4,276 citiri

Riscul de dobândă în contractele de credit

Gheorghe PipereaCând dobânzile și celelalte costuri din contractul de credit sunt fixe pe toată perioada contractului, nu există un risc de dobândă. Când, însă, dobânzile sunt variabile, întrucât volumul de plăți la care este ținut debitorul crește în funcție de creșterea nivelului dobânzilor, există un risc de dobândă. În consecință, banca trebuie să îl avertizeze pe consumator asupra acestui risc, în perioada precontractuală, în așa fel încât acesta să își formeze conștient consimțământul de a contracta. Comerciantul care află, după punerea pe piață a unor produse sau servicii, că acestea au devenit periculoase din cauza unor evenimente imprevizibile, trebuie să anunțe de îndată autoritățile și publicul și să ia măsuri grabnice de înlăturare a acelor pericole, în așa fel încât să limiteze sau să neutralizeze din start efectele periculoase asupra vieții, integrității fizice și intereselor economice ale populației (art. 15 din Codul consumului). Imprevizibilitatea unui eveniment nu este o cauză de înlăturare a responsabilității civile, contravenționale sau penală a unui comerciant care vinde produse sau servicii populației. Dimpotrivă, apariția imprevizibilă a unui pericol generat de consumul sau utilizarea produsului său serviciului pus pe piață de comerciant este chiar declanșatorul obligației de avertizare publică asupra pericolelor produsului său serviciului pus pe piață, obligație care îi incumbă comerciantului.

Dacă variația dobânzii ar putea fi în mod rezonabil previzionată pe termen mediu sau lung, consumatorul ar putea alege un contract în care dobânda este variabilă, în detrimentul unui contract cu dobândă fixă, adică și-ar putea asuma un risc de dobândă. Într-o astfel de situație, se presupune că dobânda fixă este, pe termen mediu sau lung, mai mare decât dobânda variabilă. Prudența asimilată dobânzii fixe costă, în timp ce asumarea riscului este „remunerată” cu un cost mai redus al creditului rezultat din aplicarea unei dobânzi care are specificul de a scădea sau a crește în funcție de anumiți factori externi ai contractului. Variabilitatea dobânzii trebuie să fie, însă, dependentă de indici publici, transparenți[1], și nu de voința discreționară a băncii sau de modul în care banca evaluează, unilateral, efectele elementelor extrinseci asupra costurilor contractului (mediul economic, turbulențele de pe piață, evenimentele politico-sociale etc.). Altfel, clauza de dobândă ar avea caracter abuziv, iar contractul ar fi pervertit, prin voința unilaterală a băncii, într-un contract aleatoriu, incongruent cu voința inițială, reală, a părților și prohibit atât de legislația protecției consumatorilor, în sine, cât și de jurisprudență CJUE dată în interpretarea acesteia. În orice caz, riscul de dobândă ar trebui să fie clar explicitat în contract și făcut cunoscut consumatorului în perioada precontractuală, potrivit principiului formalismului informativ, și nu lăsat să se înțeleagă indirect din clauze echivoce sau neclare sau, cu atât mai puțin, lăsat pe seama unor documente (cum ar fi un grafic de rambursare) emise ulterior perfectării contractului.

O problemă delicată ridicată de practica dobânzilor variabile o reprezintă situația în care indicele public, transparent, este el însuși expresia unei manipulări.

În trecutul nu foarte îndepărtat, mai multe bănci cu extensie globală, care aveau calitatea de a emite cotații pentru rata medie de dobândă la care se împrumută între ele băncile pe piața interbancară globală, precum și băncile europene sistemice, care aveau calitatea de a emite cotații de rată medie de dobândă la creditele în euro de pe piața interbancară, au fost acuzate de manipulare, prin menținerea acestei dobânzi interbancare medii la o cotă artificial redusă, fie pentru a stimula un boom al creditării, fie pentru a “coafa” imaginea unor bănci aflate în situații dificile[2].

Libor ar trebui să fie expresia ultimă a stării de sănătate a sistemului financiar global, întrucât băncile care emit cotațiile de dobândă interbancară introduc în sistem cifre reduse ale ratelor de dobândă atunci când au încredere unele în altele, fiind mulțumite cu starea actuală a lucrurilor. În schimb, aceleași entități introduc în sistem cifre mari când nu au încredere unele în altele și în sistemul financiar însuși.

