1,774 citiri

Afaceri guvernamentale și controlul parlamentar, în perioada interbelică și în primul pătrar al sec. XXI, în România (I)

ESSENTIALS-Marin-VoicuMotto:

„Astăzi – trădătorul, numindu-se geniu, plagiatorul erou, pungașul mare finanțist, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii și speculantă de bine – femeie onestă, judecata poporului s-a falsificat din ce în ce și, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos, că fiecărui drept îi corespunde o datorie și că “secretul vieții lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului”.

Mihai Eminescu – ziarul „Timpul” – 17.08.1882

Afacerea „SKODA” – 1930 și controlul parlamentar – 1934[1]

I. Contractul nr. 6.102 încheiat de Guvern, prin MApN cu Uzinele „SKODA” – Praga, la 17.03.1930

1. Obiectul contractului l-a constituit achiziționarea de baterii de tunuri (anti-avioane/obuze) de tipul celor livrate Iugoslaviei în 1928-1930 și Cehoslovaciei, precum și a furniturilor aferente (accesoriile).

Contractul s-a încheiat pe cadrul ofertei făcută de „SKODA”, având clauze similare cu cel, în curs de executare, încheiat cu Iugoslavia, dar și cu anumite clauze diferite, vizând termenele de plată, nivelul prețurilor, dobânzile și garanțiile contractuale.

2. Ulterior, în baza unor mașinațiuni frauduloase, prețurile au fost majorate substanțial, Statul Român fiind prejudiciat cu suma de 1,5 miliarde de lei”.

II. Raportul Comisiei parlamentare de anchetă, înființată în mai 1934, Editura „Monitorul Oficial” și Imprimeriile Statului – 1934

EXTRASE DIN RAPORT:

„1. Adunarea Deputaților. Comisiunea de anchetă parlamentară în afacerea SKODA

Domnilor membri,

Comisiunea de anchetă parlamentară în afacerea SKODA instituită prin votul ambelor Corpuri legiuitoare, și-a început lucrările din ziua de 12 mai 1934. În această ședință, plenul Comisiunii mi-a făcut onoarea de a mă alege raportor general.

Rezultatul cercetărilor, lungi și laborioase, ale acestei anchete, le-am rezumat în alăturatul raport, pe care am onoarea a vi-l supun dumnevoastră spre a-l examina și a-l adopta pentru a fi înaintat plenului Adunării. (Raport general, Aurelian Bentoiu).”

2. Introducere

Există prejudiciu?

1. Prețurile

2. Calitatea materialului

3. Problema apărării și industria națională

3. Obiectul anchetei

În ordinea de zi a Camerei Deputaților, prin care s-a instituit ancheta, s-au fixat obiectivele precise ale cercetării.

Acestea sunt:

3.1. Contractul încheiat cu uzinele SKODA la 17.03.1930 este sau nu oneros?

3.2. În caz afirmativ, asupra cui cade răspunderea?

3.3. Sunt sau nu anumite persoane care au traficat, pe seama contractului, lăsându-se a fi mituite?

În îndeplinirea misiunii încredințate, Comisiunea a procedat la adunarea tuturor probelor și informațiilor ce i-au stat în putință. S-au audiat zeci de martori ale căror depozițiuni sunt consemnate în aproximativ 6.000 pagini, s-au adus dosarele de la Consiliul de război privitoare la procesul comandantului Bruno Seletzky, s-au ridicat, în urma descinderii făcute la reprezentanța uzinelor SKODA, registre, corespondență, cifruri, clasate în dosare, s-au cerut și cercetat dosarele secrete ale Ministerului Armatei în legătură cu încheierea contractului s-au cerut, de asemenea, procesele verbale ale diverselor consilii, funcționând în Ministerul Armatei. În credința că se pot descoperi elemente de dovadă, pentru deplina luminare a chestiunii, comisiunea a ridicat de la societatea VIA un număr de dosare și s-au cerut comisiunii de control al averilor de pe lângă Curtea de Apel din Cluj dosarele privitoare la controlul averilor domnului Romulus Boilă.

Fixarea rezultatului acestor cercetări este obiectul raportului de față. Raportul trebuie să răspundă, întemeiat pe ceea ce se desprinde din acest complex de elemente de informațiune, la cele trei întrebări în care se precizează rostul anchetei.

3.1. Asupra primului punct

Dacă sintetizăm în formule ideile generale ce se desprind din dezbaterile ce au avut loc înaintea comisiunii din actele cercetare și din dispozițiunile legale în vigoare privitoare la problema înarmării, ajungem la convingerea că normala diligență impunea celor ce au încheiat contractul trei îndatoriri:

1. Să nu plătească materialul comandat mai scump decât valora, aceasta impune examinarea prețurilor.

2. Să nu cumpere material necorespunzător din punct de vedere tehnico-tactic, cerințelor timpului și condițiunilor de întrebuințare în țară. Aceasta impune examinarea calității materialului comandat.

