Câteva gânduri despre dăinuire

Florin Bucur VasilescuSocotesc plin de conținut acest concept, mai rar utilizat astăzi, „DĂINUIRE”. Adică ceva ce sfidează timpul, trece dincolo de el, simplu spus, rămâne. Și atunci întrebarea firească: ce și de ce rămâne? Există criterii de explicație a remanenței? Ce ar putea fi: cultură sau civilizație? Fapte sau idei? Dacă pășim pe terenul nisipos al exemplelor, dilema e totală. Zidul chinezesc, piramidele egiptene, bunăoară, străbat veacurile, ba se văd și din cosmos! Dar e oare, de ajuns pentru a le prețui, numai pentru că „dăinuie”?

Invers, Renașterea și-a trăit triumful, acum e un reper, e drept major, dar înflorirea pe care a marcat-o, a trecut. A rămas ceva, fără îndoială, prin opere, prin istorie, dar doar atât. Nimeni nu contestă, cel puțin în artă, imensul ei aport. Dar aparține trecutului îndepărtat. E oare drept? Sau, deopotrivă, păstrând proporțiile, iluminismul, din secolul XVIII.

Cele dintâi au în vedere civilizații și nu sunt nici măcar unice. Au existat piramide nu numai în Egipt, ci și în Yucatan, iar Roma antică a ridicat și ea bariere asemeni chinezilor, în calea barbarilor care o amenințau, vezi necazul nostru cu inițiativa de trist abandon, plină de consecințe pentru noi, a lui Aurelian, de a muta spre sud limesul Imperiului Roman.

Cele de pe urmă sunt adevărate monumente ale culturii. Sigur că, întemeindu-ne pe teoria valorilor, ar fi normal să le acordăm întâietatea. Dar în vremurile noastre, cine mai ține cont de ierarhia valorilor?! Zi cuiva că valorile morale sunt superioare celor materiale, economice sau financiare și îți va spune că trăiești pe altă planetă! Să luăm, la întâmplare, jurământul. Ce era el în Evul Mediu, ca valoare morală transcendentă și ce a ajuns să fie astăzi, cel puțin pe tărâmul angajării unor răspunderi solemne în respectarea, cu onoare, a unor precepte, valori sau principii esențiale pentru anumite funcții în stat!

„Onoarea, spunea Beccaria cu mai bine de două veacuri în urmă, este o condiție de care mulți oameni leagă propria lor existență (…). Reputația a făcut ca aparența de virtute să fie mai respectată decât virtutea însăși (…) căci stima oamenilor a devenit nu numai folositoare, ci chiar necesară pentru cel ce ține să nu cadă sub nivelul comun”[1]. În dueluri, pentru apărarea onoarei lor, unii și-au pierdut chiar viața[2].

Desigur, în vremurile noastre, genul de jurământ la care mă refeream, nu și-a pierdut integral substanța, rămânând întemeiat pe certele valori morale, care îi justifică, totuși, menținerea, chiar și în unele Constituții aflate în vigoare, între care cea a României. Dar sancțiunea morală, oprobiul, fie el și general, nu poate avea aceeași forță ca sancțiunea juridică, cu toate consecințele ei.

Revenind la chestiunea dăinuirii, există totuși zone în care valoarea ei ar putea fi socotită de necontestat. Este categoria atotcuprinzătoare a normelor juridice. Desigur, nu toate. Dreptul face parte din constantele conviețuirii civilizate, căci altfel, relațiile umane normale nu ar fi cu putință – iar modificări și adaptări ale conținutului lor se impun, deseori, cu necesitate.

Dar o permanență, o dăinuire de înaltă prețuire, care s-a impus și rezistă de secole, aruncându-și lumina binefăcătoare asupra acestor relații există și influențează și astăzi, ca și în trecut, viața oamenilor.

Această nestemată valoare juridică este dreptul roman. El a străbătut veacurile, păstrându-și intact un loc privilegiat, care a permis și armonizat raporturile dintre indivizi, nepărăsindu-și și confirmându-și majestuozitatea menirii: JUS EST ARS BONNI ET AEQUI!

