Autori: av. prof. univ. dr. Dan Lupașcu, av. drd. Mihai Mareș
I. Considerații introductive
Extrădarea poate fi definită ca fiind un act juridic bilateral prin care un stat, pe al cărui teritoriu s-a refugiat o persoană care a săvârșit o infracțiune sau care a fost condamnată pe teritoriul altui stat, o predă, la cererea acestui din urmă stat, în vederea urmăririi penale, judecării ori punerii în executare a pedepsei la care a fost condamnată.
Rolul extrădării este de a evita sustragerea infractorilor de la urmărirea penală, judecată ori de la executarea unor pedepse prin părăsirea teritoriului statului unde au comis infracțiunea sau unde au fost condamnați.
Prin finalitatea ei, extrădarea reprezintă un act de asistență juridică pe care statele și-o acordă reciproc, în vederea combaterii criminalității.[1]
În raport de rolul statelor implicate în această procedură, extrădarea poate fi activă sau pasivă. Activă este când se solicită extrădarea și pasivă, când se acordă extrădarea.
De asemenea, extrădarea poate fi voluntară sau forțată, în funcție de poziția persoanei a cărei extrădare se cere. Astfel, extrădarea este voluntară atunci când persoana solicitată este de acord cu extrădarea și este forțată când decizia de extrădare este luată în pofida împotrivirii persoanei extrădate.
În România, potrivit art. 14 alin. (1) Cod penal, extrădarea poate fi acordată sau solicitată în temeiul unui tratat internațional la care statul român este parte ori pe bază de reciprocitate, în condițiile legii.
Procedura și condițiile extrădării sunt reglementate prin Legea nr. 302/2004 privind cooperarea internațională judiciară în materie penală, republicată[2], cu modificările și completările ulterioare.
II. Importanța cooperării judiciare internaționale în materie penală
Societatea, în ansamblul ei, a cunoscut, începând cu secolul trecut, o dezvoltare nemaiîntâlnită în istoria omenirii. Această evoluție a fost posibilă și ca urmare a relațiilor internaționale care s-au stabilit între state pe parcursul timpului.[3]
Dezvoltarea societății umane a dus, în mod inevitabil, și la o creștere fără precedent a criminalității internaționale. Astfel, a apărut nevoia de cooperarea între state pentru predarea sau primirea persoanelor care au săvârșit infracțiuni pe teritoriul unui stat, iar ulterior se refugiază în alt stat, în scopul evitării consecințelor faptelor lor.
Datorită acestei necesități de cooperare între state au apărut treptat mecanisme create cu scopul de apăra ordinea de drept din societate. Unul dintre aceste mecanisme îl reprezintă și extrădarea.
Cooperarea judiciară internațională a fost posibilă doar cu respectarea principiului independenței și suveranității statelor și, în mod implicit, a dreptului lor intern. De asemenea, un alt element principal care a stat la baza apariției și dezvoltării ulterioare a cooperării internaționale l-a constituit încrederea reciprocă a statelor într-un cadru instituțional bine reglementat.[4]
III. Procedura extrădării pasive
1. Condițiile extrădării pasive
Pentru ca o persoană, aflată pe teritoriul României, să fie remisă în statul care solicită extrădarea în vederea urmăririi penale, judecării sau executării unei pedepse este necesară îndeplinirea anumitor condiții, pe care le regăsim în Legea nr. 302/2004 și care vor fi prezentate în cele ce urmează:
a. Condiții cu privire la persoana solicitată
Potrivit art. 18 din Legea nr. 302/2004, pot fi supuse extrădării persoanele aflate pe teritoriul României care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni sau sunt căutate în vederea executării unei măsuri de siguranță, a unei pedepse sau a unei alte hotărâri a instanței penale în statul solicitant.
Cetățenii români nu pot fi extrădați decât în situația în care sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 20 din Legea nr. 302/2004.
Regimul juridic este diferit în funcție de convenția – multilaterală sau bilaterală – în baza căreia se solicită extrădarea.
În cazul solicitării extrădării în baza unei convenții multilaterale, extrădarea se poate face, doar sub rezerva reciprocității și doar în situația în care este îndeplinită cel puțin una din următoarele condiții: a) persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii de extrădare; b) persoana extrădabilă are și cetățenia statului solicitant; c) persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene.
Referitor la această din urmă cerință, semnalăm că, de regulă, se recurge la procedura mandatului european de arestare.
România este semnatară a mai multor convenții multilaterale de asistență judiciară în materie penală[5], însă cea mai importantă în materia extrădării și cea care se referă exclusiv la această instituție, este Convenția europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, cu protocoalele sale adiționale, din 15 octombrie 1975 și 17 martie 1978.
În situația în care solicitarea este făcută în baza unei convenții bilaterale[6], cetățenii români pot fi extrădați în condiții de reciprocitate.
După cum putem observa, în cazul convențiilor multilaterale, legiuitorul a considerat că este necesară impunerea unor condiții suplimentare, pe lângă reciprocitate, pentru acordarea extrădării, având menirea de a acorda o protecție sporită cetățenilor români. Acest lucru este explicabil deoarece, chiar dacă în cazul acestor convenții statele împărtășesc anumite principii comune, nu este exclusă însă existența unor diferențe semnificative sub aspectul standardelor aplicabile între ele.[7]
În schimb, convențiile bilaterale oferă avantajul de a putea stabili pentru fiecare caz în parte dacă și în ce condiții un stat își extrădează proprii cetățeni. Astfel, în lege este prevăzută doar condiția reciprocității, urmând să se stabilească eventualele condiții suplimentare.
Pe lângă cetățenii români, care pot fi extrădați doar în condițiile anterior prezentate, legea mai exceptează de la extrădare o serie de persoane. Astfel, sunt exceptați solicitanții de azil, beneficiarii statutului de refugiat sau ai protecției subsidiare în România, în cazurile în care dacă extrădarea ar avea loc în țara de origine sau în orice alt stat viața ori libertatea acestora ar fi pusă în pericol sau în care ar fi supuși la tortură, tratamente inumane și degradante. Așadar, legea oferă protecție oricărei persoane care ar urma să fie supusă unor persecuții, acțiuni care contravin respectului datorat ființei umane și drepturilor ei inerente.
Totodată, legea oferă protecție, în cazul unei cereri de extrădare, persoanelor străine care se bucură în România de imunitate de jurisdicție. Cu toate acestea, imunitatea de jurisdicție nu poate fi opusă statului care a conferit-o.
O altă categorie de persoane exceptate de la extrădare o constituie persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca suspecți, persoane vătămate, părți, martori sau experți ori interpreți în fața unei autorități judiciare române solicitante, în limitele imunităților conferite prin convenția internațională. Rolul acestei reglementări este de a asigura buna desfășurare a procedurii judiciare în fața autorităților române.
Legea prevede și un motiv de refuz opțional sau de amânare a extrădării, în situația în care predarea celui extrădat ar fi susceptibilă să aibă consecințe deosebit de grave pentru el, în special din cauza vârstei sau stării sale de sănătate.
b) Condiții cu privire la faptă
Din această perspectivă, o primă condiție o reprezintă dubla incriminare. Astfel, potrivit alin. (1) al art. 24 din Legea nr. 302/2004, extrădarea este posibilă doar în situația în care fapta săvârșită este incriminată în legile ambelor state care participă la extrădare.
