3,908 citiri

Dilema prizonierului în colivia sa de aur

Gheorghe PipereaCum și-au construit băncile, singure, coliviile de aur ultra scumpe, în care sunt și vor rămâne captive: urmărind orbește, emoțional (sau cel mult oligo-rațional, stereotipic) propriul interes, refuzând cooperarea. Exact ca în Dilema Prizonierilor.

Unele jocuri, așa cum este și jocul economic al concurenței, generează situații atât de dificile, încât până și soluția „rațională” a căii de mijloc, rezultată din primordialitatea interesului propriu, individual, poate fi sub-optimală. Față de cel mai rău scenariu posibil, calea de mijloc este, desigur, cert avantajoasă, dar față de scenariul (planul, strategia) rezonabil și, cu atât mai mult, față de scenariul optimist, calea de mijloc este dezavantajoasă pentru unul sau mai mulți jucători.

Pentru a demonstra cât de dificilă este analiza avantajelor și dezavantajelor soluțiilor de tipul echilibrului în anumite tipuri de jocuri, A.W. Tucker[1] a creat așa-numita Dilema a Prizonierilor. În anul 1950, în timp ce se adresa unei audiențe de psihologi ai Universității Stanford, Tucker a dat acest exemplu: doi spărgători de bănci, Bob și Al, sunt prinși de poliție. Sunt separați și audiați pe rând, fără posibilitatea de a comunica în vreun fel între ei și, deci, fără posibilitatea de a coopera, în așa fel încât să își coordoneze între ei strategiile de apărare. În timpul audierilor, ei sunt puși în fața acestei dileme: să mărturisească sau să nu mărturisească fapta de care sunt acuzați. De precizat că, dintre cei doi prizonieri, niciunul nu este de felul lui trădător sau denunțător uzual al altora cu care „operează” uneori. Fiecare pare a fi o persoană discretă, știind să tacă atunci când e necesar, de vreme ce sunt jefuitori de bănci. Dar, în universul concentraționar al celulei, în singurătate și întuneric, apare frica. Din motive de autoconservare, fiecare din cei doi, oricât de fideli ar fi unul celuilalt, va avea tentația să își scape pielea, chiar și în dauna celuilalt, chiar și sperând, în același timp, că celălalt nu va trăda. Dacă niciunul dintre cei prizonieri nu ar mărturisi fapta, atunci amândoi ar putea scăpa de acuzația de jaf armat, care nu poate fi probată altfel (dar polițiștii îi vor putea acuza de port ilegal de armă, pentru care cei doi prizonieri vor fi închiși pentru un an). Dar cei doi nu pot comunica între ei și, întrucât nu pot coopera, vor fi nevoiți să aleagă între aceste două gradații ale mărturisirii, pe care polițiștii le vor propune ca variante ale negocierii situației: (i) dacă ambii prizonieri mărturisesc și se incriminează reciproc, amândoi vor fi condamnați la 10 ani de închisoare; (ii) dacă doar unul dintre ei mărturisește fapta și îl incriminează pe celălalt, iar celălalt nu mărturisește, atunci cel care a colaborat va fi eliberat, iar celălalt va fi condamnat la 20 de ani de închisoare. Există doar 2 strategii posibile: a mărturisi sau a nu mărturisi. Cel ce mărturisește „câștigă” 10 ani de reducere a pedepsei închisorii sau libertatea (dacă nu cumva polițiștii reușesc să probeze portul ilegal e armă, pentru care pedeapsa este de un an de închisoare), oricare va fi fost atitudinea sau strategia celuilalt. Varianta cea mai „rațională” și cea mai conformă cu interesul individual (deși este o formă de trădare a „partenerului” de jaf) este ca fiecare să mărturisească, pentru a obține o reducere de 10 ani a pedepsei. Norocul că celălalt să tăgăduiască faptele i-ar putea aduce libertatea primului prizonier, dar deja aceasta reprezintă o speranță, o dorință, care depășește granițele raționalului. Cel ce nu mărturisește are, la rândul său, șansa de a scăpa de închisoare (sau „șansa” de a primi o pedeapsă de doar 1 an de închisoare pentru port ilegal de arme) dar, pentru a se întâmpla asta, trebuie ca și celălalt să adopte aceeași atitudine, adică de a nu mărturisi. Cel ce nu mărturisește nu poate decât să spere, să își dorească o atitudine identică a celuilalt. Dar, pe de o parte, opțiunea primului depinde de opțiunea și strategia celui de-al doilea și, pe de altă parte, nu se știe care va fi strategia celui de-al doilea (a se vedea că cei doi, Bob și Al, sunt audiați separat). De aceea, nu este rațional ca vreunul dintre cei doi să nege fapta, ci să o recunoască. În caz de recunoaștere, oricum, pedeapsa va fi mai mică decât cea maximă, de 20 de ani. În varianta optimistă, măcar unul dintre ei va fi liber (sau va primi o pedeapsă de maxim un an pentru că, „din întâmplare”, avea asupra sa o armă a cărei proveniență nu era tocmai legală). În varianta de mijloc, pedeapsa va fi de 10 ani de închisoare. Deși sună cinic, și o pedeapsă de un an, și una de 10 ani, sunt perioade de timp mai mici decât cea de 20 de ani. Recompensele sunt, în cazul de față, pedepse penale mai reduse decât maximul de 20 de ani de închisoare.

