2,425 citiri

Inamovibilitatea – centrul vital al statutului, carierei, independenței și responsabilității profesionale a judecătorului. Tradiții constituționale, legale și jurisprudențiale în România

ESSENTIALS-Marin-Voicu1. Privire succintă asupra textelor constituționale

1.1. Art. 104 din Constituția – 1923 prevedea că: „Judecătorii sunt inamovibili, în condițiile speciale pe care legea le va fixa.”

A). „Inamovibilitatea magistratului în România este un principiu constituțional, cât timp Constituția recunoaște puterea judecătorească, ca una din cele trei puteri constitutive” (Titlul III – „Despre Puterile Statului” – art. 40 „Puterea judecătorească se exercită de organele judecătorești”).

B). „Pentru ca inamovibilitatea să fie o adevărată garanție de independență față de celelalte puteri ale statului, ea trebuie înscrisă în Constituție; altfel, camerele ordinare ale Parlamentului vor avea permanent dreptul și posibilitatea de a reveni asupra ei” (Dissescu, „Drept constituțional”, ediția a III-a, 1921)”

C). „Inamovibilitatea magistraturii este dată, atât în interesul justițiabililor, cât și al magistraților. Numai atunci când magistratul se simte la adăpost de orice atingerea a puterii executive să legiuitoare, el va judeca după conștiința sa, indiferent de tot ce s-ar face despre hotărârea să de către toți cei interesați, care oricât de puternici ar fi, nu-l pot atinge” (Eugeniu P. Bănescu, consilier la ÎCCJ, în „Pandectele Romane – 1936”).

1.2. Constituția din 1938

Art. 76 (1) – „Judecătorii sunt inamovibili. Inamovibilitatea se va statornici printr-o lege specială care va interveni cel mai târziu în termen de șase luni dela promulgarea prezentei Constituţii. În acest răstimp sancţiunile disciplinare se vor aplica prin Decret Regal”.

1.3. Constituția din 1948

Art. 93 – „Judecătorii de orice grad se supun în exercitarea atribuţiilor lor numai legii şi aplică legile egal faţă de toţi cetăţenii”.

Dispare, deci, separația puterilor în stat și inamovibilitatea judecătorilor.

1.4. Constituția din 1952

Art. 70 – „Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”.

Art. 71 – „Tribunalele pronunță hotărârile lor în numele poporului”.

1.5. Constituția din 1965

Art. 101 – „În Republica Socialistă România justiția se înfăptuiește, potrivit legii, prin Tribunalul Suprem, tribunalele județene, judecătorii, precum și prin tribunalele militare”.

Art. 108 – „Judecătorii și asesorii populari sunt aleși în conformitate cu procedura stabilită prin lege”.

Art. 111 – „În activitatea de judecată, judecătorii și asesorii populari sunt independenți și se supun numai legii”.

1.6. Constituția din 8.12.1991

Art. 123 – „(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.

(2) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii” (Text identic cu art. 70 din Constituția – 1952 și cu art. 111 din Constituția 1965 -?!).

Art. 124 – „Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii” (text identic cu cel din art. 104 din Constituția 1923 și art. 76 din Constituția 1938)

Art.125 – „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”. (Text similar cu art. 10 din Constituția 1965 -?!)

1.7. Revizuirea Constituției – 2003

Texte noi relevante:

A). Art. 1 alin. (4): „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”

B). Art. 23 alin. (4) – „Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal”.

Art. 23 alin. (11) – „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”.

C). Art. 124 alin. (2) – „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.”

D). Art. 125 alin. (1) – „Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii”.

E). Art. 126 alin. (1) – „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.

