptului de proprietate. Este evident că, în ultima analiză, drepturile singure sunt elemente patrimoniale propriu-zise, lucrurile corporale nefiind decât obiecte ale drepturilor însă, printre drepturile patrimoniale, proprietatea are acest caracter, de a fi un drept absolut și imediat asupra unui lucru material, de a absorbi în sine lucrul. Din această cauză, mai întâi romanii, și noi după ei am confundat proprietatea, care este un drept și ar trebui deci să fie considerat ca un bun incorporal, cu lucrul însuși care face obiectul ei; astfel am identificat dreptul cu obiectul, am materializat proprietatea și am considerat că proprietatea este însuși lucrul material, adică un bun corporal. De aceea spunem: ”casa mea” în loc de a spune: ”casa asupra căreia am un drept de proprietate”; noțiunea dreptului incorporal a dispărut și a fost înlocuit cu imaginea obiectului material…

Din cele ce am spus rezultă că, de fapt, opunerea între bunurile corporale și cele incorporale nu este decât o opunere de dreptul de proprietate care fiind confundat cu lucrurile asupra cărora se exercită și materializat în ele, formează singur clasa bunurilor corporale; și toate celelalte drepturi, reale și de creanță, care formează clasa bunurilor incorporale, pe de altă parte. >> [24].

Așadar, autorii acestei critici a clasificării preluate din  Instituțiunile lui Gaius consideră că împărțirea nu se referă la lucruri, respectiv la bunuri, ci la drepturile patrimoniale. Această clasificare distinge dreptul de proprietate, care în viziunea dreptului roman se confundă cu propriul obiect care este un lucru corporal[25], de toate celelalte drepturi patrimoniale (reale și de creanță), care rămân incorporale, chiar dacă obiectul lor este corporal, întrucât nu se contopesc cu acesta.

Pe temeiul aceleiași critici, alți autori au apreciat că s-ar justifica o altă clasificare a drepturilor patrimoniale, în funcție de obiectul lor. S-ar contura pe baza acestui criteriu categoria drepturilor corporale, în care s-ar include toate drepturile reale, întrucât ele au un obiect material, corporal, și categoria drepturilor incorporale, în care s-ar include drepturile de creanță și drepturile de proprietate intelectuală, întrucât acestea au un obiect imaterial[26]. Rezultă că în această concepție obiectul dreptului de creanță – adică prestația, deci nu un lucru – este necorporal. Totuși, sintagma „drepturi corporale” este cel puțin nepotrivită, deoarece, oricât de nuanțată ar fi definirea ei, rămâne confuză; într-adevăr, drepturile reale nu devin corporale prin simplul fapt că au un obiect material; în plus, cum se va arăta mai jos, sunt și drepturi reale care au un obiect imaterial, necorporal; drepturile reale, ca și toate drepturile patrimoniale, sunt elemente necorporale.

Cum vom vedea, depășirea contradicțiilor din conținutul logic al noțiunii de bun este posibilă însă nu prin negarea clasificării criticate, întrucât distincția dintre bunurile corporale și cele incorporale este în continuare necesară, ci prin înțelegerea corectă a noțiunii de lucru, pe de o parte, și identificarea elementului esențial, cu adevărat definitoriu pentru noțiunea de bun, pe de altă parte.

III. Noțiunile juridice de lucru și de bun

1. Noțiunea juridică de lucru. Dincolo de perspectiva filosofică și de cea sociologică asupra noțiunii de lucru[27], care sunt desigur captivante, interesează  modul în care ele influențează o anumită perspectivă juridică asupra acestei noțiuni, mai precis aceea care permite înțelegerea  noțiunii juridice de bun ca obiect al drepturilor reale. Precizarea este utilă, întrucât există și perspectiva juridică asupra noțiunii de lucru în contextul răspunderii civile delictuale (răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, reglementată în art. 1376 C. civ.)[28].

Cum am văzut, sub influența filosofiei, jurisconsulții romani nu au avut nicio dificultate de ordin cognitiv să introducă în sfera noțiunii de lucru nu numai lucrurile corporale, ci și pe cele incorporale. Într-adevăr, ei înțelegeau foarte bine că tot ce se află în afara propriei subiectivități nu este doar materie cu dimensiuni corporale. Realitatea nu se reducea la lumea materială, ci includea și lumea imaterială, fără dimensiuni corporale. Altfel spus, incorporalul nu se reducea la ideile și sentimentele care dau conținut propriei subiectivități, ci popula în mod abundent ceea ce se afla în afara acestei subiectivități. Realitatea era în parte corporală și în parte incorporală. Ceea ce unea aceste părți într-un tot era caracterul lor obiectiv. Așadar, nu opoziția material-imaterial sau corporal-necorporal era definitorie pentru înțelegerea lumii, ci opoziția obiectiv-subiectiv, cu precizarea că obiectivul nu se reducea la material sau corporal, ci includea și imaterialul sau necorporalul. Chiar mai mult, în bună tradiție platoniciană, nu puțini filosofi credeau că lumea materială este doar o ”umbră” a lumii imateriale, ideale. În acest context, era firesc ca jurisconsulții romani să accepte în sfera dreptului nu numai realitatea a ceea ce se percepe prin simțuri, adică materia în dimensiunile ei corporale, ci și  realitatea imaterială, fără corp, care scapă percepției senzoriale. Atât pentru filosofi, cât și pentru jurisconsulți, lumea greco-romană era plină de res corporalis și de res incorporalis. Iar firavele concepții materialiste din acea vreme nu erau în măsură să schimbe această stare de  lucruri.

Nici Evul Mediu nu a produs o schimbare a acestui mod de a înțelege lumea. Numai după Renaștere, raționalismul, în diversele sale forme, a alimentat din ce în ce mai mult un curent materialist care a devenit tot mai puternic pe măsură ce științele, mai ales începând cu secolul XIX, descifrau secretele materiei și afirmau marșul triumfal al progresului. Treptat-treptat, realitatea se golea de imaterial, de incorporal și rămânea din ce în ce mai materială, mai corporală. Obiectiv și material deveniseră sinonime. Nu este de mirare că în acest nou context ideatic, noțiunea de lucru a fost regândită, astfel încât să includă în sfera ei numai elemente materiale, corporale. Sintagma lucru necorporal devenise o contradicție în termeni.

Totuși, acest proces nu a fost ireversibil. Curentul materialist nu a reușit să golească în totalitate realitatea de imaterial, mai ales că însuși progresul determinat de revoluția științifico-tehnică în secolul XX a impus recunoașterea unor entități imateriale care au uneori o realitate mai pregnantă decât entitățile materiale[29]. În principal, nu mai a fost vorba de drepturi subiective, patrimoniale sau nepatrimoniale, ci de creații intelectuale de care nu s-a mai putut face abstracție. Forța creatoare a ideilor și a sentimentelor nu a mai rămas doar un fenomen subiectiv, întrucât creațiile intelectuale sunt obiectivarea acestor idei și sentimente în forme perene, autonome față de creatorii lor. Iar juriștii, sub presiunea faptelor, au recunoscut aceste forme obiective, dar imateriale, cu o configurație proprie, stabilă și autonomă[30], ca lucruri necorporale[31], chiar dacă, din punct de vedere terminologic, au existat și există încă numeroase ezitări și inerții de limbaj[32].

Ca urmare a acestei îndelungate evoluții[33], noțiunea juridică de lucru s-a întors în punctul de plecare, adică la dreptul roman, dar într-un stadiu îmbogățit. În sfera noțiunii de lucru intră nu numai lucrurile corporale, ci și cele necorporale. În plus, nu numai drepturile patrimoniale sunt lucruri necorporale, ci și universalitățile juridice sau de fapt, informația, dacă este structurată în elemente cu o configurație proprie, stabilă și autonomă – de exemplu în forma bazelor de date sau a secretului comercial – și multiplele forme de creație intelectuală.

Așadar, în sens juridic, lucrul este orice element material (corporal) sau imaterial (necorporal) al realității obiective care are o configurație proprie, stabilă și autonomă.

Pe temeiul acestei definiții, se poate afirma că toate bunurile sunt lucruri, dar nu toate lucrurile sunt bunuri.

Astfel înțeles, lucrul nu se confundă cu acțiunea și cu inacțiunea umană (prestația pozitivă sau prestația negativă, în termeni juridici), indiferent dacă acestea din urmă se află doar în stare de proiect sau sunt în curs de desfășurare, întrucât ele nu sunt încă fixate în structura unui element corporal sau necorporal al realității obiective, adică a unui element obiectiv cu configurație proprie, autonomă și stabilă. Este adevărat însă că unele acțiuni umane se obiectivează în anumite lucruri, fie în sensul că le creează, fie în sensul că le modifică, fie în sensul că, după aproprierea lor ca bunuri, le schimbă statutul juridic.

Ținând seama de complexitatea și de diversitatea atât ale formelor materiei, cât și ale elementelor imateriale (incorporale), sfera lucrurilor este într-un proces permanent de compunere și recompunere, ca rezultat al acțiunilor omenești sau al fenomenelor naturale, pe măsură ce aceste elemente materiale și imateriale sunt identificate și așezate într-o matrice stabilă. Lumea nu este imuabilă, ca urmare elementele care o compun, cele corporale și cele necorporale, se schimbă și se transformă în permanență[34]. Dar pentru a putea fi apropriate, devenind obiectul dreptului de proprietate sau al altui drept real, lucrurile corporale și cele necorporale trebuie să aibă o configurație proprie, stabilă și autonomă, adică o anumită identitate, cu o durată mai mică sau mai mare în timp, prin care să se diferențieze de alte lucruri.

Limitată în spațiu și timp, ființa umană s-a identificat pe ea însăși, ca persoană în lumea juridică, prin diferențiere atât față de celelalte ființe umane – recunoscute ca persoane mai întâi în mod selectiv, iar apoi în sfere tot mai largi, până la recunoașterea tuturor ființelor umane ca persoane -, cât și față de realitatea obiectivă, ”decupată”, fragmentată în lucruri cu o configurație proprie, stabilă și autonomă, iar apoi în bunuri, prin apropriere, în funcție de nevoile sale materiale și spirituale. Acest dublu proces de identificare a pus în umbră, dar fără a oculta cu totul, raportarea – pe cale rațională sau irațională, cu mijloacele filozofiei sau ale religiei – la univers ca întreg nedeterminat, infinit în spațiu și timp.

Din această perspectivă, pot fi înțelese mai bine situația lucrurilor comune (res communes) materiale și a celor imateriale, precum și situația lucrurilor (bunurilor ) de gen. Acestea nu sunt nici lucruri, nici bunuri în sensul juridic al acestor termeni, întrucât nu au o configurație proprie, stabilă și autonomă, deoarece fie sunt materii globale, nedeterminate, fie sunt simple abstracțiuni, astfel încât nici nu pot fi apropriate ca atare.

Lucrurile comune (res communes sau res communia omnium) materiale, chiar dacă nu au caracter infinit în spațiu și timp, sunt totuși întreguri neterminate, materii globale (cum sunt aerul, lumina, apa), nesusceptibile de apropriere ca întreg, nici în forma proprietății private, nici în forma proprietății publice, tocmai pentru că nu sunt delimitate printr-o configurație proprie, stabilă și autonomă. În Codul civil din 1864, în art. 647, fraza I, acestea erau definite ca lucruri „care nu aparțin nimănui și al căror uz este comun tuturor”[35]. Dar, în absența unei configurații proprii, stabile și autonome, res communes nu sunt lucruri în sens juridic și nu pot deveni bunuri, deoarece nu pot fi apropriate. Iată de ce dreptul obiectiv nu le poate reglementa în mod direct, ca întreguri, ci numai în mod indirect și parțial, prin crearea unui regim juridic al utilizării și, când este posibil, al protejării lor. În acest sens, în art. 647, fraza a II-a C. civ. 1864 se preciza că „Legi de poliție reglementează felul întrebuințării lor”. Uneori, printr-o astfel de reglementare se creează chiar posibilitatea aproprierii unor părți, a unor cantități limitate, care dobândesc astfel configurație proprie, stabilă și autonomă (aerul, oxigenul, hidrogenul sau bioxidul de carbon comprimat în recipiente, energia solară sau eoliană transformată în energie electrică sau termică, sarea din apa mării). Lucrurile comune nu pot fi apropriate ca întreg, ci numai pro parte, prin identificare, prin crearea unor lucruri  cu o configurație proprie, stabilă și autonomă, adică a unor lucruri în sens juridic[36]. Specificul lor constă în aceea că procesul de identificare ca lucruri este totodată și proces de apropriere a acestora, de transformare a lor în bunuri.

Bogățiile de interes public ale subsolului și resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, menționate în art. 136 alin. (3) din Constituție, deși sunt obiect al dreptului de proprietate publică și deci ar trebui să fie considerate bunuri, respectiv lucruri apropriate, au o situație oarecum asemănătoare cu aceea a lucrurilor comune, adică sunt întreguri, materii nediferențiate. Totuși, aproprierea comunitară, spre deosebire de cea privată, este posibilă pentru că, întrucât dreptul de proprietate publică este complementar ideii de putere asupra teritoriului – ca suveranitate, în cazul statului, sau ca putere administrativă în cazul comunităților locale[37] -, aceste materii globale pot fi identificate ca lucruri prin apartenența la un anumit teritoriu, diferențiindu-se de alte asemenea lucruri, aparținând altor teritorii, spre deosebire de lucrurile comune care, sub aspectul dreptului intern, sunt neapropiabile, iar, sub aspectul dreptului internațional public, sunt neexclusive, adică suveranitatea statului nu se poate exercita asupra lor[38]. Fiind vorba însă de materii globale, aproprierea comunitară poate fi dublată de o altă apropriere, fie comunitară fie privată, după caz, dar întotdeauna pro parte, ca și în ipoteza aproprierii pro parte a lucrurilor comune. Aproprierea privată a fructelor și a productelor bunurilor din domeniul public se face prin mecanismul juridic al dreptului de concesiune[39].

Spre deosebire de lucrurile comune materiale, lucrurile comune imateriale au o configurație proprie, stabilă și autonomă, dar fie nu pot fi apropriate în forma creațiilor intelectuale pentru că nu au caracter de originalitate (idei, tradiții, obiceiuri, creații populare, ritualuri religioase), fie au fost apropriate ca obiect al dreptului de proprietate intelectuală, dar a expirat termenul de protecție juridică și au intrat în domeniul public (termenul are o accepție specială, distinctă de domeniul public, ca obiect al dreptului de proprietate publică; mai exact, după expirarea termenului de protecție juridică, creațiile intelectuale devin lucruri comune imateriale, necorporale)[40].

Lucrurile comune imateriale din a doua categorie au o semnificație specială, care pune în lumină particularitatea dreptului de proprietate intelectuală, sub aspectul duratei sale în timp. Spre deosebire de dreptul de proprietate în formă tipică – având deci ca obiect un bun corporal -, care durează cât timp durează obiectul său, ceea ce definește perpetuitatea sa, dreptul de proprietate intelectuală, care este un drept de proprietate în formă atipică – având ca obiect un bun incorporal – are o durată limitată[41], adică durează mai puțin decât obiectul său. Totuși, această particularitate a dreptului de proprietate intelectuală nu marchează o diferență sub aspectul continuității, atât de netă pe cât se pare, față de dreptul de proprietate în formă tipică. Nu de puține ori bunul care constituie obiectul acestuia din urmă are o durată mai mică de existență decât durata de protecție juridică a creației intelectuale. În plus, chiar dacă se stinge dreptul de proprietate intelectuală, creația care formează obiectul său este, cum se spune metaforic, nemuritoare, tocmai pentru că este imaterială, necorporală, spirituală. Rezultă că diferența de continuitate între dreptul de proprietate în forma sa tipică și dreptul de proprietate intelectuală operează în concret de multe ori în favoarea acestuia din urmă, iar, prin raportare la obiectul drepturilor, de o adevărată perpetuitate se bucură obiectul dreptului de proprietate intelectuală.

Lucrurile (bunurile) de gen nu sunt lucruri  în sens juridic, pentru că noțiunea de lucruri de gen, deși pare să se refere la lucruri materiale, nu are corespondent în realitatea materială[42], nefiind vorba de lucruri materiale cu o configurație proprie, stabilă și autonomă. Această noțiune este doar un instrument juridic prin care materiile nedeterminate, altfel decât prin genul lor, se individualizează prin cântărire, numărare sau măsurare (cu cuvintele lui Gaius, res quae pondere, numere, mesura constant). Lucrurile de gen nu pot fi apropriate ca atare, ci numai după această individualizare.

2. Noțiunea juridică de bun. Elemente definitorii.

A. Bunul este un lucru în sens juridic. Ținând seama de modul în care am definit noțiunea juridică de lucru, rezultă că între aceasta și noțiunea juridică de bun este un raport de la gen la specie[43]. Altfel spus, genul proxim al noțiunii juridice de bun este noțiunea juridică de lucru[44]. Diferența specifică este alcătuită din mai multe elemente.

B. Bunul are valoare economică, sinteză a valorii de utilizare și a valorii de schimb. Criteriul utilității[45] nu este, prin el însuși, suficient pentru a aprecia valoarea bunului. Există lucruri care pot satisface o nevoie materială sau spirituală a omului, deci au valoare de utilizare, dar nu au valoare de schimb, adică nu pot fi evaluate pecuniar, după cum sunt lucruri care nu au utilitate pentru om sau cărora acesta nu le-a descoperit încă utilitatea. Așadar, bunurile sunt doar acele lucruri care au valoare economică, sinteză a valorii de utilizare și a valorii de schimb, fie doar prin trăsăturile lor intrinseci, fie și prin trăsăturile dobândite ca rezultat al unei acțiuni sau inacțiuni umane[46].

Această calitate a bunurilor de a avea valoare economică, de a fi evaluabile pecuniar explică de ce s-a afirmat că nu numai drepturile patrimoniale, ci și bunurile, ca obiect al acestora,  fac parte din patrimoniu[47]. Câtă vreme patrimoniul este o universalitate de drepturi și datorii patrimoniale, adică de elemente cu valoare economică, pare firesc ca bunurile, în virtutea valorii lor economice, să fie incluse în patrimoniu. Am arătat cu alt prilej[48] că această opinie nu poate fi primită întrucât patrimoniul nu este o entitate materială, corporală, ci o noțiune juridică, deci o entitate intelectuală, imaterială. În consecință, patrimoniul nu poate conține decât tot elemente intelectuale, iar nu bunuri corporale. În plus, dacă s-ar include în patrimoniu și drepturile, și bunurile, care formează obiectul acestora, s-ar ajunge la o dublare artificială a valorii activului patrimonial. Nu în ultimul rând, în situațiile în care același bun formează obiectul mai multor drepturi reale aflate în patrimonii diferite, cum se întâmplă în ipoteza dezmembrării dreptului de proprietate, este evident că valoarea integrală a bunului nu poate fi contabilizată în activul fiecărui patrimoniu. Această ipoteză pune în lumină ideea că nu valoarea bunurilor este contabilizată la activul patrimonial, ci valoarea drepturilor reale în care se absoarbe valoarea bunurilor respective, total (dacă dreptul de proprietate nu este dezmembrat) sau divizat (dacă dreptul de proprietate este dezmembrat).

Într-un mod mai nuanțat, s-a apreciat că patrimoniul este compus din bunurile corporale și din drepturile patrimoniale, altele decât dreptul de proprietate, care aparțin unei persoane (bunuri incorporale) [49]. Este de observat că, în acest fel, se revine la clasificarea bazată pe textul din Instituțiunile lui Gaius, respectiv bunuri corporale (drepturile de proprietate) și bunuri incorporale (toate celelalte drepturi patrimoniale), clasificare criticată în mod judicios în doctrina anterioară.[50] Acest mod de a înțelege patrimoniul are avantajul că evită dublarea artificială a valorii activului patrimonial, dar nu răspunde criticii referitoare la ipoteza dezmembrării dreptului de proprietate. Totuși, a considera dreptul de proprietate ca un bun corporal este cel puțin inadecvat, întrucât acest drept rămâne un element de ordin intelectual[51].

Rămâne să fie înțeleasă mai bine relația dintre valoarea economică a bunurilor și caracterul patrimonial al drepturilor care intră în compunerea patrimoniului. Dacă valoarea economică înseamnă nu numai valoarea de utilizare, ci și valoarea de schimb, regula este că schimbul este un transfer de drepturi. Consecința este că valoarea economică a bunului este absorbită în valoarea pecuniară a dreptului de proprietate care poartă asupra bunului respectiv. Cât timp dreptul de proprietate nu este dezmembrat, această absorbire a valorii este totală, iar când acest drept este dezmembrat, valoarea economică se împarte între nuda proprietate și dezmembrămintele create[52].

Așadar, valoarea economică este o rezultantă a legăturii dintre drepturile reale și bunurile corporale sau incorporale care constituie obiectul lor. Ca urmare a aproprierii, lucrurile devenite bunuri au nu numai valoare de utilizare, ci și valoare de schimb, adică au valoare economică pe care o transferă drepturilor reale constituite asupra lor. Fără drepturile reale prin care sunt apropriate, lucrurile nu ar dobândi valoare de schimb, iar fără valoarea de utilizare a lucrurilor nu ar exista interesul aproprierii lor. Din cauza neînțelegerii acestei legături dintre drepturile reale și bunurile care constituie obiectul lor, legătură care este izvorul valorii economice unice a ambilor termeni ai relației, s-a putut afirma că numai drepturile reale ar avea valoare economică propriu-zisă, iar nu obiectul lor, astfel încât veritabile bunuri ar fi doar drepturile reale, nu lucrurile care formează obiectul lor[53]. Înțelegerea corectă a legăturii dintre drepturile reale și bunurile care formează obiectul lor pune în lumină veșmântul juridic al valorii economice. Iată de ce nu se poate diferenția valoarea economică a bunurilor de valoarea economică a drepturilor constituite asupra lor; există o singură valoare economică generată tocmai de legătura de apropriere dintre bunuri și drepturile reale. Se conturează astfel încă un argument care susține ideea că bunurile nu fac parte din patrimoniu.