Dilema Prizonierului reprezintă, așa cum susține Mervyn King[2], „dificultatea de a obține cel mai bun rezultat atunci când există obstacole în calea cooperării”. Este ca și când fiecare ar fi închis singur, în colivia propriilor interese, neavând încredere că ceilalți, din colivia lor, ar putea coopera pentru a obține liberarea sau ieșirea din impas. În lipsa încrederii, suntem toți captivi (prizonieri) în colivia intereselor noastre acute, imediate. Sub efectul acestora, soluțiile la care putem ajunge sunt întotdeauna mai proaste decât soluția optimă, (cea mai bună posibil). Prizonierii, arestați și separați unul de celălalt, cărora li se propune aranjamentul de a se incrimina unul pe altul, vor sfârși prin a accepta reducerea pedepsei deși, dacă ar coopera, ar putea obține, prin tăcere, achitarea. Practic, fiecare este determinat de interesul individual acut, imediat, să facă o alegere mai proastă decât optimul.

Așa cum rezultă din afirmațiile lui M. King, astfel de probleme, generate de Dilema Prizonierului, sunt esențiale pentru a înțelege cum funcționează economia în ansamblul ei. Economiștii, tradiționaliști și fundamentaliști, deopotrivă, care „nu au încredere în încredere”, sunt absolut convinși că oamenii își urmează propriile interese, întrucât nu se pot baza pe cooperarea între ei, mai ales în situațiile de criză, când regula „rațională” este „scapă cine, cum poate”. Fuga este rușinoasă, dar sănătoasă. Dacă un contract promite câștiguri supradimensionate și facile (easy money), tentația primordială a celui care abuzează de puterea să economică este aceea de a culege rapid toate avantajele unui contract dezechilibrat (sau după, caz, avantajele încălcării unui contract). Cooperarea, solidaritatea în încercarea de ieșire din impasul Dilemei Prizonierului, par a fi prea îndepărtate față de interesul de moment, deși rușinea, ostracizarea, pierderea onoarei, pot fi „modalități de a penaliza goana individualistă după propriul interes atunci când acest fapt face ca tuturor celorlalți să le meargă mai rău” (pentru ca unora să le fie bine, n.n.; cam asta înseamnă, de fapt, privatizarea profitului și socializarea pierderilor), acest stimulent moral fiind o bună modalitate de a eluda Dilema Prizonierului. În realitate, acest „stimulent moral” este insuficient. Lipsa încrederii înseamnă faliment moral, care se traduce rapid în faliment financiar. Pierderea încrederii poate fi, într-adevăr, un stimulent pentru cooperare și solidarism, dar chestiunea juridică a ieșirii din colivia Dilemei Prizonierului ține de echilibru, de coerență și de reașezare echitabilă a prestațiilor, ceea ce reprezintă o măsură sanitară, de autoprotecție a comerciantului față de consecințele juridice impredictibile ale insolvabilității sau falimentului debitorului. Acesta este, în realitate, un motiv suficient de a prefera opțiunii „scapă cine, cum poate”, opțiunea cooperării, care poate duce la rezultate optimale pentru ambii „captivi” ai relației contractuale.