3. Să nu admită că obiect al contractului lucruri ce se puteau obține în țară, ceea ce face necesară o sumară examinarea posibilităților industriei naționale, în materie de armament.

3.2. Apărarea Țării și Industria națională

Una din marile îndatoriri în sarcina factorilor conducători din momentul încheierii contractului era promovarea industriei naționale de armament, în vederea creării potențialului de război, necesitate impusă de o crudă și de neuitată experiență.

Această îndatorire trebuie privită ca o rezultantă a două interese esențiale ale țării:

1. Unul economic: Nu este admisibil să te dai dator străinătății pentru lucruri pe care le poți obține la timp în țară.

2. Unul militar: În condițiunile războiului actual oricât de complete ar fi depozitele de armament și munițiuni ale unei țări, cată vreme nu și-a creat putința de aprovizionare pe timp de război cu armament și mai ales cu muniții înăuntrul granițelor ei, acea țară va fi totuși, pe jumătate dezarmată.

Îndatorirea de a conjuga interesele apărării cu interesele și puterile de producție ale industriei naționale își găsește în legislația noastră o expresiune precisă și imperativă.

Nu poate fi vorba de o simplă facultate. În legea organică a Direcției tehnice din Ministerul Apărării vedem trecută ca o atribuțiune esențială „studiul dezvoltării industriale a țării interesând nevoile apărării naționale și prevederea măsurilor necesare pentru organizarea și îndrumarea acestei industrii în vederea satisfacerii trebuințelor armatei și în specială fabricării armamentului în țară, precum și pregătirea mobilizării acestei industrii în vederea războiului”.

Regulamentul acestei direcții vorbește, de asemenea, de măsurile de luat pentru completarea, organizarea sistematică și îndrumarea rațională, ce trebuie dată acestei industrii în vederea satisfacerii trebuințelor și în special a fabricației armamentului la noi în țară.

De acest imperativ legal nu s-a ținut seama. Direcția tehnică și Direcția armamentului nu au fost consultate, deși aveau și ele un cuvânt de spus. Prin ofițerii ce dețineau roluri hotărâtoare în aceste direcții, acesta își exprimă surprinderea în fața comenzii și declară că: „Nu știu pe ce bază s-a stabilit materialul, cantitatea lui, caracteristicile, compunerea baterilor, prețurile, etc.”.

Or, avem în țară un arsenal, o pirotehnie, o pulberărie a Statului. Există, apoi, o fabrică de pulbere particulară la Făgăraș, care se bucură din partea Statului de mari încurajări și care puteau fi îndrumate în sensul de a putea produce și pulberi de război. Avem Uzină, care, în parte, își dăduse în oarecare măsură dovada capacității lor de realizare în legătură cu problema înarmării (Reșița) și altele pentru care se făcuseră sacrificii de sute de milioane (Copșa Cugir).

Unele și altele, insuficient utilate, ar fi putut în clipa în care printr-un contract se angaja bugetul țării cu o sumă de 5.179.000.000 să fie avute în vedere în scopul de a fi îndrumată prin completarea utilării spre asigurarea necesităților de război.

3.3. Culpe și răspunderi

3.3.1. SKODA

În fața prejudiciului constatat fără putința unei valabile dezmințiri, o primă întrebare care se pune este următoarea: poate acest contract să fie recunoscut valid și executarea lui impusă Statului Român. Dacă prejudiciul rezultând din el ar fi efectul exclusiv al lipsei de vigilență sau nepriceperii celor ce au tratat în numele Statului Român, fără ca uzinei furnizoare să i se poată imputa ceva, oricât ar fi de mare disproporția dintre preț și valoarea reală a materialului comandat, nu ar putea atrage nicio consecință asupra validității contractului. Dacă, însă, dimpotrivă, se va decide că s-a recurs la mijloace dolosive, spre a se obține încheierea contractului, concluzia va fi alta. Contractul ar putea să fie anulat și sumele plătite în seama lui, restituite. S-ar putea cere în același timp și daune pentru prejudicii de altă natură.

3.3.2. Situațiunea Uzinelor Skoda

Socotim necesară a face încă, de la început, o distincțiune. Prin expunerea de fapte și analiza actelor ce urmează, nu înțelegem a identifica pe fostul reprezentant al Uzinelor Skoda, comandantul Seletzky cu Societatea reprezentantă de acesta. Este de neadmis ca o întreprindere de importanța Skodei să fi patronat conștient mijloacele întrebuințate de fostul reprezentant. E mai ușor de crezut că acesta, dintr-un exces de zel, unit cu o totală lipsă de scrupule, îndemnat de interese personale s-a dedat la practici ce nu puteau fi în asentimentul Societății reprezentantă.

Nu este mai puțin adevărat că, din punctul de vedere al problemei de drept ce se ridică în jurul validității contractului, faptele mandatarului, în speță, sunt prezumate faptele mandantului.