În mod corespunzător, valoarea pecuniară a drepturilor de creanță, ca drepturi patrimoniale, este dată de valoarea economică a prestațiilor care formează obiectul lor. Așa cum am văzut mai sus, obiectul drepturilor de creanță este unul imaterial, necorporal, întrucât prestațiile sunt identificate și fixate ca obiect al acestor drepturi în momentul nașterii lor, deci ca proiecție ideală a unor acțiuni sau inacțiuni viitoare. În plus, nu se confundă prestația în stare potențială sau în curs de desfășurare, cu rezultatul acesteia, care poate fi material, respectiv crearea unui bun nou sau modificarea unui bun existent ori juridic, respectiv schimbarea statutului lui juridic și care se obține prin executarea în natură a prestației respective. Ca obiect al dreptului de creanță  (și al raportului obligațional), prestația în stare potențială sau în curs de desfășurare nu intră în sfera lucrurilor necorporale, deși este imaterială, întrucât ea nu este încă fixată în structura unui element material sau imaterial al realității obiective. Numai ca rezultat al obiectivării prin executare prestația se poate fixa – deseori, dar nu întotdeauna –  în structura unui element material sau imaterial al realității obiective, pe care îl creează sau îl modifică. Până atunci, ea își păstrează valoarea autonomă ca acțiune sau ca inacțiune, distinctă de orice lucru, valoare absorbită în valoarea dreptului de creanță.

Dreptul de creanță devine astfel un instrument de fixare într-o formă specială, deci între anumite limite, a posibilităților multiple de acțiune sau de inacțiune ale debitorului, ca persoană fizică sau ca persoană juridică, având capacitate de folosință. Aceasta este o diferență importantă între obiectul dreptului real și obiectul dreptului de creanță: obiectul dreptului real, respectiv un anumit bun, premerge, de regulă, ca lucru corporal sau ca lucru necorporal, existenței dreptului, în timp ce prestația, ca obiect al dreptului de creanță, se naște odată cu acesta, ca proiecție ideală a acțiunii sau inacțiunii viitoare prin care se va executa această prestație. Acest obiect al dreptului de creanță nu este nici lucru, nici bun pentru că este o acțiune sau inacțiune virtuală sau în curs de desfășurare a debitorului, nefixată încă în structura unui element material (corporal) sau imaterial (necorporal) al realității obiective[54]. Iată de ce creditorul nu-și poate satisface dreptul său de creanță decât dacă debitorul își va executa prestația, în timp ce titularul dreptului real își poate exercita prerogativele asupra bunului fără a fi necesară intervenția altei persoane. În plus, ca acțiune sau ca inacțiune virtuală, prestația s-ar putea să nu fie executată niciodată și cu atât mai puțin să atingă un rezultat; chiar și atunci când prestația este executată și atinge un rezultat, nu este obligatoriu ca acesta să se fixeze într-un anumit lucru.

Așadar, valoarea pecuniară a drepturilor patrimoniale este rezultatul absorbirii valorii pecuniare a obiectului lor, în mod total sau parțial.

Iată de ce, în sens metaforic sau ca urmare a unei inerții de limbaj, toate drepturile patrimoniale au fost și mai sunt privite ca bunuri incorporale. Nu de puține ori, în doctrină, în jurisprudență și în diferite texte legale se folosește încă expresia ”bunurile din patrimoniu” cu sensul de ”drepturi patrimoniale”. Dar în funcție de context trebuie să fie deslușită accepția în care este folosit termenul ”bun”: ca drept patrimonial sau ca bun propriu-zis, obiect al unui drept real[55].

În sens propriu-zis, cum vom vedea, sunt bunuri incorporale numai acele drepturi patrimoniale care sunt apropriate, adică formează ele însele obiectul unui drept de proprietate sau al altui drept real, distinct de simpla apartenență la patrimoniul unei anumite persoane. Mai exact, drepturile patrimoniale, privite ut singuli sau în cadrul unor mase patrimoniale (ca universalități juridice) ori al unor universalități de fapt – care există într-un anumit patrimoniu, aparținând unei anumite persoane – devin obiectul dreptului de proprietate sau al altui drept real care aparține aceleiași persoane sau altei persoane care este titularul unui patrimoniu distinct.

C. Bunul este un lucru cu valoare de utilizare care dobândește valoare economică prin apropriere. Interesul aproprierii lucrurilor este legat de utilitatea acestora pentru satisfacerea nevoilor materiale sau spirituale ale omului, dar ca urmare a aproprierii lucrul intră în circuitul civil și dobândește valoare de schimb, adică valoare economică, adică este evaluabil pecuniar. Așadar, valoarea economică nu poate fi explicată doar din perspectiva științelor economice, întrucât schimbul presupune un transfer de puteri asupra lucrurilor care se schimbă, ceea ce în termeni juridici înseamnă un transfer de drepturi. Se impune cu evidență concluzia că lucrurile dobândesc valoare economică și devin bunuri numai prin apropriere[56], în sens general, iar nu doar în sens propriu-zis. Într-adevăr, în sens propriu-zis aproprierea lucrurilor se realizează prin mecanismul juridic al dreptului de proprietate, în timp ce aproprierea lucrurilor în sens general se face prin mecanismul juridic al oricărui drept real, principal sau accesoriu[57].

Rezultă că aproprierea implică existența valorii economice, ceea ce ar face inutilă păstrarea acestei trăsături în definiția noțiunii juridice de bun[58]. Totuși, valoarea economică, privită ca rezultat al mecanismului apropierii, este mult prea importantă pentru a fi doar presupusă în definiția noțiunii de lucru[59]. În schimb, întrucât valoarea economică este sinteza valorii de utilizare și a valorii de schimb, nu mai este necesar să se păstreze în această definiție precizarea referitoare la utilitatea constând în satisfacerea necesităților materiale și spirituale ale omului[60].

Întrucât prin mecanismul lor juridic se realizează aproprierea lucrurilor corporale și a celor necorporale, dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt fundamentul întregului edificiu economic și juridic al societății. Dar îmbogățirea permanentă a acestui edificiu, dezvoltarea lui, sporirea valorii economice acumulate sunt rezultatul activității umane, adică al prestațiilor, ca obiect al obligațiilor, în termeni juridici. Revenind la Gaius, se poate spune încă o dată că lumea juridică este alcătuită din persoane, bunuri și prestații, triada ontologică a ființei umane, ca expresie a verbelor a fi, a avea și a face.

Este adevărat că, astfel înțelese, bunurile și drepturile al căror obiect sunt au grade de patrimonialitate diferite, după cum există și grade de neapropriabilitate a lucrurilor[61].

D. Definiția bunului în sens juridic. Sintetizând cele trei trăsături, bunul în sens juridic este lucrul corporal sau necorporal care dobândește valoare economică prin apropriere, adică în măsura în care este obiect al dreptului de proprietate sau al altui drept real.

Această definiție este în acord cu definiția legală a noțiunii de bun, cuprinsă în art. 535 C. civ.: ”Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial.”[62] Sintagma „obiectul unui drept patrimonial” necesită o explicație pentru a putea corelată corect cu noțiunea de apropriere, lucru corporal sau necorporal, care devine astfel bun.

Numai drepturile reale au ca obiect direct un anumit lucru (corporal sau necorporal), care devine astfel bun prin apropriere. Drepturile de creanță au ca obiect direct o prestație, negativă sau pozitivă, din partea debitorului; lucrurile neapropriate și cele apropriate (bunurile) pot fi numai obiect indirect al drepturilor de creanță, în sensul că prestația debitorului, care este obiect direct al acestor drepturi, poate să aibă, la rândul ei, ca obiect un anumit lucru sau bun; ca urmare, noțiunea „ drept patrimonial” folosită în art. 535 include în sfera sa și drepturile de creanță, dar numai în sensul că lucrurile neapropriate și cele apropriate (bunurile) pot fi obiect indirect al acestor drepturi, iar nu în sensul că aproprierea s-ar putea face prin mecanismul lor juridic[63].

Într-o lectură nuanțată, textul art. 535 trebuie să fie înțeles în felul următor: „Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul direct al unui drept real și, după caz, obiectul indirect al unui drept de creanță”. Precizarea „după caz” are o dublă valență explicativă: sub un prim aspect, este posibil ca un lucru apropriat (bun), care este deci obiect al dreptului real al unei anumite persoane, să fie obiectul indirect al dreptului de creanță al altei persoane (de exemplu, dreptul locatarului asupra unui bun imobil sau mobil asupra căruia locatarul are un drept de proprietate sau un drept de uzufruct); sub un al doilea aspect, nu este obligatoriu ca orice drept de creanță să aibă pe lângă obiectul direct (prestația) și un obiect indirect (un lucru, neapropriat sau apropriat).

Este adevărat însă că, pe de o parte, așa cum s-a arătat mai sus, prin executarea prestațiilor care constituie obiectul drepturilor de creanță se pot crea noi obiecte de apropriere, care devin bunuri, absorbind valoarea economică a acestor prestații; pe de altă parte, când prestațiile care sunt obiectul drepturilor de creanță, au la rândul lor ca obiect un anumit bun sau un drept real, executarea lor afectează aceste elemente patrimoniale, modificându-le material sau schimbându-le statutul juridic, astfel încât fie li se acordă valoare suplimentară, fie li se absoarbe o parte din valoarea economică (de exemplu, prin încheierea unui contract de locațiune scade valoarea de piață a bunului care formează obiectul dreptului de folosință al locatarului, ca drept de creanță). Dar chiar în asemenea situații drepturile de creanță nu sunt instrumente juridice de apropriere prin ele însele, nici măcar în sensul general al acestei noțiuni, deoarece ele nu conferă titularului (creditorului) atribute care se exercită direct asupra unui bun, ci numai aptitudinea de a cere debitorului să execute o anumită prestație pozitivă sau negativă, fără legătură sau, după caz, în legătură cu un anumit lucru sau bun (în acest ultim caz, lucrul sau bunul este doar obiectul indirect al dreptului de creanță)

Așadar, chiar dacă în acest textul art. 535 C. civ. se face referire la drepturile patrimoniale în general – dintre care unele (drepturile reale) au ca obiect direct, iar altele (drepturile de creanță) au ca obiect indirect anumite lucruri corporale sau necorporale -, este evident că aproprierea, în sens general, a lucrurilor se poate face  numai prin mecanismul juridic al drepturilor reale, pentru că numai acestea au ca obiect direct un lucru, care devine astfel bun. Este motivul pentru care în Codul civil actual, în Cartea a III-a (”Despre bunuri”), Titlul I poartă numele „Bunurile și drepturile reale în general”, ceea ce precizează concepția legiuitorului, potrivit căreia numai drepturile reale sunt instrumente juridice prin care lucrurile corporale și cele necorporale sunt apropriate, devenind bunuri.

În acest context, noțiunea de apropriere este înțeleasă, așadar, nu doar în sensul ei propriu-zis, când se realizează prin mecanismul juridic al dreptului de proprietate, ci și în sensul general, când se realizează prin mecanismul juridic al altor drepturi reale[64].

Mai reiese din definiția de mai sus că noțiunea juridică de bun are o semnificație în deplină concordanță cu etimologia sa: din adjectivul bun a rezultat substantivul bun[65].

Ca urmare, în mod judicios legiuitorul a abandonat concepția care stătea la baza Codului civil din 1864, potrivit căreia toate drepturile patrimoniale sunt bunuri[66], precum și la ideea perpetuată din dreptul roman, conform căreia dreptul de proprietate este un bun corporal, iar celelalte drepturi patrimoniale sunt bunuri incorporale. Pe cale de consecință, în Codul civil în vigoare nu au mai fost preluate categoria imobilelor prin obiectul la care se aplică și categoria mobilelor prin determinarea legii, menționate în art. 471 și 474 C. civ. 1864, texte care exprimau această idee, distingând între bunurile imobile corporale (dreptul de proprietate asupra unui imobil) și bunurile imobile incorporale (celelalte drepturi reale imobiliare), precum și între bunurile mobile corporale (dreptul de proprietare asupra unui mobil) și bunurile mobile incorporale (celelalte drepturi reale mobiliare)[67].

IV. Noțiunea de bun incorporal și categorii de bunuri incorporale

1. Noțiunea de bun incorporal. Modul în care am definit noțiunea de lucru și noțiunea de bun în sens juridic permite depășirea celor două contradicții logice, evocate mai sus, care făceau incoerentă definirea anterioară a acestor două noțiuni. Am văzut mai întâi că sfera lucrurilor nu se mai reduce la lucrurile corporale, ci cuprinde și lucrurile necorporale. A fost depășită astfel contradicția dintre reducerea sferei noțiunii de lucru la lucrurile corporale, pe de o parte, și lărgirea sferei noțiunii de bunuri cu așa-numitele bunuri incorporale care nu sunt lucruri, pe de altă parte. Apoi, am subliniat că lucrurile, fie corporale, fie necorporale, devin bunuri, adică dobândesc valoare economică prin apropriere, ca premisă a schimbului, adică a transferului de drepturi. În acest fel a fost depășită și contradicția dintre recunoașterea procesului de apropriere al lucrurilor corporale, care devin bunuri pe această cale, și ignorarea faptului că bunurile incorporale sunt rezultatul aproprierii lucrurilor incorporale, ceea ce nu mai putea explica mecanismul prin care ele dobândesc valoare economică. S-ar putea reproșa că această afirmație este prea tranșantă, întrucât, în ipoteza drepturilor patrimoniale apropriate, valoarea lor economică preexistă. Observația este corectă, dar valoarea drepturilor patrimoniale apropriate nu este întotdeauna aceeași cu valoarea lor ca drepturi patrimoniale, înainte de a deveni bunuri, adică obiect al altor drepturi reale.

Așadar, valoarea economică și ideea de apropriere sunt esențiale pentru înțelegerea modului în care lucrurile corporale sau lucrurile necorporale devin bunuri. Cum am văzut, aceste două elemente esențiale se regăsesc, explicit sau implicit, în definiția legală a bunurilor cuprinsă în art. 535 C. civ. Într-adevăr, în măsura în care constituie obiectul unui drept real, lucrul corporal sau necorporal a fost apropriat și a devenit bun, dobândind astfel valoare economică proprie, care este absorbită total sau parțial chiar în valoare dreptului real respectiv.

Desigur, când aproprierea se face prin mecanismul juridic al dreptului de proprietate, inițial întreaga valoare economică a bunului este absorbită în acest drept. Pe această bază, dacă ulterior dreptul este dezmembrat, valoarea economică se va distribui între nuda proprietare și dezmembrămintele rezultate.

Deși acest mecanism juridic al aproprierii și al dobândirii valorii economice este definitoriu atât pentru bunurile corporale, cât și pentru cele incorporale, totuși, acest mecanism dobândește două trăsături particulare în cazul bunurilor incorporale. Ambele trăsături decurg din caracterul imaterial al acestor bunuri.

Concepția potrivit căreia drepturile patrimoniale, fie în ansamblul lor, fie cu excepția dreptului de proprietate, sunt bunuri incorporale, ignoră atât mecanismul aproprierii în general, cât și particularitățile acestui mecanism în cazul bunurilor incorporale.

Prin ele însele, drepturile patrimoniale nu sunt bunuri. Dreptul de proprietate sau alt drept real, în formă tipică, privit în sine, este un instrument juridic prin intermediul căruia persoanele apropriază obiectele, lucrurile, scoțându-le din starea naturală și introducându-le în sfera civilizației. Mai întâi au fost apropriate lucrurile naturale, care au devenit astfel bunuri, apoi acestea au fost transformate, dându-li-se utilități noi, pentru ca mai târziu omul să creeze produse noi, ca bunuri corporale.

Într-o etapă ulterioară, unele drepturi patrimoniale, nu toate, au devenit ele însele lucruri apropriabile, fiind transformate în bunuri incorporale, ca obiect al dreptului de proprietate sau al altor drepturi reale, în formă atipică. Tot astfel, masele patrimoniale, ca universalități juridice, precum și universalitățile de fapt au devenit obiect al dreptului de proprietate în formă atipică, dobândind valoare economică distinctă de elementele componente,  iar drept dreptul de proprietate a putut fi înstrăinat, dezmembrat sau grevat cu drepturi reale de garanție.

Apoi informațiile au fost apropriate in bazele de date sau ca secret comercial.

Totodată, creațiile intelectuale, ca forme speciale de obiectivare a ideilor și sentimentelor, au fost înțelese ca aparținând autorului lor, cu posibilitatea exploatării lor economice[68]. Specificul, oarecum paradoxal, al acestei forme de apropriere constă în aceea că, inițial, ea se realizează nu prin însușirea a ceva ce este exterior, ci prin obiectivarea a ceva ce este interior. Desigur, ulterior, prin înstrăinare, dezmembrare sau grevarea cu garanții reale se revine la o formă de apropriere a ceva ce este exterior.

Sunt, așadar, patru categorii de bunuri incorporale: anumite drepturi patrimoniale, universalitățile juridice și cele de fapt, informația în forme specifice (bazele de date, secretul comercial) și creațiile intelectuale[69], dar numai în măsura în care toate acestea constituie obiectul unor drepturi reale[70].

Prima trăsătură particulară a mecanismului aproprierii prin care lucrurile necorporale devin bunuri incorporale constă în aceea că, spre deosebire de lucrurile corporale, care sunt în mod natural apropriabile, lucrurile incorporale devin apropriabile numai cu autorizarea legii. Pentru ca un lucru corporal să nu fie apropriabil este necesară o interdicție prevăzută de lege, în timp ce un lucru necorporal poate să fie apropriat numai dacă există o autorizarea a legii[71]. Astfel, pentru ca lucrurile necorporale să devină bunuri nu este suficient ca ele să aibă o anumită utilitate, ci este necesar să fie aduse în sfera bunurilor apropriabile prin intermediul dreptului obiectiv, iar apoi să fie apropriate efectiv, prin mecanismul juridic al dreptului de proprietate sau al altui drept real, pentru a dobândi valoare economică[72]. Mai trebuie adăugat că autorizarea legii înseamnă și crearea unui regim juridic propriu al fiecărei specii de bunuri incorporale. Cum știm, există multe specii de bunuri corporale care au un regim juridic propriu, dar nu toate bunurile corporale au un asemenea regim, în timp ce toate bunurile incorporale au un regim juridic propriu. Desigur, dacă se poate vorbi de un regim juridic general al bunurilor, acesta se aplică și bunurilor corporale și celor necorporale, în absența unor prevederi derogatorii.

Într-o altă opinie, foarte subtilă și interesantă, s-a apreciat că <<spre deosebire de lucrurile corporale care devin bunuri numai atunci când au fost apropriate, drepturile patrimoniale – deoarece se află deja în ”ordinea juridică” – sunt bunuri incorporale în măsura în care natura lor nu împiedică sau legea nu interzice ca să fie obiect al unor prestații contractuale, asemenea bunurilor corporale. Aceasta deoarece prestația ce are ca obiect un drept patrimonial, o creanță spre pildă, este la rândul ei obiect al obligației, iar în conținutul obligației sunt drepturi și îndatoriri ale părților, care, implicit, au ca obiect respectiva creanță. Prin urmare, nu credem că este necesară o dispoziție legală care să prevadă că asupra unui drept patrimonial se poate constitui un alt drept, altfel cum nu este necesară constituirea efectivă a acestui  din urmă drept pentru a putea califica cel dintâi drept patrimonial ca fiind un bun incorporal. Trebuie doar ca natura respectivului drept să nu îl excludă de la circuitul civil sau să nu existe o dispoziție a legii în virtutea căreia, acel drept să fie incesibil și, ca urmare, exclus din acest circuit >>[73].

Este judicioasă afirmația potrivit căreia drepturile patrimoniale se află deja în ordinea juridică, spre deosebire de lucrurile corporale neapropriate, care se află încă în ordinea naturală, dar această calitate a lor nu este suficientă pentru ca drepturile patrimoniale să fie bunuri, cu singura condiție de a nu fi excluse din circuitul civil prin natura lor sau printr-o dispoziție a legii, cum se susține în această opinie. Cum s-a precizat, cesibilitatea, exigibilitatea, sesizabilitatea, transmisibilitatea pentru cauză de moarte, includerea contabilă într-o masă comună sunt criterii de apreciere a patrimonialității drepturilor și datoriilor complementare[74], dar care derivă din criteriul esențial al valorii economice și care exprimă, într-o formă sau alta, ideea de fungibilitate în sens general și ideea de accesibilitate la schimb[75]. Așadar, cesibilitatea drepturilor este doar un criteriu derivat pentru aprecierea patrimonialității acestora, iar nu o calitate definitorie pentru transformarea drepturilor patrimoniale în bunuri, indiferent de orice raport de apropriere. Urmând această opinie, cum, cu rare excepții, drepturile patrimoniale sunt cesibile, ne-am întoarce la concepția potrivit căreia aceste drepturi sunt, prin ele însele bunuri, concepție care a fost însă abandonată de Codul civil în vigoare. Este adevărat că, în măsura în care sunt cesibile, drepturile patrimoniale pot fi obiectul unor prestații, care sunt la rândul lor obiectul unor raporturi obligaționale civile, dar nu devin bunuri prin însuși acest fapt; de exemplu, dreptul de proprietate poate fi obiectul unei prestații de a da persistente în timp, prestație care este, la rândul ei, obiectul unei obligații născute dintr-un contract de vânzare-cumpărare, dar dreptul de proprietate nu devine bun prin însuși acest fapt, distinct de bunul care este chiar obiectul dreptului de proprietate; tot astfel, simplul fapt că dreptul de uzufruct este cesibil, în absența unei prevederi contrare, conform art. 714 C. civ., nu este suficient pentru ca acesta să devină bun; de asemenea, din cesibilitatea creanței nu se poate trage concluzia ca ea este bun prin însuși acest fapt[76]. În aceste exemple, dreptul patrimonial respectiv nu devine bun decât dacă el însuși este obiect al unui drept real, ceea ce este posibil numai pe temeiul unei prevederi legale.

De altfel, din moment ce s-a subliniat că legiuitorul, ”așa cum rezultă din art. 535 C. civ., a dat prioritate rezultatului aproprierii”[77], această concluzie se aplică, în egală măsură, nu numai lucrurilor corporale, care devin bunuri prin apropriere, ci și lucrurilor necorporale, inclusiv drepturilor patrimoniale și universalităților juridice sau de fapt, care devin bunuri tot prin apropriere, în sens larg, adică în măsura în care ”constituie obiectul  unui drept patrimonial”, mai exact al dreptului de proprietate sau al altui drept real. Într-adevăr, în textul art. 535 C. civ. legiuitorul a făcut această precizare în legătură nu numai cu lucrurile corporale, ci și cu cele necorporale.

Împrejurarea că drepturile patrimoniale, universalitățile juridice și cele de fapt se află deja în ordinea juridică în momentul aproprierii nu este un obstacol pentru calificarea lor ca lucruri necorporale; cum s-a menționat mai sus, încă din dreptul roman clasic, drepturile patrimoniale, cu excepția dreptului de proprietate erau considerate lucruri necorporale. Până la urmă este importantă convenția agreată cu privire la definirea noțiunilor de lucru și de bun. În raport cu definirea acestor două noțiuni în contextul prezentului demers de cercetare, drepturile patrimoniale, universalitățile juridice și cele de fapt sunt lucruri propriu-zise, iar prin apropriere devin bunuri incorporale propriu-zise, iar nu bunuri incorporale asimilate[78].  

