Sterilizarea opiniilor dizidente și concurente la Curtea Constituțională a României

Valentin Constantin
Valentin Constantin

Hotărârea 1/2017 a Curții Constituționale a României[1], prin care majoritatea Curții a conferit Președintelui ei competența excepţională (neprevăzută de lege) de a controla conținutul opiniilor separate (dizidente) sau concurente ale judecătorilor, de a impune refacerea lor, și, în caz de refuz, de a interzice publicarea în Monitorul Oficial și atașarea lor la dosarul cauzei, a provocat, după știința mea, două reacții în comunitatea juridică.

În data de 26.06.2017, dl. Vlad Perju, profesor de drept constituțional la o universitate din Statele Unite a publicat articolul „De ce contează opiniile individuale ale judecătorilor Curții Constituționale?”[2], iar câteva zile mai târziu a apărut un comunicat al unei asociații profesionale, Forumul Judecătorilor din România, care invită Curtea Constituţională să-şi „reconsidere poziţia”.

În ceea ce-l priveşte pe profesorul Perju, cred că se plasează de la bun început într-o eroare. El afirmă că noua procedură încalcă „principiul colegialității Curții Constituționale”. Însă Curtea Constituțională nu este un organ colegial, cel puțin în sens juridic. Juridic, Curtea este un organ colectiv. Organele colegiale sunt, prin modul în care se formează, organe omogene. Cele colective sunt heterogene. Formarea Curții Constituționale se realizează prin numiri decise în interiorul grupurilor politice sau prin numiri care aparțin Președintelui României. Calităţile celor care fac selecția și nu calitățile personale ale celor selectați determină formarea Curții. Iar abilităţile celor propuși pentru funcția de judecători sunt verificate de un grup de persoane fără veleități de specialiști, reunite în comisii juridice ale Parlamentului.

Modul de adoptare a deciziilor distinge organele colective de organele colegiale. Deciziile organelor colegiale se adoptă prin consens, cele ale organelor colective prin vot. Modul de adoptare este crucial pentru determinarea răspunderii membrilor pentru decizii și justifică menținerea distincției. De exemplu, Guvernul este un organ colegial, un consiliu municipal sau unul județean sunt organe colective. În cazul Guvernului toţi membrii răspund pentru toate deciziile. În cazul consiliilor răspund doar cei care au votat în favoarea deciziei incriminate. Chiar dacă, la limită, un organ colectiv s-ar percepe ca organ colegial, această autodeterminare nu poate influența natura sa juridică.

Profesorul Perju reproșează opiniilor concurente ale judecătoarei Stanciu un ton nepotrivit într-o instituție colegială „cum este o curte constituțională”. Am căutat tonul nepotrivit, însă nu l-am găsit. Este adevărat că din textul opiniilor separate lipsesc formule de genul: „cu toate prețuirea pe care o port distinșilor mei colegi, sunt nevoită să mă despart de ei în chestiunea x etc”. Acesta ar fi fost un ton mai potrivit?

În continuare, nu înțeleg de ce spune profesorul Perju că distincția obiter dictum/ratio decidendi ar fi „cel puțin bizară în context constituțional”. Cu adevărat bizar este să transformi „obiter dictum” în „considerente facultative” și „ratio decidendi” în „considerente obligatorii”, așa cum o face domnia sa. Din păcate, nu există considerente facultative și considerente obligatorii în deciziile judiciare sau în cele care se revendică de la o procedură judiciară. Există considerente, tout court. Iar obiter dicta nu sunt considerente facultative, adică o specie de considerente, ci sunt opusul considerentelor.

În fine, profesorul Perju afirmă că Hotărârea 1/2017 dă o lovitură legitimității Curții Constituționale, că „disputele interpretative sunt o practică uzuală în societățile pluraliste” și că libertatea de opinie a judecătorilor constituționali este „un factor ce garantează integritatea justiției constituționale”. Probabil că în linii mari dl. Perju are dreptate. Spun în linii mari, pentru că nu cred că opiniile dizidente sau concurente au legătură cu libertatea de opinie a judecătorilor, ci cred că au legătură cu integritatea hotărârii. Toate voturile judecătorilor sunt parte a hotărârii, la fel trebuie să fie și motivarea lor. A emite o opinie individuală este exercițiul unei puteri a judecătorului sau, în alți termeni, reprezintă exercițiul unei competențe. Nu este un drept subiectiv al judecătorului. Așa cum este obligatoriu să motivezi votul majoritar, este obligatoriu să motivezi și votum separatum.