Această distincțiune este necesară pentru că după cum suntem în drept a aștepta Societatea Skoda, neputându-se solidariza cu faptele lui Seletzky pe care le vom analiza mai jos, o rezolvare amiabilă a raporturilor dintre părți ar putea evita un neplăcut litigiu.

În expunerea de mai jos, deci, oriunde va sta scris Skoda va trebuie să se înțeleagă fostul ei reprezentant, comandantul Seletzky.

Din instrucțiunea urmată în procesul acestuia (Seletzky), precum și din elementele de probă adunate în cursul anchetei parlamentare, în special din corespondența cifrată între centrala Praga și reprezentanța București (descifrarea Băleanu), se poate afirma cu toată certitudinea că:

I. Reprezentantul Uzinelor Skoda nu s-a mărginit în România la un comerț onest cu mijloace tolerate de lege.

II. Seletzky organizase în România, Cehoslovacia, Iugoslavia și Polonia o adevărată rețea de spionaj, privitoare la situația de înarmare și nevoile de înzestrare de așa natură încât tot ceea ce se hotăra în cel mai secret Consiliu al Organelor Ministerului de Război, era cunoscut agenților săi.

IIIFără nicio alegere a mijloacelor el își cumpărase de vot [rile necesare procurării informațiilor de care avea nevoie pentru ajungerea scopurilor. Îi erau astfel cunoscute toate necesitățile în legătură cu nevoile de înarmare și toate demersurile pentru satisfacerea acestor necesități.

IV. Scopul mărturisit al tuturor acestor procedee era crearea unui monopol al furniturilor de armament, prin înlăturarea cu orice mijloace a oricărei concurență. Cunoașterea anticipată a ofertelor caselor concurente, substituirea propriilor ei oferte, în cazurile în care în prima redacțiune i se părea că nu au șansa a fi admise înlocuirea pieselor prezentate la concurs, împiedicarea informațiilor de natură să le împiedice succesul, erau printre mijloacele curente.

V. În acest scop, nealegerea mijloacelor din partea lui Seletzky determinase o atmosferă de corupție în Ministerul de Război, de natură să pricinuiască un ireparabil prejudiciu moral ofițerilor cinstiți. Într-una din telegramele sale către centrală, Seletzky se opune la reducerea prețurilor dintr-o ofertă prezentată. Motivele pretinde că nu le poate comunica decât personal. Încadrat în complexul informațiilor pe care le avem azi, sensul acestei opuneri e clar: necesitatea mitei pentru asigurarea complicității.

3.3.3. Concluzie

I. Rezultă din expunerea de mai sus că reprezentantul Uzinelor Skoda, prin interceptarea demersurilor noastre, procurându-și, prin corupție, toate informațiunile, prin substituire de oferte, prin substituire de piese, prezentate la licitație, prin infiltrarea ideii, că alte Uzine importante sunt în cartel, prin tranzacții asupra licitațiilor (cazul Breda), reducând astfel firmele concurente descurajate la necesitatea de a li se adresa, a izbutit să suprime orice concurență.

II. Rezultă, de asemenea că prezentând tablouri comparative (depozițiile Cihoski și Iuliu Maniu), tablouri, care azi nu se mai găsesc, dar care reconstituite prin explicațiile și tablourile prezentate în 1931 și 1932 s-au dovedit inexacte, a făcut să se creadă că Statul Român contractează la un preț just.

III. Mijloacele întrebuințate sunt departe de a fi licite. Statul Român are posibilitatea de a înlătura prin mijloace legale prejudiciul injust, rezultat din contract. Guvernul are datoria de a exercita și facultatea de a alege aceste mijloace, căutând să realizeze o cât mai deplină satisfacere a intereselor țării.

3.4. Tratativele și încheierea contractului

3.4.1. Fapte. Acte

Pentru a ne putea da seama dacă celor ce au tratat și încheiat contractul 6.102, li se poate imputa vreo culpă și de ce anume natură, este necesar să expunem în prealabil cum s-au purtat tratativele și în ce condițiuni s-a încheiat contractul, apoi va trebui să examinăm, faptele din punctul de vedere al obligațiunilor legale ce incumbă celor ce au participat la tratative și contract.

Expunerea faptelor

Imediat după instalarea sa în toamna anului 1928, Guvernul Iuliu Maniu a fost preocupat de problema înzestrării armatei. Există în acel moment, un plan complet de dotare al oștirii, fruct al unor îndelungi studii făcute de organele competente. Acest plan prevedea în primul rând, modernizarea materialului de artilerie existent după exemplul și experiența țărilor aliate: Franța, Polonia, Cehoslovacia.

Într-adevăr, armata noastră poseda un foarte vast parc de artilerie, care, reprezentând o valoare considerabilă, tehnicienii opinaseră și Ministerul de Război aprobase că, mai întâi acest material să fie modernizat, urmând ca la achiziția de material nou să se precede după ce modernizarea se va fi executat.