Regula dublei incriminări reprezintă expresia principiului legalității în materie de extrădare. La baza acesteia se află concepția conform căreia, dacă fapta nu este incriminată în statul solicitat, nu se poate acorda extrădarea, întrucât dacă persoana în cauză ar fi săvârșit aceeași faptă pe teritoriul statului solicitat nu ar fi fost pedepsită, astfel, dacă extrădarea ar fi acordată, această situație ar contraveni principiului legalității.[8]
Totuși, alineatul (2) al aceluiași articol prevede o derogare de la condiția dublei incriminări. Astfel este posibilă acordarea extrădării și dacă fapta comisă nu este prevăzută de legea română, în situația în care pentru această faptă a fost exclusă cerința dublei incriminări printr-o convenție internațională la care România este parte.
Este important de precizat că prin convenții internaționale sau prin declarații de reciprocitate, statele pot aduce precizări suplimentare în materie de extrădare.
Potrivit alin. (3) al art. 24 din Legea nr. 302/2004, existența unor diferențe în ceea ce privește calificarea juridică sau denumirea unei infracțiuni din legile celor două state nu prezintă relevanță dacă prin convenție internațională sau, în lipsa acesteia, prin declarație de reciprocitate nu se prevede altfel.
În cazul infracțiunilor fiscale, potrivit art. 25 al Legii nr. 302/2004, extrădarea va fi acordată potrivit dispozițiilor înțelegerii internaționale aplicabile, pentru fapte cărora le corespund, conform legii statului român, infracțiuni de aceeași natură.
În al doilea rând, este necesar ca fapta săvârșită să nu constituie o infracțiune politică sau o infracțiune conexă unei infracțiuni politice. Potrivit art. 21 alin. (1) lit. (e), extrădarea nu poate fi acordată în această situația de către statul solicitat. Caracterul politic al unei infracțiuni va fi apreciat de către statul solicitat.
Calificarea unei infracțiuni ca având caracter politic poate constitui o adevărată provocare în practică, întrucât nu este prevăzută o definiție legală a „infracțiunii de natură politică” ori a „infracțiunii conexe unei infracțiuni politice”. În schimb, în cuprinsul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, se enumeră categoriile de infracțiuni care nu intră în această categorie.
În literatura de specialitate[9], în baza analizei evoluției jurisprudențiale, se face o distincție între infracțiuni politice „pure” (de exemplu, trădarea, spionajul etc.) și infracțiuni politice „relative” (care îmbină elemente politice și elemente penale).
Observăm, totodată, că în conformitate cu unul dintre tratatele bilaterale de extrădare, respectiv Tratatul de extrădare dintre România și Statele Unite ale Americii, semnat la București la 10 septembrie 2007, ratificat de România prin Legea nr. 111/2008, se introduce o nuanță, respectiv: „Fără a aduce atingere dispozițiilor alin. (2) [text ce enumeră infracțiunile care, potrivit tratatului, nu sunt considerate infracțiuni politice – n.n.], extrădarea nu va fi acordată dacă autoritatea competentă a statului solicitat apreciază că cererea este motivată politic” (s.n.) [art. 4 alin. (4)]. Prin urmare, apelând la o interpretare literală, s-ar putea argumenta că nu numai caracterul politic al infracțiunii, ci al înseși cererii de extrădare – deci, indiferent de natura infracțiunii ce face obiectul cererii – ar putea fi luat în considerare pentru refuzul extrădării în temeiul acestui motiv.
De asemenea, o altă condiție este ca infracțiunea săvârșită să nu fie o infracțiune militară care nu constituie infracțiune de drept comun. Art. 21 alin. (1) lit. (f) din Legea nr. 302/2004 prevede o interdicție în ceea ce privește extrădarea în această situație.
Ultima condiție cu privire la faptă impusă de Legea nr. 302/2004 o constituie gravitatea acesteia. Având în vedere faptul că extrădarea presupune de cele mai multe ori o procedură complicată și susceptibilă să aducă atingere unor drepturi și libertăți fundamentale ale persoanei, este normal ca declanșarea ei să se producă doar în cazul unor infracțiuni sau pedepse de o anumită gravitate.[10] Astfel potrivit art. 26 din Legea nr. 302/2004, extrădarea poate fi acordată de România, în vederea urmăririi penale sau judecății, doar pentru fapte a căror săvârșire atrage potrivit legislație statului solicitant și legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin un an, iar în vederea executării unei pedepse, numai dacă aceasta este de cel puțin 4 luni.
c) Condiții procedurale
Potrivit alin. (1) al art. 22 din Legea nr. 302/2004, extrădarea poate fi refuzată atunci când fapta săvârșită și care a motivat cererea, face obiectul unui proces penal în curs sau atunci când această faptă poate face obiectul unui proces penal în România. Acesta reprezintă un motiv opțional de refuz, ceea ce înseamnă că autoritățile române pot acorda extrădarea chiar dacă infracțiunea ar intra sub incidența legii din România sau chiar dacă fapta face deja obiectul unui proces penal în curs în țara noastră.
O interdicție de acordare a extrădării o regăsim și în art. 30 din Legea nr. 302/2004. Astfel, extrădarea nu va fi acordată în cazul în care atât potrivit legislației române cât și legislației statului solicitant, acțiunea penală poate fi angajată doar la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această persoană se opune extrădării.
De asemenea, în aplicarea regulii non bis in idem, prevăzute în art. 8 din Legea nr. 302/2004, extrădarea nu poate fi acordată în cazul în care persoana solicitată a fost definitiv judecată pentru aceeași faptă în România sau într-un alt stat și prin hotărâre definitivă s-a pronunțat achitarea sau încetarea procesului penal. Extrădarea va fi refuzată și în situația în care persoana solicitată a fost condamnată printr-o hotărâre definitivă, iar pedeapsa aplicată a fost executată sau a făcut obiectul unei grațieri ori amnistii, în totalitatea ei ori asupra părții neexecutate sau dacă s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei și a expirat termenul prevăzut la art. 82 alin. (3) Cod penal, respectiv termenul de supraveghere prevăzut la art. 84 Cod penal, fără a interveni revocarea sau anularea acestora.
În alin. (3) al art. 8 din Legea nr. 302/2004 se prevede că dispozițiile de principiu anterior enunțate „nu se aplică în cazul în care un tratat internaţional la care România este parte conţine dispoziţii mai favorabile sub aspectul principiului non bis in idem” (s.n.). Din această perspectivă, apreciem că înțelegerea principiului non bis in idem conform standardelor europene de protecție a drepturilor omului depășește sensul tradițional al autorității de lucru judecat consacrat în legislația română[11]. Astfel, acesta trebuie să fie interpretat prin prisma art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului și art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și, respectiv, a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Așa fiind, astfel cum prevede art. 52 alin. (2) din Cartă, drepturile din cuprinsul acestui instrument ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană a drepturilor omului au același înțeles și aceeași întindere precum cele prevăzute în Convenția menționată, dreptul unional putând conferi, în schimb, o protecție mai largă.
În acest context, precizăm că instanța de la Strasbourg face trimitere la noțiunea autonomă de acuzație în materie penală, din art. 6 și 7 din aceeași Convenție[12].
Alte cerințe ale legii sunt să nu fi intervenit prescripția răspunderii penale, fie în România, fie în statul solicitat (art. 33 din Legea nr. 302/2004), să nu fi intervenit amnistia în România, dacă statul român avea competență să urmărească această infracțiune, potrivit propriei sale legi (art. 34 din Legea nr. 302/2004) sau să nu fi intervenit grațierea în statul solicitant, chiar dacă celelalte condiții ale extrădării sunt îndeplinite (art. 35 Legea nr. 302/2004).