2. Inamovibilitatea judecătorilor sub raport constituțional. Tradiții legale și jurisprudențiale în țara noastră[1]

De Eugeniu Bănescu, consilier la ÎCCJ – 1936 – Pandectele Romane

1. Înalta Curte de Casaţie, în secţiuni unite, în şedinţa de la 26 Mai 1932, a avut de rezolvat, pentru prima oară, chestiunea dacă inamovibilitatea magistraturii este de ordin constituţional și dacă reducerea prin lege a limitei de vârstă a magistraţilor în funcţiune, aduce vreo atingere acestui principiu constituţional. Înalta Curte, prin decizie a răspuns afirmativ la ambele chestiuni.

Această decizie a avut darul să provoace oarecare nedumerire în spiritul unora, cari găsesc că înalta Curte a dus prea departe dreptul său de control asupra constituționalităţii.

Spre a risipi orice nedumerire, ne propunem a examina problema pe larg și pe toate feţele, răspunzând la toate obiecţiunile ce s-au ridicat în scris sau oral, lucru ce nu era posibil într-o hotărâre judecătorească, pentru motive uşor de înţeles.

2. Faptele care au~motivat aducerea chestiunii inamovibilităţii magistraturii înaintea secţiunilor unite ale Înaltei Curţi sunt prea recente, pentru a nu fi cunoscute; legea din 4 Aprilie 1931, pentru motive de economii bugetare a scoborât limita de vârstă pentru membrii Curţii de Casaţie de la 70 de ani, cum fusese fixată prin legea din 4 Martie 1928, Ia 68 de ani și, graţie acestui fapt, şase membri ai înaltei Curţi, între care și un prezident, au fost puși la retragere, ca unii ce împliniseră deja vârsta de 68 de nai, unii din cei puși astfel la retragere, au făcut acțiune în contencios, invocând neconstituționalitatea legii din 4.04.1931.

3. Patru sunt principiile care se degajează din decizia Înaltei Curţi:

3.1. Inamovibilitatea magistraturii este un principiu constituţional, recunoscut formal prin art. 104 din Constituţie.

3.2. Limita de vârstă este un element esenţial al inamovibilităţii.

3.3. Art. 104 din Constituție recunoaşte, în favoarea magistraţilor inamovibili, dreptul de a cere înlăturarea unei dispoziţiuni de lege ordinară, prin care s-ar reduce limita de vârstă magistraţilor în funcţiune, care sub acest raport au dreptul de a funcţiona până la împlinirea vârstei fixată de legea cea mai favorabilă magistratului, în vigoare în timpul funcţionării sale.

3.4. Constituţia nu a îngrădit dreptul legiuitorului ordinar de a reglementa pentru viitor inamovibilitatea, fără însă a-i schimba însăși esenţa.

4. Principiile puse de Înalta Curte prin decizia sa, sunt toate consecinţa logică a noţiunii de inamovibilitate, astfel cum a fost concepută în toate statele civilizate, care au înscris în legile lor inamovibilitatea magistraturii.

În adevăr, ce este inamovibilitatea?

4.1. Înalta Curte defineşte inamovibilitatea ca o situaţie juridică în virtutea căreia un funcţionar nu poate pierde funcţiunea sa decât prin demisiune, ajungerea la limita de vârstă şi punerea în retragere pentru infirmităţi sau ca pedeapsă printr-o hotărâre a unei instanţe disciplinare competente; că, în dreptul român, magistraţii inamovibili nu pot fi înaintaţi fără consimţământul lor; că inamovibilitatea garantează nu numai dreptul la o anumită funcţiune, ci și exercițiul acestui drept într-un anumit loc de unde nu poate fi mutat decât în cazurile și cu formele prescrise de lege. Această definiţie nu poate fi contestată și n-a fost contestată de nimeni. Pentru textul român ea rezultă din textele formale de lege, de peste 40 de ani (art. 93 al legii din 1 Septembrie 1890 şi art. 131 și 133 al legii de org. jud. din 24 Martie 1909). Este definiţia clasică pe care o găsim în toți autorii[2])

4.2. La origine inamovibilitatea magistraturii cuprindea ideea învestirii pe viaţă a magistralului în funcţiunea inamovibilă. Art. 100 din Constituţia belgiană zice: „Les juges șont nommés à vie. Aucun juge ne peut être privé de sa place, ni suspendu, que par un jugement. Le déplacement d’un juge ne peut avoir lieu, que par une nommination nouvelle et de son consentement”.