În anii imediat anteriori crizei economice mondiale declanșate de falimentul băncii de investiții Lehman Brothers, toată lumea economico-financiară a acționat ca și când știa că a făcut ceva ilegal și că o pedeapsă este inevitabilă, dar toți au căutat, fiecare în felul lui, fără să coopereze cu ceilalți decât în sens cartelar, să își mărească șansele pentru a obține o pedeapsă ușoară. Băncile au avut propria Dilema a Prizonierului. Dacă, înainte de criză, ar fi renunțat la investițiile în instrumente financiare derivate și creditele riscante, dacă și-ar fi redus gradul de îndatorare, ar fi câștigat mai puțin decât concurența, iar managerii și salariații de top ar fi încasat mai puțin bonusuri sau deloc. De aceea, urmând propriile interese, și chiar în ciuda faptului că mulți înțelegeau riscurile asumate, toată lumea a continuat jocul coliviilor de aur în care fiecare era închis și dansa autoflagelant. Câtă vreme turma dansatorilor nu se oprea, fiecare a considerat că era mai sigur să se înscrie în trend și să se lase pe seama hazardului; în definitiv, crocodilul care așteaptă turma care vine să se adape nu îi va putea consuma pe toți bivolii însetați, încolonați în spatele liderului și mai puțin atenți la pericole. Chuck Prince, fost CEO al Băncii Citigroup, ar fi spus deunăzi că „atât timp cât cântă muzica, trebuie să te ridici și să dansezi; noi încă mai dansăm”. Și, într-adevăr, a continuat să danseze până când muzica s-a oprit în 2007, când onorabilul balerin și-a pierdut slujba. Episodul este evocat de M. King în Sfârșitul alchimiei.

Dilema Prizonierilor arată că deciziile raționale pot fi suboptimale și că, uneori, pot duce la impas (echilibrul Nash).

De altfel, la modul generic, teoria jocurilor este criticabilă, exact pentru un motiv pentru care este criticabilă teoria economică neoclasică: faptul însuși că încearcă să reducă economia la un plan modelabil matematic, făcând ca distanța față de teoria economică socialistă, comunistă, să fie minimă. Noi, aici, ne reamintim că și în societatea comunistă se făceau planuri cincinale, iar istoria noastră ne arată că această idee a econometriei comuniste a fost un eșec. Nu există un motiv rațional pentru a crede că econometria teoriei jocurilor ar putea fi un succes.

Ieșirea din impas este un compromis rațional sau o decizie emoțională. De fapt, cele mai puține decizii ale noastre sunt raționale, cele mai multe fiind iraționale sau oligo-raționale.

Trebuie spus că ipoteza Dilemei Prizonierilor prezuma că nu există nicio formă de comunicație între prizonieri căci, dacă ar putea comunica între ei, Bob și Al ar putea adopta în comun o strategie cu rezultate complet diferite. Spre exemplu, cei doi ar putea să nege că ar fi săvârșit vreo infracțiune, urmând ca polițiștii să adopte calea grea a probei vinovăției pentru ambele infracțiuni (jaful de la bancă și portul ilegal de armă). O altă premisă a jocului este aceea că ambii jucători trebuie să presupună că celălalt e preocupat doar de propriul său interes, prin urmare ambii jucători, în ipoteza Dilemei Prizonierilor, trebuiau să își limiteze riscul adoptând o strategie dominantă. În plus, deși premisa jocului le cere să concureze unul împotriva altuia, pentru ca strategiile alese de un jucător să poată afecta în mod real strategiile celuilalt, unul dintre ei ar putea lua asupra sa întreaga vinovăție. Și, în fine, întrucât se prezumă că toți jucătorii se comportă rațional, dacă niciun jucător nu reușește să ajungă la finalitatea dorită, atunci jocul ajunge într-un impas (denumit echilibrul Nash): jucătorii își păstrează strategiile curente, de vreme ce nu există nicio motivație rațională pentru schimbarea lor.

În orice caz, Dilema Prizonierilor este un joc de două persoane, în timp ce realitatea socială și economică este cu mult mai complexă, întrucât implică interacțiuni cu numere mari de persoane și opțiuni. Riscul ca hotărârile raționale individuale să determine rezultate colective ne-optime este mult mai mare în cazurile cu numere mari.