A doua trăsătură particulară a mecanismului aproprierii prin care lucrurile necorporale devin bunuri incorporale este necesitatea unui suport material pe care să se poată fixa imaterialitatea bunului incorporal. Configurația proprie, stabilă și autonomă pe care trebuie să o aibă orice lucru, fie el corporal sau necorporal, se consolidează în cazul bunului incorporal prin acest proces de fixare pe un suport material[79].

Când este vorba de operele de creație intelectuală, nu trebuie să se confunde aducerea la cunoștința publicului – prin publicare, reprezentare, expunere, difuzare sau în alt mod adecvat – cu fixarea pe un suport material, care se produce într-o etapă anterioară.

Cât privește suportul material, acesta poate să constea în cele mai diferite forme de existență a materiei; de exemplu, așa numitele ”acțiuni emise în formă dematerializată”, în realitate au un suport material, respectiv registrul acționarilor în care sunt înregistrate. Nu este obligatoriu ca această fixare să presupună încorporarea efectivă a bunului incorporal în substanța suportului material, respectiv nu este necesar ca bunul incorporal să dobândească chiar corpul suportului său material. În legătură cu secretul comercial, privit ca valoare incorporală, s-a apreciat că acesta ”nu trebuie confundat cu suportul său, adică acel lucru corporal care permite fixarea și transmiterea facilă a informației, prin remiterea suportului, ori prin multiplicarea sa.[80]” În măsura în care se produce o asemenea încorporare, consecința juridică este că bunul incorporal poate fi posedat prin intermediul corpului suportului sau material, cum se întâmplă în cazul titlurilor de valoare la purtător și în cazul  monedei propriu-zise (cea care are suport material pe care sunt marcate semnele valorice). Dacă nu se produce o asemenea încorporare, bunul incorporal nu este susceptibil de posesie, astfel încât numai stăpânirea bunurilor corporale include atât elementul animus, cât și elementul corpus, în timp ce stăpânirea bunurilor incorporale se reduce la elementul animus[81]. Dar chiar dacă nu se produce o asemenea încorporare, când suportul material este un înscris, acesta nu are doar o funcție probatorie, ci constituie și o condiție de existență a bunului incorporal.

Avem acum toate elementele necesare pentru definirea bunului incorporal, ca fiind un lucru necorporal care dobândește valoare economică prin apropriere, pe temeiul autorizării legii și al fixării pe un suport material.

2. Specii de bunuri incorporale. Fără a face o analiză exhaustivă a tuturor speciilor de bunuri incorporale, totuși o simplă trecere în revistă a acestora este utilă pentru a pune mai bine în lumină însăși noțiunea de bunuri incorporale. Dreptul de creanță și dreptul de proprietate, ca bunuri incorporale care constituie obiectul unui alt drept de proprietate .

a. Titlurile de valoare. Titlurile de valoare sunt înscrisuri care încorporează, în materialitatea lor, drepturile patrimoniale pe care le constată, astfel încât persoana care posedă în mod legitim înscrisul este şi titulara dreptului menţionat în înscris[82].

Ca urmare a încorporării drepturilor patrimoniale în înscrisurile care le constată, „dreptul de proprietate asupra titlurilor şi dreptul de creanţă pe care acesta îl constată se confundă; dreptul de creanţă nu există fără titlu, nu poate fi realizat decât de posesorul legitim al titlului“[83]. Deşi afirmaţia se referă numai la titlurile care constată drepturi de creanţă, în realitate ea este valabilă şi pentru titlurile de valoare care constată şi încorporează drepturi reale[84].

Încorporarea drepturilor patrimoniale în înscrisurile care le constată determină autonomia dreptului patrimonial faţă de raportul juridic iniţial (fundamental)[85]. Pe această bază, este posibilă simplificarea formalităţilor juridice de transmitere a dreptului patrimonial încorporat în înscris.

Gradul de încorporare a dreptului patrimonial în înscris diferă însă de la caz la caz. Cu cât este mai mare gradul de încorporare a dreptului patrimonial în înscris, cu atât este mai simplă procedura de transmitere a dreptului. Astfel, titlurile de valoare la purtător realizează o încorporare completă a drepturilor patrimoniale în materialitatea înscrisurilor care le constată. În acest caz, drepturile patrimoniale constatate prin înscrisuri sunt limitate la drepturile de creanţă. În această categorie intră acţiunile şi obligaţiunile la purtător^[86]. Consecinţa este că aceste titluri, spre deosebire de cele nominative şi de cele la ordin, se transmit prin simpla lor predare (tradiţiune), întrucât nu poartă menţiunea numelui posesorului şi intră sub incidenţa normelor de drept comun care guvernează circulaţia juridică a bunurilor mobile^[87]. În acest sens, în art. 1588 alin. (3) C. civ. se statuează: „Creanța încorporată într-un titlu la purtător se transmite prin remiterea materială a titlului. Orice stipulație contrară se consideră nescrisă.” De asemenea, ele pot fi dobândite prin posesia de bună-credință, conform art. 937 C. civ. și prin uzucapiunea bunurilor mobile, potrivit art. 939 C. civ., posibilitate expres prevăzută în art. 940 C. civ., denumit „Posesia titlurilor la purtător”, în care se statuează că „Dispozițiile prezentei secțiuni se aplică și titlurilor la purtător, în măsura în care prin legi speciale nu se dispune altfel”.

Aşadar, în ipoteza titlurilor de valoare la purtător, dreptul de proprietate asupra înscrisului devine drept de proprietate asupra creanţei constatate prin înscris. Într-adevăr, deşi dreptul de creanţă este incorporal, posesia lui este posibilă prin posesia înscrisului în a cărui materialitate s-a încorporat creanţa. Astfel, dreptul de creanţă devine obiectul unui drept real, dreptul de proprietate. Fiind obiectul unui drept real, dreptul de creanţă devine un adevărat bun incorporal.

În toate aceste cazuri, se poate vorbi de un adevărat drept de proprietate asupra dreptului de creanță, întrucât acesta dobândește corporalitatea înscrisului care îl constată.

Asemănătoare este şi situaţia monedei, chiar dacă aceasta nu se confundă cu titlurile de valoare[88]. Se poate spune că în acest caz este şi mai evidentă transformarea valorii exprimate prin însemnele marcate pe monedă[89] în obiect al dreptului de proprietate, respectiv în bun incorporal, întrucât moneda nu poate fi refuzată la plată, nu este legată, nici măcar la origine, de un raport juridic fundamental, nu prezintă riscul insolvabilităţii, fiind garantată de stat şi are efecte pe o perioadă nedeterminată, până la retragerea din circulaţie.

Totuși, chiar și titlurile de valoare care nu se încorporează deplin în substanța înscrisului care le constată, cum sunt titlurile nominative și titlurile la ordin, nu sunt simple drepturi de creanță, întrucât ele sunt fixate în înscris și nu se pot transmite fără acesta. Tradițiunea (remiterea materială) a înscrisului nu mai este însă suficientă pentru transmiterea dreptului de creanță, ci este necesară și îndeplinirea unor formalități suplimentare. Astfel, conform art. 1588, alin. (1) C. civ., „În cazul titlurilor nominative, transmisiunea se menționează atât pe înscrisul respectiv, cât și în registrul ținut pentru evidența acestora”, iar în alin. 2 se adaugă: „Pentru transmiterea titlurilor la ordin este necesar girul, efectuat potrivit dispozițiilor aplicabile în materia cambiilor”. Fiind fixate în înscrisul care le constată, aceste titluri de valoare sunt bunuri incorporale, tot ca obiect al unui drept de proprietate, chiar dacă nu li se mai aplică normele de drept comun care guvernează circulația juridică a bunurilor mobile, deci nu pot fi dobândite, în condițiile art. 937 C. civ, prin posesia de bună-credință sau în condițiile art. 940 C. civ., prin uzucapiune.

Interesantă este situaţia acţiunilor nominative și a altor instrumente financiare emise în formă dematerializată.

Într-adevăr, conform art. 91 alin. (2), fraza a II-a din Legea societăţilor comerciale, „Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie sau în formă dematerializată, caz în care se înregistrează în registrul acționarilor. “Chiar și în acest caz, deși dreptul de creanță nu mai este încorporat în substanţa înscrisului care-l constată (acţiune nominativă pe suport de hârtie), totuși acţiunea nominativă este fixată pe un suport material, fiind înregistrată în registrul acționarilor, creditorul are un monopol asupra acestor acțiuni, iar exercitarea acestui monopol este legată de suportul material (registrul acționarilor). În plus, acțiunile au valoarea lor intrinsecă, de piaţă, distinctă de valoarea lor nominală, care este obiectul dreptului de creanță din raportul juridic fundamental.

Asupra acestor acțiuni, ca bunuri incorporale, se exercită astfel un drept de proprietate, care este însă atipic deoarece obiectul său – nefiind încorporat deplin, ci doar fixat pe suportul său material, deci nu are corp – nu poate fi posedat. Ca urmare dreptul de proprietate nu poate fi dobândit în condițiile art. 937 C. civ., prin posesia de bună-credință, și nici în condițiile art. 940 C. civ., prin uzucapiune.

În mod similar, în art. 2411 C. civ. se face trimitere la instrumentele financiare „care, potrivit regulilor pieței pe care sunt tranzacționate, pot fi transferate prin simpla înregistrare în registrele care o deservesc”.

Numitorul comun al tuturor acestor titluri de valoare nu se reduce doar la cesibilitate (transmisibilitate) și la apartenență.

Sub primul aspect, cesibile (transmisibile) sunt și drepturile de creanță, și drepturile de proprietate asupra mărfurilor, dar prin încorporarea lor, în grade diferite, în înscrisurile sau în suportul electronic care le constată, toate aceste drepturi nu mai sunt cesibile (transmisibile) în mod autonom, ci numai împreună cu, sau cel puțin prin intermediul suportului lor material. Altfel spus, cesibil (transmisibil) este dreptul de proprietate constituit asupra acestor bunuri incorporale, pe temeiul regimului lor juridic (autorizarea legii). Este motivul pentru care în art. 1587, alin. (1) C. civ. se  precizează: „Creanțele încorporate în titluri nominative, la ordin ori la purtător nu se pot transmite prin simplul acord de voință al părților”, iar în art. 1588 C. civ., evocat mai sus, sunt indicate modalitățile de transmitere ale acestor titluri de valoare. În plus, cu privire la alte titluri de valoare, de exemplu titlurile reprezentative de mărfuri (care încorporează drepturi de proprietate, iar nu drepturi de creanță), în art. 1587 C. civ., alin. (2) se adaugă: „Regimul …altor titluri de valoare se stabilește prin lege specială”. Așadar, nu cesibilitatea este elementul nou care a apărut prin aproprierea creanțelor încorporate în titlurile de valoare, pentru că aceasta caracterizează, ca regulă, drepturile patrimoniale, fie ele drepturi reale sau drepturi de creanță; elementul nou este chiar dreptul de proprietate în formă atipică prin care sunt apropriate aceste creanțe încorporare, în grade diferite, în titlurile care le constată.

Sub cel de al doilea aspect, dreptul de proprietate asupra titlurilor de valoare nu se confundă cu ideea de simplă apartenență la un patrimoniu. Numai într-o accepție generală ideea de proprietate este echivalentă cu ideea de apartenență. Dar, deși toate drepturile patrimoniale au această trăsătură a apartenenței, este eronat să se confunde apartenența cu dreptul de proprietate, care – fie în formă tipică, fie în formă atipică – are un conținut juridic specific, adică anumite prerogative care se exercită, de regulă, direct și nemijlocit asupra obiectului său, indiferent dacă este un bun corporal sau incorporal. Dreptul de proprietate asupra titlurilor de valoare are prerogative specifice care se exercită de către titularul său asupra titlului care încorporează un drept de creanță sau un drept de proprietate, după caz, ca bun incorporal[90]. Cu alte cuvinte, un drept patrimonial (un drept de creanță sau un drept de proprietate) devine bun incorporal pentru că este apropriat ca obiect al dreptului de proprietate.

Aceste bunuri incorporale pot fi date în uzufruct, cum rezultă din art. 741 C. civ., care reglementează distribuirea dreptului de vot între nudul proprietar și uzufructuar în cazul uzufructului constituit asupra acțiunilor sau a altor valori mobiliare. Alte dezmembrăminte asupra titlurilor de valoare nu se pot constitui, deoarece dreptul de proprietate asupra unui bun incorporal nu este compatibil, prin natura obiectului său, cu alte dezmembrăminte decât uzufructul.

Situația părților sociale este asemănătoare cu aceea a titlurilor de valoare, astfel încât pot fi și ele considerate ca fiind bunuri incorporale[91].

b. Creanțe date în uzufruct. Din prevederile art. 737-739 C. civ. rezultă că uzufructul se poate constitui și asupra unei creanțe[92]. Deși în textul primului articol se statuează că uzufructul asupra unei creanțe este opozabil terților dacă se îndeplinesc condițiile și formalitățile de publicitate cerute de lege pentru cesiunea de creanță, nu înseamnă că darea unei creanțe în uzufruct este echivalentă unei cesiuni de creanță. Spre deosebire de cesiunea de creanță, care, prin transferul din patrimoniul cedentului în patrimoniul cesionarului, nu schimbă statutul creanței de simplu drept patrimonial, constituirea uzufructului este posibilă numai dacă creanța devine obiect al unui drept de proprietate, în formă atipică, respectiv un bun incorporal, astfel încât prin dezmembrarea acestui drept rezultă un drept de nudă proprietate și un drept de uzufruct asupra aceluiași bun incorporal. Relevant este că uzufructul nu se stinge prin plata creanței, ci continuă asupra capitalului până la împlinirea termenului acestui dezmembrământ, cum se precizează în art. 738 alin. (2) C. civ.

c. Este bun incorporal creanța aportată la formarea capitalului social al unei societăți? Răspunsul afirmativ pare să fie conținut în art. 1897 C. civ., referitor la bunurile incorporale aportate la capitalul social. Pornind de la titlul acestui articol, s-ar putea crede că nu numai titlurile de valoare (acțiuni, părți sociale, cambii și alte titluri de credit) menționate în alin. (2) și (3) sunt bunuri incorporale, ci și simplele drepturi de creanță aportate la capitalul social ar fi bunuri incorporale. În realitate, aportul unei creanțe este o cesiune de creanță prin care nu se schimbă statutul obligațional al acestui drept patrimonial, adică el nu devine în patrimoniul cesionarului (o anumită societate) obiect al altui drept real ca să poată fi calificat ca bun incorporal, ci devine un element component al capitalului social.

B. Universalități, ca bunuri incorporale care constituie obiectul unor drepturi reale principale.

a. Observații prealabile. O primă observație privește distincția dintre universalitatea juridică și universalitatea de fapt.

În Codul civil actual a fost consacrată noţiunea de universalitate de fapt în art. 541. Potrivit acestui text, „(1) Constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparţin aceleiaşi persoane şi au o destinaţie comună stabilită prin voinţa acesteia sau prin lege.

(2) Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte”.

Spre deosebire de universalitatea de fapt, universalitatea de drept conţine nu numai elemente active, ci şi datorii. Activul şi pasivul, precum și fungibilitatea în sens general a elementelor patrimoniale componente sunt definitorii pentru univer­salitatea juridică. În cazul universalităţii de fapt, elementele patrimoniale care o compun nu sunt fungibile, în accepţia generală a acestui termen, întrucât individualitatea lor materială nu se topeşte într-o substanţă economică generală, comună. Ca urmare, înstrăinarea unor bunuri din universalitatea de fapt nu mai permite conservarea între­gului prin intermediul subrogaţiei reale generale. Exemplul clasic este acela al unei biblioteci a cărei unitate rezultă din legătura dintre drepturile patrimoniale care o compun, iar nu din valoarea ei economică. Înstrăinarea drepturilor de proprietate asupra cărţilor în mod individual determină diminuarea întregului, întrucât preţul primit nu ia locul drepturilor înstrăinate. Asemă­nătoare este şi situaţia colecţiilor de artă sau de altă natură. De asemenea, se apreciază că fondul de comerţ este o universalitate de fapt.

În mod riguros, numai patrimoniul este o adevărată universalitate juridică (universum ius, universitas iuris), Cât priveşte înţelegerea patrimoniului ca universalitate juridică, în art. 31 alin. (1) C. civ. se precizează că acesta „include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani” şi care aparţin titularului patrimoniului. Totuşi, o masă patrimonială este privită ca uni­ver­sitas iuris, iar nu ca universitas facti, deși masele patrimoniale sunt doar părţi ale întregului, dar fiecare păstrează o unitate specifică, determinată de un anumit grad de generalitate, de scopul căruia îi este afectată şi de regimul juridic special.

Ca urmare, datorită generalităţii sale, fiecare masă de drepturi şi obligaţii pecuniare împrumută unele trăsături ale patrimoniului înţeles ca universalitate. În acest înţeles, masele patrimoniale pot fi privite ca universalităţi.

Astfel, o asemenea masă patrimonială nu se confundă cu drepturile şi obligaţiile componente, având o existenţă independentă faţă de cantitatea şi fluctuaţia acestora; fiecare masă patrimonială are o dimensiune temporală, determinată de scopul căreia îi este afectată; subrogaţia reală generală operează în cadrul fiecărei mase patrimoniale; de regulă, o masă patrimonială conţine atât drepturi, cât şi obligaţii patrimoniale; divizarea patrimoniului în mai multe mase de drepturi şi obligaţii pecuniare trebuie să aibă întotdeauna un temei legal, spre deosebire de universalităţile de fapt, care, cum se precizează în art. 541 alin. (1) C. civ., se constituie fie prin voinţa legiuitorului, fie prin voinţa titularului patrimoniului [în cazul maselor patrimoniale, voinţa persoanei poate fi relevantă numai în mod indirect, ca o condiţie preliminară pentru aplicarea unui regim juridic care determină divizarea patrimoniului; acesta este înţelesul sublinierii cuprinse în art. 31 alin. (2) C. civ., în care se arată că divizarea patrimoniului este posibilă „numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege”][93].

În legătură cu definiția legală a universalității de fapt, mai trebuie precizat că, deși legiuitorul a folosit în ambele aliniate ale art. 541 termenul bunuri, sensul lui nu  este acela de obiect al drepturilor reale, ci de drepturi patrimoniale. Cum am precizat mai sus, în sens metaforic sau ca urmare a unei inerții de limbaj, toate drepturile patrimoniale pot fi privite ca bunuri incorporale. Astfel, în doctrină, în jurisprudență și în diferite texte legale se folosește încă expresia ”bunurile din patrimoniu” cu sensul de ”drepturi patrimoniale”. Dar în funcție de context  trebuie să fie deslușită accepția în care este folosit termenul ”bun”: ca drept patrimonial sau ca bun propriu-zis, obiect al unui drept real. Așa fiind, sintagma „ansamblul bunurilor” din primul aliniat al art. 541 C. civ. trebuie să fie citită „ansamblul drepturilor patrimoniale”, iar termenul „Bunurile” din al doilea aliniat al aceluiași articol trebuie să fie citit „Drepturile patrimoniale”. De exemplu, într-o universalitate de fapt intră dreptul de nudă proprietate sau dreptul de uzufruct, iar nu bunul care constituie obiectul  acestor drepturi[94]. Ca urmare, pentru distincția dintre universalitatea juridică și cea de fapt sunt relevante celelalte trăsături menționate mai sus, chiar dacă în componența ambelor intră drepturi patrimoniale, iar nu bunurile care formează obiectul lor.

A doua observație privește particularitatea mecanismului de apropriere prin care masele patrimoniale ca universalități juridice și universalitățile de fapt devin bunuri incorporale. Întrucât patrimoniul este inalienabil, problema aproprierii se pune numai în legătura cu aceste universalități[95].

Nu numai pentru că este inalienabil, ci pentru că este un atribut al personalității, aspect din care decurge inalienabilitatea, patrimoniul nu poate fi obiect de apropriere și deci nu poate deveni bun; titularul nu are un drept de proprietate asupra patrimoniului, ci o putere juridică specială, ale cărei atribute nu se confundă cu cele ale dreptului de proprietate, nici măcar într-o formă atipică.[96].

În schimb, unele mase patrimoniale ca universalități juridice (masele succesorale) și universalitățile de fapt sunt alienabile, dacă legea permite. Puterea juridică pe care titularul o exercită  asupra acestor părți din patrimoniul său poate fi asimilată unui drept de proprietate în formă atipică, în primul rând pentru că masele patrimoniale și universalitățile de fapt au o configurație proprie, stabilă și autonomă, iar apoi pentru că, în măsura în care legea permite, sunt alienabile și pot constitui, cum se va arăta mai jos, obiectul unui drept de nudă proprietate și al unui uzufruct sau al unei ipoteci. Ca urmare, masele patrimoniale și universalitățile de fapt devin bunuri prin apropriere, cu autorizarea legii, adică devin obiect al dreptului de proprietate ori al altor drepturi reale, în formă atipică. Inițial, această apropriere se produce chiar prin faptul juridic în sens restrâns sau prin actul juridic (contract sau act unilateral, după caz) de constituire a universalității[97]; constituirea are însă semnificația aproprierii numai dacă, potrivit regimului juridic specific, universalitatea  respectivă este alienabilă prin acte juridice între vii, chiar și în condiții restrictive, cu consecința că se poate constitui asupra ei un drept de nudă proprietate, un drept de uzufruct  sau un drept de ipotecă. Prin ipoteză, pentru a se constitui asemenea drepturi reale, trebuie să existe mai întâi un drept de proprietate asupra unui anumit bun. Figura juridică a dezmembrămintelor presupune existența dreptului de proprietate care se dezmembrează. Dar fiind vorba de o universalitate ca bun incorporal, asupra ei se poate constitui, prin dezmembrarea dreptului de proprietate asupra sa, doar un drept de nudă proprietate și un drept de uzufruct, universalitatea fiind incompatibilă prin natura sa cu celelalte dezmembrăminte ale dreptului de proprietate (drept de uz, drept de abitație, drept de servitute și drept de superficie).

b. Universalități juridice, ca bunuri incorporale care constituie obiectul unui drept de proprietate, respectiv al unui drept de nudă proprietate și al unui drept de uzufruct. Dintre toate masele patrimoniale a căror constituire este permisă prin lege, se pare că numai masa patrimonială succesorală îndeplinește cerințele pentru a putea fi calificată ca un bun incorporal. Aceasta poate fi înstrăinată, potrivit art. 1110 alin. (1), lit. a, în condițiile art. 1747-1754 C. civ. și pe cale de consecință formează obiectul unui drept de proprietate, iar acesta poate fi dezmembrat în dreptul de nudă proprietate și în dreptul de uzufruct[98]. Cât privește opozabilitatea înstrăinării masei succesorale, din dispozițiile art. 1753 C. civ raportate la art. 56 din Legea 71/2011 rezultă că drepturile reale imobiliare cuprinse în moștenire trebuie să fie înscrise în cartea funciară, iar dacă aceasta cuprinde și alte drepturi patrimoniale pentru care legea prevede formalități speciale de opozabilitate, ele vor deveni opozabile terților numai după îndeplinirea formalităților respective; mai mult, după finalizarea lucrărilor de cadastru și deschiderea cărților funciare pentru toate imobilele dintr-o unitate administrativ-teritorială, însăși transmiterea drepturilor reale imobiliare va fi condiționată de înscrierea în cartea funciară[99].