În adunarea constituantă franceză din 1848, discutându-se inamovibilitatea magistraturii, s-a ridicat chestiunea termenilor prevăzuţi în Constituţie, nommés à vie, si Dupin răspunde: „C’est dans le sens de l’inamovibilité que nous avons dit șont nommés à vie”, iar Crémieux adaugă: „nommés à vie signifie que le juge ne peut être déplacé, ni révoqué, par la volonté du gouvernement”

Mai târziu, constându-se că de multe ori, fără să se poată accentua precis vreo infirmitate, omul, de la o anumită vârstă înaintată nu mai poate avea acea luciditate de spirit, care să puie judecata să la adăpost de orice critică, diferitele legislații, care admit sistemul inamovibilităţii magistraturii, au fixat o limită de vârstă, la care magistratul poate fi pus la retragere din oficiu. Această limită de vârstă e foarte înaintată în alte țări și astfel, în Belgia e fixată, de la 1867, pentru Curtea de Casaţie, la 75 de ani; în Franţa de la 1852, există aceeaşi limită de vârstă pentru Curtea de Casaţie; în Statele Unite atât membrii Curţii Supreme, cât și judecătorii Curţii federale sunt numiţi pe viață.

4.3. Deși fixarea unei limite de vârstă pentru magistratura inamovibilă a fost aspru criticată, atunci când ea a fost introdusă, pe motiv că se aduce o atingere principiului inamovibilităţii, credem că această critică nu e justificată. Crépon, în tratatul său asupra recursului în Casaţie zice: „Une limite fixe n’est point une ateinte portée au principe de l’inamovibilité, des lors qu’elle laisse le magistral en dehors des caprices au des passions de ceux qui détiennent le pouvoirs

În Franţa inamovibilitatea magistraturii a suferit multe atingeri și modificări, după regimurile politice care s-au succedat de la marea revoluţie până azi. „Depuis la Constitution du 22 Frimaire an VIII’ qui a donné au pouvoir éxécutif la nomination des magistrats[3]) et à ceux-ci l’inamovibilité, ce dernier principe a été à chaque changement de gouvernement remis en question, atteint indirectement, quelquefois même ouvertement violé”).

Inamovibilitatea magistraturii a fost înscrisă în constituţiile franceze de la 22 Frimar anul VIII, 15 Thermidor anul X. 12 Octombrie 1807, Constituţia din 1830, cea de la 1848 și în sfârşit Constituţia din 14 Ianuarie 1852. În Constituţia, sau mai bine zis în legile constituţionale din 1875, nu se mai vorbeşte nimic despre inamovibilitatea magistraturii, nici despre puterea judecătorească. De aceea azi, în Franţa, inamovibilitatea magistraturii după o părere aproape unanim admisă, nu este un principiu constituţional.

Cu ocazia votării legii de organizare judecătorească din 30 August 1883, în Franţa, s-a pus în discuţie principiul inamovibilităţii magistraturii, atins prin art. 11 din acea lege, care suprimă mai multe secţiuni de Curţi și tribunale. Reproducem această discuţie foarte interesantă, pentru că din ea reiese și mai bine noţiunea inamovibilităţii magistraturii și ce sancțiune are un principiu constituțional înscris în Constituție.

Le système proposé par le Gouvernement et adopté, par la chambre comportait la suspension complète, pendant trois mois du privilège de l’inamovibilité.