În iunie 2012, Barclays Bank a semnat mai multe acorduri de recunoaștere a vinovăției penale în legătură cu manipularea Libor, deschizând calea unor anchete extinse asupra tuturor băncilor globale care emiteau (și încă emit) cotații pentru stabilirea Libor. Majoritatea băncilor aflate în această situație au procedat la fel – Royal Bank of Scotland (RBS), Union des Banques Suisses (UBS), Duetsche Bank numărându-se printre cele care au acceptat să plătească, în urmarea recunoașterii vinovăției penale, cele mai mari amenzi pentru manipularea cartelară a Libor. Este foarte interesant că unele bănci au inițiat acțiunea de manipulare a Libor nu numai pentru a crea impresia de ieftinătate a creditelor, ci și pentru a camufla printr-o rată joasă a dobânzii gravele probleme financiare ale acelor bănci globale. Așa a fost cazul Barclays Bank, care a reușit să creeze aparența că, oferind credite cu dobânzi reduse, situația sa financiară este sănătoasă. Cu toate acestea, a fost nevoie de intervenția guvernului britanic pentru a salva banca de la faliment, injectând masiv fonduri din bani publici, într-o operațiune de cvasi-naționalizare a băncii, care a fost salvată pe motiv că era prea mare ca să fie lăsată să falimenteze. Același lucru s-a întâmplat și cu RBS, în cazul căreia a apărut și un alt motiv de inițiere a acțiunilor manipulatorii asupra Libor sau de participare la cartelul băncilor manipulatoare – acela că unii traderi ai băncii au profitat personal din manipularea Libor[3].

Pe ansamblu, însă, din manipularea Libor a profitat cartelul băncilor globale emitente de cotații Libor, prejudiciind consumatorii, comunitățile locale, statele, economiile naționale și economia globală, pe ansamblu.

Reacția publicului și a comunităților locale prejudiciate de aceste manipulări ale Libor a fost destul de palidă.

În octombrie 2012, peste 100 de mii de americani, debitori în contracte ipotecare, au formulat o acțiune colectivă de tip class action împotriva unui număr de 12 bănci globale, acțiune în care, în principal, s-a susținut că manipularea Libor a făcut rambursarea creditelor ipotecare mult mai scumpă decât s-ar fi putut aștepta conform contractului și promisiunilor anterioare, deceptive, ale băncilor. Din această operațiune, extinsă la nivel național, băncile pârâte au făcut profituri ilicite și ilegitime de miliarde de dolari[4].

Municipalitatea din Baltimore și alte orașe americane au formulat, în aprilie 2012, o acțiune colectivă de tip class action contra mai multor bănci globale, pe motiv că manipularea Libor a determinat creșterea costului instrumentelor de asigurare a riscurilor de credit (swap pe ratele de dobândă), instrumente pe care emitenții de obligațiuni municipal sunt obligați să le achite pentru a păstra intact ratingul acordat de agenții, rating care contează în stabilirea costului acestui tip de împrumut.

De precizat că întreaga piață a instrumentelor financiare derivate (estimate la mai mult de 350 de trilioane de dolari) se raportează la Libor, astfel că efectele manipulării Libor sunt incomensurabile la nivel global. Se estimează că numai din creșterea costurilor hedging-ului pe dobândă, municipalitățile americane pierduseră, la nivelul anului 2012, mai mult de 6 mld. dolari[5].

Deși unele bănci globale (mai ales cele americane) încă se află în anchete penale, iar cele exemplificate mai sus și-au recunoscut deja vinovăția penală, Libor se calculează în continuare prin același mecanism, cotațiile de dobândă medie interbancară fiind emise de aceleași bănci vinovate și condamnate penal pentru manipularea Libor. Deși frizează absurdul, aceasta este pură realitate. O jurnalistă de la The Guardian, Naomi Wolf, a remarcat că situația face ca întregul sistem financiar să devină o glumă, de vreme ce jucătorii – cheie și gardienii sistemului au știut că există o asemenea manipulare, dar au susținut-o prin tăcere, făcând ca aceeași infractori dovediți (inclusiv prin recunoașterea vinovăției) să continue să emită cotații pentru calcularea Libor, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Explicația dată de Naomi Wolf acestei absurdități este conflictul de interese al celor care lucrează în sistemul autorităților de control și supraveghere și care, conform „reguli” ușii rotative, înainte de a fi înalți funcționari publici în cadrul acestor autorități, sunt lucrători bancari, iar după expirarea perioadei de serviciu “credincios” în cadrul acestor autorități, se întorc în sistemul financiar-bancar, pe poziții mult mai înalte și mult mai bine remunerate, (re)devenind coechipieri cu cei care au furat, fraudat și manipulat, în acest fel acești membrii ai „clubului” devenind persoane de încredere, pe care membrii vechi se pot baza[6].