Jocurile de sumă nulă (zero sum game) sunt acelea în care ceea ce câștigă unul dintre jucători, pierde celălalt. Acestea sunt jocuri strict competitive în care câștigul unuia poate însemna ruina celuilalt. În economie, teoretic, jocul liberei concurențe este un joc de suma nulă, întrucât ceea ce câștigă unul dintre concurenți, pierde celălalt (extrapolând principiul constituțional al libertății economice și al protecției concurenței loiale, s-ar putea spune că jocul concurenței implică dreptul fiecăruia dintre competitori de a-l păgubi pe celălalt). Dar, atât în economie, cât și în relațiile sociale, mai ales în cele de tip contractual, când în astfel de jocuri câștigă doar unii (pentru că beneficiază de mărime, de monopoluri, de controlul procesului legislativ, de tratate și opinii legale scrise de experții plătiți de jucătorii privilegiați, de instanțe specializate și îndoctrinate și de mass media controlată), în timp ce restul pierde, se ajunge la ultraconcentrarea resurselor, a averii și a controlului și, consecvențial, la polarizarea socială. Toți ceilalți își pun gaj viitorul pentru a-și plăti datoriile. După care urmează ieșirea din impas, prin explozie socială, evenimente profund negative din care cel ce deține mult, pierde mult. Evident, aceasta nu este o soluție optimală.

De aceea, impasul jocului (echilibrul Nash) poate fi depășit dacă se reușește trecerea într-un joc de sumă non-nulă (non-zero sum game), în care resursele nu sunt consumate în totalitate, ambii jucători putând progresa ori, după caz, regresa temporar, până când se regăsește situația de echilibru pozitiv (opusă impasului presupus de echilibrul Nash). Câștigul sau pierderea unui jucător nu neutralizează sau, după caz, nu majorează artificial și nemeritat câștigul sau pierderea celuilalt jucător.

John Forbes Nash jr. a elaborat o teorie a echilibrului optimal, capabilă să determine o modelare matematică a economiei oligopoliste, unde există puțini actori și, deci, nu se pot aplica teoriile macroeconomice bazate pe eficientele piețelor. El a demonstrat că jocul de sumă non-nula este posibil. Pentru această teorie a primit premiul Nobel pentru economie, deși el era matematician.

În orice caz, așa cum deja am arătat mai sus, în teoria jocurilor, economia este văzută ca un joc global, la care nu suntem deloc conștienți că luăm parte. Legile concurenței nu sunt eficiente decât în mică măsură; în acest joc trebuie să adopți rapid o decizie care, întrucât nu depinde de tine (mai ales pentru că, de cele mai multe ori, nici nu știi că participi la un joc), devine foarte dificilă.

Recompensa jucătorului nu se poate îmbunătăți, atunci când o singură parte deviază. De aici rezultă o criză, de unde pot apărea pierderi pentru toți jucătorii. De aceea, întrucât fiecare jucător tinde către situația cea mai bună în care se poate pune, indiferent de deciziile pe care le-ar lua ceilalți jucători, trebuie căutat echilibrul pozitiv, de suma non-nula. Jucătorul care pare a fi avantajat de impasul în care a ajuns jocul va renunța la unele avantaje sau la confruntare, pentru a asigura păstrarea câștigului inițial și, deci, pentru evitarea pierderilor. În drept, acest tip de echilibru poate fi dat de principiul rebus sic stantibus.

Oricum, lucrurile umane, evenimentele, evoluează natural către echilibru, orice altă soluție fiind, inevitabil, mai proastă. Ieșirea favorabilă din joc sau din dilemă (ca în Dilema Prizonierului) este o ieșire comună. Fiecare jucător, fiecare parte a sistemului, pierde dacă își schimbă opțiunea în timpul jocului, deci deviază. Răspunderea, sancțiunea, chiar împărțită, este un eșec și nu un câștig. Optim este ca fiecare parte să se implice moderat, împărțind efortul. Dacă o parte a jocului (contractului) nu se implică, ea poate să aibă un câștig temporar (își poate lua timp și poate aloca resurse de investit în alte afaceri sau demersuri), dar acesta este un câștig aparent, iluzoriu, întrucât cealaltă parte, temporar, își dublează efortul pentru a face față necesitaților jocului (contractului), dar la un moment dat va abandona, ceea ce face ca jocul (contractul) să eșueze. O criză a jocului (a contractului), o tulburare simplă sau chiar mai gravă a acestuia, dar reparabilă prin dozarea și împărțirea pierderilor între ambii participanți, se transformă într-un colaps final, din care ambele părți pierd, în timp ce una dintre părți, având toate cărțile în mână, are, totuși, convingerea că este în câștig.