În situația în care un stat retrage cerere de extrădare, autoritățile din statul solicitant nu vor acorda extrădarea.[13]
d) Garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului
Art. 21 al Legii nr. 302/2004 impune o serie de motive în cazul cărora extrădarea nu va fi acordată, printre care și unele având rolul de a oferi protecție persoanei solicitate în situația în care există posibilitatea încălcării unor drepturi sau libertăți fundamentale ale persoanei. Acestea sunt: situația în care nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil; existența unor motive serioase care să ducă la concluzia că extrădarea este solicitată în scopul umăririi sau pedepsirii unei persoane pe motive de rasă, religie, sex, naționalitate, limbă, opinii politice sau ideologice ori de apartenență la un anumit grup social; dacă situația persoanei riscă să se agraveze din unul din motivele enunțate anterior; cererea este formulată într-o cauză aflată pe rolul unor tribunale extraordinare altele decât cele constituite prin intrumente internaționale pertinente, sau în vederea executării unei pedepse aplicate de un asemenea tribunal.
2. Cererea de extrădare, concursul de cereri și competența de soluționare
Potrivit art. 36 din Legea nr. 302/2004, cererea de extrădare va fi formulată în scris de autoritatea competentă a statului solicitant și va fi adresată Ministerului Justiției. Dacă cererea se adresează pe cale diplomatică, ea se transmite Ministerului Justiției. Prin înțelegere directă între statul solicitant și statul român solicitat poate fi convenită o altă modalitate de solicitare.
Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, îndeplineşte, cu precădere, următoarele activităţi: a) primirea cererii de extrădare; b) examinarea cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia din punctul de vedere al regularităţii internaţionale; c) transmiterea cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia procurorului general competent; d) restituirea motivată a cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia, în cazurile în care nu îndeplinește condițiile cerute de lege; e) punerea în executare, în colaborare cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, a hotărârii definitive prin care s-a dispus extrădarea; f) comunicarea către autoritatea centrală a statului solicitant a soluţiei date cererii de extrădare sau a cererii de arestare provizorie în vederea extrădării, pronunţată de autoritatea judiciară competentă.
Atribuțiile conferite Ministerului Justiției prin lege nu afectează caracterul jurisdicțional al procedurii extrădării în România. Aceste atribuții sunt stabilite în conformitate cu obligațiile asumate prin tratatele la care România este parte și derivă din faptul că extrădarea este plasată în planul dreptului internațional public și din faptul că încheierea și negocierea tratatelor revine puterii executive, care este cea care gestionează și relațiile internaționale ale statului.[14]
Trebuie menționat că, în mod evident, Ministerul Justiției nu are rol decizional în materie de extrădare, deoarece un asemenea rol ar fi contrar legii fundamentale.[15]
Același articol 36 prevede că, în funcție de faza procesului penal, alături de cererea de extrădare trebuie să fie transmise: hotărârea de condamnare definitivă, cu mențiunea rămânerii definitive; deciziile pronunțate ca urmare a exercitării căilor de atac; mandatul de arestare preventivă; rechizitoriul; alte acte având putere egală. Toate aceste acte pot fi depuse fie în original, fie în copie autentică. În plus, mai sunt necesare: o expunere a faptelor pentru care se cere extrădarea, data și locul săvârșirii lor, calificarea lor juridică și referirile la dispozițiile legale care le sunt aplicabile, care vor fi indicate în modul cel mai exact posibil; o copie a dispozițiilor legale aplicabile sau, dacă aceasta nu este cu putință, o declarație asupra dreptului aplicabil, precum și semnalmentele cele mai precise ale persoanei extrădabile și orice alte informații de natură să determine identitatea și naționalitatea acesteia; date privind durata pedepsei neexecutate, în cazul cererii de extrădare a unei persoane condamnate care a executat numai o parte din pedeapsă.
Caracterul conform al cererii de extrădare și documentației aferente este indispensabil soluționării cauzei, întrucât, de exemplu, o eventuală expunere defectuoasă a faptelor nu este aptă de a releva cu precizie corespondența cu legislația românească, iar lacunele cu privire la elemente precum data și locul comiterii presupuselor fapte împiedică analiza celorlalte condiții privind acordarea extrădării, cum ar fi prescripția, infracțiunea comisă într-un stat terț etc.
În măsura în care faptele indicate de statul solicitant implică și jurisdicția unui stat terț, pot fi incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 302/2004, potrivit cărora, în această situație, „extrădarea poate fi acordată atunci când legea română conferă competenţa de urmărire şi judecată autorităţilor judiciare române pentru infracţiuni de acelaşi fel, săvârşite în afara teritoriului statului român sau atunci când statul solicitant face dovada că statul terţ pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea nu va cere extrădarea pentru fapta respectivă”.
În acest sens, încă în perioada incipientă a aplicării cadrului normativ român în materie, instanța supremă arăta că „(…) este legală hotărârea prin care curtea de apel a respins cererea de extrădare, atunci când autoritățile statului solicitant nu au transmis originalul sau copia rechizitoriului ori a altor acte având putere legală, iar din actele transmise în sprijinul cererii de extrădare, nu rezultă data și locul săvârșirii faptelor, calificarea juridică a acestora, precum și dispozițiile legale aplicabile, neexistând nici declarația asupra dreptului aplicabil”[16].
În ceea ce privește momentul sesizării cu o cerere de extrădare a autorităților române, considerăm că este important ca persoana a cărei extrădare este solicitată, să se afle pe teritoriul României. Aceasta este, în opinia noastră, o condiție esențială care determină competența autorităților române și care reiese din dispozițiile art. 18 din Legea nr. 302/2004, unde se prevede că pot fi extrădate din România, la cererea unui stat străin „persoanele aflate pe teritoriul său”. De asemenea, art. 44 alin. (6), care se referă la cererea de arestare provizorie în regim de urgență, face vorbire despre existența datelor „că persoana urmărită internațional se află în România.”
Din coroborarea dispozițiilor mai sus menționate, rezultă că sunt competente autoritățile române asupra unei cereri de extrădare, respectiv de arestare provizorie în vederea extrădării, doar dacă la data sesizării acestora persoana extrădabilă se află pe teritoriul României.
Această aserțiune este susținută și de art. 40 din aceeași lege, care atribuie competență procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei circumscripție a fost localizată persoana extrădabilă. Dacă nu se cunoaște locul din România unde se află persoana extrădabilă, este competent procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.
Considerăm că este irelevant faptul că, după sesizare, persoana extrădabilă ajunge pe teritoriul statului solicitat; și în această situație cererea va fi lipsită de efecte, deoarece autoritățile române nu sunt competente.
Procedura judiciară și competența de soluționare a unei cereri de extrădare este prevăzută de art. 42 din Legea nr. 302/2004. Astfel, competența de soluționare a cererilor de extrădare revine curții de apel în a cărei circumscripție a fost localizată persoana extrădabilă și a parchetului de pe lângă aceasta. În situația în care statul solicitant cere extrădarea a două sau mai multe persoane în același timp, localizate în circumscripțiile unor curți de apel diferite, competența de soluționare a cererilor revine Curții de Apel București.
Potrivit alin. (2) al art. 42 din Legea nr. 302/2004, cererea de arestare provizorie în vederea extrădării și cerere de extrădare se soluționează de un complet format dintr-un judecător al secției penale a curții de apel competente.