În al doilea rând, întrucât avem în țară mari cantități de munițiuni vechi a căror valoare se cifra la zeci de miliarde, problema necontrolării munițiilor se prezenta, de asemenea, cu un caracter de necesitate și de urgență netăgăduit. (A se vedea depozițiunile domnilor Rudeanu, Angelescu)

La venirea sa la Departamentul Apărării Naționale, dl. General Cihoski ia contact cu reprezentantul Uzinelor Skoda în vederea dotării armatei.

Concomitent se discută preluarea fabricilor Copșa-Mică-Cugir de către uzinele Skoda, una din condițiuni fiind ca o parte din material să fie lucrat în țară.

Seletzky în scrisorile adresate Centralei afirmă că în această chestiune a avut mai multe întrevederi cu dl. Iuliu Maniu (?!).

Dl. Maniu neagă însă existența acestor întrevederi.

La instrucție, printr-un memoriu scris în întregime de mâna lui, Sletzky afirmă, de asemenea, ca: „la dorința Ministrului de Război de atunci, dl. General Cihoski și a dlui general Popescu Dumitru, secretar general, am susținut față de dl. Prim ministrul Maniu un raport relativ la situația de înarmare, fiindcă ambii generali sus numiți îmi spuseseră că dl. Prim-ministru se interesează foarte mult de chestiunea înarmării armatei”.

Dl. Maniu susține că această afirmație nu corespunde adevărului.

Dl. Maniu susține că această declarație ar fi un fals prin intercalare, ea corespunzând adevăratelor declarații ale lui Seletzky.

În fața comisiunii de anchetă, martorul Vasile Marin, fost șef de cabinet la președenția Consiliului, afirmă cum a văzut în mai multe rânduri pe Seletzky venind însoțit de dl. Boila (ședința 296 din 16 iulie 1934).

La 14 mai 1929 sub nr. 9750 Uzinele Skoda se adresează Ministerului de Război, confirmând cererea de ofertă făcută sub nr. 4682 din 27.02.1929, Uzinele arată timpul fiind prea scurt au fost puse în imposibilitate de a elabora o ofertă amănunțită, conform dorințelor. Ministerul de Război, își exprimă părerea că nu se poate face controlul munițiilor înainte de a se fi efectuat modernizarea și unificarea materialului. Se propune înființarea unei uzine în țară. Urmează apoi o serie de cereri din partea Marelui Stat Major.

Se comunică reprezentanței Skoda că ministerul apreciază că oferta făcută poate fi luată în considerare fiind nevoie, însă, să se cunoască, cât mai curând, datele cerute prin ofertele anterioare.

Delegația permanentă se întrunește din nou la 4.09.1929, sub președenția dlui Iuliu Maniu, fiind prezenți domnii Iuliu Maniu, general Cihoski, general Popescu Dumitru și general Economu.

Ministerul de Război crede că delegația trebuia să se pronunțe imediat pentru comanda tunului lung de 105, deoarece problema artileriei grele e foarte sensibilă. Este de părere să fie comandată în Franța, dacă se va dovedi că tunul francez este mai bun decât tunul Skoda.

Primul ministru maniu cere relațiuni asupra tipului de tun să calibrelor materialului de artilerie.

Ministerul Armatei arată că, în ceea ce privește tunul de camp și de munte, ne oprim conform planului general de dotare la tunul 75, la obuzierul 100 Skoda, la tunul 105 model francez și la obuzierul 150 Skoda.

3.4.2. În drept

A). Culpe. Răspunderi

Reținem din minuțioasa descriere a faptelor în legătură cu tratativele și încheierea contractului, precum și din studiul dispozițiunilor legale aplicabile materiei, următoarele:

I. Omisiunea de a procura datele comparative din contractul Jugoslav date ce se puteau cerere pe cale oficială în 1930.

II. Neglijența de a cere, se pare evitarea voită și de a obține ofertele ce se puteau obține, pentru a avea suficiente date de orientare asupra prețului.

III. Dispariția tabelelor, pretins existent în momentul încheierii contractului.

IV. Înlăturarea nejustificată și neexplicabilă a tuturor organelor Ministerului, în atribuțiunile cărora intrau: Studiul prealabil, indicațiunea sistemelor de material și alcătuirea caietelor de sarcini.

V. Semnarea contractului și plata unui însemnat avans din preț, fără alcătuirea caietelor de sarcini.

VI. Afirmarea inexactă a existenței unui pretins cartel între Skoda și Schneider, spre a influența credința în constrângerea de a contracta cu cea dintâi, ceea ce demonstrează o suspectă preferința.

VII. Călcarea obligației impusă de delegația permanentă în ședința din 15.07.1929, de a se consulta comitetul materialelor asupra ofertei înaintată de Skoda.