Teoria echilibrului optimal înseamnă un compromis, o concesie în cadrul raporturilor de putere. Cel ce deține controlul lasă toată lumea să câștige din jocul, achizițiile și strategiile care se fac. Acesta este un joc de suma non-nula. Câștigul partajat este mai mic per capita, dar mai echilibrat și, deci, mai de durată. Dacă unii jucători câștigă prea mult, alții pierd mult sau chiar se ruinează fară vină. Iar un debitor ruinat este un debitor insolvabil, deci un debitor lipsă. Jocul de sumă nulă este, în schimb, acela în care ceea ce câștigă unul, pierde celălalt. Ca la poker. Treptat, unii, foarte puțini, care au toți așii în mânecă, ajung să aibă totul, banii, resursele, puterea de a-i controla sau chiar pe aceea de a-i înrobi pe toți ceilalți. De aici rezultă un dezechilibru bun doar pentru construcția piramidei sociale a puterii și bogăției materiale (care doar foarte rar e dublată de bogăția spirituală sau sufletească). Piramida fiind construcția sau figura geometrică cea mai durabilă, cea mai rezistentă, s-ar părea că jocul de sumă nulă și, deci, dezechilibrul economic, sunt eterne. Dar acest dezechilibru nu e ca în termodinamică, nu e o tendință naturală eternă către haos (entropie), este temporar și, mult mai important, este ultragiant pentru ființa morală și emoțională a omului, care tinde către dreptate și libertate. Rezultatul opoziției față de tendința către dezechilibrul economic, nefericit, dar natural, logic, este anarhia. Resetarea de după explozia anarhiei poate fi o pace calmă sau un război rece, dar și o societate distopică mai rea decât cea din Jocurile foamei[3] sau din 1984[4]. Să fim atenți, deci, la semințele de azi, din timpul sfârșitului alchimiei, pe care le plantăm cu sau fără voie, căci ele vor fi grânele de mâine.

Succesul individual în dauna succesului bilateral sau colectiv (win-win) este o amăgire. Un sistem care depinde de efortul bilateral sau colectiv al părților va eșua mereu și catastrofal dacă premiază întotdeauna rezultatul individual (nu efortul și nici meritul individual) în dauna efortului colectiv. Privatizarea profitului și socializarea pierderilor sunt cele două rețete care pavează calea către autodistrugerea sistemului. Efortul colectiv poate fi încurajat fără a încorseta efortul individual, dar nici unul, nici celălalt nu trebuie jugulat de obiceiul de a premia rezultatul obținut cu orice preț (mai ales când jocul este făcut cu regulile și arbitri învingătorilor). Așa este capitalismul „rentier”. Așa este capitalismul entităților mari, prea mari pentru a fi lăsate să eșueze. Așa este capitalismul neoliberal al raporturilor juridice de putere, al inegalităților.

În raporturile juridice de putere există întotdeauna o parte inegală, subordonată părții care deține puterea. Raportul juridic de putere este un raport juridic al inegalității. Asemenea raporturi juridice de putere pot fi generate și de contracte (sau, mai bine zis, mai ales de contracte). Dacă din contract rezultă sau nu un asemenea raport juridic de putere, ne dăm seama analizând disproporția vădită între drepturile și obligațiile părților, aceasta putând fi una originară, contemporană încheierii contractului (și atunci vorbim de leziune sau de clauze abuzive) sau consecvențială, rezultând din executarea contractului (și atunci vorbim de impreviziune). Grefat pe astfel de contracte, în ele însele generatoare de inegalitate și dezechilibru, abuzul de putere transformă partea slabă a contractului într-un captiv al acelui raport juridic. Este clar că, atunci când contractul considerat „legea părților”, devine vehiculul unui raport juridic de putere, cei mai puternic își impune legea celui mai slab şi, adeseori, consacră strivirea celui mai slab de către cel puternic. Șocant este că, așa cum rezultă din analizele de mai sus dedicate Dilemei Prizonierilor, chiar și partea tare a raportului juridic de putere este captiv în acest raport, ca într-o colivie de aur, foarte costisitoare și constrângătoare.