La comission n’a pas cru devoir conférer au Gouvernement un droit aussi étendu, et, à la majorité, elle a adopté la proposition qui se trouve formulée dans les trois premiers paragraphes de l’art. 15 (art. 11 de la loi). Cette disposition permet au Gouvernement dise mouvoir, pour opérer les réductions prescrites par les articles précédents, dans tout l’ensemble du personnel, mais elle lui interdit d’opérer un nombre d’éliminations supérieur à celui des sièges supprimés; elle le met, par conséquent, dans l’obligation de reconstituer les cours et tribunaux à l’aides d’éléments exclusivement empruntés au pci sonnel actuel.

Y-a-t-il une atteinte au principe de l’inamovibilité? Oui, assurément, puisque la mesure proposée prive de leur siège un certain nombre de magistrats qui, par application de ce principe devaient espérer le conserver jusqu’à Vage de la mise à la retrăite. Mais nous estimons que cette injraction accidentelle à un principe donț le maintien n’o.st d’ailleurs pas mis en question par le projet de loi, constitue un cas de force majeure cl ne menace par conséquent en rien l’indépendance de la magistrature. Dans notre système, en effet, l’élimination d’un certain nombre de magistrats n’est pas le but principal de la loi. Ce but, c’est la réduction du personnel, l’élimination, c’est la moyen et la cou séquence. Și done, plus tard, on veut écarter une fois encore des magistrats inamovibles. îl faudra, pour restenfidèle-au-précédent crée par le projet de loi. Supprimer de nouveau un nombre de sièges égal à celui des magistrats éliminés. Or, c’est là une éventualité donț, bien évidemmnent le retour périodique n’est pas à craindre.

Din toate aceste discuțiuni credem că rezultă cu prisosinţă pe de o parte în ce constă inamovibilitatea magistraturii, iar pe de alta că dacă principiul inamovibilităţii ar fi fost un principiu constituţional, legiuitorul francez din 1883 n-ar fi putut face reducerile în magistratură pe care le-a făcut.

4.4. Înalta Curte constată că limita de vârstă este un element esenţial al inamovibilităţii magistraturii.

Această constatare rezultă din însăţi definiţia noţiunii de inamovibilitate, astfel cum a fost concepută în toate timpurile și peste tot locul. În adevăr, în concepţia unanim admisă în doctrină și jurisprudenţă, un magistrat inamovibil nu poate fi înlocuit decât prin demisiune, prin punere la retragere, pentru limită de vârstă sau pentru infirmităţi legalmente constatate, și prin revocare pentru abateri constatate printr-o hotărâre a unei instanţe disciplinare competente; prin urmare, magistratul, în afară de cazurile anume prevăzute de lege, în care poate pierde funcţiunea să, înainte de a fi împlinit limita de vârstă fixată de lege, nu poate pierde această funcţiune, decât în momentul când a împlinit acea limită de vârstă.

4.5. Inamovibilitatea magistraturii, cum foarte judicios constată înalta Curte prin decizia să, este dată atât în interesul justițiabililor, cât şi al magistratului. Această constatare nu este izolată și rezultă din natura lucrurilor. Bonnier în tratatul său de procedură civilă zice: „L’inamovibilité est une garanție constitutionelle donnée à la fois au juge et aux justiciables, pour assurer l’impartialité des jugements”