Totuşi, la Curtea Constituţională a României motivarea opiniilor dizidente nu este obligatorie. Potrivit articolului 59 alin. (3) din Legea 47/1992 „Judecătorul care a votat împotrivă poate formula opinie separată”. Cu alte cuvinte, poate să nu o facă. Această prevedere legală nu cred că a fost criticată de nimeni, însă eu o consider la fel de spectaculoasă ca şi sterilizarea opiniilor prin Hotărârea nr. 1/2017.

Forumul Judecătorilor din România a emis un comunicat lapidar. Mai întâi, Forumul Judecătorilor citează două platitudini care aparțin Comisiei de la Veneția. Sincer, nu știu de ce preferă judecătorii acestui forum doctrina colectivă a Comisiei, doctrinei individuale pe care se pare că tocmai o apără. De exemplu, afirmația Comisiei de la Veneția că opiniile separate „întăresc independența judecătorilor” nu este nici măcar parțial adevărată. La tribunalele internaționale, cercetarea empirică a demonstrat că existența opiniilor separate afectează independența judecătorilor, în special independența așa-numiților „judecători naționali”, care se simt obligați să emită opinii favorabile statului ai cărui resortisanți sunt. Iar la Curțile Constituționale, opiniile separate dau posibilitatea judecătorilor să demonstreze loialitate politicienilor care i-au numit.

Ironia face așadar, ca atunci când citează Comisia de la Veneția, judecătorii noștri de drept comun să se înscrie de fapt în aceeași ordine de preferință în care este plasată în acest moment Curtea Constituțională. Un sistem juridic care în curând va avea o Academie de ştiinţe juridice ar trebui, poate, să se găsească într-o poziţie diferită de Kirghistan, adică ar trebui să găsească în interiorul său resursele ştiinţifice care să îi permită să rezolve probleme nu foarte dificile de constituţionalism.

Însă cu opiniile dizidente sau concurente lucrurile nu stau atât de simplu cum ar putea să pară după consultarea Comisiei de la Veneţia. Într-o carte mai veche am ținut să reproduc o opinie a lui Pierre Pescatore despre opiniile individuale[3]. Pierre Pescatore a fost și rămâne o autoritate în Europa pentru că a funcționat 18 ani ca judecător la Curtea de Justiție a Comunității Europene, în perioada adoptării unor hotărâri importante pentru dreptul european și a fost mai târziu un profesor respectabil de teoria dreptului în Luxemburg. Iată ce susținea Pescatore: „Nu ezit să o spun, opiniile individuale, fie dizidente fie concurente, sunt o calamitate publică. Se crede că reprezintă o libertate pentru judecător, dar în realitate, e o veritabilă capcană pentru judecători și mă voi explica. În primul rând, opiniile individuale reprezintă gratificații pentru amorul-propriu și pentru vanitatea judecătorilor. Nu se poate construi un profil personal, fie că e vorba de Haga, fie că e vorba de Strasbourg, decât cu condiția de a exprima o opinie individuală, sperând că astfel se asigură mai bine trecerea în posterioritate decât prin a te scufunda în opinia colectivă. Or, pentru a face opinii individuale bune ar trebui să fii un geniu și aceasta nu este condiția cea mai comună a judecătorilor. Opiniile individuale sunt, prea adesea, didactice, fastidioase și manifestă uneori partea măruntă a marilor oameni”.

Pentru a conferi hotărârilor sale o autoritate deontică nealterată de umbra vreunei incertitudini, în procedura Curții de Justiție a Comunităților au fost eliminate opiniile individuale. Nu știu sincer dacă această opțiune are sau nu virtuți.

Totuși, adevărul este că în dreptul internațional, în dreptul Statelor Unite și în câteva sisteme de common law poți descoperi opinii individuale de o valoare epistemică excepțională. Cine dorește să vadă care este standardul la care se poate ridica o opinie individuală poate să citească opiniile dizidente ale judecătorului Sir Gerald Fitzmaurice la hotărârile Marckx c. Belgia sau Golder c. Regatul Unit de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului[4]. Sau, de ce nu, opinii dizidente celebre sau mai puţin cunoscute de la Curtea Supremă a Statelor Unite. Însă, dacă cauți în jurisprudența noastră judiciară sau în jurisprudența Curții noastre constituționale opinii individuale care să fie modele de eleganță, erudiție și persuasiune, poți să rămâi cu mâinile goale. Dacă există și nu le-am identificat eu, îmi fac deja mea culpa și rog orice binevoitor să mi le semnaleze.