Însăși politica Băncii Centrale Europene de a cumpăra la costuri extrem de reduse titluri și obligațiuni de stat prin emisiune de bani suplimentari (quantitative easing) este de natură a crea impresia falsă a ieftinătății creditelor, ceea ce a dus deja la consecințe absurde din punct de vedere economic în întreg spațiul Uniunii Europene – dobânzi negative sau foarte apropiate de zero, deflație și creștere economică înghețată. Ulterioara creștere „naturală” a dobânzilor va determina o creștere generalizată a costurilor creditelor aflate în curs de derulare, cu consecința unui nou și grav recul economic, pentru care vor plăti consumatorii, comunității locale și contribuabilii, nu și iresponsabilii creditori vânzători de credite „ieftine”.

Această manipulare a indicilor de dobândă este o practică anticoncurențială, cu puternice implicații penale, dar are și efectul secundar pervers de a afecta consumatorii prin trecerea bruscă de la o dobândă variabilă redusă în raport de dobândă fixă, la o dobândă variabilă mult mai mare decât dobânda fixă, generatoare de volume majorate de plăți lunare și, în final, de supraîndatorare sau ruină. Asemenea riscuri nu pot fi prezumate a fi fost asumate de consumatori. Pentru prejudiciile încercate de consumatori ca urmare a trecerii bruște de la dobânda variabilă redusă (în considerarea căreia consumatorii și-au asumat riscul de dobândă), la una foarte ridicată, se pot formula acțiuni în despăgubire, inclusiv de genul celor colective, în baza OUG nr. 39/2017.

În orice caz, la modul principial, acest preț al banilor, care se creează în raporturile de împrumut pe care le practică fabricanții de bani din nimic (băncile, adică cele care creează banii împrumutați particularilor prin însuși actul juridic al împrumutului), ridică unele probleme de etică a clonării de către alchimiștii finanțelor a realității materiale a prețurilor de la piață, întrucât prețul banilor nu este altceva decât un rezultat al unor calcule și procese de laborator statistic și econometric.

Orice fluctuație a indicilor de dobândă interbancară, inclusiv ROBOR, poate afecta major debitorii, băncile și, în fundal, economia, în ansamblu, motiv pentru care avertizarea asupra riscului de dobândă este esențială.

ROBOR este un indice de variabilitate a dobânzii care se regăsește în toate creditele în lei cu dobânda variabilă acordate de bănci populației sau firmelor. La acest indice se adăugă o marjă fixa sau variabilă[7], comisioane, speze, taxe și asigurări. Totalul acestor costuri înseamnă Dobânda Anuală Efectivă (DAE), pentru creditele de retail fiind esențial ca această DAE să fie clară și neechivocă în contract.

ROBOR stă la baza dobânzii variabile, formulă de dobândă utilizată de bănci în marea majoritate a cazurilor creditelor de retail în lei. Dobânda fixă în aceste contracte este foarte rară. ROBOR se regăsește, mai ales, în dobânda la creditele Prima casă, pentru care Statul romaân are o expunere de 50% din valoarea totală, fiind garantul plății ratelor, în beneficiul băncilor creditoare[8].

ROBOR – Romanian Interbank Offer Bank – este rata medie a dobânzii la care se împrumută între ele băncile pe piața interbancară și care este stabilită de BNR, pe baza cotațiilor emise în fiecare zi de primele 10 bănci din sistem.

Împrumuturile interbancare se pot contracta pe termene foarte scurte (o zi, o săptămână sau o lună) sau scurte (trei luni, 6 luni, un an). De aceea, ROBOR este diferit ca procent în funcție de termenul împrumutului interbancar. Cele mai uzitate sunt cele pe 3 luni sau 6 luni, acestea fiind utilizate în stabilirea cuantumului dobânzilor la creditele de retail sau corporate.