Opinăm că acest din urmă judecător trebuie să fie unul de fond și nu de drepturi și libertăți, cum s-a mai întâlnit în practica judiciară din România.[17] În caz contrar, ar deveni aplicabilă sacțiunea nulității absolute a hotărârilor pronunțate.
Faptul că această competență de soluționare a cererilor privitoare la extrădare nu poate reveni judecătorului de drepturi și libertăți rezultă atât din dispozițiile Codului de procedură penală, cât și din cele ale Legii nr. 302/2004.
Astfel, competența judecătorului de drepturi și libertăți este stabilită de art. 53 Cod de procedură penală, text de lege care cuprinde următoarele:
„Judecătorul de drepturi și libertăți este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia, soluționează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau orice alte sesizări privind: a) măsurile preventive; b) măsurile asigurătorii; c) măsurile de siguranță cu caracter provizoriu; d) actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege; e) încuviințarea perchezițiilor, a folosirii metodelor și tehnicilor special de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii; f) procedura audierii anticipate; g) alte situații expres prevăzute de lege” (s.n.).
Reglementând separarea funcțiilor judiciare, art. 3 Cod procedură penală conferă judecătorului de drepturi și libertăți „funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală” [alin. 1 lit. b)]. De asemenea, alin. 5 din același articol prevede că: „Asupra actelor și măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuții în acest sens, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.”
Din cele ce precedă rezultă clar că atribuțiile judecătorului de drepturi și libertăți se circumscriu fazei de urmărire penală, care este o componentă a procesului penal. Mai exact, a procesului penal ce se desfășoară pe teritoriul României, în virtutea principiului teritorialității legii procesual penale, consacrat de art. 13 alin. (2) Cod procedură penală.
Pe de altă, art. 42 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 stabilește următoarele: „Cererea de arestare provizorie în vederea extrădării și cererea de extrădare se soluționează de un complet format dintr-un judecător al secției penale a curții de apel competente’’. Subliniem că textul de lege reprodus mai sus face vorbire despre „un judecător“ și nu „un judecător de drepturi și libertăți”.
Art. 43 alin. (3) din aceeași lege prevede că: „Arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune (…) de același complet învestit cu soluționarea cererii de extrădare”.
Așadar, mai întâi trebuie stabilit completul învestit cu extrădarea (cererea principală) acest complet fiind competent să soluționeze și cererea accesorie (arestarea provizorie).
Evident că soluționarea cererii de extrădare presupune exercitarea funcției de judecată, care, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, este separată de funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, pe care o exercită judecătorul de drepturi și libertăți. Mai mult, aceste funcții sunt incompatibile, conform art. 3 alin. (3) din același cod.
După cum am arătat mai sus, funcția de dispoziție exercitată de judecătorul de drepturi și libertăți se raportează strict la faza de urmărire penală. Or, în cazul extrădării suntem în prezența unei proceduri speciale, derulate de autoritatea română separat de procesul penal din statul solicitant, proces care poate avea o structură diferită.
Sub aspectul calificării juridice, suntem de părere că este vorba despre o competență funcțională, care este o formă a competenței materiale.
Ca specie a competenței materiale, competenţa funcţională desemnează categoriile de activităţi pe care le desfăşoară fiecare organ judiciar în cadrul competenţei sale de ordin general.
Având în vedere toate acestea și faptul că dispozițiile procedurale care reglementează competența funcțională sunt norme imperative, încălcarea acestora atrage după sine sancțiunea nulității. Față de împrejurarea că art. 281 alin. (1) lit. b) Cod procedură penală limitează incidența sancțiunii nulității absolute doar la ipoteza în care „judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente”, concluzia ce se desprinde este aceea a intervenției, de lege lata, a nulității relative, care presupune probarea îndeplinirii cerințelor stabilite de art. 282 din același cod. Drept urmare, persoana arestată provizoriu sau extrădată în baza unei hotărâri pronunțate de un judecător de drepturi și libertăți trebuie să dovedească, printre altele, existența vătămării, adică o veritabilă probatio diabolica, ceea ce înfrânge principiul constituțional al legalității. Este motivul pentru care apreciem că dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) Cod procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care nu sancționează cu nulitatea absolută hotărârile pronunțate de judecătorul de drepturi și libertăți în materia extrădării.
În context, edificatoare este și decizia Curții Constituționale nr. 302, pronunțată în data de 4 mai 2017[18], prin care s-a stabilit că „reglementarea competențelor organelor judiciare reprezintă un element esențial ce decurge din principiul legalității, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Aceasta deoarece o regulă esențială a statului de drept este aceea că atribuțiile/competențele autorităților sunt definite prin lege. Principiul legalității presupune, în principal, că organele judiciare acționează în baza competenței pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispozițiile de drept substanțial, cât și pe cele de drept procedural incidente, inclusiv normele de competență” (parag. 55).
De asemenea, considerăm că în situația în care cererea este soluționată de un judecător de drepturi și libertăți, se va putea aprecia și că va exista o problemă de compunere a completului de judecată, deoarece, în opinia noastră, noțiunea de compunere a completului de judecată nu se limitează doar la aspectele cantitative, ci le vizează și pe cele calitative. Or, sub acest aspect sunt valabile și aici considerentele prezentate anterior la discuția legată de competența funcțională. Consecința este nulitatea absolută a încheierii pronunțate, în temeiul art. 281 alin. (1) lit. a) din același cod.
Mai mult, dacă în mod nelegal, o cerere de extrădare este soluționată de către judecătorul de drepturi și libertăți, se poate presupune că vor fi aplicate regulile prevăzute art. 203 alin (5) Cod de procedură penală, care prevede că „în cursul urmăririi penale și al procedurii de cameră preliminară, cererile, propunerile, plângerile și contestațiile privitoare la măsurile preventive se soluționează în camera de consiliu, prin încheiere motivată, care se pronunță în camera de consiliu”.
Ținând cont de faptul că, potrivit art. 46 alin (1) din Legea nr. 302/2004, „procedura este publică dacă persoana extrădabilă nu se opune (…)”, considerăm că dacă ședința de judecată se desfășoară în camera de consiliu, cum Codul de procedură penală o cere, va fi încălcată o regulă de bază a procesului penal, publicitatea ședinței de judecată, fiind incidente dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. c) Cod de procedură penală, care atrag sancțiunea nulității absolute.
Procedura judiciară va prezenta anumite particularități, în funcție de opțiunea persoanei extrădabile (art. 47 și urm. din Legea nr. 302/2004). Astfel, dacă extrădarea este voluntară, se va desfășura într-o manieră simplificată, iar dacă persoana extrădabilă formulează opoziție la extrădare, se vor putea administra probe în scopul dovedirii că persoana arestată nu este persoana urmărită sau că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru extrădare.
Totodată, potrivit art. 51 din Legea nr. 302/2004, există și posibilitatea solicitării de informații suplimentare de la statul solicitant, în măsura în care informațiile puse la dispoziție sunt considerate insuficiente pentru a permite statului român să pronunțe o hotărâre în baza legii.
În ceea ce privește concursul de cereri, art. 39 din Legea nr. 302/2004 prevede că în situația în care extrădarea este cerută de mai multe state fie pentru aceeași faptă, fie pentru fapte diferite, statul român hotărăște, ținând seama de toate împrejurările și, în special, de gravitatea și de locul săvârșirii infracțiunilor, de data depunerii cererilor respective, de cetățenia persoanei extrădabile, de existența reciprocității de extrădare în raport cu statul român și de posibilitatea extrădării ulterioare către alt stat solicitant.