Așadar, utilitatea teoretică a opiniilor individuale ale Curții Constituționale a României ca instrumente didactice în universitate rămâne un slogan care ar trebui acoperit cât mai urgent în practică.

Am decis să scriu despre Hotărârea nr. 1/2017 pentru că textul ei merită cu adevărat atenție și pentru că, repet, din ceea ce am citit până acum, atenția nu a fost acordată textului, ci nelegalității în sine și consecințelor ei probabile sau pur și simplu imaginare. Textul Hotărârii, în pofida faptului că se desfășoară doar pe două pagini, măsoară cu o relativă precizie autoritatea epistemică a acestei Curți, sau capacitatea ei actuală de a furniza publicului argumente convingătoare.

O jumătate din textul Hotărârii cuprinde expunerea motivelor, adică justificarea în avans, iar cealaltă jumătate definește opiniile individuale, enumeră viciile care, în concepția Curții, le invalidează și, în fine, menționează procedura de excomunicare a opiniilor neconforme din sistemul Curții.

Expunerea motivelor cuprinde trei fraze printre care una, o frază lungă, este, cred, reprezentativă pentru „beția de cuvinte” pe care sper că vă amintiţi cum o incrimina cândva Titu Maiorescu: „[…] ținând seama de necesitatea precizării elementelor structurale intrinseci opiniei separate sau concurente subsumate unui raționament logic dezvoltat în legătură cu problema de drept dedusă judecății, a limitelor în care judecătorul constituțional își poate manifesta dreptul legal de a redacta opinie separată sau concurentă și a obligației de rezervă pe care trebuie să o manifeste judecătorul Curții Constituționale în a-și exprima puncte de vedere care, într-un final neagă însăși obligativitatea deciziilor Curții Constituționale”.

Mă limitez la observația că, în limbajul juridic, „a subsuma” se utilizează în legătură cu o relație a faptelor cu normele: de exemplu, „fapta x se subsumează normei substanțiale y”. O opinie dizidentă sau concurentă nu se poate „subsuma unui raționament”, deoarece aceste opinii servesc, ca să spun așa, mai multor stăpâni. Opiniile dizidente sau concurente cuprind, în afară de raționamente, judecăți de valoare, alegeri interpretative, ș.a.m.d.

Pe de altă parte, nu se înțelege prea bine ce ar putea să însemne „raționament logic”. Sunt de acord că unii disting mai multe tipuri de raționamente. Dar pentru publicul larg poate ar trebui explicat, cu toată autoritatea deontică a Curții semnificația acestei sintagme.

Mai ies în evidență în expunerea de motive, câteva formulări: „(…) opinii separate sau concurente întocmite la deciziile Curții Constituționale”, „(…) care aduc în discuție afectarea chiar de către unii judecători ai Curții Constituționale, a caracterului general obligatoriu al deciziilor…”, „(…) reverența de care, orice subiect de drept trebuie să dea dovadă în raport cu instituția fundamentală” (sublinierile, bineînțeles, îmi aparțin).

Primul articol al Hotărârii debutează cu definiții ale opiniilor dizidente și concurente pe care iarăşi trebuie să le reproduc, deoarece sunt cel puțin discutabile: „Opinia separată sau concurentă se redactează în legătură cu problema de drept constituțional pe care o dezleagă decizia Curții Constituționale, cuprinzând raționamentele logice, inductive sau deductive, pe care judecătorul Curții Constituționale se bazează și le aplică în formarea, dezvoltarea și susținerea punctului său de vedere. Opinia concurentă, în conformitate cu art. 426 alin. (2) din Codul de procedură civilă, sprijină soluția majoritară și pe alte considerente sau numai pe alte considerente decât cele reținute în decizia Curții Constituționale”.

În primul rând, o opinie individuală nu cuprinde doar raționamente logice inductive sau deductive așa cum crede Plenul Curții Constituționale. Ca orice discurs de justificare, opinia individuală cuprinde argumente determinate de informațiile la care are acces judecătorul. Cuprinde, aşa cum am amintit, inter alia, cunoștințe, estimări, analogii, judecăți de valoare. În al doilea rând, opinia concurentă nu “sprijină soluția majoritară”, ci respinge motivele care au justificat soluția majoritară.

În continuare se observă cu ușurință că majoritatea Curții dorește să construiască o teorie originală a abuzului de drept, aplicabilă în dreptul public și să stabilească un inventar al formelor de deturnare a competenței în producția de opinii individuale.