Deși din dispozițiile art. 706 și art. 743 alin. (1) și (2) C. civ.[100] ar părea să rezulte că dreptul de uzufruct s-ar putea constitui asupra oricărei mase patrimoniale ca universalitate juridică („Pot fi date în uzufruct orice bunuri mobile sau imobile, corporale ori incorporale, inclusiv o masă patrimonială, o universalitate de fapt ori o cotă din acestea”), totuși cele mai multe mase patrimoniale nu pot fi înstrăinate ca atare prin acte juridice între vii și nici nu pot fi date în uzufruct deoarece afectațiunea lor este strâns legată de persoana titularului patrimoniului din care fac parte și nu este posibilă păstrarea acestei afectațiuni fără masa patrimonială aferentă, ca universalitate juridică. Aceasta este situația masei drepturilor și datoriilor comune din patrimoniile soților, în măsura în care este aplicabil regimul comunității legale (art. 339-359 C. civ.) sau convenționale (art. 366-368 C. civ) sau a maselor patrimoniale în care  sunt structurate drepturile și obligațiile societăților cu personalitate juridică. Tot astfel, masa patrimonială fiduciară nu poate fi înstrăinată ca atare, pentru că regimul său juridic (art. 773-791 C. civ.) presupune păstrarea continuității acestei mase până în momentul încetării contractului de fiducie).

Discutabilă este situația așa numitului patrimoniu profesional [masa patrimonială afectată exercitării în mod individual a unei profesii autorizate, evocată în art. 33 alin. (1) C. civ.] și a masei patrimoniale afectate desfășurării activității economice de către un întreprinzător persoană fizică autorizată, întreprindere individuală sau întreprindere familială  (art. 2 lit. j) din O.U.G. nr. 44/2008[101]). În măsura în care aceste mase patrimoniale se pot transmite către o altă persoană care exercită aceeași profesie autorizată sau aceeași activitate economică, s-ar putea aprecia că aceste mase sunt bunuri incorporale. Dar chiar și în acest caz, rămâne discutabilă posibilitatea dării lor în uzufruct.

c. Universalități de fapt, ca bunuri incorporale care constituie obiectul unui drept de proprietate, respectiv al unui drept de nudă proprietate și al unui drept de uzufruct. Conform art. 541 alin. (2) C. civ., „Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte”.

Mai întâi, rezultă din lectura atentă a acestui text că nu numai bunurile (în sensul de drepturi patrimoniale) privite separat, ci și bunurile (în același sens) privite împreună, deci tocmai ca universalitate de fapt, pot face obiectul unor acte juridice. Apoi, formularea generală a acestei norme juridice, care se referă la acte juridice, fără nicio distincție, conduce la concluzia că universalitatea de fapt poate face obiectul și al unor acte juridice de înstrăinare sau de dezmembrare, ceea ce n-ar fi posibil dacă această universalitate nu ar fi obiectul unui drept de proprietate, în formă atipică, devenind astfel un bun incorporal.

Posibilitatea de constituire a uzufructului asupra universalităților de fapt, recunoscută cu valoare de principiu și în art. 706 C. civ., n-ar putea fi împiedicată decât de o altă prevedere legală sau de un principiu de drept. În absența unei asemenea exceptări, universalitățile de fapt pot fi obiect al unui uzufruct, ceea ce înseamnă că dreptul de proprietate, în formă atipică, al căror obiect sunt, ca bunuri incorporale, se dezmembrează într-un drept de nudă proprietate și un drept de uzufruct.

De exemplu, ca universalitate de fapt, fondul de comerţ[102] este obiectul dreptului de proprietate sau, în cazul dezmembrării acestuia, al dreptului de nudă proprietate și al dreptului de uzufruct, devenind astfel un bun incorporal. În acest sens, uzufructul  fondului de comerț este expres prevăzut în art. 745 C. civ. Drepturile patrimoniale care intră în conţinutul fondului de comerţ devin, ele însele, o dată cu fondul de comerţ, obiect al acestor drepturi reale. Astfel, proprietarul fondului de comerţ poate să înstrăineze acest bun incorporal sau să constituie un drept de uzufruct, păstrând nuda proprietate sau să își păstreze dreptul de uzufruct, înstrăinând nuda proprietate, după cum poate constitui dreptul de uzufruct în favoarea unei persoane și să înstrăineze nuda proprietate către altă persoană.[103]. Astfel, este pusă în evidenţă autonomia fondului de comerţ ca bun incorporal, distinct de drepturile patrimoniale componente.

c. Dreptul de proprietate, în formă tipică sau atipică, dreptul de uzufruct, dreptul de superficie și dreptul  de creanță, ca bunuri incorporale, obiect al dreptului de ipotecă.

a. Care este obiectul dreptului de ipotecă? Prin preluarea și formularea mai clară a unei idei exprimate în literatura juridică anterioară, s-a remarcat că obiectul dreptului  de ipotecă, înțeles ca drept real, nu este un bun ca atare, ci valoarea bunului respectiv, mai exact valoarea de lichidare a acestuia[104]. Precizarea este utilă, pentru că, pe de o parte, în procesul de executare silită valoarea care se obține efectiv din vânzarea bunului ipotecat nu este egală, ci este, de regulă, semnificativ mai mică decât valoarea de piață a bunului respectiv, iar, pe de altă parte, din această valoare se scad cheltuielile de executare.

Ideea potrivit căreia dreptul real de ipotecă are ca obiect nu un anumit bun, ci valoarea de lichidare a acestuia rezolvă însă doar incomplet adevărata problemă în discuție, care este născută din diferența insuficient clarificată dintre drepturile reale principale și dreptul de ipotecă, privit ca drept real accesoriu. Această diferență este mai vizibilă când drepturile reale principale au ca obiect un bun corporal, dar ea există și când obiectul acestor drepturi este un bun incorporal.

Este adevărat că prima diferență, subliniată în mod tradițional în clasificarea drepturilor reale, rezultă din aceea că drepturile reale principale au un caracter autonom, dar nu în sensul că nu ar putea exista un raport de dependență între ele, ci în sensul că ele nu depind de existența unor drepturi de creanță, în timp ce drepturile reale accesorii depind de existența dreptului  de creanță pe care îl garantează[105]. Dincolo de această diferență evidentă se află însă o alta, care o fundamentează pe prima. Autonomia drepturilor reale principale nu constă, în primul rând, în faptul că nu depind de existența unor drepturi de creanță, ci în faptul că ele conferă o putere directă, imediată și efectivă asupra bunului care formează obiectul lor[106].

Această putere sintetizează puterea juridică (suma atributelor pe care le conferă dreptul real principal asupra unui bun determinat) și puterea de fapt (exercitarea, obiectivarea acestor atribute prin acte juridice și, când este cazul, prin acte materiale); când drepturile reale principale au ca obiect un bun corporal, această obiectivare a atributelor conferite de drept este tocmai posesia ca stare de fapt, care este la rândul ei sinteza elementului material (corpus) și a elementului subiectiv (animus); când aceste drepturi au ca obiect un bun incorporal, puterea de fapt păstrează elementul subiectiv, dar exercitarea atributelor lor nu se poate face prin acte materiale, ci doar prin acte juridice; prin excepție, când bunul incorporal este un drept de proprietate sau un drept de creanță încorporat în substanța înscrisului constatator, el poate fi posedat prin intermediul corpului înscrisului. Drepturile reale accesorii nu conferă o asemenea putere directă, imediată și efectivă asupra unui bun, fie el corporal sau incorporal, ci numai puterea de a se îndestula cu preferință, la scadența dreptului de creanță pe care îl garantează, din valoarea bunului respectiv. Dacă dreptul de gaj și dreptul de retenție conferă totuși atributul detenției precare asupra bunului, dreptul de ipotecă imobiliara sau mobiliară nu conferă nici măcar un asemenea atribut.[107]

Într-adevăr, dreptul de ipotecă nu presupune deposedarea constituitorului ipotecii de bunul său, mobil sau imobil, chiar și când acest bun  este corporal. Mai mult, când este vorba de un imobil, clauza de antihreză este considerată nescrisă, conform art. 2385 C. civ. Iată de ce, în contextul dreptului de ipotecă termenul de bun desemnează două obiecte diferite.

Mai întâi, termenul bun desemnează obiectul dreptului real principal în legătură cu care s-a înființat ipoteca imobiliară sau mobiliară. Altfel spus, este avut în vedere bunul imobil sau mobil, corporal sau incorporal care este obiectul acestui drept. Dar dreptul de ipotecă nu poartă decât indirect asupra acestui bun. Obiectul direct al ipotecii este chiar dreptul real principal avut în vedere la constituirea ipotecii: drept de proprietate, în formă tipică sau atipică, drept de uzufruct și drept de superficie; prin natura lor, dreptul de uz și dreptul de abitație nu pot fi obiect al dreptului de ipotecă, iar dreptul de servitute[108]  poate fi obiect al dreptului de ipotecă doar împreună cu dreptul de proprietate asupra fondului dominant. Afirmația potrivit căreia obiectul ipotecii este valoarea de lichidare a bunului  , creditorul ipotecar neavând și neputând exercita asupra bunului respectiv niciun atribut  specific, exprimă intuitiv  ideea că obiectul ipotecii este chiar dreptul real principal, iar nu bunul care constituie obiectul acestuia. Într-adevăr, dacă în discuție ar fi valoarea acestui bun, s-ar ignora situațiile în care dreptul de proprietate este dezmembrat; în asemenea situații valoarea bunului nu mai este absorbită integral în valoarea unui singur drept real, adică a dreptului de proprietate, ci este împărțită fie între dreptul de nudă proprietate și dreptul de uzufruct asupra bunului imobil sau mobil, corporal sau incorporal, fie  între dreptul de nudă proprietate asupra terenului și dreptul de folosință integrat în conținutul juridic al dreptului de superficie, în formă incipientă sau deplină[109] asupra aceluiași teren; ca urmare, ipoteca nu mai poate fi executată asupra valorii întregului bun, care nu mai este absorbită integral în dreptul de proprietate, întrucât acesta este dezmembrat, ci numai asupra valorii fiecărui drept real principal rezultat  din dezmembrare.

Este luminat astfel al doilea obiect desemnat prin termenul de bun în contextul dreptului de ipotecă. Prin înființarea dreptului de ipotecă asupra dreptului de proprietate, în formă tipică sau atipică, asupra dreptului de nudă proprietate, asupra dreptului de uzufruct sau asupra dreptului de superficie, aceste drepturi reale principale devin ele însele bunuri incorporale. Într-un sens general, se realizează o apropriere a acestor drepturi, proces al cărui rezultat este transformarea lor în bunuri.

Când ipoteca este instituită asupra unei creanțe nu există un bun care să fie obiectul direct al acestui drept personal patrimonial, ci o anumită prestație, care, cum s-a evidențiat mai sus, nu poate fi calificată ca fiind bun. Ca urmare, în această ipoteză, când creanța este apropriată, termenul de bun desemnează doar un singur obiect, respectiv această creanță.

Așa fiind, se ajunge la concluzia că dreptul de ipotecă are ca obiect dreptul  patrimonial asupra căruia a fost constituit și se execută asupra valorii acestuia[110].

Această concluzie nu este infirmată de terminologia echivocă utilizată în codul civil în legătură cu obiectul dreptului de ipotecă. Deși de multe ori obiectul dreptului de ipotecă este desemnat prin termenul bun , sunt nu puține texte în Codul civil care precizează că obiectul acestei garanții reale este un anumit drept; astfel, în art. 2352 se statuează că „Ipoteca nudei proprietăți se extinde asupra proprietății depline la stingerea dezmembrămintelor”; conform art. 2379 C. civ., pot fi obiect al ipotecii imobiliare dreptul de uzufruct, cotele-părți din dreptul asupra imobilelor și dreptul de superficie; conform art. 2389 C. civ. pot fi obiect al ipotecii mobiliare creanțele, conturile bancare și drepturile de proprietate intelectuală; în art. 2398-2408 sunt reglementate ipotecile care au ca obiect creanțe. Această terminologie echivocă se explică prin aceeași inerție a limbajului juridic, care confundă dreptul de proprietate cu obiectul său corporal și care a pornit de la clasificarea lucrurilor din Instituțiunile lui Gaius, continuând până astăzi. Dacă se depășește această inerție de limbaj, se poate înțelege că, ori de câte ori legiuitorul a folosit termenul bun în legătură cu obiectul dreptului de ipotecă, a avut în vedere un anumit drept real (dreptul de proprietate, în formă tipică sau atipică, dreptul de uzufruct sau dreptul de superficie ori dreptul de nudă proprietate corespunzător acestor dezmembrăminte), iar nu bunul care este obiectul dreptului real respectiv.

b. Dreptul de proprietate, în formă tipică sau atipică – bun incorporal, obiect al dreptului de ipotecă. Dreptul de proprietate are ca obiect în forma sa tipică un bun corporal, iar în forma sa atipică un bun incorporal. Distincția este relevantă pentru că numai în forma sa tipică dreptul de proprietate are toate atributele posesiei, folosinței și dispoziției, iar acestea se obiectivează în posesie ca stare de fapt; în plus, bunul corporal, ca obiect al dreptului de proprietate, determină un regim juridic general și, când este cazul, un regim juridic special al exercitării acestor atribute, precum și al dobândirii dreptului; dacă obiectul dreptului nu ar fi un bun corporal, nu ar fi posibilă dobândirea prin ocupațiune, uzucapiune sau posesia de bună-credință, după caz. În forma sa atipică, tocmai pentru că are ca obiect un bun incorporal, dreptul de proprietate are un regim juridic specific, cu multe elemente derogatorii de la regimul juridic în ceea ce privește exercitarea atributelor și modurile de dobândire.

Ipoteca se poate constitui asupra unui drept de proprietate care are, la rândul său, ca obiect un bun ut singuli, indiferent dacă este mobil sau imobil, corporal sau incorporal, determinat sau determinabil, cum rezultă din art. 2343, 2350, 2379 și 2389 C. civ., precum și asupra unui drept de proprietate care are ca obiect o universalitate de drept (o masă succesorală) sau de fapt, cum rezultă din art. 2350 alin. (2), 2357, 2391 și 2359 C. civ.

Când  ipoteca se constituie asupra unui drept de proprietate, acesta trebuie să existe în patrimoniul constituitorului, în prezent sau în viitor[111].

Dreptul de proprietate, ca obiect al ipotecii, este în formă tipică dacă are, la rândul său, ca obiect un bun corporal, care nu poate fi privit decât ut singuli, și este în formă atipică când are ca obiect un bun incorporal, fie că este privit ut singuli, fie că este o universalitate. Se realizează astfel o apropriere în sens general, dar nu în patrimoniul constituitorului ipotecii, ci în patrimoniul creditorului ipotecar.

În toate aceste cazuri, dreptul de proprietate sau o cotă-parte din el (cum se arată în art. 2379 alin. 1 lit. c C. civ.), ca obiect al dreptului de ipotecă, devine bun incorporal. Rezultă astfel o construcție logico-juridică supraetajată alcătuită din bunuri, în sens propriu-zis, și din drepturi patrimoniale. Configurația unei asemenea construcții logico-juridice este variabilă. Ea poate include, după caz: un bun corporal, dreptul de proprietate asupra acestuia, care devine el însuși bun, și dreptul de ipotecă asupra acestuia; un bun incorporal, dreptul de proprietate asupra acestuia, care devine el însuși bun, și dreptul de ipotecă asupra acestuia; bunuri corporale sau incorporale ca obiect al unor drepturi patrimoniale grupate într-o universalitate de drept sau de fapt, ca bun care este obiectul unui drept de proprietate, care devine el însuși bun ca obiect al dreptului de ipotecă. Ultima construcție logico-juridică este cea mai complexă, dar relevant în toate cazurile este faptul ca, la fiecare nivel intermediar al acestor construcții logico-juridice, un anumit drept real principal sau o universalitate devine bun, fie ca obiect al unui alt drept real principal, care constituie un etaj superior, fie ca obiect al dreptului de ipotecă, care constituie ultimul etaj al construcției.

c. Dreptul de uzufruct, dreptul de superficie și dreptul de nudă proprietate corespunzător, ca bunuri incorporale, obiect al dreptului de ipotecă. Posibilitatea constituirii dreptului de ipotecă asupra nudei proprietăți este expres prevăzută în art. 699 alin. (4), 700 alin. (2) și 2352 C. civ., iar uzufructul asupra imobilelor și accesoriilor și dreptul de superficie ca obiecte al ipotecii imobiliare sunt menționate în art. 699 alin. (3), 700 alin. (2) și 2379 alin. (1) lit. b și d C. civ.[112] Această posibilitate există și în cazul dreptului de uzufruct asupra unui bun mobil sau asupra unui universalități, ținând seama că în art. 2389 lit. l se prevede că ipoteca se poate constitui asupra oricăror bunuri mobile, corporale sau incorporale, desigur dacă acestea sunt compatibile cu această garanție reală[113].

Ca și în cazul dreptului de proprietate, și în cazul  instituirii ipotecii asupra nudei proprietăți, a dreptului de uzufruct sau a dreptului de superficie rezultă o construcție logico-juridică supraetajată, în care dreptul real aflat la nivel intermediar devine bun incorporal ca obiect al dreptului real aflat la un nivel superior, iar la ultimul etaj se află dreptul de ipotecă.

d. Dreptul de creanță ca bun incorporal, obiect al dreptului de ipotecă. Universalitatea de creanțe despre care se face vorbire în art. 2398 și 2399 C. civ. este o universalitate de fapt care, prin constituirea ei și prin instituirea ipotecii asupra sa formează deja un bun incorporal ca obiect al dreptului de proprietate în patrimoniul constituitorului, astfel încât ipoteca poartă în mod direct asupra acestui drept de proprietate, care este obiectul său propriu ca bun incorporal, și numai în mod direct asupra universalității[114]. Tot astfel, creanța încorporată într-un înscris este chiar din momentul încorporării bun incorporal ca obiect al unui drept de proprietate în patrimoniul constituitorului, iar acest drept de proprietate, la rândul său devine bun în momentul în care se instituie ipoteca asupra sa.

Aceste două ipoteze au fost tratate mai sus, astfel încât în continuare vor fi avute în vedere numai creanțele privite ut singuli și care nu sunt încorporate deplin sau parțial în substanța înscrisului constatator.

Conform art. 2398 C. civ., „Ipoteca poate avea ca obiect fie una sau mai multe creanțe, fie o universalitate de creanțe”. Rezultă din acest text că nu este suficient ca obiectul ipotecii să fie format din mai multe creanțe pentru a fi în prezența unei universalități, ci mai este necesar ca această universalitate de fapt să fie înființată în patrimoniul constituitorului ipotecii prin voința sa sau prin lege, cum se statuează în art. 541 C. civ.; ca urmare, chiar dacă sunt mai multe creanțe ca obiect al ipotecii, cât timp nu formează o universalitate de fapt, ele sunt privite tot ut singuli.

Prin instituirea ipotecii asupra unei creanțe, acest drept patrimonial devine el însuși bun incorporal. Specific acestei aproprieri în sens general este faptul că anterior instituirii dreptului de ipotecă, nici dreptul de creanță, nici obiectul său nu aveau calitatea de bun; cum s-a învederat mai sus, prestația care constituie obiectul dreptului de creanță nu este bun; iată de ce, în această ipoteză, prin instituirea dreptului de ipotecă asupra unei creanțe nu mai rezultă o construcție logico-juridică supraetajată.

Există însă o variantă particulară a acestei ipoteze în art. 2402 C. civ. care dă naștere unei asemenea construcții logico-juridice supraetajate. Conform acestui text legal, „Ipoteca ce poartă asupra unei creanțe care este garantată, la rândul său, cu o ipotecă mobiliară sau imobiliară trebuie înscrisă în arhivă. De asemenea, creditorul în favoarea căruia s-a ipotecat creanța trebuie să remită debitorului acestei creanțe o copie a avizului se ipotecă”. În art. 175 din Legea 71/2011, s-a adăugat: „Pentru opozabilitate, ipoteca unei creanțe garantate cu ipotecă imobiliară se înscrie în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare și se notează în cartea funciară, potrivit art. 902 alin. (2) C. civ.”. Rezultă din aceste prevederi legale că mai întâi se instituie o ipotecă asupra unei creanțe, care devine astfel bun incorporal, iar apoi se instituie o ipotecă asupra creanței care este garantată cu prima ipotecă, astfel încât și creanța garantată devine bun incorporal. Dar odată cu această a doua apropriere în sens general, prima ipotecă, fiind accesoriu al creanței garantate, devine ea însăși bun incorporal. Construcția logico-juridică rezultată este  supraetajată: există o creanță, devenită bun incorporal, ca obiect al unui drept de ipotecă, iar acest drept de garanție este el însuși bun incorporal, ca accesoriu al creanței ipotecare, devenită la rândul său obiect, ca bun incorporal,  al celei de a doua ipoteci. Teoretic, se poate imagina că și a doua creanță ipotecară poate fi ipotecată în favoarea altui creditor și așa mai departe, prin supraetajare succesivă.

D. Creația intelectuală ca bun incorporal care constituie obiect al dreptului de proprietate intelectuală. Această situație este o variantă particulară a situației examinate mai sus, la lit. C. a. Dar, pentru că este poate cea mai importantă dintre variantele dreptului de proprietate în formă atipică, respectiv când acest drept are ca obiect un bun incorporal, ea justifică o examinare separată.

Drepturile de proprietate intelectuală sunt considerate, pe drept cuvânt, ca o categorie juridică intermediară între drepturile patrimoniale şi drepturile personale nepatrimoniale[115]. Fie că sunt considerate drepturi complexe, care cuprind atât drepturi personale nepatrimoniale, cât şi drepturi patrimoniale, fie că sunt apreciate ca o sumă de drepturi distincte, unele de natură patrimonială, altele de natură personală nepatrimonială[116], este evident că drepturile de proprietate intelectuală nu pot fi reduse, de regulă, la aspectul patrimonial[117].