VIII. Simulacrul convocării Comitetului materialelor la 5 martie și inducerea în eroare a acestui comitet, prin prezentarea de către secretarul general a stadiului tratativelor, ca fiind vorba de o simplă admitere în principiu a comenzii, deși contractul căpătase redacțiunea definitivă.

IX. Desconsiderarea încheierii acestui comitet, care cere să se prezinte studii comparative asupra materialelor de război, înainte de efectuarea comenzii.

X. Aprobarea tardivă, fără sens și utilitate, a procesului verbal al acestui contract, abia la 2.04.1930, deși la 17 martie se semnase contractul

XI. Contractarea pe un preț exagerat, superior chiar celui cerut de Skoda prin oferta de la 4.07.1930, examinat în delegația permanentă a Consiliului apărării.

XII. Desconsiderarea imperativului legal, privitor la crearea potențialului de război, prin faptul că o treime din obiectul contractului putea și trebuia să fie executată în țară.

Prejudiciile suferite de Statul Român, constau în:

A). Faptul că s-a plătit materialul mult mai scump decât justa lui valoare;

B). Că, independent de prețul din contractul incomplet, trebuia să rezulte inevitabile dificultăți în execuție;

C). Prin faptul că s-a angajat o sumă considerabilă pentru o comandă, din valoarea căreia, aproximativ jumătate se putea executa în țară, oferindu-se posibilitatea industriei naționale să-și sporească pregătirea pentru război și satisfăcând netăgăduite interese economice și naționale.

Cauza prejudiciilor suferite rezidă în nerespectarea textelor exprese al legilor mai sus menționate, privitoare la problema înzestrării oștirii.

B). Răspunderea

În asemenea contract, dată fiind importanța care pentru validitatea lui juridică, pe lângă semnătura Ministrului de resort și aprobarea de către Ministru de Justiție (art. 90, legea contabilității publice), precum și în faza pregătitoare a contractului, când lucrarea Miniștrilor, membrii în Consiliul superior al apărării țării din principiile generale ale dreptului de răspundere ministerială ar decurge solidaritatea răspunderii Miniștrilor care au conlucrat.

Cum, însă, în legislația românească răspunderea este limitată prin text expres, în această materie a apărării naționale la persoana Ministrului armatei (art. 1 din leg. Cons. Apărării țării și art. 20 din Regulamentul acestei legi), acțiunea nu se pate deschide decât contra Ministrului armatei, semnatar al contractului.

Călcările repetate de lege, mai sus indicate, constituie delictul prevăzut și pedepsit de art. 3 al legii asupra răspunderii ministeriale de la 2 mai 1879. Acest text pedepsește, cu interdicțiunea de la 3 ani pană la toată viața, de a mai ocupa funcțiuni publice pe Ministrul „care va fi semnat decrete sau va fi luat dispozițiuni care violează un text expres al unei legi existente”.

Competența de a judeca un asemenea delict penal politic, aparține, potrivit art. 98 din Constituție, Înaltei Curți de Casație.

Trimiterea în judecată trebuie votată potrivit aceluiași text, al Constituției, de Onor. Camera, cu 2/3 din membrii prezenți.

C). Traficări și mituiri

Am arătat, în altă parte a raportului, că din probele descoperite de comisiune în special din registrele și corespondența reprezentanței Skoda, rezultă întrebuințarea de către Seletzky a banului ca mijloc de corupție pentru atingerea scopurilor lui.

Cuvântul „palaelibus” care abundă în aceste registre, nu mai lasă nicio îndoială în această privință. Cine, însă, au fost cei ce s-au înfruntat din sumele de bani întrebuințate în acest chip de Seletzky? Din prisma rezultatelor anchetei comisia nu cred că ar putea rosti nume precise.

Dificultatea a fost creată prin dispariția probelor hotărâtoare aflate în arhiva reprezentanței Skoda cu prilejul întreruperii descinderii de la 10,03,1933.

În situațiunea creată prin acest fapt, ne rămâne să examinăm:

I. Asupra cui cade răspunderea dispariției probelor, cu alte cuvinte, dacă întreruperea descinderii, fapt care a îngăduit lui Seletzky ruperea sigiliilor și dosirea actelor, se poate cuiva imputa și cui anume?

II. Apoi, în întunericul rămas pe urma probelor dispărute, neputându-se cu preciziune indica nume vinovate, să semnalăm anumite date ce contribuie a alcătui o siluetă delicventă anumitor persoane, rămânând ca onor. Camera să decidă dacă este sau nu cazul să se deschidă acțiune publică contra acestora, urmând ca instanțele de instrucție investite să completeze probele prin mai ample investigațiuni.

D). Situațiunea dlui Boilă și a dlui Iuliu Maniu.