3. Arestarea provizorie în vederea extrădării
Legea nr. 302/2004 reglementează pentru instituția extrădării pasive în mod distinct[19] atât o procedură judiciară de arestare provizorie în vederea extrădării când cererea de arestare provizorie se formulează odată cu cererea de extrădare (art. 43), cât și o procedură judiciară de arestare provizorie în caz de urgență, când cererea de extrădare este transmisă ulterior cererii de arestare provizorie (art. 44). Cu toate acestea, considerăm, în dezacord cu o soluție din practica judiciară[20], că, în cea de-a doua ipoteză, transmiterea cererii de extrădare nu scindează procedura extrădării pasive pentru a necesita punerea în discuție a luării unei noi măsuri a arestării provizorii în temeiul art. 43 din lege și, respectiv, emiterii unui nou mandat de arestare provizorie.
În ceea ce privește arestarea provizorie de urgență, în art. 44 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 sunt indicate elementele pe care trebuie să le conțină în mod obligatoriu o astfel de cerere, printre care și existenţa unui mandat de arestare sau a oricărui alt document având aceleaşi efecte juridice ori a unei hotărâri judecătoreşti executorii, precum și confirmarea valabilităţii acestui act [lit. c) și d)]. Din textul de lege enunțat rezultă că, cererea de arestare provizorie se grefează în mod obligatoriu pe un act judiciar intern executoriu, care, deși nu se atașează în această etapă cererii, trebuie confirmat sub aspectul valabilității sale, tot așa precum, în mod subsecvent, este obligatorie transmiterea sa odată cu cererea de extrădare. Neîndeplinirea acestor condiții ar trebui să atragă, în primul caz, respingerea cererii de arestare provizorie și, în cel de-al doilea caz, respingerea cererii de extrădare.
De asemenea, potrivit jurisprudenței instanței supreme[21], „instanţele române, soluţionând cererea de extrădare, nu pot examina temeinicia arestării preventive dispuse de autorităţile competente ale statului solicitant, competenţa instanţelor române fiind limitată la verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute în Legea nr. 302/2004 pentru admiterea cererii de extrădare, care nu privesc temeinicia măsurilor dispuse de autorităţile competente ale statului solicitant”.
Conform art. 43 alin. (3) din Legea 302/2004, arestarea provizorie în vederea extrădării poate fi dispusă și prelungită de același complet învestit cu soluționarea cauzei, durata neputând depăși 180 de zile.
Este necesar de subliniat faptul că arestarea provizorie în vedere extrădării nu este o măsură preventivă, în sensul art. 202 și urm. din Codul de procedură penală, ci o măsură specială, ce se integrează în procedura extrădării. Acest din urmă argument este o dovadă în plus a faptului că soluționarea cererii de un judecător de drepturi și libertăți nu ar putea fi justificată în cazul procedurii de extrădare.
Arestarea în vederea extrădării este permisă și de art. 5 lit. f din Conveția Europeană a drepturilor omului, potrivit căruia lipsirea de libertate se poate dispune dacă este vorba de arestarea sau detenția legală a unei persoane împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare sau extrădare. În această situație, privarea de libertate este justificată datorită necesității de a garanta punerea în executare a unei decizii de extrădare, scop care justifică atât detenția anterioară, cât și cea posterioară deciziei de extrădare, până la momentul punerii sale în executare.[22]
Potrivit art. 43 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, în cursul soluționării cererii de extrădare, instanța trebuie să verifice periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, necesitatea menținerii arestării provizorii, putând dispune, după caz, menținerea arestării provizorii sau înlocuirea acesteia cu măsura arestului la domiciliu, controlului judiciar sau pe cauțiune. Înlocuirea se face doar în cazuri bine justificate și doar dacă instanța apreciază că persoana extrădată nu va încerca să se sustragă de la judecarea cererii de extrădare.
Din dispozițiile de mai sus s-ar putea trage concluzia că pe fond poate fi pusă în discuție doar problema înlocuirii măsurii arestului cu celelalte măsuri, însă nu și revocarea acesteia. Însă, posibilitatea revocării măsurii arestării provizorii, chiar dacă nu se indică expressis verbis în cuprinsul prevederilor ce reglementează această măsură din Legea 302/2004, poate fi solicitată în baza art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului și a jurisprudenței C.E.D.O.[23] relevantă în materie. Aceste prevederi devin aplicabile ori de câte ori se identifică o formă de arbitrar[24] în privința privărilor de libertate, iar posibilitatea aplicării directe a textului convențional reiese din întregul mecanism european de protecție a dreptului la libertate, care se bucură de aplicabilitate directă și prioritară în dreptul român.
În concret, textele convenționale care devin incidente în situația solicitării sau dispunerii revocării arestului provizoriu, la instanța de fond, sunt art. 5 parag. 4 din Convenție, raportat la art. 5 parag. 1 lit. f, respectiv arestarea sau detenția legală a unei persoane în vederea extrădării. Parag. 4 al art. 5 din Convenție (așa-numita garanție heabeas corpus[25]) prevede că orice persoană lipsită de libertatea prin arestare sau detenție are dreptul să solicite un control de legalitate asupra detenției sale și dreptul de a fi eliberată, dacă detenția este ilegală.
În ceea ce privește înlocuirea măsurii, pornind de la formularea cuprinsă în art. 43 alin. (5) din lege („Înlocuirea se face doar în cazuri bine justificate și doar dacă instanța apreciază că persoana extrădată nu va încerca să se sustragă de la judecarea cererii de extrădare”), în jurisprudență[26], s-a considerat că, prin excepție de la regula aplicabilă în legea procesual penală română, potrivit căreia măsura arestării preventive are caracter excepțional, în această procedură specială înlocuirea ar avea un caracter subsidiar față de arestare și se justifică prin scopul procedurii extrădării, respectiv asigurarea predării extrădatului în cazul admiterii cererii de extrădare.
Nu putem fi de acord cu acest raționament, întrucât această interpretare tinde la a inversa principiul unanim recunoscut la nivelul sistemului european de protecție a drepturilor fundamentale, potrivit căruia libertatea constituie regula, constatând că, în această materie, libertatea ar constitui-o, de fapt, excepția. Or, în baza art. 11 și art. 20 din Constituția României, standardele C.E.D.O. se impun cu „forță constituțională și supralegislativă”, având „aplicabilitate directă” și prioritară în dreptul român[27], iar acestea nu prevăd vreo derogare de la regula libertății în cazul extrădării. Dimpotrivă, pentru ca, cerința legalității privării de libertate să fie îndeplinită în conformitate cu art. 5 din Convenție, nu este suficientă doar respectarea dreptului intern aplicabil, ci este necesar ca acesta din urmă „să fie conform Convenției, inclusiv principiilor generale pe care aceasta le enunță sau le implică, mai ales acela al preeminenței dreptului, expres menționat în preambulul Convenției”[28].
Încheierea prin care s-a dispus luarea, menținerea, înlocuirea sau încetarea măsurii arestării provizorii în vederea extrădării poate fi atacată separat cu contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Dosarul va fi înaintat instanței ierarhic superioare în termen de 48 de ore, iar contestația se judecă în termen de 5 zile de la înregistrarea cauzei.
Formularea imperativă a dispozițiilor de mai sus nu îngăduie derogări. Cu toate acestea, în practica instanței supreme se consideră, în mod nejustificat, că doar termenul de exercitare a căii de atac este unul de decădere, celelalte două termene fiind de recomandare.