După o propoziție în același stil bombastic, greu de digerat, care trădează o cultură juridică cu multe capitole obsolete („Opinia separată sau concurentă operează cu repere doctrinare și jurisprudențiale, obiectivizate în concepte și noțiuni științifice”) sunt enumerate rezultatele prin care o opinie dizidentă sau concurentă se descalifică și trebuie repudiată: „Aprecierile cu caracter sentențios, ostentativ, provocator sau cu tentă politică, precum și cele care duc la o asemenea finalitate sunt interzise”.

În treacăt fie spus, cum o să mai supraviețuiască stilul sentențios dacă este excomunicat tocmai din sentințe? Mă mai întreb, în logica inductivă sau deductivă pe care o prețuiește atât de mult Plenul, cum ar putea să ducă o apreciere la finalitatea de a avea o tentă politică? Sau cum ar putea fi caracterul sentențios o finalitate a unei aprecieri?

Oare următorul fragment din Decizia 304 para. 38 ar putea fi perceput ca ostentativ sau provocator? Iată-l: „Neaplicând dispozițiile Codului penal anterior referite, condiția analizată nu ar cunoaște, în mod obiectiv, niciun remediu de înlăturare prin intermediul unei ficțiuni juridice obiectivizate într-o instituție de drept penal material, drept pentru care, din această perspectivă, devine o stare de fapt intangibilă/iremediabilă”. Acest stil, care mimează un limbaj aulic, exprimă în realitate neîncrederea autorilor în propria capacitate de expresie. Până la urmă, formula „dispoziții anterior referite” este perfect inutilă, se putea spune foarte bine „dispoziţii amintite mai sus”, sau „dispoziţiile de mai sus” etc.

În fine, apare un alineat care precizează că judecătorul Curții Constituționale „este ținut de obligația de rezervă pe care trebuie să o manifeste față de actul jurisdicțional al Curții” și că opinia separată sau concurentă nu se poate constitui „într-o critică fățișă la adresa Curții Constituționale”.

Atunci când vorbim despre obligația de rezervă a unui judecător, ne gândim la comportamentele pe care ar trebui să le evite atât în timpul exercitării funcției, cât și după a ce a părăsit funcția. De exemplu, dacă judecătorii Curții Constituționale, ar fi convocați individual sau in corpore la o discuție cu președintele, la reședința acestuia, ar trebui să refuze invitația. Sau, judecătorii nu ar trebui să dea interviuri pe treptele instituției.

Dacă vorbim de o anumită rezervă față de o decizie a Curții, nu mi se pare că opiniile separate ale judecătoarei Stanciu ar face mai mult rău autorității deciziilor Curții decât ar face opinia separată comună a judecătorilor Dorneanu, Enache și Teodoroiu la Decizia 304/2017. Ce a făcut de fapt judecătoarea Stanciu? A subliniat o exigență procedurală simplă pe care o cunosc toate sistemele judiciare ale națiunilor civilizate şi pe care majoritatea Curţii a desconsiderat-o. Exigența a fost exprimată sintetic, ca să dau un exemplu din jurisprudență care să fie agreat de Plen, de Curtea Permanentă de Justiție Internațională în anii ei de glorie: „[…] or, este sigur că motivele cuprinse într-o decizie, în măsura în care depășesc întinderea dispozitivului, nu posedă forță obligatorie între părțile interesate”[5].

Cu atât mai mult, asemenea motive nu posedă în nici un caz forță obligatorie erga omnes. Cam asta a spus și judecătoarea Stanciu. Că atunci când ai declarat o excepție de neconstituționalitate inadmisibilă, considerentele fără legătură cu soluția sunt un exercițiu verbal superfluu și inexplicabil.

Cu astfel de compoziţii normative, cum este Hotărârea nr. 1/2017, scopul de a fortifica deciziile prin sterilizarea opiniilor individuale şi de a proteja, alături de considerentele deciziilor, şi cvasi-considerentele, este prost servit.


[1] Publicată în M.Of. din 23.06.2017.
[2] A se vedea aici.
[3] V. Valentin Constantin – Drept internațional, Universul Juridic, 2010, p. 193.
[4] Hotărârea din 13.06.1979 și hotărârea din 21.02.1975.
[5] CPJI, Serviciul Poștal la Dantzig, aviz consultativ din 16.05.1925, série B, nr. 11, pp. 29-30 (traducerea îmi aparține).


Prof. univ. dr. Valentin Constantin