Miraculoasa prosperitate patrimonială a dlui Boilă, concomitentă cu tratativele și încheierea contractului, aflat în cercetare, a dat loc la grave bănuieli. Din ancheta testimonială și din dosarul comisiunii pentru controlul averilor de pe lângă Curtea de Apel din Cluj, rezultă că în intervalul 1928-1931 dl. Boilă a fost de o activitate pe cât de intensă, pe atât de variată, depășind cu mult sfera competinței sale. Dl. Boilă fusese înainte profesor de drept constituțional, catedră și-a restrâns și în urma preocupărilor.

Din declarația dlui Romulus Boilă, făcută în ședința de la 18 iulie înaintea Comisiunii de anchetă, rezultă că a avut legături cu Frantz Renner din Viena, care propusese în 1929, prin intermediul dansului, vânzare către Statul Roman a unei cantități de arme și material de război.

Rezultă, de asemenea, că în spatele lui Renner, stătea generalul austriac Arthur Reuter, un om cu întinse legături în Austria. Din declarațiile dlor Boilă, Maniu și colonel Drăgănescu reiese că în urma ofertei lui Renner, făcută prin intermediul dlor Boilă, Iuliu Maniu, a dat ordin dlui colonel Drăgănescu ca în vacanța Paștelui să plece la Viena spre a lua contact cu generalul Reuter în vederea achiziționării armamentului (?!).

Iată, prin urmare, un caz în care se dovedește cu preciziune ca dl. Romulus Boilă s-a interesat de chestiune privitoare la armament.

E). Condiția juridică a minelor

Dl. Iuliu Maniu nu este deplin proprietar al terenului minier, ci concesionar al dreptului de exploatare al subsolului, pe teren străin. Prin Constituția din 1923 s-a trecut subsolul în patrimoniul Statului, cu excepțiunea drepturilor câștigate, precizate în art. 238 și următorii din legea minelor.

Sunt recunoscute, potrivit acestor texte ca drepturi câștigate, precizate în art. 238 și următorii din legea minelor.

Sunt recunoscute, potrivit acestor texte ca drepturi câștigate, drepturile miniere de orice natură, dobândite înainte de promulgarea Constituției cu următoarele condițiuni:

A). Drepturile să fie dobândite cu respectul legilor în vigoare și la data dobândirii lor;

B). Să nu vatăme anumite drepturi ale Statului, dobândite de acesta prin diverse legi;

C). Să corespundă unei valorificări a subsolului.

Toate drepturile care nu vor fi validate rămân desființate (art. 238, Legea minelor).

Art. 247 din aceeași lege prevede că:

„Concesiunile miniere de exploatare care întrunesc condițiunile art. 238 și care erau în exploatare normală la promulgarea Constituției, vor fi recunoscute și validate în condițiunile și pe durata pentru care s-au acordat fără a putea trece de 50 de ani de la promulgarea Constituției”.

Art. 248 cu privire la concesiunile care nu se găseau în exploatare normală pană la 4 iulie 1924, acordă un termen de 5 ani pentru punerea în exploatare. Pentru cele cu exploatarea oprită acordă un termen de 2 ani pentru a pune mâna în exploatare normală. Aceste termene se pot prelungi de ministerul de industrie cu avizul Consiliului superior de mine. Validarea unor asemenea drepturi se poate face numai după punerea în exploatare normală.

Art. 251 prevede: „Concesionarii sunt obligați să mențină în exploatare normală concesiunile lor, recunoscute și validate definitiv. Ei nu pot restrânge sau suspenda lucrările de exploatare decât cu autorizarea Ministerului de Industrie și Comerț, dată cu avizul Consiliului superior de mine”.

Cererile de validare urmau să fie introduse sub sancțiunea pierderii drepturilor, în timp de un an, de la promulgarea legii din 4 iulie 1924, termen prelungit printr-o lege din 1927 pană la 1 iulie 1927 (Monitorul Oficial nr. 77/927).

Interesant, în sfârșit, de reținut este și cuprinsul alin. 8 din art. 241:

„cererile de validare, apelurile și recursurile în materie de validare pot fi perimate conform procedurii civile la cererea părții interesate dacă au fost lăsate în nelucrare timp de 2 ani”.

Perimarea conform art. 446 al. 4 din procedura ardeleană în interpretarea Înaltei Curți de Casație, operează deplin drept prin simpla trecere a termenului ce poate fi invocată și pe cale de excepție în cererea de validare.

Am amintit dispozițiile acestor texte, pentru a învedera că pentru menținerea unor drepturi de asemenea natură, regimul legal în vigoare, impunea proprietarilor particulari care vor să invoce drepturi câștigate, numeroase obligațiuni din acte de diligență.

Care este din acest punct de vedere situația minelor dlui Iuliu Maniu? Titularul drepturilor declară, în depoziția să, înaintea Comisiuni că, personal s-a dezinteresat cu desăvârșire. Administratorul acestor drepturi, dl. Boilă a introdus cereri de validare la 3 iulie 1926.