În adevăr, în chestiunea ce ne preocupă, interesul judecătorului este imposibil de separat de interesul justiţiabilului, căci, pentru ca inamovibilitatea să ofere într-adevăr o garanţie de imparţialitate pentru justiţiabil, nu este indiferent în ce constă la rândul său garanţia pe care inamovibilitatea o oferă magistratului care-l judecă. Numai atunci când magistratul se simte la adăpost de orice atingere a puterii executive sau legiuitoare, el va judeca după conştiinţa sa, indiferent de tot ce se poate zice despre hotărârea să de către cei interesaţi, care, oricât de puternici ar fi, nu-l pot atinge. Prin urmare, când s-a acordat, în interesul unei bune administraţiuni a justiţiei, inamovibilitatea judecătorilor, implicit s-a făcut și în interesul lor, care coincide cu interesul justițiabililor. A se susţine că justiţiabilului îi este foarte indiferent la ce vârsta iese la pensie judecătorul său, destul numai că acesta să fie la adăpost de orice solicitare sau ameninţare, este a cădea în cea mai evidentă contradicţie. În adevăr tocmai nesiguranţa epocii la care poate fi îndepărtai din funcţiune, face ca judecătorul să nu mai poată fi la adăpost de orice ameninţare, căci nu trebuie pierdut din vedere, că limita de vârstă fiind, în concepţia adversarilor părerii înaltei Curţi, un element variabil, după capriciul legiuitorului ordinar care poate oricând reduce această limită de vârstă, chiar pentru judecătorii în funcţiune, încetează de a mai fi pentru ace$ți judecători o garanţie în contra puterii legiuitoare, și ca atare şi pentru justițiabili, o garanție de imparţialitate a judecătorilor.

De altfel, în soluţia dată de înalta Curte problemei constituţionalităţii inamovibilităţii magistraturii, chestiunea aceasta nu prezintă un prea mare interes; din moment ce legea, proclamând inamovibilitatea judecătorilor, recunoaşte acestora dreptul de a se plânge în contencios în contra oricărei atingeri aduse inamovibilităţii lor, este evident că recunoaşte în favoarea judecătorilor un drept subiectiv, care va servi de bază acţiunii lor. Acest drept decurge din noţiunea ideii de inamovibilitate care. În sistemul nostru constituţional fiind consfinţită prin constituţie, îi apără chiar în contra atingerilor aduse de puterea legiuitoare, cum vom vedea mai jos.

4.5. După ce ne-am fixat asupra conţinutului ideii de inamovibilitate, rămâne să discutăm garanţiile care pun la adăpost această inamovibilitate de atingerile ce i s-ar aduce, fie de puterea executivă, fie de puterea legiuitoare.

Când, în contra dispozițiunilor unei legi de organizare care proclamă pe magistraţi inamovibili, puterea executivă ar încerca să lovească într-un magistral inamovibil, fie mutându-l, fie revocându-1 din funcţiune, peste prescripţiile legii, este incontestabil că magistratul are acțiune în contencios contra decretului de mutare au revocare și fără îndoială, va obține câștig de cauză. Asupra acestei chestiuni nici nu încape discuţie.

Lucrul se complică însă atunci când situația magistratului este schimbată printr-o lege cu caracter general, (complicaţia provine din cauza poziţiunii ce ocupă pe de o parte ordinul judecătoresc în organizarea constituţională a Statului, iar pe de alta principiul inamovibilității în raport cu constituția fiecărui Stat.

În ţările fără constituție scrisă legiuitorul ordinar poate face orice, neavând nici o îngrădire. Lucrul e posibil în Anglia, care n-are o constituţie scrisă și unde cum zice Bryce: “legiuitorul în exerciţiul ordinar al puterilor sale, votează foarte des legi care privesc metode de guvernământ și drepturile politice ale cetăţenilor și nu este nici o siguranţă că ceea ce se numeşte Constituțiune, va fi la sfârşitul unei sesiuni parlamentare, ceea ce a fost la începutul ei

În statele cu constituţiuni scrise, în care, cum e în Franţa, nu există o putere judecătorească recunoscută ca putere constituită și care nu e prescris formal principiul inamovibilităţii, legiuitorul ordinar poate, cu ocazia unei noi organizări judecătoreşti, să modifice, să reducă și chiar să suprime inamovibilitatea magistraturii, deoarece, în limitele Constituţiei, legiuitorul ordinar poate face orice; și cum Constituţia nu prescrie modul în care poate fi organizat ordinul judecătoresc, legiuitorul poate să-l organizeze cum va crede de cuviinţă.