Contestația formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menținerea măsurii arestării provizorii nu este suspensivă de executare.
4. Soluționarea cauzelor și efectele extrădării pasive
După examinarea cererii de extrădare, a materialului probator și a concluziilor prezentate de partea extrădabilă și de procuror, curtea de apel poate, potrivit art. 52 din Legea 302/2004: a) să dispună conexarea dosarelor, în cazul concursului de cereri; b) să dispună amânarea soluționării cererii de extrădare pentru un termen de 2 luni, cu posibilitatea reiterării cererii și acordarea unui ultim termen de încă 2 luni, în cazul necesității de a primi informații suplimentare de la statul solicitant; c) să constate, prin sentință, dacă sunt sau nu întrunite condițiile extrădării.
În ceea ce privește conexarea dosarelor în situația unui concurs de cereri, se observă că aceasta constituie doar o facultate și nu o obligație a instanței de judecată. În lipsa unor criterii legale de apreciere asupra oportunității reunirii, instanța va aprecia in concreto dacă se impune această măsură, în funcție de stadiul procedurii[29] în fiecare dintre dosare sau alte asemenea elemente.
Cu privire la limitele examinării condițiilor de extrădare, semnalăm o decizie relevantă pronunțată de Curtea Constituțională a României, care, fiind sesizată cu o excepție de neconstituționalitate, a arătat că instanța română nu se poate pronunța asupra temeiniciei urmăririi sau condamnării dispuse de autoritatea străină și nici asupra oportunității extrădării, întrucât, în caz contrar, s-ar aduce atingere principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor penale[30].
În situația în care condițiile extrădării nu sunt întrunite, instanța va respinge cererea de extrădare și va dispune punerea în libertate a persoanei extrădabile. Această soluție nu are ca efect înlăturarea răspunderii penale. Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, statul român va fi obligat să procedeze la urmărirea și judecarea persoanei a cărei extrădare a fost refuzată.
În cazul refuzului extrădării unui cetățean român sau a unui refugiat politic, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, la cererea statului solicitant, statul român va fi obligat să supună cauza autorităților sale judiciare competente, astfel încât să se poată exercita urmărirea penală și judecata, dacă este cazul. În acest scop, statul solicitant va transmite gratuit Ministerului Justiției din România dosarele, informațiile și obiectele privind infracțiunea. Statul solicitant va fi informat despre rezultatul cererii sale.
Dacă este refuzată extrădarea unui cetățean străin, suspect, acuzat sau condamnat în alt stat pentru una din infracțiunile prevăzute de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 302/2004[31], sau pentru o altă infracțiune pentru care legea statului solicitant prevede pedeapsa închisorii cu un minim special de cel puțin 5 ani, examinarea propriei competențe și exercitarea, dacă este cazul, a acțiunii penale se fac din oficiu, fără excepție și fără întârziere.
Autoritățile române solicitate hotărăsc în aceleași condiții ca și pentru orice infracțiune cu caracter grav prevăzută și pedepsită de legea română.
Admiterea unei cereri de extrădare are ca efect remiterea persoanei solicitate autorităților din statul solicitant în vederea urmăririi penale, a judecării ori supunerii acesteia la executarea unei pedepse.
Remiterea infractorului se poate face doar cu respectarea art. 74 din Legea nr. 302/2004, care consacră regula specialității în cazul extrădării. Astfel, persoana extrădată nu va putea fi urmărită, judecată, deținută în vederea executării unei pedepse și nici supusă oricărei alte restricții a libertății sale individuale, pentru orice fapte anterioare predării, altele decât cea care a motivat extrădarea. Această regulă a fost concepută inițial ca o garanție împotriva judecării infractorilor pentru infracțiuni politice, însă regula specialității a devenit în zilele noastre un principiu fundamental în materie de extrădare și din acest motiv este consacrată în majoritatea tratatelor bilaterale în materie, precum și în Convenția europeană de extrădare (art. 14) și Convenția interamericană privind extrădarea din 1981 (art. 13).[32]
Regula specialității are ca scop garantarea respectării drepturilor persoanei extrădate, prin respectarea condițiilor în care extrădarea a fost acordată și pentru a împiedica eludarea normelor privind extrădarea, prin judecarea extrădatului și pentru alte infracțiuni sau prin supunerea lui la executarea altor pedepse pentru care nu ar fi fost îndeplinite condițiile extrădării.[33]
Legea nr. 302/2004 prevede și unele excepții de la regula specialității. Astfel, urmărirea, judecarea sau executarea unei pedepse pentru o altă faptă decât cea care a motivat extrădare, este posibilă dacă:
a) statul care a predat-o consimte; În această situație statul solicitant trebuie să înainteze statului român o cerere privind extinderea urmăririi penale. Statul solicitat își va putea da acordul dacă în raport de noua infracțiune ar fi fost admisibilă o cerere de extrădare.[34]
b) persoana extrădată nu a părăsit, în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă, teritoriul statului solicitant, deși avea posibilitatea să o facă (în acest sens, trebuie constatat că persoana în cauză a avut nu doar libertatea de a părăsi teritoriul statului solicitant, ci a și avut posibilitatea efectivă să o facă[35]), ori dacă a revenit în acest stat după ce l-a părăsit.
De asemenea, trebuie precizat faptul că există, potrivit art. 47 din Legea nr. 302/2004, posibilitatea persoanei extrădate de a renunța la aplicarea regulii specialității, doar în condițiile în care își dă acordul pentru a fi extrădată și predată autorităților din statul solicitant.
În ceea ce privește încadrarea juridică dată faptei, trebuie menționat că este posibilă schimbarea acesteia dacă sunt îndeplinite două condiții: a) dacă fapta rămâne cea descrisă în cererea de extrădare; b) dacă noua calificare a infracțiunii ar permite extrădarea.
În privința căii de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii prin care s-a soluționat cererea de extrădare, Legea nr. 302/2004 conține dispoziții contradictorii.
Astfel, în vreme ce art. 42 alin. (2) prevede că hotărârea poate fi atacată cu apel, art. 52 se referă la contestație. Trimiterea pe care o face art. 42 alin. (2) la art. 52 alin. (8) și art. 53 ne îndreptățește să susținem că o atare cale de atac este contestația.
Prin urmare, se va aplica art. 52 alin. (8) din Legea nr. 302/2004, potrivit căruia: hotărârea dată asupra extrădării poate fi atacată cu contestație de procurorul general competent și de persoana extrădabilă, în termen de 5 zile de la pronunțare, la Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Procurorul general competent poate depune contestație din oficiu sau la cererea ministrului justiției. Contestația depusă împotriva hotărârii prin care s-a respins o cerere de extrădare este suspensivă de executare, iar cea depusă împotriva hotărârii prin care s-a dispus extrădarea este suspensivă de executare, cu excepția dispozițiilor referitoare la starea de arest provizoriu în vederea extrădării.
Referirea la secția penală a instanței supreme naște întrebarea legitimă: suntem în prezența unei prevederi speciale ce derogă de la dreptul comun, respectiv art. 4251 alin. (3) din Codul de procedură penală, care impune cerința depunerii contestației la „instanța care a pronunțat hotărârea care se atacă “?
Suntem de părere că răspunsul este evident negativ, fie doar din rațiuni ce țin de riscul executării unei hotărâri nedefinitive. În realitate, socotim că este o redactare defectuoasă (și, după cum am arătat mai sus, nu singura), ce nu se abate de la regula instituită de Codul de procedură penală.