Din cele de mai sus rezultă că ROBOR este un preț mediu, compozit, macroeconomic (complet diferit de prețurile reale, de la piață) al banilor. În mod normal, prețul banilor ar trebui să scadă când oferta de bani crește în raport de cererea de bani care scade sau rămâne stagnantă. Adică, ROBOR ar trebui să scadă în această situație. Prețul banilor ar trebui să crească în cazul în care oferta de bani ar scădea în raport de cererea de bani stagnantă sau în creștere. ROBOR ar trebui să crească în această situație. Dar nu se întâmplă aproape niciodată așa – ROBOR este un indicator macroeconomic pe care BNR îl utilizează ca instrument de politică monetară, ajustându-l în funcție de obiectivele de moment sau pe termen mediu ale acestei politici.

La începutul lunii octombrie 2017, în decurs de o săptămână, ROBOR s-a dublat, după încă două săptămâni ajungând la o valoare triplă – de la 0,7% la 2,1% în doar trei săptămâni.

Creșterea rapidă a ROBOR nu are o logică economică reală, naturală, ci o logică artificială. Este o creștere controlată și regizată[9]. Indicii scenariului de creștere controlată pot fi relativ ușor sesizați, dacă analizăm următoarele trei seturi de date, adăugând un argument de teorie economică behaviorista (comportamentală).

În primul rând, la nivelul lunii octombrie 2017, în depozite bancare erau acumulate sume totalizând cel puțin 65 de mld. euro – cca 40 mld. euro în depozitele populației, cca 15 mld. euro în depozitele firmelor, cca 10 mld. euro în depozitele fondurilor publice de pensii administrate privat (pilonul II). Depozitele bancare pentru aceste sume erau, practic, neremunerate, dobânzile fiind la niveluri pozitive ridicole (cca 0,2% pe an) sau chiar la valori negative[10]. Se întâmplă asta pentru că în piață sunt prea mulți bani, ceea ce îi face mult prea ieftini. De vreme ce băncile au la dispoziție prea multe lichidități, înseamnă că oferta de bani este mult prea mare pentru o cerere în stagnare sau în scădere de creditare. Așadar, ROBOR, pentru acest motiv, nu ar trebui să crească, ci să rămână constant sau chiar să scadă.

În al doilea rând, masa monetară primară, emisă de BNR (masa monetară M1) s-a dublat în 2017 față de 2014. Dacă în ianuarie 2014 masa monetară M1 era de cca 100 mld. lei, în 2017 era de cca 200 mld. BNR a practicat relaxarea cantitativă (quantitative easing), după modelul Băncii Centrale Europene. Banii emiși de stat prin BNR s-au ieftinit, valoarea lor s-a diluat. Cu toate acestea, prin metode pur și simplu alchimice, BNR a reușit să mențină inflația la niveluri nefiresc de reduse, ba chiar la niveluri negative[11]. Așadar, din acest motiv, ROBOR ar trebui să rămână constant sau să scadă, și nu să crească.

În al treilea rând, salariile din sectorul public au crescut și unele taxe și impozite au scăzut, ceea ce înseamnă că în piață sunt mai mulți bani, alocați consumului. Inflația ar fi trebuit, pentru acest motiv, să crească, și nu să scadă, așa cum s-a întâmplat în august (1,2 % față de 1,5% în iulie, scădere care nu pare naturală). Așadar, și din acest motiv, ROBOR ar fi trebuit să scadă și nu să crească vertiginos. Oricum, ROBOR nu este un preț al cărnii, pâinii, cartofului, pantofilor, telefoanelor sau calculatoarelor, care se formează în piață, pe baza legii cererii și ofertei, ci un preț macro, care se formează în laboratoarele autorității de control și supraveghere ale sectorului bancar.