Pe de altă parte, ca drepturi patrimoniale, drepturile de proprietate intelectuală au ca obiect un bun incorporal: o anumită creaţie intelectuală[118]. Chiar dacă această creaţie intelectuală este fixată pe un suport material, ea nu se confundă cu acesta. Ca urmare, dreptul de proprietate intelectuală nu se confundă cu dreptul de proprietate asupra obiectului material pe care este fixată creaţia.

Aspectul patrimonial al drepturilor de proprietate intelectuală este vizibil în cazul dreptului de exploatare a creaţiei intelectuale, drept care are în conţinutul său juridic, într-o formă specifică, jus possidendi, jus utendi, jus fruendi şi jus abutendi[119]. În contextul clasificării drepturilor patrimoniale în drepturi reale şi drepturi de creanţă, este preferabilă concepţia care include drepturile de proprietate intelectuală în categoria drepturilor reale care au ca obiect bunuri incorporale[120]. Cum s-a remarcat, în mod judicios, această calificare are în vedere clasificarea drepturilor patrimoniale în funcție de obiect, dar nu merge mai departe, pentru a califica aceste drepturi reale în funcție de conținutul lor juridic[121]. Sub acest al doilea aspect, este preferabilă calificarea dreptului de proprietate intelectuală, în latura sa patrimonială, ca drept de proprietate în formă atipică. Distincția dintre dreptul de proprietate în formă tipică, având ca obiect un bun corporal, și dreptul de proprietate în formă atipică, având ca obiect un bun incorporal (nu numai creația intelectuală sau informația, în forme specifice, ci și drepturile patrimoniale, universalitățile  juridice și cele de fapt) este  utilă și în acest caz. Într-adevăr, prin prerogativele lor, drepturile de proprietate intelectuală, nu se identifică cu dreptul de proprietate în formă tipică[122], totuşi se apropie de figura juridică a acestuia, astfel încât este justificată calificarea sa ca drept de proprietate în formă atipică.

Specificul creației intelectuale ca bun incorporal constă în aceea că, spre deosebire de celelalte bunuri incorporale care au existat inițial ca drepturi patrimoniale sau universalități, aceasta nu a avut anterior aproprierii o asemenea calitate.

V. Concluzii

Cel puțin patru concluzii se desprind din această încercare de a clarifica noțiunea de bunuri incorporale.

O primă concluzie poate fi formulată pornind de la corelația dintre noțiunile juridice de lucru corporal și lucru necorporal, bun corporal și bun incorporal  și drept real.

Noțiunea de bun incorporal nu poate fi înțeleasă decât în acest ansamblu logic, iar definirea ei nu este posibilă fără precizarea sensului juridic al tuturor acestor noțiuni.

S-a învederat astfel mai sus că, în sens juridic, lucrul este orice element material (corporal) sau imaterial (necorporal) al realității obiective care are o configurație proprie, stabilă și autonomă; bunul  este lucrul corporal sau necorporal care dobândește valoare economică prin apropriere, adică în măsura în care este obiect al dreptului de proprietate sau al altui drept real; bunul incorporal este un lucru necorporal care dobândește valoare economică prin apropriere, pe temeiul autorizării legii și al fixării pe un suport material.

Configurația proprie, stabilă și autonomă este esențială pentru ca lucrul să fie apropriabil, să aibă deschisă poarta către ordinea juridică.

Noțiunea de lucru corporal  include în sfera ei nu numai elementele materiale existente ca atare în realitatea obiectivă, adică în stare naturală, în diferite forme de existență a materiei, de la cele evidente până la cele mai subtile, ci și toate rezultatele materiale ale activității umane de descoperire, de însușire, de transformare și de prelucrare a acestor elemente materiale. În principal, dar nu exclusiv, lucrurile corporale din prima categorie au făcut și pot face obiectul unei prime aproprieri, adică ele nu au existat  inițial în ordinea juridică, ci în ordinea naturală, iar cele din a doua categorie au intrat deja în ordinea juridică, astfel încât transformarea și prelucrarea lor are loc în lumea bunurilor, adică a lucrurilor apropriate.

Noțiunea de lucru necorporal include în sfera ei toate elementele imateriale, ideale, care au o configurație proprie, stabilă și autonomă. Unele dintre lucrurile necorporale apropriabile se află de la bun început în ordinea juridică; aceasta este situația drepturilor reale și a universalităților juridice și a celor de fapt. Altele pătrund în ordinea juridică treptat, cum este cazul ideilor și sentimentelor care îți găsesc expresia în creația intelectuală.

În sens propriu-zis, aproprierea  lucrurilor corporale și a celor necorporale se produce prin mecanismul juridic al dreptului de proprietate, în formă tipică sau atipică, având ca rezultat fie  introducerea lor din ordinea naturală în ordinea juridică, fie crearea  unui nou statut în ordinea juridică. În sens general, aproprierea lucrurilor corporale și a celor necorporale se poate face și prin mecanismul juridic al altor drepturi reale. Aproprierea presupune existența valorii de utilizare a lucrurilor și le adaugă valoarea de schimb, astfel încât bunurile (lucrurile apropriate) au valoare economică.

Prin apropriere lucrurile corporale devin bunuri corporale, iar lucrurile necorporale devin bunuri incorporale. Pentru ca aproprierea lucrurilor necorporale să fie posibilă nu este suficient ca ele să aibă o configurație proprie, stabilă și autonomă, ci ele trebuie să poată fi fixate pe un suport material, iar aproprierea lor să fie autorizată de lege.

Valoarea economică a bunurilor corporale și a celor necorporale este absorbită integral sau parțial în drepturile reale al căror obiect sunt, iar valoarea economică a prestațiilor este absorbită în valoarea drepturilor de creanță, ceea ce explică de ce, în mod metaforic, drepturile patrimoniale sunt denumite uneori cu termenul bunuri. În funcție de context, se poate identifica însă sensul în care este folosit acest termen, fie în lege, fie în jurisprudență, fie în doctrină, pentru a se păstra foarte limpede diferența dintre drepturile patrimoniale și bunurile propriu-zise, ca obiect al drepturilor reale.

Dincolo de clasificarea care distinge între lucrurile corporale și cele necorporale, lucrurile se pot împărți în lucruri apropriate, adică bunurile[123], și lucruri neapropriate. Acestea din urmă se pot grupa în lucruri neapropriabile și lucruri apropriabile. În sfârșit, prima subcategorie se poate diviza în lucruri care au fost întotdeauna neapropriabile și lucruri care au fost apropriate, devenind bunuri, dar apoi au intrat în domeniul public, în accepția specială a acestei noțiuni (creațiile intelectuale cărora li s-a împlinit termenul de protecție juridică); a doua subcategorie se poate diviza în lucruri apropriabile care nu au fost apropriate niciodată și lucruri care au devenit bunuri prin  apropriere, dar au fost abandonate sau s-a renunțat la dreptul de proprietate, deschizându-se calea unei noi aproprieri, prin ocupațiune sau prin uzucapiune, după caz[124].

A doua concluzie inventariază bunurile incorporale și drepturile reale constituite asupra lor.

Sintetizând considerațiile de mai sus, rezultă că sunt mai multe categorii de bunuri incorporale: drepturile patrimoniale (dreptul de proprietate, în formă tipică sau atipică; dreptul de uzufruct și dreptul de superficie; dreptul de nudă proprietate corespunzător unuia dintre aceste dezmembrăminte, dreptul de creanță, dreptul de ipotecă), masa succesorală ca universalitate juridică și universalitățile de fapt, creația intelectuală și informația în anumite forme, toate numai dacă sunt apropriate. Aproprierea, în sens general, se face prin mecanismul juridic al dreptului de proprietate, în formă tipică sau atipică, al dreptului de uzufruct și al  dreptului de nudă proprietate corespunzător acestuia sau al dreptului de ipotecă.

A treia concluzie este de ordin teoretic. Ideile și argumentele dezvoltate mai sus lasă să se întrevadă specificul modului de structurare a spațiului juridic, cu referire specială la drepturile reale care au ca obiect bunuri incorporale.

Normele juridice (dreptul obiectiv), raporturile sociale reglementate de acestea și lumea lucrurilor și a drepturilor reale care se constituite asupra acestora, transformându-le în bunuri, sunt doar liniile de forță principale în jurul cărora se structurează universul juridic. Acțiunea acestor linii de forță depinde atât de valorile și principiile care fundamentează dreptul obiectiv, cât și de instrumentele și componentele tehnice de construcție juridică. Unele dintre aceste valori și principii, instrumente și componente tehnice sunt constante juridice, altele sunt variabile juridice adică se constituie, se modifică și evoluează în timp. Prin intermediul acestor constante și variabile, liniile de forță ordonează universul juridic în structuri complementare, multiple și supraetajate, care nu doar se reflectă, ci și se influențează și se adaptează reciproc.

Alcătuirea  logică a noțiunii juridice de bunuri incorporale este un exemplu relevant pentru acest mod de structurare a universului juridic. Drepturile reale, recunoscute de dreptul obiectiv în număr limitat[125], sunt instrumente juridice rafinate și subtile care fac posibilă nu numai aproprierea lucrurilor corporale, ci și pe aceea a lucrurilor necorporale, în primul rând a creațiilor intelectuale. Dar nu numai că ele permit aproprierea lucrurilor și transformarea lor în bunuri, dar și îmbogățesc lumea lucrurilor necorporale, devenind ele însele obiect de apropriere, iar apoi, prin aproprierea lor, extind  lumea bunurilor. Așadar, drepturile reale și raporturile juridice al căror conținut îl formează sunt complementare normelor juridice care le reglementează; bunurile care constituie obiectul drepturilor reale constituie o altă structură complementară. Apoi, când drepturile reale și universalitățile juridice și cele de  fapt devin ele însele lucruri necorporale și sunt apropriate în forma bunurilor incorporale, apare o nouă structură, supraetajată în raport cu celelalte bunuri și drepturi reale. De exemplu, un imobil, respectiv un bun corporal, este obiectul unui drept de proprietate, iar acest drept de proprietate, ca lucru necorporal, devine el însuși obiectul unui drept de ipotecă, adică este apropriat în forma unui bun incorporal. Dreptul de ipotecă însuși, ca  accesoriu al unei creanțe, devine obiect al dreptului de ipotecă înființat asupra acesteia.

Este pusă astfel în lumină ambivalența unora dintre elementele care alcătuiesc aceste construcții juridice supraetajate: privite dintr-o anumită perspectivă, ele sunt drepturi reale, cu atribute specifice exercitate asupra unui anumit bun, drepturi care se află în patrimoniul unei anumite persoane, dintr-o altă perspectivă, ele sunt bunuri asupra cărora se exercită atributele altor drepturi reale, aflate în patrimoniul aceleiași persoane  sau în patrimoniul altei persoane.

A patra concluzie privește interesul practic al noțiunii de bun incorporal, care sintetizează cel puțin trei aspecte.

Mai întâi, ca rezultat al aproprierii, bunurile incorporale sunt obiectul unor drepturi reale, a căror valoare sporește activul patrimoniilor  persoanelor fizice și juridice în mod substanțial și, pe această cale, îmbogățesc societatea. În ultimele decenii, a avut loc o creștere exponențială a cantității de bunuri incorporale, mai ales în forma creațiilor intelectuale, ceea ce s-a reflectat în valoarea drepturilor reale constituite asupra  acestor bunuri. S-a observat în mod pertinent că în prezent și mai ales în viitor cea mai mare resursă de bogăție a națiunilor este și va fi creativitatea, respectiv capacitatea de a crea noi bunuri incorporale, iar valoarea economică a acestora este și va fi din ce mai mare, depășind de multe ori valoarea bunurilor corporale. În plus, creația intelectuală, ca bun incorporal, este o resursă pentru transformarea, prelucrarea și descoperirea unor noi utilități ale bunurilor corporale, cu consecința sporirii valorii lor economice.

Apoi, securitatea raporturilor obligaționale a crescut ca urmare a sporirii activelor patrimoniale ale debitorilor cu drepturile reale care au ca obiect  bunuri incorporale sau ca urmare a posibilității debitorilor de a garanta nu doar cu elemente patrimoniale privite individual, ci și cu universalități juridice sau de fapt. Aceste drepturi reale și aceste universalități au fost utilizate de debitori pentru creșterea creditului lor, prin constituirea de noi garanții reale. Mai ales  ipotecile constituite asupra universalităților au contribuit la creșterea securității juridice a raporturilor obligaționale, ceea ce stimulează investițiile și, pe această cale, dezvoltarea economică și bunăstarea socială.

În sfârșit, întrucât spre deosebire de bunurile corporale,  bunurile incorporale nu sunt susceptibile de posesie ca stare de fapt (cu excepția titlurilor de valoare la purtător care sunt încorporate deplin în înscrisul care le constată)[126], puterea pe care o au titularii drepturilor reale principale constituite asupra lor este în primul rând una juridică. Este motivul pentru care bunurile incorporale nu pot fi dobândite prin ocupațiune, uzucapiune, posesie de bună- credință și tradițiune[127].

Așadar, nu numai dreptul de proprietate care are ca obiect un bun incorporal este în formă atipică, ci și orice alt drept real principal care are un asemenea obiect este în formă atipică. Caracterul atipic al drepturilor reale principale care au ca obiect bunuri incorporale se exprimă însă în primul rând prin atributele care alcătuiesc conținutul lor juridic; prin acest conținut juridic ele se aseamănă, dar se și diferențiază de drepturile reale principale care au ca obiect bunuri corporale.

Dreptul de ipotecă este un drept real accesoriu, care are întotdeauna ca obiect un bun incorporal, respectiv un drept real principal, întotdeauna incompatibil cu posesia ca stare de fapt, astfel încât nu mai este susceptibil de distincția dintre forma tipică și forma atipică.

Absența posesiei ca stare de fapt a impus căutarea și elaborarea unor tehnici juridice adecvate care să protejeze atât pe titularii drepturilor constituite asupra acestor bunuri incorporale, cât și pe creditorii lor care au garanții reale constituite asupra drepturilor respective. Arhiva Electronică de Garanții Mobiliare este o instituție care reunește asemenea tehnici juridice și care și-a dovedit eficiența și viabilitatea.

***

Articol în curs de publicare în Revista română de drept privat nr. 3/2017.