Fără să instituie vreo sancțiune, art. 4251 alin. (3) din Codul de procedură penală prevede că o atare contestație „se motivează până la termenul stabilit pentru soluționare”. Din faptul că nu este impusă cerința formei scrise a motivării și se menționează aplicarea corespunzătoare doar a art. 415 Cod procedură penală (care reglementează retragerea apelului), nu și a art. 412 alin. (4) – ce impune indicarea în scris a motivelor de apel – se deduce că este admisibilă și motivarea orală (evident, cu ocazia dezbaterilor).
Art. 53 din Legea nr. 302/2004 prevede că, de îndată după motivarea sentinței, curtea de apel înaintează dosarul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Președintele acestei secții fixează termen cu prioritate, respectând dispoziția privitoare la termenul de cel mult 10 zile stabilit pentru judecarea contestației.
Remarcăm că această atribuție conferită președintelui secției penale de la instanța supremă încalcă principiul repartizării aleatorii a cauzelor, fiind criticabilă sub aspect constituțional din perspectiva imparțialității, câtă vreme alegerea termenului de judecată, în condițiile planificării ședințelor, semnifică practic alegerea completului.
Contestația se judecă în complet format din 3 judecători, fiind prevăzută posibilitatea ca președintele completului să desemneze „pe unul din judecători sau pe un magistrat asistent” să întocmească un raport scris.
Și de această dată textul de lege suferă de imprecizie în sensul că nu orice judecător și orice magistrat asistent va putea fi desemnat pentru întocmirea raportului, ci doar unul dintre cei care constituie completul învestit cu soluționarea contestației.
IV. Concluzii
Putem conchide că utilitatea extrădării, ca un act de reciprocă asistență judiciară internațională[36], este incontestabilă, mai ales în condițiile actuale ale sporirii posibilităților de liberă circulație a persoanelor și, în același timp, exacerbării fenomenului criminalității (în special a formelor infracționale transfrontaliere).
Toate statele aflate pe continentul european și majoritatea statelor lumii au înțeles importanța acestei instituții în lupta împotriva criminalității la nivel mondial, acționând pentru transpunerea în practică a acesteia, prin adoptarea unei legislații corespunzătoare.[37]
Ca exemplu, în România instituția extrădării este prevăzută în Constituție, Codul penal, Legea nr. 302/2004 și O.U.G. nr. 103/2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării poliţieneşti internaţionale, republicată. De asemenea, trebuie precizat că normele juridice interne referitoare la extrădare sunt completate de convențiile și tratatele încheiate cu diferite state și ratificate de România.[38]
Cu ajutorul acestui mecanism, cei care încalcă legea nu se pot ascunde la nesfârșit de consecințele faptelor pe care le-au comis, deplasându-se pe teritoriul altor state. Așadar, se poate spune că și datorită cooperării judiciare internaționale, societatea a devenit în ansamblul ei un loc mai sigur.
Apreciem că instituția extrădării pasive în România – în pofida unor necorelări și imprecizii de redactare – cunoaște, în general, o reglementare eficace și flexibilă, iar în ceea ce privește aplicarea acestor dispoziții de către organele judiciare române, se impune o abordare dialectică a acestora, pentru a asigura echilibrul dintre necesitatea realizării finalității acestei forme de cooperare judiciară cu imperativul respectării drepturilor fundamentale ale persoanei extrădabile.
Deși admitem că procedura extrădării pasive presupune un oarecare grad de formalism, acesta nu trebuie privit ca un scop în sine. Drept urmare, nu există justificare ca unele dintre instanțele naționale să se manifeste în soluționarea cererilor de extrădare formulate de alte state precum instanțe sesizate cu o simplă procedură de exequatur, dispunând arestarea provizorie și extrădarea în mod cvasi-automat, fără o analiză temeinică și fără a argumenta corespunzător aceste măsuri.
Tot astfel, câtă vreme procedura specială a extrădării, în integralitatea sa, presupune exercitarea funcției de judecată, judecătorul de drepturi și libertăți este oprit de dispozițiile art. 3 Cod procedură penală să soluționeze astfel de cereri.
[1] I. Pascu, T. Dima, C. Păun, M. Gorunescu, V. Dobrinoiu, M.A. Hotca, I. Chiș, M. Dobrinoiu, Noul Cod Penal Comentat. Partea generală, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 99.
[2] M. Of. nr. 377/31.05.2011.
[3] Al. Boroi, I. Rusu, Cooperarea judiciară internațională în materie penală, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 1.
[4] Ibidem.
[5] Dintre convențiile multilaterale la care statul român este parte amintim următoare:
1) Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală (Strasbourg, 20.04.1959, ratificată prin Legea nr. 236/1998, publicată în M. Of. nr. 492/21.12.1998)
2) Convenția Europeană privind transferul de proceduri în materie penală (Strasbourg, 15.05.1972, ratificată prin O.G. nr. 90/1999 ratificată prin Legea nr. 35/2000, publicată în M. Of. nr. 158/17.04.2000)
3) Convenția europeană pentru reprimarea terorisumului (Strasbourg, 15.05.2003, ratificată prin Legea nr. 366/2004, publicată în M. Of. nr. 34/4.03.1977)
[6] Convențiile și tratatele bilaterale de extrădare la care România este parte, aplicabile în prezent, sunt, potrivit site-ului Ministerului Justiției (http://www.just.ro/despre/cooperare-judiciara-internationala-in-materie-penala/), următoarele:
1) Algeria – Convenţie de asistenţă juridică în materie civilă, familială şi penală între Republica Socialistă România şi Republica Algeriană Democratică şi Populară, ratificată prin Decretul nr. 418/1979, publicat în B.Of. nr. 97/8.12.1979
2) Australia – Tratat de extrădare între România şi Marea Britanie, Bucureşti, 9 (21) martie 1893
3) Brazilia – Tratatul de extrădare dintre România şi Republica Federativă a Braziliei, semnat la Brazilia în 12 august 2003, ratificat prin Lege nr. 259/2004, publicat în M. Of. nr. 613/7.07.2004
4) Canada – Tratat de extrădare între România şi Marea Britanie, Bucureşti, 9 (21) martie 1893
5) China – Tratatul dintre România şi Republica Populară Chineză privind extrădarea, ratificat prin Legea nr. 118/1998, publicată în M.Of. nr. 222 din 17 iunie 1998
6) Coreea de Nord – Acord între Republica Socialistă România şi Republica Populară Democrată Coreeană cu privire la asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 305/1972, publicat în B. Of. nr. 87/7.08.1972
7) Cuba – Convenţie între Republica Socialistă România şi Republica Cuba privind asistenţa juridică în materie civilă, familială şi penală, ratificată prin Decretul nr. 67/1981, publicat în B.Of. nr. 19/27.03.1981
8) Egipt – Convenţie dintre România şi Republica Arabă Egipt privind asistenţa judiciară în materie penală, transferul condamnaţilor şi extrădarea, ratificat prin Legea nr. 438/2002
9) Maroc – Convenţie între Republica Socialistă România şi Regatul Maroc privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală, ratificat prin Decretul nr. 291/1973, publicat în B. Of. nr. 79/4.06.1973
10) Mongolia – Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Mongolă cu privire la asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 415/1973, publicat în B.Of. nr. 116/31.07.1973
11) Noua Zeelandă – Tratat de extrădare între România şi Marea Britanie, Bucureşti, 9 (21) martie 1893
12) Siria – Convenţie între Republica Socialistă România şi Republica Arabă Siriană privind asistenţa juridică în materie civilă şi penale, ratificat prin Decretul nr. 70/1979, publicat în B. Of. nr. 19/5.03.1979
13) Statele Unite ale Americii – Tratatul de extrădare dintre România şi Statele Unite ale Americii, semnat la Bucureşti la 10 septembrie 2007, ratificat de Romania prin Legea nr. 111 din 15 mai 2008, publicata în Monitorul Oficial al Romaniei nr. 387 din 21 mai 2008
14) Tunisia – Convenţie între Republica Socialistă România şi Republica Tunisiană privind asistenţa juridică în materie civilă şi penale, ratificat prin Decretul nr. 483/1971, publicat în B. Of. nr. 11/29.01.1972
15) Turcia – Convenţia de asistenţă juridică în materie civilă şi penală între Republica Socialistă România şi Republica Turcia, ratificată prin Decretul nr. 347/1970 [potrivit art. 28 alin. 1 din Convenția europeană de extrădare, „prezenta convenţie abrogă, în ceea ce priveşte teritoriile cărora se aplică, acele dispoziţii din tratate, convenţii sau acorduri bilaterale care, între două pãrţi contractante, guverneazã materia extrădării”; or, având în vedere că atât România, cât și Turcia au ratificat Convenția din 1957, aceasta nefiind denunțată de niciunul dintre aceste state – a se vedea lista statelor semnatare și ratificărilor, actualizată în data de 08.10.2017, apreciem că prevederile convenției bilaterale nu mai sunt aplicabile – n.n.]