În prima jumătate a anului 2017, anumite voci ale sistemului bancar au început să declare și să argumenteze că perioada dobânzilor scăzute (adică a «festinului» – «festin» de care în principal băncile au beneficiat) s-a terminat, că urmează o creștere a dobânzilor și că o astfel de creștere este un lucru natural. În continuarea acestui mesaj prealabil, în perioada „inflamării” ROBOR, chiar Banca Națională a început să spună, pe mai multe voci oficiale, că e ceva natural să crească ROBOR-ul și că această creștere n-ar trebui să ne surprindă. Dacă ar fi fost vorba despre o creștere naturală (așa cum se întâmplă în piețe mature și profunde – cum este piața americană sau cea europeană), am putea spune că nu e nimic de obiectat. Dar nu este nimic natural în această creștere. Iar problema principală care se pune nu este că această creștere a ROBOR este ne-naturală, ci că scăderea inadmisibil de abruptă și menținerea acestui indice la o valoare de trei ori mai mică decât indicele dobânzii de referință a Băncii Naționale au fost artificiale. Pe fondul acestei realități controlate, a crescut exponențial creditarea în lei, marea majoritate a contractelor fiind cu dobânzi variabile calculate în funcție de ROBOR, un indice de dobândă la care se împrumută băncile între ele și care are „obiceiul” de a crește când se epuizează masa potențialilor debitori și lichiditatea pieței scade. Cel mai mult (și preocupant) a crescut creditarea în cadrul programului Prima Casă, un program de ajutor de stat acordat băncilor, prin care sunt creditați, cu garanție de stat, consumatorii cu cele mai mici venituri, majoritatea acestora fiind persoane vulnerabile, în sensul legislației specifice. Realitatea și riscurile acestui tip de credit, în special faptul că dobânda este calculată în funcție de ROBOR, au fost disimulate de băncile implicate, ceea ce nu le-a permis consumatorilor să conștientizeze faptul că o dobândă de cca 3,5 % (un ROBOR sub 1% + marja de 2-2,5%) poate să ajungă la 7,5 % într-un timp foarte scurt, dacă ROBOR crește de la 1% la 5%. Atunci când ROBOR este foarte mic, pare că dobânda la aceste credite în lei este foarte mică și deci creditul este foarte ieftin. Numai că, atunci când începe să crească ROBOR (și crește mai ales pentru că băncile încep să se împrumute între ele la costuri mult mai mari decât ar arăta piața), se ajunge ca ratele respective să fie din ce în ce mai voluminoase. ROBOR nu se aplică ratelor de credit aferente perioadei de creștere explozivă a acestui indice de dobândă, ci întregii sume care a mai rămas de rambursat (la soldul creditului). În plus, creditele de acest gen sunt împărțite în 3-4-5 perioade, perioada inițiala însemnând că nu se plătește aproape deloc din principal, dar se plătește foarte mult din dobânda totală (concentrată în primii ani ai creditului, în așa fel încât banca să își poată recupera rapid costurile și își poată marca și mai rapid câștigurile). De aceea, o creștere de 2 puncte procentuale a Robor poate să determine creșterea unei rate, de la 1.000 de lei pe lună, la 1.600 de lei pe lună. Dacă ROBOR ar crește până la 5% (creștere previzibilă, de vreme ce această cifră a deja fost profețită), atunci rata lunară de 1000 de lei va deveni 2000 de lei. La un salariu al debitorului de 1600 de lei pe lună, o asemenea rata nu mai poate fi susținută. Urmează, inevitabil, supraîndatorarea și, ulterior, insolvabilitatea (ruina) debitorului, care nu mai poate fi o sursă de câștig facil pentru bancă, ci o pierdere.

Asemenea consecințe sunt dramatice pentru persoanele în cauză, atât în plan social, cât și psihologic, întrucât este vorba de persoane cu venituri reduse sau aflate la începutul carierei profesionale. Vorbim despre persoane vulnerabile.

Recent, un proiect de lege inițiat de ANPC, în vederea transpunerii în dreptul intern a Directivei 92/2014, introduce noțiunea de consumator vulnerabil, stabilind că persoanele cu venituri sub 2900 de lei brut/lună (dublul venitului minim pe economie) sunt considerate vulnerabile și, în consecință, pot fi scutite de comisioanele bancare. Noțiunea de „consumator vulnerabil” este prevăzută și în cadrul reglementarilor dedicate domeniului consumului casnic de energie. Astfel, Legea nr. 123/ 2012 a energiei electrice și gazelor naturale stabilește că este consumator vulnerabil „clientul final aparținând unei categorii de clienți casnici care, din motive de vârstă, sănătate sau venituri reduse, se află în risc de marginalizare socială și care, pentru prevenirea acestui risc, beneficiază de protecție socială, inclusiv de natură financiară. Măsurile de protecție socială, precum și criteriile de eligibilitate pentru acestea se stabilesc prin acte normative”. Este evident pentru orice comerciant prudent și responsabil că astfel de persoane vulnerabile, cu venituri reduse, nu ar trebui țintite de strategiile insidioase de vânzare de credite, de propaganda consumului pe credit sau de reclama deceptivă dedicată construcției entuziasmului de a cumpăra azi produse sau case de care omul simplu, vulnerabil, nu are neapărat nevoie, pe bani din viitor, pe care aceeași persoană nu îi va avea. În limbajul corporatist – bancar, aceste persoane vulnerabile sunt denumite, cu evidentul dispreț al celui care se crede superior și îndreptățit să facă bani pe seama credulității altora, LINA (low income, no assets) sau NINJA (no income, no job or assets). Creditele date unor persoane NINJA sunt credite NINJA sau kamikaze, sunt credite mult mai periculoase decât creditele sub – prime vândute în anii 2000-2007 în SUA, care au determinat precedenta criză financiară bancară.