Din dosarele respective se poate vedea că s-a cerut un termen de doi ani pentru punerea în exploatare (certificatul din 1926 aflat în dosarul nr. 944/926).

Se mai poate vedea că, ultimul termen înaintea comisiunilor de validare a fost acela de la 13 aprilie 1927. De la această dată nu s-a făcut niciun act de procedură. Termenul de perimare s-a împlinit deci la 13 aprilie 1929. Perimarea fiind operată și o nouă cerere de validare nemaiputând fi introdusă, consecința perimării este pierderea drepturilor ce au format obiectul cererii de validare.

În Septembrie 1929, deci, adică la dată când se face primul act cu Bossel, drepturile ce formau baza creditului nu mai aveau o existență legală.

Dacă s-ar aplica, în privința perimării, normele procedurii din Regat, aceste drepturi erau amenințate, în orice clipă, de aceeași primejdie a pierderii ca efect al unei acțiuni în perimare, ce o putea introduce oricând Statul.

Inutil să ne mai interesăm de obligațiunile privitoare la punerea în exploatare normală, sancționate și unele cu pierderea drepturilor și de condițiunile cerute pentru existența drepturilor câștigate.

3. Concluziuni generale

La cea dintâi chestiune cuprinsă în ordinea de zi a Camerei, acela de a ști dacă contractul încheiat cu Uzinele Skoda la 17.03.1930 este sau nu oneros, analiza meticuloasă a probelor administrate ne îndreptățește a da următorul răspuns precis – contractul supus cercetărilor comisiunii este un contract oneros.

Statul Român a fost în mod injust și grav păgubit.

Prejudiciul este întreit:

1. Cel puțin o treime din obiectul comenzii în valoare de circa 1.700.000.000 putea și trebuia să fie executat în țară. Acest lucru era impus în primul rând de un interes național economic. Acest lucru constituia în același timp un imperativ legal, precis formulat în textele legilor în vigoare, privitoare la problema înarmării țării.

Crearea potențialului de război constituie, de multă vreme, în legislația noastră asupra organizării Ministerului Apărării Naționale, o preocupare constantă.

2. Examinând preturile din contract, ajungem la convingerea fermă că ele au fost, în mod ilicit, majorate în prejudiciul Statului Român. Majoritatea prețurilor însumează la valoarea totală a contractului circa 1.500.000.000 lei.

3. Contractul încheiat în taină, fără consultarea organelor competinte a se pronunța asupra alegerii materialului și caracteristicile lui precise încheiat, neisprăvit, deoarece, lipsit de caietul de sarcini ce trebuia în mod obligatoriu să facă parte integrantă din el la momentul semnării.

La cea de a doua chestiune:

Cine este responsabil de toate aceste neajunsuri vom distinge pentru a răspunde, două puncte de vedere. Fiind vorba de un contract sinalagmatic, am examinat în primul rând situațiunea celor care în tratativele și încheierea contractului au reprezentat Statul Roman.

I. Cercetând probele administrate, printre care, în primul rând, actele și corespondența cifrată, ridicate de la reprezentanța din București a Uzinelor, am ajuns la convingerea nezdruncinată, că reprezentantul acestor Uzine s-a dedat la practici și mijloace ilicite. Statul Roman are posibilitatea de a înlătura, prin mijloace legale, prejudiciul injust, rezultat din contract. Guvernul are datoria de a exercita și facultatea de a alege aceste mijloace, căutând să realizeze o cât mai deplină satisfacere a intereselor țării.

II. Reprezentanții Statului Român.

Din examinarea probelor rezultă în sarcina celor ce au reprezentat Statul Roman următoarele culpe:

1. Omisiunea de a procura datele comparative din contractul Jugoslav, date ce se puteau cere pe cale oficială și pe care dacă Iugoslavia ni le-a dat în 1931, nu avea niciun motiv să ni le refuze în 1930.

2. Neglijența de a cere și obține oferte de la toate uzinele de armament pentru a avea suficiente date de orientare asupra prețului.

3. Dispariția tabelelor ce se pretinde a fi existat în momentul încheierii contractului.

4. Înlăturarea nejustificată și neexplicabilă a tuturor organelor Ministerului Apărării, în atribuțiunile legale ale cărora intrau: studiul prealabil al materialului, alegerea materialului ce trebuia comandat și determinarea precisă a caracteristicilor lui prin caietul de sarcini.

5. Semnarea contractului și plata unui însemnat avans asupra prețului, fără alcătuirea caietelor de sarcini ce trebuiau să facă parte integrantă din contract.

6. Afirmarea inexactă a existenței unui pretins cartel între Skoda și Schneider, spre a determina credința în constrângerea de a contracta cu cea dintâi dintre acele două firme, ceeace arată o bizară și inexplicabilă preferință.

7. Călcarea obligației impus de delegația permanentă a Consiliului superior al apărării țării în ședința de la 15 iulie 1929 de a consulta comitetul materialelor asupra ofertei înaintate de Skoda.