---

[1] Pentru diferența dintre dreptul comparat ca metodă și prezentarea dreptului străin, a se vedea V. Stoica, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, Editura All, București, 1997, p. 172.
[2] Pentru această jurisprudență, a se vedea J. Velu, R. Ergec, La Convention Européenne des Droits de l’Homme, Bruylant, Bruxelles, 1990, p. 676-679; C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2010, pp. 1649-1692.
[3] Pentru o introducere în logica deontică, a se vedea S. Vieru, Logici deontice elementare, în “Logica acțiunii. Studii”, cord. Cornel Popa, Editura  Științifică și Enciclopedică, București, 1983, pp. 122-142; C. Popa, Teoria acțiunii și logica formală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, pp. 292-429. În acest context se cuvine să fie semnalată o opinie foarte actuală, deși a fost exprimată în perioada interbelică :„Dreptul este o disciplină a acțiunii. Pentru Drept, universul nu este atât un sistem de cunoștințe, cât un câmp de acțiune. Orice cunoștință în drept reprezintă un drum pentru acțiune.” [I. Micescu, Curs de drept civil (predat  de autor la Facultatea de Drept din București în anul universitar 1931-1932, stenografiat de către av. F. Andronic), Editura All Beck, București, 2000, p. 167]
[4] Pentru manuscrisele preiustiniane și postiustiniane ale Instituțiunilor lui Gaius, a se vedea A. N. Popescu, Studiu introductiv, în ”Instituțiunile” de Gaius, Editura Academiei, București, 1982, p. 47-55.
[5] A se vedea Iustiniani Institutiones, recognovit Paulus Krueger, în Corpus Iuris Civilis, volumem primum, Berolini, MCMXXII, pp. 1-56. În preambulul Constituției Imperatoriam maiestatem, prin care se promulga acest manual al lui Iustinian, alcătuit de Tribonian, Teofil și Doroteu, s-a precizat paternitatea lui Gaius asupra acestei părți din  Corpus Iuris Civilis.
[6] Jurisconsulții aveau dreptul să dea consultații juridice cu valoare oficială, adică erau învestiți cu ius publicae respondendi; începând cu Hadrian, acest drept nu a mai fost acordat, astfel încât jurisconsulții nu mai puteau acorda decât consultații juridice cu titlu informativ. Dar prin Constituția din 27 februarie 425, prin care a fost promulgată Legea citațiunilor, împărații Thedosius al II-lea și Valentinian al III-lea au acordat putere de lege lucrărilor lui Gaius, împreună cu cele ale lui Papinian, Paul, Ulpian și Modestin. În acest sens, a se vedea A. N. Popescu, op. cit., pp. 26, 27, 31 și 32.
[7] Critica făcută de Leibnitz acestui mod de structurare a dreptului civil nu a reușit să determine abandonarea ei, nici în codurile civile, nici în programele universitare. Pentru sinteza acestei critici, a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, Tratat de drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, București, 2008, p. 54. Desigur, înțelegerea dreptului civil și din perspectiva conceptului de potestas, propusă de Leibnitz, este utilă, dar numai dacă această perspectivă rămâne complementară concepției care fundamentează structurarea tripartită a dreptului civil.
[8] Într-un mod asemănător, s-a făcut corelația dintre materia persoanelor și materia bunurilor, pe de o parte, și  verbele a fi și a avea, pe de altă parte; în acest sens, a se vedea J.-L. Bergel, M. Bruschi, S. Cimamonti, Traite de droit civil. Les biens (Sous la direction de J. Ghestin), L.G.D.J., Paris, 2000, p. 1; G. Cornu, Droit civil. Introduction. Les personnes. Les biens, 10e édition, Montchrestien, Paris, 2001, p. 361.
[9] A se vedea Gaius, Instituțiunile, cit. supra., passim.
[10] Iustiniani Institutiones. Instituțiile lui Iustinian, Text latin și traducerea în limba română de .V Hanga, Editura Lumina Lex, București, 2002, passim.
[11] ”Corporale sunt acelea care pot fi atinse, precum un fond, un sclav, un veșmânt, o bucată de aur sau de argint, cum și alte nenumărate lucruri. Incorporale sunt acelea care nu pot fi atinse, cum ar fi cele care constau într-un drept, precum un drept de succesiune sau de uzufruct și obligațiunile.” (Gaius  Instituțiunile cit. supra., p. 125). În același loc, Gaius adaugă: ”Aici nu interesează dacă într-o moștenire sunt cuprinse și bunuri corporale și nici faptul că fructele, care se culeg de pe un fond sunt și ele corporale; și nici că ceea ce ni se datorează în temeiul unei obligații oarecare este mai totdeauna un bun corporal, de pildă, un fond, un sclav, o sumă de bai, căci dreptul de succesiune în sine, ca și dreptul de uzufruct, ca și cel de creanță sunt incorporale.
Din aceeași categorie fac parte și servituțile asupra fondurilor urbane sau rurale. Servituțile prediale urbane privesc, de pildă, dreptul de a înălța un edificiu care ar împiedica lumina clădirii vecinului, adică servitutea de a nu-l înălța, ca să nu ia lumina vecinului, la fel servitutea de canalizare și scurgerea apei, pentru ca vecinul să primească apa spre curtea sau casa lui; tot așa cea privitoare la jgheaburile apelor curgătoare, la abaterea scurgerii sau la dreptul de acoperire a perspectivei. Servituțile prediale rurale sunt, de pildă, trecerea cu căruța sau cu turma, pe jos sau călare, înmânarea turmei pe țarina altora sau a vitelor la adăpat, precum și servitutea de a primi apa prin jgheab. Aceste drepturi asupra fondurilor urbane, cât și cele asupra fondurilor rurale, se cheamă servituți.”
[12] În perioada preclasică, în dreptul roman erau avute în vedere doar lucrurile corporale; în acest sens, a se vedea P. F. Girard,  Manuel élémentaire de droit romain,  Quatrième édition, Paris, Librairie Nouvelle de Droit et de Jurisprudence, 1906, p. 249, text și nota 3.
[13] În acest sens, a se vedea P. F. Girard,  op. cit., p. 249, nota 3, în care se precizează că termenul  incorporalis nu a fost utilizat până la Seneca; C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Universitatea din București, Tipografia Universității din București, București, 1973, p. 165 și 166, text și nota 27; A. N. Popescu, Nota 12, în ”Instituțiunile” de Gaius, cit. supra. p. 125 ; C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, Editura Universul Juridic, București, 2009, p. 147.
[14] In acest sens, a se vedea H. Rolland, L. Boyer, Locutions latins du droit français, quatrième édition, Litec, Paris, 1998, p.433.;  B. Stark, H. Rolland, L. Boyer,  Introduction au droit, cinquième édition, Litec, Paris, 2000, pp. 486 și 487 (autorii observă că distincția dintre lucrurile corporale și lucrurile necorporale este utilă pentru că anumite reguli de drept nu se pot aplica decât lucrurilor corporale, de exemplu, numai lucrurile corporale pot fi posedate, astfel încât uzucapiunea și ocupațiunea se aplică numai acestora, cu precizarea că, în concepția lor, toate drepturile reale trebuie să fie considerate ca fiind corporale).
[15] A se vedea infra, nota 67.
[16] A se vedea P. F. Girard, op. cit., p. 249; G. May, Éléments de droit romain, Dixième édition, Librairie de la Société de Recueil J.-B. Sirey et du Journal du Palais , Paris, 1909, p.156 și 157; Gr. Dimitrescu,  Drept roman, Vol. I, Imprimeriile Independența, București, 1921, pp. 410 și 411; C. Cătuneanu, Curs elementar de drept roman, Editura Cartea Româneacă, București, 1924, pp. 182 și 183;  C. St. Tomulescu,  op. cit., pp. 165-166 ; V. Hanga, Drept privat roman, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978, pp. 239-241; C. Stoicescu, op. cit., p. 147.
[17] A se vedea C. Nacu, Drept civil rumân, vol. 1, București, I. V. Socec, 1901, pp. 711 și 712; H. Rolland, L. Boyer, op. cit., pp. 422 și 433; P. C. Vlachide, Repetiția principiilor de drept civil, vol. 1, Editura Europa Nova, București, 1994,p. 44; B. Stark, H. Rolland, L. Boyer, op. cit. , pp. 486 și 487; G. Cornu, op. cit., p. 30; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil., Ediția a VIII-a, revăzută și adăugită de M. Nicolae și P. Trușcă, Editura Universul Juridic, București, 2003, pp. 106 și 107; I. Reghini, Ș. Diaconescu, Bunurile, în ”Introducere în dreptul civil” de I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Ed. Hamangiu, 2013, pp. 381-387 (în această ultimă lucrare, s-a observat că sintagma ”lucruri necorporale”, utilizată în art. 535 C. civ., și sintagma ”bunuri incorporale”, utilizată în art. 706, 1897, 2350, 2368, 2389 lit. e) și l),  2624 și 2625 C. civ., nu sunt întâmplătoare, întrucât legiuitorul a avut în vedere în mod clar această diferență terminologică, când, prin art. 212 din Legea nr. 71/2011, a păstrat termenul ”necorporal” în art. 535 C. civ., dar a înlocuit termenul ”necorporal” cu termenul ”incorporal” în celelalte texte relevante din Codul civil; autorii acestei lucrări apreciază –  p. 381, text și nota 2 – că  sintagma ”bunuri incorporale” este mai cuprinzătoare decât sintagma ”bunuri necorporale”, întrucât prima sintagmă înclude în sfera ei atât bunurile ”ce au un caracter pur incorporal…, fiind lipsite de orice suport material, cât și acele bunuri care sunt incorporale deși au ca obiect un lucru corporal, cum sunt de exemplu, drepturile patrimoniale, în măsura în care sunt privite ca bunuri distincte de lucrul ce formează obiectul lor”; probabil că, prin bunuri incorporale fără suport material autorii au în vedere bunurile incorporale care nu sunt încorporate în suportul lor material; cum se va  vedea mai jos, bunurile incorporale presupun însă fixarea pe un suport material, chiar dacă nu sunt încorporate în acesta, total sau parțial; în sensul că utilizarea sintagmei ”lucru necorporal” este o alegere deliberată a legiuitorului, a se vedea și R. Rizoiu, ”Contractul de ipotecă în Noul Cod civil”, Editura Universul Juridic, București, 2015, pp. 290, text și notele 4-6, 314, text și nota 3 și 315, text  și notele 1-3; autorul explică această opțiune a legiuitorului prin dorința de a sublinia mai bine distincția dintre lucruri și bunuri, dar nu exclude o explicație de ordin istoric, respectiv că în Codul civil din 1864 <<singurul termen utilizat era ”necorporal” și acesta determina, de regulă, substantivul ”lucru”, iar nu pe cel de ”bun”>>).
[18] În acest sens, a se vedea P. Catala,  La matière et l’énérgie, citat de  Ch. Caron, H. Lécuyer, Les droits des biens, Dalloz, Paris, 2002, p. 4. P. Catala face următoarea remarcă subtilă: ”Adevărul este că simțurile noaste sunt oarbe și surde, față de instrumentele de detectare și de măsurare de care dispune știința. Materialitatea lucrurilor nu încetează la frontierele invizibilului, ale neauditivului, ale impalpabilului. În determinarea lumii senzoriale trebuie să se integreze mașinăriile care leagă și decuplează proprii noștri receptori. De aceea, afirmațiile actuale ale juriștilor despre imaterial și dematerializarea bunurilor suferă de un antropomorfism anacronic. Ceea ce se numește imaterial este un dincolo de simțurile noastre pe care însă aparate mai subtile le impun înțelegerii noastre și prin care se pot constata efectele, dacă nu esența. Este vorba despre fenomene și nu despre pure idei.” (trad. O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. p. 50, nota 8). În acest sens, s-a precizat că undele electromagnetice și energia de orice fel, menționate ca bunuri mobile în art. 539 alin. (2) C. civ., nu sunt lucruri necorporale și, ca urmare, nici bunuri incorporale; a se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit.,p. 385, nota 3; pentru acest aspect, a se vedea și R. Rizoiu, op. cit., p. 313, text și notele 10 și 11.
[19] A se vedea supra, nota 16.
[20] A se vedea supra, nota 17.
[21] În sensul că toate drepturile patrimoniale (drepturile reale, drepturile de creanță și drepturile intelectuale) sunt bunuri, a se vedea , P. Voirin, G. Goubeaux, Droit civil. Tome 1, Personnes. Famille. Personnes protegées. Biens. Obligations. Sûretés., 32^e edition, L.G.D.J., Paris,  2009, p. 269. În același sens, a se vedea L. Josserand, Cours de droit civil positif francͅͅais, vol. I, troisième édition, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1938, pp.733-737 (potrivit acestui autor, numai drepturile patrimoniale sunt bunuri; obiectele materiale care sunt obiectul acestor drepturi nu sunt bunuri în sensul juridic al termenului, sunt neutre și rămân în afara sferei dreptului, în care intră numai drepturile care poartă asupra lor; totuși, autorul concede că natura intrinsecă a lucrurilor care formează obiectul drepturilor este relevantă în cazul în  care le influențează aptitudinea de a suporta drepturile și în cazul dreptului de proprietate, deoarece o lungă tradiție juridică, începută cu dreptul quiritar și continuată până în zilele noastre, confundă dreptul de proprietate cu obiectul său corporal; fără a face o critică aplicată acestei opinii, trebuie totuși observat că lucrurile apropriate, adică bunurile, nu au cum să rămână în afara sferei juridice, de vreme ce tocmai drepturile – cele reale – sunt instrumentele prin care lucrurile sunt aduse în ordinea juridică (cele corporale) sau li se modifică statutul dobândit în această ordine (cele incorporale); desigur, natura intrinsecă a lucrurilor apropriate și structura lor nu prezintă interes pentru regimul juridic general al bunurilor, dar pot determina regimuri juridice speciale pentru anumite categorii de bunuri). Într-un sens asemănător opiniei exprimate de acest autor, s-a susținut: „Din punctul de vedere juridic este o eroare, pe care însuși legiuitorul o comite, de a confunda noțiunea abstractă de bunuri, cu lucrurile exterioare asupra cărora subiectul de drepturi exercită anumite puteri, facultăți și aptitudini…pe care dreptul i le conferă. Lucrurile exterioare nu constituie elemente de interes economic, adică patrimoniale, pentru subiect decât în măsura și din cauza puterilor pe care drepturile ce le are i le conferă asupra lucrurilor” (M. Cantacuzino, Curs de drept civil, Editura „Ramuri”, Craiova, f. a., p. 50); „În rigoarea principiilor numai drepturile ar trebui socotite că sunt bunuri în accepțiunea strictă a termenului, lucrurile materiale fiind apreciate bunuri numai pe cale de consecință, în măsura în care drepturile poartă asupra lor”, pentru a conchide „În pură teorie,…bunuri nu sunt decât drepturile” (P. C. Vlachide, op. cit., p. 44); chiar din formulările ultimilor doi autori rezultă însă că, odată ce a fost apropriat, lucrul constituie obiectul dreptului patrimonial, iar atributele acestui drept  nu s-ar putea exercita în absența acestui obiect; mai exact, dreptul nu ar putea exista și nu ar putea avea valoare economică fără lucrul care constituie obiectul său și care devine bun ca rezultat al aproprierii; de regulă ,lucrul preexistă aproprierii, dar dreptul patrimonial, ca drept subiectiv concret, prin care se apropriază lucrul nu preexistă acestui proces, ci se naște în timpul lui.
[22] În acest sens, a se vedea Ph. Malaurie, L. Aynés,  Les biens,  Defrénois, Paris, 2004, p. 6; J. Carbonnier, Droit civil. Les biens. Les obligations, Vol. II, Quadrige, PUF, Paris, 2004, p. 1595; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 50. Într-o formulare mai generală, s-a spus că ”nu toate lucrurile constituie obiectul unui drept subiectiv și nu în toate cazurile obiectul unui drept subiectiv este un lucru” (R. Rizoiu, op. cit, .p. 295); tocmai pentru că este generală, formularea nu este relevantă în acest context, în care interesează dacă toate bunurile sunt lucruri, iar nu dacă obiectul unui drept subiectiv (patrimonial sau nepatrimonial) este un lucru.
[23] A se vedea P. F. Girard, op. cit. pp. 249 și 250 (deși critică această clasificare, autorul precizează că ea este totuși utilă, întrucât pe baza ei se pot înțelege mai bine elementele care compun patrimoniul: lucrurile corporale, adică dreptul de proprietate, drepturile reale, adică jura in re aliena și drepturile personale, adică drepturile de creanță; pentru sublinierea aceluiași merit al clasificării, a se vedea și V. Hanga,  op. cit, p. 240); M. Planiol, G. Ripert, Traité élémentaire de droit civil. Tome 1^er, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1928, p. 709; M. Cantacuzino, op. cit., pp. 50 și 51; G. N. Luțescu, Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturile reale principale, București, 1947, pp. 90-92; C. Stoicescu, op. cit., p. 147. S-a observat totuși că romanii ”au cunoscut existența proprietății private ca drept real distinct de obiectul său; ei menționează dreptul de proprietate ori de câte ori claritatea expunerii o cere” (C. St. Tomulescu,  op. cit., p. 166).
[24] C. Hamangiu, I Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Vol. I, Editura ”Națională”, București, 1928, p. 864. Cum rezultă din citat, autorii reiau o idee exprimată anterior în doctrina franceză (a se vedea M. Planiol, G. Ripert, Traité élémentaire de droit civil, onzième édition, tome premier, LJDJ, Paris, 1928, p.709); aceeași idee a fost formulată chiar mai de mult, în termeni asemănători: „Pe scurt, distincția dintre bunurile corporale și cele incorporale se reduce la o antiteză între dreptul de proprietate pe o parte și celelalte drepturi pe de altă parte” (G. Baudry-Lacantinerie, Précis de droit civil, onzième edition, tome premier, Recueil Sirey, Paris, 1912, p.695). Totuși, s-a argumentat în continuare că este corectă calificarea dreptului de proprietate ca bun corporal; a se vedea în acest sens, I. Micescu, op. cit., pp. 166-169.
[25] S-a precizat însă că, în dreptul roman, dreptul de proprietate ar fi avut ca obiect nu numai lucruri corporale, ci și lucruri necorporale, dar glosatorii medievali ar fi interpretat eronat textele jurisconsulților romani, acreditând teza conform căreia numai lucrurile corporale ar fi putut constitui obiect al dreptului de proprietate; în acest sens, a se vedea M. Fabre-Magnan, Proprié́té, patrimoine et lien social, în ”Revue trimestrielle de droit civil”, nr. 3/1998, pp. 594-599; I. Sferdian, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura  Hamangiu, 2013, p. 38.
[26] În acest sens, a se vedea H. Mazeaud, L. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil, Tome 1, premier volume. Introduction à l’étude de droit, 12e édition, par Fr. Chabas, Montcrestien, Paris, 2000, p. 282. Într-un sens asemănător, a se vedea B. Stark, H. Rolland, L. Boyer, op. cit., p. 487.
[27] Pentru aceste perspective, a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 52-61.
[28] Pentru a evidenția diferența dintre aceste două perspective juridice asupra noțiunii de lucru, s-a spus că lucrurile au pentru jurist un dublu aspect, unul malefic, pentru că ele cauzează prejudicii și în consecință, răspundere delictuală, iar altul benefic, pentru că sunt surse de avantaje și, ca urmare, devin obiectul drepturilor individuale; în acest sens, a se vedea J. Carbonnier, op. cit., p. 1591; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 51.
[29] Pentru un demers convingător în favoarea acestei schimbări a percepției asupra raportului dintre material și spiritual, a se vedea H. R. Patapievici, Partea nevăzută decide totul, Editura Humanitas, București, 2016, passim, dar mai ales pp. 7-10.
[30] Ceea ce există doar în imaginație – fără a se fi obiectivat într-un element cu configurație proprie, stabilă și autonomă, chiar dacă de natură ideală, imaterială – nu poate atrage calificarea de lucru; totuși, s-a afirmat (D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, Atelierele grafice Socec & Co., București, 1926, p. 415)  că „Prin lucru se înțelege tot ce are ființă în realitate sau numai în imaginație (omne quod est aut cogitatur)”.
[31] Pentru calificarea informației – desigur numai în măsura  care se structurează într-un element cu configurație proprie, stabilă și autonomă – ca un lucru  necorporal, a se vedea C. Larroumet,  Droit civil. Les biens. Droits réels principaux, Tome II, 4^e édition, Economica, Paris, 2004, p. 6; R. Dincă, Protecția secretului comercial în dreptul privat, Editura Universul Juridic, București, 2009, p. 40.
[32] Astfel, deși noțiunea de lucru necorporal este consacrată în art. 535 C. civ., acesta este încă privită cu rezerve în doctrină, apreciindu-se că ar fi vorba de valori economice ca entități ideale, abstracte; în acest sens, a se vedea G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Editura Hamangiu, București, 2011, p. 82; E. Chelaru, Comentariu la art. 535 C.civ., în ”Noul Cod civil. Comentarii pe articole”, coord. Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Editura C. H. Beck, București, 2012, p. 580. Dar a vorbi despre elemente ideale, abstracte, în măsura în care au o configurație proprie, stabilă și autonomă, înseamnă tocmai a desemna  lucrurile necorporale, iar a evoca valorile economice, ca entități ideale, abstracte, în măsura în care au aceeași configurație, înseamnă tocmai a face referire la lucrurile necorporale apropriate, adică la bunurile incorporale. Desigur, valoare economică are și prestația, ca obiect al dreptului de creanță. În acest context, față de cuprinsul art. 535 C. civ., nu se mai justifică nici  utilizarea sintagmei proprietate incorporală.
[33] Pentru o prezentare în termeni diferiți a acestei evoluții, a se vedea R. Rizoiu, op. cit., pp. 281-286.
[34] Într-o formulare foarte sugestivă, s-a spus că „De la brută până la geniu ființa omenească este constrânsă să-și însușească elementele indispensabile existenței sale, începând cu cele de hrană și adăpost, pentru ca nevoile să se diversifice apoi într-o nuanțare infinită, pe măsura sporirii confortului tehnic și a evoluției rafinamentului intellectual. Opera naturii concură cu ingeniozitatea și cu munca omului la creațiunea nesfârșită de valori apropriabile” (P.C. Vlachide, op. cit., p. 35).
[35] S-a observat  (a se vedea O. Ungureanu, C.Munteanu, , Eseu asupra clasificării bunurilor în dreptul civil, Editura Universul juridic, București, 2010, p. 63, nota 2) că, în acest text , definiția se raporta  în mod impropriu la bunuri; corespondentul din Codul civil francez al acestui text (art 714) este mai riguros, întrucât definește lucrurile comune .
[36] În acest sens, a se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, 1, Editura Humanitas, București, 2004,  p. 153, text și nota 49. Într-un  sens asemănător, dar fără distincția clară între întreg și parte, a se vedea  O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit., pp. 63 și 64.
[37] Pentru acest aspect, a se vedea V. Stoica, op. cit., p.296.
[38] În acest sens, a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 66, nota 4.
[39] În acest sens , a se vedea V. Stoica, op. cit., p. 423 și p. 453, text și nota 131.
[40] Pentru această categorie de lucruri comune, a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., pp. 65 și 66; autorii folosesc însă sintagma „lucruri comune artificiale”; termenul „artificial” este  imprecis deoarece nu subliniază caracterul imaterial, necorporal al acestor lucruri; într-adevăr, orice creație a  omului, materială sau imaterială (intelectuală, necorporală), este artificială; în acest  context, termenul „artificial” este opus termenului „natural”, iar nu termenului „material”.
[41] Caracterul atipic al dreptului de proprietate care are ca obiect un bun incorporal nu exclude întotdeauna perpetuitatea de care se bucură dreptul de proprietate în formă tipică, având ca obiect un bun corporal; ori de câte ori  bunul incorporal este un drept patrimonial sau o universalitate juridică sau de fapt, dreptul de proprietate constituit asupra sa, desi atipic prin atributele specifice pe care le conferă, este totuși perpetuu, într-un mod asemănător dreptului de proprietate în formă tipică, având ca obiect un bun corporal.
[42] Astfel, s-a precizat că „bunurile de gen… nu sunt bunuri reale; nu se poate înlocui un lucru de gen care nu  este decât o simplă  abstracțiune, ci el se poate numai individualiza. Bunurile de gen nu există; ele sunt pure concepte” (O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 112; pentru corelația dintre lucrurile de gen și lucrurile fungibile, a se vedea și doctrina indicată de acești autori, ibidem, notele 1-4).
[43] În același sens, s-a subliniat că prima condiție pe care trebuie să o îndeplinească noțiunea de bun din punct de vedere logic este aceea de a fi un lucru; a se vedea R. Rizoiu, op. cit., p. 298 (zona de intersecție prezentată de autor la p. 296 nu contrazice această afirmație, întrucât mulțimea obiectelor drepturilor patrimoniale este mai cuprinzătoare decât mulțimea obiectelor drepturilor reale, incluzând și obiectele drepturilor de creanță; or, cum se va arăta mai jos, numai obiectele drepturilor reale sunt bunuri, iar nu și obiectele directe ale drepturilor de creanță, respectiv prestațiile; mai este de observat că, deși în schema respectivă se folosește sintagma „obiecte de drepturi”, autorul are în vedere doar obiectele drepturilor patrimoniale); mai mult, autorul precizează, in terminis, că ”raportul între lucruri și bunuri este unul de la gen la specie” (p. 292); în nota  2 este menționată doctrina franceză care exprimă aceeași idee.