Acest tip de creditare iresponsabilă, practicată în perioada 2014-2017, cu ajutorul neprecupețit al statului, are efecte nocive asupra economiei. Având în vedere recenta criză economică (2008-2009), este destul de cert că această experiență negativă se va repeta, întrucât situațiile-premisă ale perioadei de boom imobiliar (2006-2008) sunt aproape identice cu cele care caracterizează perioada de boom a creditării în lei (2014-2017). Dacă în prima jumătate a anului 2009, economia a înghețat și, ulterior, a început o involuție vertiginoasă, pe motiv de lipsă de încredere între bănci (acestea au refuzat, timp de 2-3 luni, să se mai împrumute între ele), în prima jumătate a anului 2018 economia va îngheța pe motiv de abținere a populației de la consumul pe credit, în special, și de la consum, în general. Primul pas în înghețarea economiei este creșterea ratelor la creditele în lei contractate în perioada 2014-2017 și care sunt, în prezent, în derulare. În respectiva perioadă de timp se consuma foarte mult, în special pe credit. În momentul în care consumatorii vor ajunge să perceapă realitatea pervertirii creditelor «ieftine» accesate de ei în perioada 2014-2017, în credite foarte scumpe, va apărea inevitabilul recul al creditării. În pasul doi, toți cei care ar avea intenția de a se împrumuta, fie pentru a-și cumpăra sau construi case, fie pentru a-și achiziționa bunuri sau servicii de larg consum, se vor abține de la contractarea unui credit, imediat ce realitatea creditelor ieftine pervertite în credite foarte scumpe va trece „granița” de la debitorii aflați sub puterea contractului de credit la cei interesați de a se pune sub aceeași putere. În pasul trei, efectul de recul va migra la potențialii consumatori care nu se împrumută pentru a consuma, întrucât dețin propriile lichidități. Pe motiv că vremurile devin nesigure, și aceștia se vor abține de la a consuma. Pasul final este acela în care economia va reacționa – în lipsa semnalelor de creștere sau de menținere la valorile actuale ale consumului, producția de mărfuri și servicii va stagna sau se va reduce. Iar o economie a cărei creștere este bazată în proporție de peste 80% pe consum nu mai are resurse de creștere. Dimpotrivă, intră în involuție.

Creșterea ne-naturală a ROBOR, după o perioadă foarte îndelungată de menținere artificială a acestuia la un nivel de o treime din dobânda de intervenție a BNR (0,6% față de 1,75% pe an) nu afectează numai populația supraîndatorată, ci și statul și contribuabilii, întrucât programul Prima Casă este garantat în proporție de 50% de la bugetul de stat. Cu cât vor fi mai mulți cei care nu-și mai plătesc datoriile, cu atât mai multe plăți de la bugetul statului se vor face către bănci, iar statul, după ce va plăti băncile, va fi obligat să îl urmărească silit pe debitorul deja evacuat din casa cumpărată pe credit, în intenția din start sortită eșecului de a recupera măcar fracțiuni din suma achitată băncii, până la recuperare debitorul (deja ruinat) fiind ținut să achite statului o dobândă de 18% pe an asupra sumei de recuperat. Evident, această situație va genera un deficit bugetar, artificial determinat de creșterea controlată și regizată a ROBOR. În fine, pentru acoperirea deficitului bugetar, atât a celui „natural”, care ar exista chiar și în lipsa scenariului creșterii ROBOR, cât și a celui artificial, creat de această creștere controlată, statul va trebui să se împrumute. Împrumuturile în lei pe piața românească au devenit deja, odată cu creșterea ROBOR, mai scumpe decât și-ar putea permite statul. De aici, cercul vicios se poate autogenera, nemaiavând „nevoie” de vreun impuls al alchimiștilor finanțelor.