8. Simulacrul convocării Comitetului materialelor la 5 martie 1930 și inducerea în eroare a acestui comitet prin prezentarea de către secretarul general al stadiului tratativelor, ca fiind vorba de o simplă admitere în principiu a comenzii, deși contractul căpătase în acel moment redacțiunea definită.

9. Desconsiderarea încheierii acestui comitet care cererea să se prezinte studii comparative asupra materialului înainte de efectuarea comenzii.

10. Aprobarea tardivă, fără sens și utilitate, a procesului verbal din 5 martie abia la 2 aprilie 1930 deși între timp la 17 martie contractul se semnase.

11. Contractarea pe un preț exagerat, superior chiar celui cerut de Skoda prin propria-i ofertă de la 4 iulie 1929, examinată în delegația permanentă a Consiliului apărării.

12. Desconsiderarea imperativului legal privitor la crearea potențialului de război, prin faptul că o treime din obiectul comenzii (în valoare de circa 1.700.000.000 lei) putea și trebuia să fie executat în țară.

Un asemenea contract, dată fiind importanța lui, ere conform legii, în autorizarea de către Consiliul de Miniștri.

III. În privința chestiunii de a ști dacă sunt sau nu persoane care au traficat pe seama contractului.

Am arătat în cuprinsul raportului, că din probele descoperite de comisiune, în special din registratele și corespondența reprezentanței Skoda, rezultă întrebuințarea de către Seletzky a banului, ca mijloc de corupție pentru atingerea scopurilor lui.

Cuvântul „palaelibus” care abundă în aceste registre numai îngăduie nicio îndoială.

Dificultatea a fost creată prin dispariția probelor hotărâtoare aflate în arhiva reprezentanței Skoda, cu prilejul întreruperii descinderii de la 10 martie 1933.

Vinovatul de această dispariție este ministrul de justiție din acea vreme.

Călcând limitele competenței sale, invocând neautorizat numele primului ministru, și primejdia imaginară a unui conflict diplomatic, intimidând organele autorității care au trebuie să plece contrariate în convingerea lor asupra necesității continuării cercetărilor, dl. Mihai Popovici a voit, a urmărit și a obținut întreruperea cercetărilor.

Dispozițiunile dlui Mihai Popovici calcă textele exprese privitoare la competență, indicate în cuprinsul raportului, ceea ce constituie delictul prevăzut și pedepsit de art. 3 din legea răspunderii ministeriale.

În sfârșit, deși neîncadrându-se în obiectivele precis determinate prin ordinea de zi a Camerei, cercetările comisiunii au dat toată atențiunea falsului pretins săvârșit în instrucțiunea procesului Seletzky la consiliul de război. Am arătat pe larg în cuprinsul raportului, de ce credem autorizată concluziunea că nu s-a făcut dovada acestui pretins fals. Că, dimpotrivă, totul pare a se reduce la o diversiune socotită necesară în apărarea celui ce din probele ulterior descoperite apare cu puterea evidenței, imposibil a mai fi apărat: Seletzky. Osânda acestuia a fost dreaptă, iar justiția militară pe nedrept ponegrită.

Un ultim cuvânt: din cuprinsul dosarelor comisiunii, nu putem omite scrisoarea adresată în cursul cercetărilor de dl. Ion Mihalache și deosebită ei semnificație. Credem că putem vedea în ea atitudinea unui partid, lămurită prin exponentul lui cel mai autorizat. Dl. Mihalache cere controlul averilor miniștrilor în funcție la data contractului. Lumina în afacerea Skoda o cere țara întreagă și nu o poate refuza nimeni. Cu preocuparea vădită în tot cuprinsul raportului de a nu formula generalizări nedrepte și vexatorii, ci, dimpotrivă, de a circumscrie și localiză culpele și răspunderile, credem că se poate însuși din cererea dlui Ion Mihalache trimiterea înaintea comisiunii pentru controlul averilor, a persoanelor arătate mai sus ca trebuind să fie trimise în judecată”.

Notă:

Ne-am fi așteptat la asemenea RAPOARTE ale unor Comisii speciale de anchetă din Parlamentele succesive al României (1997-2017), având ca obiect marile privatizări, ruinarea industriilor romanești, a infrastructurii de transport maritim, fluvial, aerian și de cale ferată, a rezervelor strategice, a școlilor, a spitalelor și altele, în ultimii 25 de ani (?!).


[1] Extrase din „Raportul în Afacerea SKODA” al Comisiei speciale de anchetă parlamentară a Adunării Deputaților, Editura „Monitorul Oficial și Imprimieriile Statului” , București, 1934 – pe care le prezentăm, în această primă parte.


Prof. univ. dr. Marin Voicu
Președintele Asociației „Themis-Casatia” a foștilor judecători ai ÎCCJ
Membru de onoare AOS
Fost judecător la CEDO și ÎCCJ