[44] Această relație de la gen la specie a fost subliniată de multă vreme: „Cuvintele Lucruri și Bunuri nu sunt sinonime: primul este genul; al doilea, o specie” (V. Marcadé, Explication théorique et pratique du Code Napoleon, sixième édition, tome deuxième, Delamotte, 1869, Paris, p. 333); „Nu trebuie să se confunde bunurile cu lucrurile: ele se disting cum specia se distinge de gen. Toate bunurile, în realitate, sunt lucruri, dar nu toate lucrurile sunt bunuri.” (G. Baudry-Lacantinerie, op. cit., p. 694, trad. ns.); „Lucrul este genul, iar bunurile constituiesc specia.” (D. Alexandresco, op. cit., p. 515).
[45] Pentru acest criteriu, a se vedea V. Marcadé, op. cit., p. 333; G. Baudry-Lacantinerie, op. cit., p. 694; M. Planiol, G. Ripert, op. cit., p. 707; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2008, p. 64, text și notele 29 și 30. Într-un mod asemănător, a se vedea G. Beleiu, op. cit, p. 96 (autorul precizează că bunul este ”o valoare economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului”); P. Malaurie. L. Aynés,  op. cit., p. 6 (autorii îl citează pe Portalis, care a precizat că: ”Les choses ne seraient rien pour le législateur, sans l’utilité  qu’en tirent les hommes”).
[46] Bunurile își sporesc valoarea economică nu numai ca rezultat al unei acțiuni, ci și al unei inacțiuni omenești, de exemplu valoarea unui imobil poate să crească dacă proprietarul imobilului vecin se obligă să nu construiască peste o anumită înălțime pentru a nu împiedica vederea asupra peisajului înconjurător.
[47] Astfel, patrimoniul a fost definit ca fiind „totalitatea drepturilor și obligațiilor având valoare economică, a bunurilor la care se referă aceste drepturi, aparținând unei persoane” (Tr. Ionașcu, S. Brădeanu, „Drepturile reale principale în Republica Socialistă România”, Editura Academiei, București, 1978, p. 13). Într-o manieră și mai imprecisă, prin ignorarea datoriilor, ceea ce împiedică distincția dintre universalitatea juridică și cea de fapt, s-a afirmat ca patrimoniul este „ansamblul bunurilor și drepturilor evaluabile în bani, aparținând unei persoane” (J. Chevallier, L. Bach, Droit civil, tome 1, 9e edition, Édition Sirey, Paris, p.39). Cu referire la acest mod de a înțelege patrimoniul, plecând de la ideea că termenul  bun are două sensuri  [desemnând fie, în sens restrâns, „orice lucru  cu privire la care  pot exista drepturi (și obligații) patrimoniale” fie, în sens larg,  atât lucrurile, cât și„ drepturile privitoare la lucruri”] s-a afirmat că „E vorba deci, privite în totalitatea lor, despre bunuri atât într-un sens cât și în celălalt, cu alte cuvinte atât despre lucruri cât și despre drepturi (și obligații). În orice caz, într-o accepțiune sau alta, suntem în prezența unor valori economice” (M. I. Eremia, Bunurile, în „Tratat de drept civil. Volumul I. Partea generală” de Tr. Ionașcu ș.a., Editura Academiei, București, 1967, pp. 209 și 210. Deși autoarea are intuiția absorbirii valorii economice a bunurilor în drepturile patrimoniale constituite asupra acestora, totuși nu sesizează că tocmai din această cauză patrimoniul nu poate include și bunurile, și drepturile patrimoniale al căror obiect sunt acestea. Pentru sensul restrâns și sensul larg al noțiunii de bun, a se vedea și G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., p. 74 ( deși autorii rețin definiția legală a bunurilor din art. 535 C. civ., totuși nu observă că nu toate lucrurile incorporale menționate la p. 82 sunt bunuri, cât timp nu formează obiectul unor drepturi reale). Pentru sensul larg al noțiunii de bun, incluzând în sfera sa și lucrurile apropriate, și drepturile asupra acestora, a se vedea P. C. Vlachide, op. cit., p. 35.
[48] A se vedea V. Stoica, op. cit., pp. 51 și 52.
[49] Pentru această înțelegere a patrimoniului, a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2008, p. 68, text și nota 50 (această opinie a fost exprimată cu referire la Codul civil din 1864, ceea ce poate reprezenta o justificare; ulterior adoptării Codului civil actual, dar înainte de intrarea sa în vigoare, autorii au apreciat – a se vedea op. cit., 2010, pp. 54 și 55 – că prin definiția legală cuprinsă în art. 535 ”s-a urmărit posibilitatea aproprierii nu numai a lucrurilor corporale, ci și a lucrurilor incorporale; în virtutea acestei definiții drepturile reale nu vor mai fi  privite ca bunuri decât dacă sunt apropriabile”); I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit., pp. 387 și 388 [opinie formulată după intrarea în vigoare a Codului civil actual, ceea ce nu mai are o justificare solidă, chiar dacă  legiuitorul a utilizat uneori termenul ”bunuri” în locul sintagmei ”drepturi patrimoniale,” cum se întâmplă în art. 786 C. civ. și în mai multe texte din reglementarea ipotecii; această diferență terminologică este doar consecința inerției de limbaj juridic care a identificat multă vreme drepturile patrimoniale cu bunurile; cât privește utilizarea termenului ”bunuri” în art. 1943 alin. (1) și (2), este de observat, mai întâi, că el este asociat fie ideii de ”predare”, fie ideii de ”întocmire a inventarului și a fondurilor  sociale”, iar apoi că în alin. (2) este utilizată sintagma ”stabilirea activului și a pasivului patrimonial social”, ceea ce face trimitere la drepturile și datoriile patrimoniale, iar nu la bunurile care constituie obiectul acestora]. Practic, autorii reiau ideea potrivit căreia clasificarea lui Gaius are totuși meritul de a evidenția mai bine elementele care compun patrimoniul; pentru această idee, a se vedea P. F. Girard, op. cit., pp. 249 și 250; V. Hanga, op. cit., p. 240.
[50] A se vedea  supra, II.3, text și notele 23 și 24.
[51] S-a afirmat de multă vreme că ”patrimoniul fiind de natură pur intelectuală, elementele care îl compun trebuie să aibă același caracter. Obiectele exterioare asupra cărora poartă drepturile unei persoane nu formează părți integrante ale patrimoniului său, prin ele însele și sub raportul naturii lor constitutive” (C. Aubry, C. Rau, Cours  de droit civil français, Tome VI ^ème, Cosse, Marchal et Billard, Imprimeurs-Editeurs, Paris, 1873, p. 230 – trad. ns.). Totuși, în legătura cu calificarea dreptului de proprietate ca un bun corporal, s-a contatat că „Doctrina protestează în numele rațiunii și al științei, dar se supune tradiției, pentru că dreptul nu este o pură teorie, ci o disciplină pragmatică, care se conformează sensului vieții” (P. C. Vlachide, op. cit., p. 44); ar fi de remarcat că nu este vorba de sensul vieții, ci de o inerție de gândire, transpusă într-o inerție de limbaj.
[52] Acest mod de repartizare a valorii, dar numai cu privire la valoarea de utilizare, a fost intuit în următoarea formulare, de natură să explice distincția tradițională dintre bunurile corporale și cele incorporale: „dreptul de proprietate, absorbind toată utilitatea obiectului său, se confundă într-o oarecare măsură cu acest obiect, ca și cum acesta din urmă l-ar reprezenta. Deci când obiectul unui drept de proprietate este un lucru corporal, se poate spune că  utilitatea acestui drept este materialmente reprezentată de către lucru, astfel încât dreptul poate fi privit ca un bun corporal. Nu aceeași este situația drepturilor reale, altele decât dreptul de proprietate. Aceste drepturi, neabsorbind toată utilitatea obiectului asupra cărora poartă, nu pot fi considerate, în nicio măsură, ca fiind materialmente reprezentate prin obiectul lor” (C. Aubry, C. Rau, op. cit., p. 2, nota 2). Până la urmă, din această formulare intuitivă  transpare ideea că drepturile reale –  indiferent  dacă absorb în totalitate valoarea obiectului lor (cum se întâmplă în cazul dreptului de propritate) sau doar partial (cum se întâmplă în cazul celorlalte drepturi reale) – nu se confundă cu bunul care este obiectul lor. Numai dacă termenul bunuri  este înțeles ca exprimând o simplă abstracțiune, o valoare pecuniară, bunurile  pot fi considerate elemente ale patrimoniului (pp. 2 și 3), având astfel înțelesul de drepturi patrimoniale.
[53] Pentru această opinie, a se vedea A. Colin, H. Capitant, Course élémentaire de droit français, tome premier, huitième édition, Paris, 1934, p. 692 [„Lucrurile nu sunt în realitate bunuri, adică nu prezintă pentru noi valoare economică decât în considerarea drepturilor al căror obiect sunt. Logic, este plauzibil să se pretindă că veritabile bunuri nu sunt lucrurile, ci drepturile pe care le putem avea asupra lucrurilor (drepturi reale) sau cele care permit indirect să ni le procurăm (drepturi de creanță)” – trad. ns.; este însă de observat că drepturile de creanță au valoare economică nu numai pentru  că, uneori, sunt un mijloc de dobândire a bunurilor, ci pentru că întotdeauna sunt un mijloc mai general de satisfacere a unor nevoi sau dorințe ale omului]; A. Weill, F. Terré, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, Troisième édition, Dalloz, Paris, 1985, p 15 [acești autori identifică trei accepții ale termenului bun: într-o primă accepție, termenul desemnează lucrurile corporale care servesc satisfacerii nevoilor omului; în a doua accepție, mai specifică, termenul denumește drepturile care au ca obiect lucrurile, adică drepturile reale; în a treia accepție, termenul are în vedere și drepturile de creanță, deci desemnează toate drepturile patrimoniale. Autorii mai observă că redactorii Codului civil francez au folosit termenul bunuri în primele două accepții, în mod alternativ (pp. 15 și 16)]. În același sens, s-a afirmat că ”drepturile sunt cele ce au (din punct de vedere juridic) valoare pecuniară, iar nu bunurile ca atare.” (R. Rizoiu,  op. cit., p. 301); cum s-a arătat în text, aspectul economic și aspectul juridic nu pot fi separate, astfel încât valoarea economică este comună atât drepturilor, cât și bunurilor care constituie obiectul lor; de altfel, autorul a definit obiectul ipotecii ca ”valoare înglobată în bunul ipotecat” (p. 202).
[54] În sensul că activitatea care formează obiectul unui drept, deci prestația ca obiect al dreptului de creanță, ar fi un bun incorporal, a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2010, p. 96.
[55] Pentru dubla accepție a termenului ”bun”, a se vedea  P. Voirin, G. Goubeaux, op. cit., p. 265; I. Sferdian, op. cit., p. 33; acești autori, spre deosebire de aceea menționați în nota 47, subliniază două accepții diferite, iar nu un sens restrâns și unul larg al aceluiași termen.
[56] În sensul că nu este suficient ca lucrurile să fie apropriabile, ci că ele trebuie să fie deja apropriate pentru a deveni bunuri, a se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit., p. 383, text și nota 4 (acești autori au însă în vedere numai lucrurile corporale, care devin bunuri prin apropriere); O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2010, pp. 46-50; I. Sferdian, op. cit., p.36. Alți autori nu au consecvență terminologică: astfel, după ce se precizează că <<Lucrurile devin „bunuri” nu numai dacă sunt utile pentru om, ci și dacă sunt apropriate>>, se revine și se afirmă că <<„Lucrurile susceptibile de apropriere sunt considerate ca bunuri nu numai când au un proprietar, ci și când nu au. Se spune astfel că sunt „bunuri vacante” sau „fără stapân”>> (M. Planiol, G. Ripert, op. cit., p. 707); inconsecvența terminologică a autorilor este împrumutată de la legiuitor, care folosește acești termeni în art. 539 și 713 C. civ. francez; în mod asemănător, în art. 646. și 647 C. civ. 1864  se foloseau sintagmele „bunuri fără stăpân” și „bunuri care nu aprțin nimănui”; în art. 941 din Codul civil în vigoare se respectă rigoarea termenilor, folosindu-se sintagmele „lucru mobil care nu aprține nimănui”, „lucruri fără stapân” și „lucruri abandonate”. În sensul că este suficient ca lucrurile să fie  apropriabile pentru a fi bunuri, a se vedea G. Baudry-Lacantinerie, op. cit., p. 694; D. Alexandresco, op.cit., p. 415.
[57] În același sens, s-a afirmat: <<Conceptul de ”apropriere” trebuie privit într-un sens larg, în sensul de existență a unui drept privativ, cu privire la valoarea în cauză.>> (R. Rizoiu, op. cit., pp. 323 și 324.)
[58] În acest sens, a se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit.,p. 385, nota 2; I. Sferdian, op. cit., pp.  36 și 37.
[59] S-a afirmat că ”Valoarea (a lucrurilor – s. ns.) acestora este indiferentă, căci lucrurile lipsite de valoare pot fi bunuri, la fel cum și cele având o valoare negativă, sunt tratate tot ca bunuri. De asemenea, utilitatea este irelevantă” (R. Rizoiu,  op. cit., p. 205). În această afirmație nu se ține seama de faptul că, înainte de apropriere, lucrurile pot avea doar valoare de utilizare (nu întotdeauna și, oricum, doar potențială);  valoarea economică se dobândește numai prin apropriere, moment în care valoare de utilizare potențială devine valoare actuală de utilizare și este dublată de valoarea de schimb, astfel încât lucrul apropriat devenit bun are valoare economică;  deșeurile menajere, în măsura în care sunt abandonate, decad în starea de lucruri (res derelicta), dar dacă sunt apropriate prin ocupațiune, ele dobândesc valoare economică, devenind bunuri; de altfel, acest autor precizează (p. 202) că  bunurile au o valoare economică, iar obiectul ipotecii este tocmai valoarea economică a bunurilor; este adevărat că există și bunuri (nu lucruri) care au valoare negativă; deși pare un paradox, valoarea economică poate fi pozitivă sau negativă, ceea ce explică soldul pozitiv sau negativ al universalităților juridice; acesta este sensul care se desprinde din articolul lui D. Chilstein, Les biens à valeur vénale négative, în ”Revue trimestrielle de droit civil” no 4/2006, pp. 663-690. Ideea valorii economice negative a fost aplicată relativ recent în practica judiciară, prin decizia civilă nr. R1771 din 29.05.2014 pronunțată de Tribunalul București; în speță s-a statuat că, în ipoteza prevăzută în art. 494 C. civ. 1864, proprietarul terenului, care a optat să-l despăgubească pe constructorul de bună-credință cu sporul de valoare al fondului, nu poate fi obligat să plătească valoarea materialelor și a manoperei către constructor și nicio altă sumă, cât timp prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a reținut că valoarea de piață a fondului nu crescut prin efectuarea lucrării, ci a scăzut; altfel spus, chiar dacă pare paradoxal, „sporul” de valoare a fost negativ, adică nu fost o creștere, ci o scădere a valorii fondului.
[60] În sens contrar, a se vedea E. Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p. 143; Gh. Beleiu, op. cit.,p. 96.
[61] În acest sens, a se vedea V. Stoica,op. cit., p. 15 , p. 48, text și notele 29-31, p. 153, text și nota 48, p. 425, text și nota 50. Embrionul, fetusul uman, cadavrul uman, precum și organele, țesuturile și celulele prelevate de la persoane vii sau decedate nu sunt susceptibile de apropriere și deci nu pot deveni bunuri; pentru acest aspect, a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2008 pp. 71-74 și op.cit., 2010, pp. 56-62; I. Sferdian, op. cit., p. 37.
[62] S-a observat, în mod pertinent, că textul art. 535 C. civ. este nu numai temeiul clasificării lucrurilor, ci și al clasificării bunurilor în cele doua specii, corporale și incorporale; în acest sens, a se vedea  I. Reghini, Ș. Diaconescu, op.cit., p.381, nota 1. De asemenea, s-a considerat, în mod judicios, că textul art. 535 C. civ. are caracter novator în raport cu Codul civil din 1864; a se vedea R. Rizoiu,  op. cit.,  p. 298, nota 6.
[63] Pentru încercarea de a demonstra că și drepturile de creanță, ca drepturi patrimoniale, sunt instrumente juridice de apropriere, a se vedea R. Rizoiu, op. cit., pp. 305-311; chiar din schema prezentată de autor la pp. 310 și 311 reiese însă că numai rezultatul executării prestațiilor care sunt obiect al drepturilor de creanță pot să se materializeze în bunuri, prestațiile ca atare nefiind bunuri, cum s-a arătat în text, mai sus; este motivul pentru care bunul nu formează obiectul derivat, ci numai obiectul direct al dreptului real prin care el este apropriat; ideea de obiect derivat trimite la dreptul de creanță, dar acesta nu este un instrument juridic de apropriere a bunurilor.
[64] În același sens, s-a arătat că <<noțiunea de ”apropriere” nu trebuie confundată cu cea de ”proprietate”, pentru că proprietatea reprezintă doar o specie de drept subiectiv din paleta largă ce poate defini raportarea unei persoane cu privire la utilizarea unui bun.>> (R. Rizoiu,  op. cit., p. 303).
[65] Într-un sens asemănător, a se vedea G. Cornu, op. cit., p. 361. Această semnificație a fost foarte limpede în dreptul roman, bunurile (bona)  fiind cele ”care ne procură o înlesnire de trai ce ne face fericiți” (D. Alexandresco, op. cit., p. 415). În același sens, s-a spus că termenul bun pare să provină din cuvântul latin bonum, care înseamnă fericire, bunăstare și s-a adăugat: „este adevărat că, în realitate, averea nu este suficientă pentru a aduce fericirea, dar cel  puțin contribuie la ea” (G. Baudry-Lacantinerie, op. cit., p. 694).
[66] În mod judicios s-a precizat că << Legiuitorul distinge clar între bunuri și drepturile patrimoniale. Drepturile patrimoniale fiind instrumentele prin care lucrurile devin bunuri, nu este permisă confuzia între aceste două noțiuni. Chiar denumirea Titlului I al Cărții a III-a – ”Bunurile și drepturile reale în general” – ne conduce la concluzia că legiuitorul deosebește cele două concepte.>> (I. Sferdian, op. cit., p. 38).
[67] Așa se explică de ce, în concepția vechiului Cod civil, care se regăsește încă în Codul civil francez, bunurile incorporale erau rezultate din subclasificarea bunurile imobile și a bunurilor mobile. Acesta e și motivul pentru care în doctrină era urmată această concepție, care a fost însă abandonată în Codul civil în vigoare; pentru acest aspect  a se vedea și R. Rizoiu, op. cit., p. 287. În doctrina franceză, această concepție este urmată în continuare, deoarece în Codul civil francez s-au păstrat textele care disting între imobilele corporale și cele incorporale, precum și între mobilele corporale și cele incorporale, uneori cu o critică mai mult sau mai puțin explicită. În acest, a se vedea H. Mazeaud, L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, op. cit., pp. 286- 325; J.-L. Bergel, M. Bruschi, S. Cimamonti, op. cit., pp. 7-32; B. Starck, H. Roland, L. Boyer. op. cit., pp. 463-483; G. Cornu, op.cit, pp. 383-394; Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., pp. 25-40; J. Carbonnier, op. cit., pp. 1741-1906.
[68] În legătură cu drepturile de proprietate intelectuală, s-a apreciat că este preferabilă includerea lor în categoria drepturilor reale care au ca obiect bunuri incorporale (a se vedea V. Stoica, op. cit, p. 133, text și notele 120 și 121). În sensul că drepturile de proprietate asupra lucrurilor incorporale nu sunt nici drepturi reale, nici drepturi personale, a se vedea C. Larroumet,  op. cit. p. 6. În contextul acestui demers de cercetare, este preferabil ca și dreptul de proprietate intelectuală, întrucât are un obiect incorporal, să fie calificat ca un drept de proprietate în formă atipică.
[69] Pentru dezvoltări, a se vedea V. Stoica, op. cit., p. 126-133.
[70] S-a apreciat că evoluția dreptului bunurilor a ajuns într-o etapă de dematerializare, în care bunurile devin incorporale; în acest sens, a se vedea Ph. Malaurie, L. Aynés, op. cit., p. 17. În cadrul acestei evoluții se discută dacă secretul și informația sunt bunuri și dacă virtualul este o formă de incorporal (a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit., 2010, pp. 14 și 15).
[71] Din textul art. 535 C. civ. nu se poate extrage un argument valabil în sensul că autorizarea legii este necesară pentru aproprierea tuturor bunurilor, fie ele corporale sau incorporale (pentru un asemenea argument, a se vedea R. Rizoiu,  op. cit., p. 286, nota 1, p. 326 și 328); rostul normei conținute în acest text este doar de preciza că, pentru a deveni bunuri, lucrurile trebuie să fie apropriate, fără stabili dacă aproprierea presupune o autorizare a legii sau este liberă, cu excepțiile stabilite de lege. În timp ce pentru lucrurile corporale este suficientă această prevedere de principiu, nefiind necesară o prevedere legală expresă  pentru aproprierea fiecărei categorii de lucruri corporale, pentru aproprierea lucrurilor necorporale nu este suficientă prevederea de principiu din art. 535 C. civ., ci este necesară o autorizare specială a legii; de cele mai multe ori, este vorba de un regim juridic special pentru fiecare categorie de bunuri incorporale.
[72] În acest sens, a se vedea V. Stoica, op. cit., p. 128, text și nota 99; I. Sferdian, op. cit., pp. 38 și 39.
[73] A se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit., p. 386.
[74] În acest sens a se vedea P. Catala, La transformation du patrimoine dans le droit civil modern, în “Revue trimestrielle de droit civil” nr. 2/1966, pp. 206-213.
[75] În acest sens, a se vedea V. Stoica, op. cit., p. 48 și p. 50.
[76] În sens contrar, a se vedea R. Rizoiu, op. cit., p. 330-332, 341-345; numai în măsura în care așa numita ”creanță generică” este obiect al dreptului de ipotecă, ea devine bun incorporal.
[77] I.Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit., p. 383.
[78] Din această perspectivă, este inexactă afirmația potrivit căreia drepturile patrimoniale ”nu vor putea fi calificate niciodată ca reprezentând (și) lucruri necorporale” (R. Rizoiu,  op. cit, p. 338),  la fel ca și calificarea bunurilor rezultate din aproprierea unor asemenea drepturi ca fiind ”bunuri corporale asimilate”, cum se apreciază la p. 206, text și notele 2 și 3 și la p. 323, precum și în clasificările  de la pp. 310, 311, 324, 329, 339 și 340. Ideea că <<lucrurile necorporale ar fi doar acele ”realități” ce au o existență independentă de sistemul de drept>> (p. 318) se întemeiază pe premisa că sistemul de drept este în afara realității și are funcția de oglindă a acesteia; această viziune are avantajul că oferă o imagine simplificată a realității, dar ca orice simplificare scapă ceva din vedere, respectiv diferența dintre raportul obiectiv-subiectiv pe de o parte, și raportul natură-cultură a cărui expresie este în contextul noțional discutat relația dintre lucrurile corporale și lucrurile necorporale. Din această perspectivă mai amplă se observă mai bine că ambele categorii de lucruri fac parte din realitatea obiectivă, ca și sistemul de drept, motiv pentru care se și utilizează sintagma de ”drept obiectiv”, ca parte a culturii create de om; așa cum cultura se poate reflecta pe ea însăși, în acte și creații metaculturale, tot astfel dreptul se poate reflecta pe el însuși în produse metajuridice; în plus, se conturează mai clar imaginea construcțiilor juridice supraetajate care se nasc din aproprierea drepturilor patrimoniale, a universalităților juridice și a celor de fapt, așa cum se va arăta mai jos, ceea ce probează faptul că dreptul obiectiv reflectă nu doar realitatea exterioară sieși, ci și propria realitate. În această ordine de idei, mai trebuie precizat că art. 542 C. civ. nu cuprinde o normă de asimilare a drepturilor patrimoniale apropriate la specia bunurilor incorporale, cum precizează același autor la p. 206, nota 2 și la p.320, text și notele 1-4, ci două norme, una de asimilare a regimului juridic al drepturilor reale imobiliare la regimul juridic al bunurilor imobile [alin. (1)] și alta de asimilare a regimului juridic al drepturilor mobiliare la regimul juridic al bunurilor mobile; această asimilare înlocuiește în Codul civil în vigoare concepția care fundamenta în Codul civil din 1864 clasificarea bunurilor imobile în bunuri imobile corporale și bunuri imobile incorporale, respectiv clasificarea bunurilor mobile în bunuri mobile corporale și bunuri mobile incorporale; de altfel, autorul subliniază – p. 211, text și nota 3 – că în materie ipotecară bunurile și drepturile constituite asupra lor au același regim juridic, ca o aplicare și ca o înțelegere corectă a sensului celor două norme cuprinse în art. 542 C. civ., (același autor face o analiză complexă, judicioasă și convingătoare – pp. 210-268 – a distincției dintre bunurile imobile și bunurile mobile în Codul civil din 1864 și în Codul civil în vigoare, propunând o nouă clasificare a bunurilor imobile, a bunurilor mobile și a bunurilor accesorii, pe temeiul dispozițiilor din acest ultim cod). Prin această asimilare de regim juridic nu se transformă însă toate drepturile reale în bunuri incorporale, fie ele și asimilate; cum însuși autorul precizează, ”devin bunuri incorporale și drepturile (subiective), dar doar atunci când asupra lor poartă un drept patrimonial, un drept privativ, altul decât dreptul de proprietate” (p. 321); desigur, prin drepturi subiective, autorul are în vedere drepturile patrimoniale (mai precis, drepturile reale); cum se va arăta mai jos, asupra drepturilor patrimoniale, a universalităților juridice și a celor de fapt se poate constitui un drept de proprietate, dar nu în formă tipică, ci în formă atipică.