Pierderile determinate de rebuturile contractuale impuse debitorilor vor fi trecute, treptat și insidios, în sarcina tuturor celor care fac afaceri cu băncile (cu sau fără conștiința acestui fapt). În principal, aceste pierderi, dată fiind iresponsabilitatea și imunitatea cutumiară de răspundere a băncilor, vor fi suportate de debitorii bun-platnici și de deponenți. Absolut toate costurile bancare plătite de către aceste persoane, care nu au nicio culpă în administrarea iresponsabilă, irațională, a afacerilor bancare, conțin fracțiuni infinitezimale din costurile implicate de creditele neperformante, cel mai recent exemplu fiind ROBOR, care a crescut nu pentru că nu ar mai exista lichidități pe piață (în realitate, acestea abundă), ci pentru că trebuia cumva vărsată undeva cheltuiala cu scoaterea din bilanț a creditelor neperformante și cu optimizarea fiscală. Și nici măcar acesta nu este lucrul cel mai rău, căci adevărata, enormă problemă a sistemului bancar românesc încă nu s-a instalat: devalorizarea severă a euro față de leul din anii 2006-2008, când s-au acordat cam 60% din creditele ipotecare în România. Ca și în cazul creditelor în CHF, și creditele în euro conțin germenii riscului valutar, căci debitorii nu își obțin veniturile în euro, adică nu sunt „acoperiți natural la riscul valutar” (conform Recomandării CERS din 21 sept.2011). Acel moment al exploziei costurilor creditelor în euro va fi momentul conștientizării depline (dar dureroase) a operațiunii de spreading (împrăștiere) a greșelilor și a iresponsabilității banksterilor în toate creditele și depozitele bancare.


[1] Indici de acest gen sunt Libor, Euribor, Robor. Aceștia reprezintă rata medie de dobândă la care băncile se împrumută între ele pe piața globala (Libor – London Interbank Offerd Rate), europeană (Euribor) sau românească (Robor).
[2] Pentru astfel de cazuri, a se vedea aici; aici; pentru presa din România, a se vedea aici.
[3] La închisoare au mers doar doi trader, nu și șefii lor. Dimpotrivă, unii dintre aceștia au fost premiați și lăudați public, pentru ca au „reusit” să acopere fără prea mari costuri scandalul manipulării Libor.
[4] Pentru această constatare, a se vedea Revista Forbes, numărul din 15 octombrie 2012, articolul publicat de Halah Touryalai sub titlul „Banks Rigged Libor to Inflate Adjustable-Rate Mortgages: Lawsuit”.
[5] Mai multe despre această istorie cu primării americane care, împreună, dau în judecată bănci, pot fi regăsite pe Bloomberg, ediția din 8 octombrie 2012, într-un articol publicat de Darell Preston, sub titlul „Rogged Libor Hits States – Localities With $6 billion: Muni Credit”.
[6] The Guardian, numărul din 14 iulie 2012, Naomi Wolf, „This global financial fraud and its gatekeepers”.
[7] În contractele de credit de retail, variabilitatea marjei determină caracterul abuziv al clauzei de dobândă.
[8] La data prezentului studiu, în stocul creditelor bancare de retail, sunt mai mult de 100 de miliarde de lei, din care cam 50% înseamnă creditele Prima casă.
[9] Presa de specialitate economică s-a exprimat, la momentul respectiv, în sensul că această creștere rapidă a ROBOR ar putea fi o manipulare. A se vedea aici.
[10] O dobândă negativă înseamnă că banca trebuie plătită pentru a păstra „în siguranță” aceste economii, până când intervine un bail-in, când economiile mai mari de 100 de mii de euro sunt confiscate, la ordinul băncii centrale, pentru salvarea băncii.
[11] Ridicol este că, din exces de eupemism, „vocile” BNR și „analiștii” care susțin politicile monetare ale BNR, indiferent de consecințele asupra propriei credibilități, au denumit „inflație negativă” această nefirească întărire a unui leu cu o valoare atât de diluată, evitând să utilizeze înspăimântătorul cuvânt „deflație” sau mai smeritul cuvânt „stagflație”. Problema este că inflația este o caracteristică a ceva care se umflă, în timp de deflația este o caracteristică a ceva care se dezumflă. A spune „inflație negativă” înseamnă a pronunța un minunat oximoron (o expresie în care primul cuvânt îl neagă pe al doilea, și invers).


Prof. dr. avocat Gheorghe Piperea
PIPEREA & ASOCIATII