Un contract construit ca vehicul al unui abuz economic poate fi corectat prin aducerea sa în stare de echilibru. Revizuirea (reconstrucția) contractului poate fi un efect al legii (unele clauze sunt nule și fie sunt înlăturate din contract, fie sunt considerate nescrise; unele clauze sunt abuzive și sunt considerate lipsite de efecte în privința părții slabe a contractului), al înțelegerii părților sau al intervenției judecătorului în contracte. Echilibrul contractual poate fi atins, în extremis, și prin încetarea contractului, cu efect de ștergere a datoriilor excesive sau reziduale ale părților.

Continuitatea afacerii proprii, perenitatea contractului, salvgardarea propriului emolument urmărit prin încheierea contractului, toate acestea reclamă mai ales interesul părții aparent (ultra) avantajate de disproporția vădită a prestațiilor, pentru reechilibrarea contractului. Un partener contractual ruinat treptat, regresiv, de un contract dezechilibrat, devine un debitor insolvabil, deci un risc de neplată pentru creditori, inclusiv pentru creditorul – parte aparent avantajată de criza pe care o traversează contractul și, implicit, patrimoniul și lichiditățile debitorului. În plus, un comportament contractual planificat în vederea colectării tuturor beneficiilor unor contracte dezechilibrate, inclusiv prin apelul la sancțiuni penalizatoare și la executări silite, se poate transforma într-un prejudiciu colateral imens pentru planificator. Este ceea ce se numește selecție adversă, situația în care, din motive infinitezimale, un plan se întoarce împotriva planificatorului. În contracte, dacă reacția creditorului (beneficiar nemeritat al crizei contractului sau al inegalității sale funciare este inflexibilă) este aceea de a refuza reechilibrarea, privilegiind sancțiunea penalizatoare și executarea silită, clienții și partenerii săi de afaceri vor ține distanța față de el, evitându-l, pentru a nu intra sub efectele negative ale acestui comportament (arms length rule). Pe termen mediu și lung, acest comportament al creditorului este perdant, pentru motivul simplu și, în același timp, șocant, că fără încredere, nu există afaceri.

Au învățat ceva băncile – pârâte din miile de procese declanșate contra lor de consumatori în anul 2010, în urmarea refuzului ferm de a negocia reechilibrarea contractului?

Vor învăța ceva băncile, în genere, din recenta decizie a CJUE (speța Andriciuc), care sancționează omisiunea sau ascunderea informației în cazul contractelor de credit în valută încheiate în anii 2006-2008 cu consumatorii?

Răspuns comun și ferm: nu.

Vor prefera interesul individual, care le ține captive și care le obligă la imense cheltuieli cu avocații, consultanții și PR-ul, și care le consumă masiv bruma de încredere pe care încă le-o mai acordă o mică parte din populație.


[1] Albert Tucker era, la data emiterii acestei demonstrații, profesor la Universitatea Princeton. Câteva informații sintetice relative la acest joc ipotetic se găsesc aici.
[2] Mervyn King este un fost guvernator al Băncii Angliei. Citatele din text sunt preluate din recenta sa carte Sfârșitul alchimiei. Banii, băncile și viitorul economiei mondiale, publicată în limba română la editura comunicare.ro, București, 2017.
[3] Jocurile foamei este un roman distopic în trei volume, scris de Suzanne Collins (ediția în limba română a fost publicată la editura Nemira, începând cu anul 2013), după care s-au turnat un blockbuster, omonim, în patru părți.
[4] O mie nouă sute optzeci și patru este un roman distopic al lui George Orwell publicat pentru prima dată în 1949, prototipul tuturor romanelor distopice ulterioare.


Prof. dr. avocat Gheorghe Piperea
PIPEREA & ASOCIATII