[79] Într-un sens asemănător, s-a apreciat că ”Evidența bunurilor corporale (caracterul identificabil al corpus-ului lor) le supune imediat puterilor proprietarului fără necesitatea unei delimitări suplimentare, pe când bunurile incorporale nu pot ajunge în conștiința dreptului decât cu condiția de a face obiectul unei determinări precise, pentru ca astfel identificarea bunului să devină certă. Oricum însă, structurile fundamentale ale dreptului de proprietate sunt apte să primească imaterialul: puțin contează sub acest aspect absența corpus-ului. Materialitatea lucrului nu este o condiție a aproprierii sale prin dreptul de proprietate” (O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit., 2010, p. 97). Totuși, unele dintre speciile de bunuri incorporale inventariate de acești autori – dezmembrămintele dreptului de proprietate, drepturile de creanță –  sunt simple drepturi patrimoniale, în absența unui raport de apropriere, calificate însă ca atare de autori pe temeiul concepției Codului civil din 1864, potrivit căreia toate drepturile patrimoniale, cu excepția dreptului de proprietate, sunt bunuri incorporale; or Codul civil în vigoare a abandonat această concepție).
[80] R. Dincă, op. cit., p. 40; autorul mai precizează că ”programul de calculator (software) are nevoie de un dispozitiv pe care să fie instalat și aplicat (hardware). Aceasta nu înseamnă însă că un program de calculator este indisociabil de calculatorul însuși.”
[81] În acest sens, a se vedea V. Stoica,  op. cit, pp. 149-152.
[82] Pentru diferite definiţii ale titlurilor de valoare (titluri de credit), a se vedea St.D. Cărpenaru, , Drept comercial român, ediţia a treia revizuită, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 469; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M.G. Lostun, Drept comercial, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2000, p. 417. În sfera noțiunii de titluri de valoare se includ nu numai titlurile de credit propriu-zise, respectiv cele care constată existenţa unei obligaţii, ca raport juridic care are în conţinutul său un drept de creanţă, ci și titlurile reprezentative de mărfuri, care conferă dreptul la o anumită cantitate de mărfuri, adică titlurile care încorporează drepturi reale asupra unor bunuri determinate aflate în depozite sau magazii; este relevant în acest sens că în art. 2623 C. civ., alin. (2) se precizează: „Dacă titlul reprezintă marfa, legea care i se aplică, în calitatea sa de bun mobil,… cârmuiește drepturile reale referitoare la marfa pe care o specifică”. Iată de ce preferăm să folosim în text expresia de titluri de valoare, iar nu pe aceea de titluri de credit; într-adevăr, ultima expresie trimite la ideea de drepturi de creanţă, părând să excludă ideea de drepturi reale.
[83] I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 83.
[84] Este vorba de aşa-numitele titluri reprezentative de mărfuri (cum sunt recipisele de depozit, conosamentele şi warantele). În acest sens, a se vedea I. Turcu, op. cit., p. 86; St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 471; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M.G. Lostun, op. cit., p. 419. Dintr-o altă perspectivă, titlurile de valoare au fost denumite ”creanțe titrizate”, iar titlurile reprezentative de bunuri au fost incluse în categoria creanțelor generice speciale; în acest sens, a se vedea R. Rizoiu, op. cit., p. 339 și 340, unde autorul întocmește un tablou al claselor de bunuri incorporale.
[85] În acest sens, a se vedea I. Turcu, op. cit., p. 84; St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 470; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M.G. Lostun, op. cit., p. 418.
[86] Pentru acţiunile şi obligaţiunile la purtător, a se vedea St.D. Cărpenaru, op. cit., pp. 301, 319; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M.G. Lostun, op. cit., pp. 174, 179. Este adevărat că acţiunile şi obligaţiunile la purtător sunt, în funcţie de conţinutul lor, titluri care conferă drepturi complexe, patrimoniale şi nepatrimoniale; drepturile patrimoniale intră însă în categoria drepturilor de creanţă.
[87] Cu privire la consacrarea legislativă a noţiunii de proprietate asupra valorilor mobiliare în dreptul francez, a se vedea F. Zenati, Pour une rénovation de la thé́orie de la proprié́té, în „Revue trimestrielle de droit civil”,  nr. 2/1993, p. 312, text şi nota 32.
[88] Pentru deosebirile dintre titlurile de credit şi biletele de bancă, a se vedea I. Turcu, op. cit., pp. 84 şi 85.
[89] Se afirmă că „biletele de bancă nu reprezintă o creanţă a Băncii Naţionale a României“ (I. Turcu, op. cit., p. 84). Doar  într-un sens metaforic, cu trimitere istorică, s­-ar putea vorbi de o creanţă a posesorului unui bilet de bancă împotriva Băncii Naţionale a României. În momentul apariţiei lor însă, când au înlocuit banii de metal, biletele de bancă constatau o creanţă împotriva băncii emitente, având ca obiect cantitatea de metal preţios echivalentă. În acest sens istoric, care trimite la creanța originară, ar putea fi incluse şi biletele de bancă în categoria dreptului de proprietate asupra unui drept de creanţă. S-a observat însă că moneda în general, nu numai biletele de bancă ar fi un bun corporal (în acest sens, a se vedea R. Roziu, op. cit., p. 338, text și notele 3-5); numai moneda scripturală (banii scripturali sau banii de cont) ar reprezenta o creanță a titularului de cont împotriva băncii emitente (în acest sens, a se vedea R. Roziu, op. cit., p. 338, text și notele 6-8); dar valoarea monedei nu este valoarea suportului material, ci valoarea încorporată în acest suport material prin semnele specifice marcate pe acesta; valoarea, chiar dacă nu mai este legată de o creanță propriu-zisă, constituie un bun incorporal, care are însă nevoie, ca orice alt bun incorporal, de un suport material pe care să se fixeze; în cazul monedei această fixare se prezintă ca o deplină încorporare a valorii  în materia  monedei; cu toate acestea, moneda rămâne un bun incorporal, ca și titlurile de valoare.
[90] Pentru această problemă, a se vedea V. Stoica, op. cit., pp. 57 și 58, text  și notele 59 și 60,  p. 68 și p. 110. Pentru opinia conform căreia toate drepturile patrimoniale sunt drepturi de proprietate și pentru critica ei, a se vedea V. Stoica, op. cit., pp. 109-111, text și notele 35-40.
[91] În acest sens,a se vedea R. Rizoiu, op. cit., p. 337, text și notele 1-6 și 338, text și nota 1.
[92] Pentru uzufructul asupra creanțelor, asupra valorilor mobiliare și asupra universalităților, ca bunuri incorporale, a se vedea J.-L. Bergel, M. Bruschi, S. Cimamonti, op. cit., pp. 279-282.
[93] Pentru dezvoltări privind universalitățile juridice și cele de fapt, a se vedea V. Stoica, op. cit., 2004, pp. 52-57, 60-66; Drept civil. Drepturile reale principale, Ediția 3, Editura C.H. Beck, București, 2017, pp. 8-10, 11-18.  
[94] Iată de ce universalitatea de fapt continuă să fie bun și sub incidența Codului civil în vigoare. Numai pentru că termenul ”bunuri” utilizat în art. 541 C. civ. a fost înțeles în accepția propriu-zisă, iar nu în sensul de drepturi patrimoniale, s-a apreciat că universalitatea de fapt nu ar mai fi bun, ca obiect al drepturilor reale, ci ar fi o simplă sumă de bunuri, în sens propriu-zis (în acest sens, a se vedea R. Rizoiu,  op. cit., p.207, text și notele 1-7, pp. 322, text și notele 1-5 și p. 323, text și notele1-4); în realitate, universalitatea de fapt își păstrează calitatea de bun, putând constitui obiect al drepturilor reale, inclusiv al dreptului de ipotecă; ideea că ipoteca apasă și asupra fiecărui drept patrimonial din universalitatea de fapt nu infirmă această calitate, ci subliniază dubla valență a acestei garanții reale, de a greva nu numai universalitatea de fapt, ca bun incorporal, ci și fiecare drept patrimonial component, motiv pentru care, dacă există cerințe speciale de opozabilitate pentru un asemenea drept, diferite de înscrierea în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, ele trebuie să fie îndeplinite în mod distinct, cum se precizează în art. 1753 și 2377 alin. (2) C. civ.
[95]  În acest sens, a se vedea V. Stoica, op.cit., 2004, pp. 66 și 67; op. cit., 2017, pp. 18 și 19.
[96]  În acest sens, a se vedea V. Stoica, op.cit., 2004, pp. 72-77; op. cit., 2017, pp. 19 și 20.
[97] Pentru constituirea maselor patrimoniale (a patrimoniilor de afectațiune), a se vedea ibidem, 2017, p. 18. Conform art. 541, alin. (1) C. civ., universalitățile de fapt se constituie fie prin voința legiuitorului, fie prin voința titularului patrimoniului.
[98] Pentru înstrăinarea, cu titul gratuit sau oneros, de către succesibil, a drepturilor asupra moștenirii, a se vedea D. Chirică, Tratat de drpt civil. Succesiunile și liberalitățile, Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 483 ; Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral. Vol. III, Transmisiunea și partajul moștenirii,  Ediția a III-a, actualizată și completată, București, 2014, pp. 76 și 77. Pentru vănzarea moștenirii potrivit art. 1399-1401 C. civ. 1864, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ediția a IV-a actualizată de L. Mihai, R. Popescu, Vol. I, Vânzarea-cumpărarea. Schimbul, Editura Universul Juridic, București, 2006, pp. 141-144;  în această lucrare se  precizează că vânzarea moștenirii are ca obiect o universalitate juridică sau o cotă-parte dintr-o universalitate juridică (p. 142).
[99] În legătură cu înstrăinarea masei succesorale, este de discutat dacă se mai aplică în persoana dobânditorului sau a dobânditorilor, după caz, dispozițiile cuprinse în art. 1114 alin. (2)  și 1156 alin(1), din care rezultă ca masa succesorală încetează ca universalitate fie prin partaj, în ipoteza indiviziunii, fie prin plata datoriilor succesiunii, în ipoteza în care întreaga masa succesorală este dobândită de o singură persoană. Întrebarea se pune  pentru că în art. 1751 C. civ. se prevede că „Vânzătorul ramâne raspunzător pentru datoriile moștenirii văndute”, ceea ce pare să însemne că se transmit numai drepturile, iar nu și datoriile moștenirii. Dacă aceste prevederi sunt însă interpretate sistematic, prin raportare la dispozițiile art. 1749 și  1750 C. civ., concluzia este că fie transmițătorul este răspunzător pentru evicțiune,în situația în care nu a declarat toate datoriile moștenirii, dacă această obligație de garanție funcționează, fie răspunde in solidum, împreună cu dobânditorul, pentru datoriile succesiunii. Rămâne ca doctrina și practica judiciară să cristalizeze un răspuns la această problemă generată de o inabilitate de redactare a art. 1751 C. civ.
[100] În art. 743 alin. (3) C. civ. se face însă referire la legatul uzufructului universal sau cu titlu universal, de unde se poate trage concluzia ca tot textul art. 743 C. civ. are în vedere uzufructul masei succesorale sau al unei cote-părți din aceasta.
[101] Privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, publicată în Monitorul oficial nr. 328 din 28 aprilie 2008.
[102] Într-o concepţie, se apreciază, implicit, că acceptarea teoriei proprietăţii incorporale (în realitate, este vorba de un drept de proprietate asupra unui bun incorporal) exclude teoria universalităţii de fapt în ceea ce priveşte calificarea naturii juridice a fondului de comerţ (în acest sens, a se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., pp. 113 şi 114). Într-o altă concepţie, se consideră că fondul de comerţ poate fi calificat, în egală măsură, ca universalitate de fapt şi ca bun mobil incorporal (în acest sens, a se vedea: I. Turcu, op. cit., p. 15; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M.G. Lostun, op. cit., pp. 68-71; deşi aceşti autori afirmă că fondul de comerţ este o universalitate de fapt, totuşi consideră că operează subrogaţia reală; or subrogaţia reală operează în cadrul unei universalităţi juridice, iar nu în cadrul unei universalităţi de fapt); în sensul că fondul de comerţ este o universalitate de fapt şi un bun mobil incorporal, a se vedea şi I. Deleanu, „Fondul de comerţ“, în Dreptul nr. 4/2001,  pp. 74 şi 91.
[103] Calificarea generală a fondului de comerţ ca bun mobil a fost pusă sub semnul întrebării, de vreme ce, mai întâi în doctrină (a se vedea I. Turcu, op. cit., p. 14; St .D. Cărpenaru, op. cit., p. 122; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M.G. Lostun, op. cit., pp. 70 şi 71, text şi notele 10‑13) şi apoi în legislaţie (a se vedea dispoziţiile art. 11, lit. c din Legea nr. 11 din 29 ianuarie 1991 privind combaterea concurenţei neloiale, modificată prin Legea nr. 298 din 7 iunie 2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 313 din 12 iunie 2001; pentru comentarea acestei modificări legislative, a se vedea S. Angheni, „Câteva aspecte privind consecinţele juridice ale includerii imobilelor în fondul de comerţ“, în Curierul Judiciar nr. 5/2002, pp. 1-10; ulterior, art. 11 din Legea nr. 11/1991 a fost abrogat integral prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale), s-a acceptat că din fondul de comerţ pot face parte bunuri mobile şi bunuri imobile, corporale şi necorporale. Totuşi, s-a argumentat că fondul de comerţ rămâne un bun mobil incorporal, chiar dacă include bunuri imobile; în acest sens, a se vedea I. Deleanu, loc. cit., pp. 77-81. Codul civil în vigoare a rezolvat această problemă în mod solomonic, statuând în art. 2377 alin. (2) că „Ipoteca asupra unei universalități de bunuri nu grevează bunurile imobile cuprinse  în aceasta decât din momentul înscrierii ipotecii în cartea funciară cu privire la fiecare dintre imobile.” Pentru masa succesorală, ca universalitate juridică, a se vedea dispozițiile art. 1753 C. civ., evocate în text, mai sus. Așadar,în ipoteza în care universalitatea –  juridică sau de fapt – cuprinde drepturi patrimoniale pentru care legea cere anumite formalități, fie pentru transmitere, fie numai pentru opozabilitate, acestea trebuie să fie îndeplinite pentru fiecare drept în parte, iar universalitatea ca atare se înregistrează în Arhiva Electronică de Garanții Mobiliare. Concluzia este că universalitatea juridică, când este bun, și universalitatea de fapt își păstrează natura juridică de bun mobil dacă include și drepturi reale care au ca obiect bunuri mobile ori drepturi de creanță. O universalitate de fapt formată numai din drepturi reale care au ca obiect bunuri imobile trebuie să fie însă calificată ca bun imobil.
[104]În acest sens, a se vedea R. Rizoiu, op. cit. p. 201, unde se precizează: ”Considerăm că obiectul ipotecii este valoarea (de lichidare a) bunului afectat ipotecii.” La p. 211, autorul mai precizează că <<obiectul ipotecii este, de fapt, valoarea ”încapsulată” într-un bun sau într-un drept>>; mai exact, am putea spune că, în viziunea autorului, obiectul ipotecii este valoarea ”încapsulată” într-un drept patrimonial care devine bun tocmai prin constituirea ipotecii asupra sa; autorul intuiește astfel că obiectul ipotecii este un drept real patrimonial, iar nu bunul care formează obiectul acestuia. Pentru natura juridică a garanției reale mobiliare, actuala ipotecă mobiliară din reglementarea Codului civil în vigoare, a se vedea R. Rizoiu, Garanțiile reale mobiliare. O abordare funcțională. Analiza economică a dreptului garanțiilor reale. Introducere în regimul juridic al ipotecilor mobiliare, Editura Universul Juridic, București, 2011, pp. 487-555.
[105] A se vedea V. Stoica, op. cit., 2017, p. 51.
[106] În acest sens, s-a precizat că ”Dreptul real se caracterizează prin aceea că permite accesul nemijlocit al titularului la un anumit bun. Drepturile reale sunt drepturi cu realizare imediată. Ipoteca nu permite însă creditorului ipotecar un acces direct la bunul afectat ipotecii, privit în materialitatea sa.” (R. Rizoiu,  op. cit., 2015, p. 201); desigur, autorul are în vedere drepturile reale principale când vorbește de ”drepturi cu realizare imediată”.
[107] În același sens, a se vedea R. Rizoiu, op. cit., pp. 55-60.
[108] S-a afirmat că dreptul de servitute poate fi obiect al dreptului de uzufruct ( a se vedea C. Larroumet, op. cit., p. 266); în realitate, dacă s-a dezmembrat dreptul de proprietate asupra fondului dominant, dreptul de uzufruct nu se exercită asupra servituții, ci asupra fondului dominant, beneficiind și de prerogativele servituții asupra fondului aservit; așadar, dreptul de servitute nu este obiect al dreptului de uzufruct, ci accesoriu al acestuia; uzufructuarul exercită prerogativele servituții asupra fondului aservit în măsura necesară pentru exercitarea prerogativelor propriului dezmembrământ asupra fondului dominant.
[109] Pentru aceste forme ale dreptului de superficie, a se vedea V. Stoica,  op. cit., pp. 259 și 260.
[110] Este discutabil dacă ar putea fi extinsă  concluzia la dreptul de gaj și la dreptul de retenție, întrucât  acestea presupun că titularul lor are detenția precară asupra unui bun corporal. Totuși exercitarea lor prin executare silită are în vedere dreptul de proprietate în care este absorbită valoarea bunului; o asemenea executare este posibilă și în cazul dreptului de retenție, ținând seama de dispozițiile art. 2498 alin . (2) C. civ., cu referire la art. 2339 alin. (1) lit. b C. civ. Ca urmare s-ar putea spune că și ele au ca obiect dreptul de proprietate, iar nu bunul corporal care este obiectul acestuia. Prin ipoteză, nu se poate discuta despre un dezmembrământ sau despre o creanță, deoarece acestea nu pot fi obiect al dreptului de gaj sau al dreptului de retenție. În acest context, ar trebui aprofundată diferența dintre obiectul drepturilor reale principale și obiectul drepturilor reale accesorii; pentru formularea acestei probleme, a se vedea V. Stoica, Utilitatea convențiilor cu privire la ordinea îndestulării creditorilor în domeniul creditului bancar, în „Revista română de drept privat” nr. 2/1997, p. 163, text și nota 10.
[111] Posibilitatea constituirii dreptului de ipotecă asupra unui bun viitor, este expres prevăzută în art. 2351, alin. (2), 2380 și 2387 C. civ. A se vedea și R. Rizoiu, op. cit., pp. 208 și 209, text și notele 1 și 2.
[112] Deși în  art. 2392 C. civ. se statuează că „Ipoteca nudei proprietăți se extinde asupra proprietății depline la stingerea dezmembrămintelor”, această prevedere legală trebuie să fie corelată cu dispozițiile art. 699 alin. (4) și 700 alin. (2), în care sunt menționate soluții nuanțate privind situația ipotecii  asupra nudei proprietăți a terenului în cazul încetării dreptului de superficie.
[113] În toate aceste cazuri, obiectul ipotecii nu este ”o bucată” de bun, ci este un bun distinct, ca urmare a aproprierii nudei proprietăți sau a unei cote-părți din dreptul de proprietate sau din aceste dezmembrăminte; s-a observat în mod pertinent că, în aceste ipoteze, ipoteca nu poartă asupra bunurilor care formează obiectul acestor drepturi patrimoniale, ci asupra drepturilor însele; în acest sens, a se vedea R. Rizoiu,  op. cit., p. 208, text și nota 3; autorul subliniază (p. 211) că, în art. 2365 C. civ., legiuitorul menționează ”dreptul ce urmează a fi ipotecat”, ca obiect la ipotecii.
[114] Este de observat că, potrivit art. 2399 C. civ., „Ipoteca asupra unei universalități de creanțe nu cuprinde  creanțele născute din înstrăinarea bunurilor debitorului ca urmare a exercitării drepturilor unui terț și nici creanțele născute din contractele de asigurare încheiate de debitor cu privire la bunurile sale”.
[115] În acest sens, a se vedea C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, București, 2001, p. 24.
[116] Pentru această chestiune, cu referire la dreptul subiectiv de proprietate industrială, a se vedea A. Petrescu, „Introducere în dreptul de proprietate industrială“, în A. Petrescu, L. Mihai, Drept de proprietate industrială. Introducere în dreptul de proprietate industrială. Invenţia. Inovaţia, Universitatea din Bucureşti, 1987, pp. 26-33; L. Mihai, Invenția.Condițiile de fond ale brevetării, Editura Universul Juridic, București, 2002, pp. 83-98.
[117] De la această regulă există o excepţie; „în legătură cu marca nu se nasc drepturi personal-nepatrimoniale, ci numai dreptul de exploatare exclusivă a mărcii, care – din nou în mod necontestat – are natura unui drept patrimonial“ (L. Mihai, op. cit., p. 97). În acelaşi sens, a se vedea A. Petrescu, L. Mihai, op. cit., p. 30.
[118] Dreptul de exploatare a creaţiei intelectuale are o durată limitată; după expirarea acestei durate, bunul incorporal nu mai este apropriabil. Din această perspectivă, s-a vorbit de expresia juridică a verbelor a fi şi a avea în termenii fluxului şi refluxului; altfel spus, tendinţa introducerii unor elemente nepatrimoniale în domeniul patrimonial coexistă cu tendinţa reîntoarcerii unor bunuri incorporale în zona nepatrimonială; în paralel cu patrimonializarea unor elemente nepatrimoniale, se produce extrapatrimonializarea unor elemente patrimoniale (în acest sens, a se vedea A. Seriaux, „La notion juridique de patrimoine. Brèves notations civilistes sur le verbe avoir“, în Revue trimestrielle de droit civil nr. 4/1994, pp. 807-809). Cum s-a subliniat mai sus, chiar dacă durata protecției juridice a dreptului de proprietate intelectuală este limitată în timp, durata creației intelectuale, ca obiect al acestui drept, este nelimitată.
[119] A se vedea, pentru ipoteza dreptului subiectiv de proprietate industrială, A. Petrescu, L. Mihai, op. cit., pp. 23 şi 24; L. Mihai, op. cit., pp. 102 şi 103. Mutatis mutandis, într-o formă sau alta, aceste prerogative se regăsesc nu numai în ipoteza dreptului subiectiv de proprietate industrială stricto sensu, ci şi în ipoteza dreptului de exploatare al oricărei creaţii intelectuale care constituie principalul element patrimonial al drepturilor de proprietate intelectuală.
[120] Pentru această concepţie, dar numai cu referire la dreptul subiectiv de proprietate industrială, a se vedea A. Petrescu, L. Mihai, op. cit., pp. 20-34. Pentru simplificare este însă utilă distincția dintre dreptul de proprietate în formă tipică având ca obiect un bun corporal și dreptul de proprietate în formă atipică, având ca obiect un bun incorporal (nu numai creația intelectuală sau informația, în forme specifice, ci și drepturile patrimoniale, universalitățile juridice și cele de fapt). Pentru natura juridică a drepturilor de proprietate intelectuală, a se vedea și V. Roș, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, Dreptul de autor și drepturile conexe. Tratat, Editura All Beck, București, 2005 pp. 38-40; I. Macovei,  Dreptul proprietății intelectuale, Ediția 2, Editura C.H. Beck, 2006, pp. 5-9.
[121] Pentru o discuție amplă privind natura juridică a drepturilor de proprietate intelectuală, a se vedea R. Dincă, op. cit., pp. 168-231; autorul conchide că drepturile de proprietate intelectuală au natura juridică a unui drept real asupra unui bun mobil incorporal, din perspectiva clasificării drepturilor în funcție de obiect, dar au o natură sui generis din perspectiva clasificării drepturilor în funcție de conținutul lor.
[122] Pentru diferenţele dintre dreptul clasic de proprietate şi dreptul de proprietate industrială stricto sensu, a se vedea L. Mihai, op. cit., pp. 97 şi 98.
[123] Sinonimia dintre sintagma lucruri apropriate și termenul bunuri a fost subliniată de mult timp;  astfel, s-a afirmat că „Dreptul nu se ocupă de lucruri decât sub raportul de utilitate exclusivă pentru persoane, adică în măsura în care sunt obiect al proprietății acestora; cuvântul lucruri este folosit întotdeauna de către lege și de către interpreții acesteia  în acest sens restrâns, ca sinonim al bunurilor” (V. Marcadé, op. cit. p. 333).
[124] Pentru aceste aspect, a se vedea V. Stoica, op. cit., 2017, pp. 326-332.
[125] În acest sens, a se vedea V .Stoica, op. cit., 2004, pp. 104-106; op. cit., 2017, pp. 35 și 36.
[126]  A se vedea V. Stoica, op.cit., 2017, pp. 155 și 156.
[127]  A se vedea, de asemenea, G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., pp. 82 și 83. Pentru interesul practic al acestei distincții în dreptul roman, a se vedea supra, nota 14;

---

Prof. univ. dr. Valeriu Stoica 
Facultatea de Drept, Universitatea din București
Founding Partner STOICA & ASOCIAȚII