16) Republica Kazahsan – Tratatul dintre Romania și Republica Kazahstan privind extrădarea, semnat la București la 14 noiembrie 2014. Ratificat prin Legea nr. 348/2015 și publicat în Monitorul Oficial nr. 987 din 30 decembrie 2015.
[7] F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 198.
[8] F. R. Radu, Cooperarea judiciară internațională și europeană în materie penală. Îndrumar pentru practicieni, Ed. Wolters Kluwer, București, 2008, p. 46.
[9] R.A. Cebeci, International Extradition Law and the Political Offense Exception: The Traditional Incidence Test as a Workable Reality, în Loyola of Los Angeles International and Comparative Law Review nr. 629/1988, disponibil online: pp. 636-637
[10] R. Zimmermmann, La cooperation judciaire internationale en matiere penale, Staemplfi Editions, Berna, 1999, pg. 354, apud F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., pg. 195.
[11] M. Mareș, M. Mazilu-Babel, C.E.D.O.. Cauza A. și B. împotriva Norvegiei. Sancțiuni fiscale și penale. Ne bis in idem. Proceduri paralele. Implicații în procesul penal român, în Revista Pandectele române nr. 1/2017, Ed. Wolters Kluwer.
[12] C.A. Timișoara, Secția Penală, decizia nr. 214/R/17.02.2011, ș.a. apud M. Mareș, M. Mazilu-Babel, anterior cit.
[13] Curtea de Apel București, Secția I Penală, sentința nr. 34/02.03.2015.
[14] F.R. Radu, op. cit., pg. 37
[15] Ibidem.
[16] Î.C.C.J., Secția Penală, decizia nr. 6976/09.12.2005, apud I.-C. Morar, M. Zainea, Cooperarea judiciară în materie penală. Culegere de practică judiciară, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 160 și urm.
[17] A se vedea, de exemplu, Curtea de Apel București, Secția a II-a Penală, sentința nr. 321/F/17.12.2014; Curtea de Apel București, Secția I Penală, încheierea din 08.06.2017, nepublicată.
[18] Publicată în M. Of. nr. 566/17.07.2017.
[19] Î.C.C.J., Secția Penală, decizia nr. 1632/16.05.2012.
[20] Curtea de Apel București, Secția I Penală, încheierea din 05.08.2017, nepublicată.
[21] Î.C.C.J., Secția Penală, decizia nr. 274/18.01.2007, în B.J. 2007, pp. 884-885, apud A. Vlășceanu, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală. Jurisprudență, decizii ale Curții Constituționale, hotărâri C.E.D.O., hotărâri C.J.U.E., documente europene, Ed. Hamangiu, București, 2010, p. 23.
[22] M. Macovei, Un guide sur la mise en oeuvre de l’article 5 de la Convetion Européenne des Droits de l’Homme, Ed. Du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 2003, p. 42, apud Radu Chiriță, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii și Explicații, Ediția a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 167.
[23] C.E.D.O., hot. Suso Musa c. Malta din 23 iulie 2013: Potrivit acestei hotărâri, controlul legalității detenției poate fi cerut nu numai în lumina cerințelor dreptului intern, ci și în lumina Convenției, a principiilor generale consacrate în aceasta și a finalității restricțiilor permise de art. 5 parag. 1.
[24] C.E.D.O., hot. Witold Creangă c. România din 23 februarie 2012: Potrivit acestei hotărâri, scopul art. 5 parag. 1 din Convenție, este de a garanta că nimeni nu este privat de libertate în mod arbitrar; Prin aceeași hotărâre Curtea a statuat că noțiunea de „arbitrar” nu se limitează la lipsa conformității cu dreptul intern, astfel încât o lipsire de libertate poate fi legală potrivit legislației interne și totodată arbitrară, deci contrară Convenției.
[25] Consiliul Europei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Guide on Article 5 of the Convention. Right to Liberty and Security, 2014, disponibil online: parag. 188, p. 30.
[26] Curtea de Apel București, Secția I Penală, încheieri din 26.07.2017, 05.08.2017, nepublicate.
[27] C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. I. Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București, 2005, p. 100.
[28] D. Bogdan, Arestarea preventivă și detenția în jurisprudența C.E.D.O., Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 22.
[29] Curtea de Apel București, Secția I Penală, încheierea din 28.09.2017, nepublicată.
[30] C.C.R., decizia nr. 134/20.02.2007, publicată în M.Of. nr. 190/20.03.2007, apud A. Vlășceanu, op.cit., p. 34.
[31] Art. 96 alin. (1) din lege cuprinde o listă de fapte care dau loc la predare în baza unui mandat european de arestare dacă sunt sancţionate de legea statului emitent cu o pedeapsă sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate a cărei durată maximă este de cel puţin 3 ani, fără a fi necesară îndeplinirea condiției dublei incriminări.
[32] D. Poncet, P. Gully-Hart, Le principe de la spécialité en matière d’extradition, în Revue Internationale de droit penal nr. 1-2/1991, pg. 199-201, apud F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 214.
[33] Al. Boroi, I. Rusu, op. cit., p. 157.
[34] F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 214.
[35] Ibidem, p. 215.
[36] Al. Boroi, I. Rusu, op. cit, p. 106.
[37] Ibidem, p. 104.
[38] Ibidem.
Prof. univ. dr. av. Dan Lupașcu
Avocat drd. Mihai Mareș*
MAREȘ / DANILESCU / MAREȘ în asociere cu DAN LUPAȘCU
* Lucrarea este elaborată în perioada de sustenabilitate a proiectului cu titlul „Studii doctorale și postdoctorale Orizont 2020: promovarea interesului național prin excelență, competitivitate și responsabilitate în cercetarea științifică fundamentală și aplicată românească”, număr de identificare contract POSDRU/159/1.5/S/140106. Proiectul este cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013. Investeşte în Oameni!
** Prezentul articol va fi publicat în Revista Pandectele române nr. 5/2017, Ed. Wolters Kluwer, București.