Gândiți-vă, spre pildă, la contracte. Ce ar fi în lumea de astăzi vânzarea, împrumutul, închirierea, mandatul sau, pe alt palier, conceptul de despăgubire și, în general, cel al răspunderii pentru o serie de acte sau fapte umane, ori filiația, succesiunile (și enumerarea poate căpăta ușor pecetea abundenței), fără dreptul roman.

Deși e atât de vechi, el rămâne încă plin de actualitate. Greu de întrevăzut, necum de înlocuit cu altceva, la fel de valoros și de remanent. Sigur că vremurile cele noi i-au mai adăugat, pe ici, pe colo, completări sau ajustări. Dar întreaga sa osatură, principiile și valorile pe care le promovează, au rămas neschimbate. Nu văd cine și cum i-ar putea nega dăinuirea.

Într-o lucrare, relativ recentă, cineva[3] se întreba și încerca să dea răspunsul într-o dezbatere asupra conceptului însuși de Occident, desprinzându-i o serie de caracteristici și elemente componente de bază, între care, la loc de cinste figurează chiar dreptul roman. Pornind de la un loc comun, conform căruia „dreptul civil, care constituie, până în zilele noastre, soclul pe care s-au înălțat toate sistemele de drept occidental modern”, autorul ajunge la concluzia, aparent surprinzătoare, că dreptul privat roman, diferențiind „eul” de colectivitate, capătă o dimensiune morală neașteptată prin faptul că astfel „romanii au inventat persoana umană individuală, liberă (…), cu un destin absolut propriu, ireductibil la niciun alt destin – un ego[4]. Din acest motiv dreptul roman apare ca sursă a umanismului occidental.”, Cicero fiind acela care a aplicat ființei umane cuvântul general persona[5]. În consecință, subliniază autorul: „Nu există umanism fără dreptul privat și ocrotirea juridică a proprietății. Romei îi datorăm progresul pe care l-a făcut dreptul, determinând, în definitiv, omenirea, să iasă din tribalism”[6].

Cât de mâhniți ar trebui să fim, cei puțini, care îi prețuim însemnătatea, pentru faptul că, din nefericire, nu cunoaștem monumentala operă a lui Rudolf von Jhering, apărută spre finele secolului XIX, dedicată spiritului vechiului drept roman. Și mai puțini știu că pe băncile Facultății de Drept din Viena, îi audiau adeseori cursurile, Mihai Eminescu și Simion Bărnuțiu[7].

Ceea ce resimt (modest și respectuos) ca un reproș pe care l-aș adresa iluștrilor noștri dascăli, e faptul că nu ne-au prezentat marile principii ale dreptului roman, în devenirea lor continuă, legându-le astfel direct de instituțiile similare de astăzi, spre a evidenția actualitatea lor, ca una din virtuțile cele mai de seamă ale minții omenești.

Oceanul nesfârșit al locuțiunilor latinești e și el prezent, nu numai în limbajul tehnic – ce cuvânt nepotrivit! – al oamenilor de lege, ci chiar în viața de zi cu zi a indivizilor. „Dura lex sed lex” sau „Honeste vivere”, trivializat de personaje caragialești.

Mie mi-a plăcut, printre altele, o zicere, căreia i-aș spune fundamentală, a practicii avocațiale: „Do mihi factum dabo tibi jus!”. Un adevărat frontispiciu de înalt profesionalism.

Ar mai fi multe de adăugat despre îmbinarea dreptului roman cu tradiția și, de aici, soliditatea simbiozei dintre acești piloni ai valorilor societății umane: dreptul și respectul de-a lungul vremii, a spiritului de ordine în relațiile interumane. O „dăinuire” vie, cu valoare de simbol, pe nedrept uitată astăzi…


[1] Beccaria – Despre infracțiuni și pedepse, București, Ed. Științifică, 1965, pag. 68.
[2] George Em. Lahovari, reputat ziarist cu activități și în plan diplomatic, în confruntarea avută cu Nicolae Filipescu, urmare unei polemici, la 29 noiembrie 1897
[3] Philippe Nemo – Ce este Occidentul, Chișinău, Ed. Cartier, 2008.
[4] Op. cit., pag. 26.
[5] Idem, pag. 29.
[6] Idem, pag. 31.
[7] Rudolf von Ihering – Lupta pentru drept, Iași, 1930, pag. 62-63 – nota traducătorului Constantin Turtureanu.


Prof. univ. dr. Florin Bucur Vasilescu