În ţările cu Constituțiune scrisă sau rigidă, cum e a noastră, și în care principiul inamovibilităţii magistraturii e înscris formai în Constituţie sau în care puterea judecătorească este recunoscută ca putere constituită, legiuitorul ordinar nu poate aduce nici o atingere inamovibilităţii magistraturii, fără a cădea în păcatul de a fi călcat Constituţia.

Profesorul Dissescu, raportor al Constituţiei, în tratatul său de drept constituţional zice:

„Sunt Constituţii rigide, Constituţiile scrise, care conţin o reţea de principii, limitând puterile fiecăruia din organele sale. Constituţiile flexibile sunt Constituţiile nescrise, cutumiare” â l’anglaise „care se remarcă prin elasticitatea lor”.

„Am văzut avantajul Constituţiilor rigide, adică al celor scrise, întrucât ele limitează competenta Guvernului, apără drepturile imprescriptibile ale cetățenilor, împotriva oricărui atac, atât din partea puterii legiuitoare, cât și din partea puterilor executive și judiciare, fiind astfel un instrument fundamental de guvernământ, mai presus de orice legislatură naţională și controlând-o” și mai departe:

4.6. „Puterea legiuitoare ordinară nu poate cu nici un preţ să schimbe niciodată o Constituțiune rigidă; toate puterile care emană de la naţiune trebuie să concure și să se împletească pentru conservarea acestui depozit sacru”.

„Un autor englez, A.V. Dicey, critică rigiditatea Constituțiunilor franceze și insistă asupra primejdiei la care este expusă Constituţiunea rigidă, prin faptul că ea poate fi ruinată de parlamentele ordinare, care modifică dacă nu dispozițiunile, cel puţin principiile sale. Faptul are oarecare importantă pentru Franţa, unde Constituţia nu are o declaraţie de drepturi, unde separația puterilor este astfel înţeleasă că puterile nu pot niciodată să se controleze una pe alta; noi am adoptat însă sistemul american și susținem că puterea judiciară are toată căderea ca atunci când se violează fie dispozițiunile, fie principiile constituționale, să refuze legea arbitrară și să repună balanţa în mâna justiţiei.

„Care e sancţiunea Constituţiunii? Necesitatea unei sancţiuni nici că are nevoie să fie demonstrată; ea se înţelege de la sine”.

„Cum se poate viola o Constituţie? Ea poate fi violată din două puncte de vedere; 1) violând dispoziţiunile sale categorice; 2) violând principiile sale. Aceste violări se pot face: 1) prin legi $i atunci puterea legiferantă se pune în dezacord cu naţiunea întreagă, 2) prin acte extraconstituţionale, atunci puterea executivă e răspunzătoare. Aceste violări mai pot fi de două feluri: 1) generale, când sfâşie Constituţia și suveranitatea ţării întregi; 2) particulare, când se violează dispoziţiunile sau principiile constituţionale prin acte sau legi care lezează interesele individuale. Aceste distincţiuni au însemnătatea lor, căci vom vedea că numai atunci când se izbeşte în interesele individuale puterea judiciară poate să intervie fie chemând la răspundere pe violator, fie neţinând în seamă legea neconstituţională”

Așa dar, clar și categoric: simplele principii constituţionale își găsesc sancţiunea și legiuitorul ordinar nu se poate înfrânge, sub pedeapsă de a călca Constituţia; acestea le scria Dissescu în 1915.

Aceleaşi concluzii se impun în mod evident din discuţiile urmate în senatul francez cu ocazia modificării legii de organizare judecătorească din 30 August 1883.

4.7. Înalta Curte de Casaţie, în decizia sa, constată că inamovibilitatea magistraturii în România este un principiu constituţional. Această concluzie, trasă din textul formai al art. 104 din Constituţie, se impune cu atât mai mult, sistemului nostru constituţional, cu cât Constituţia noastră recunoaşte formal puterea judecătorească ca una din cele trei puteri constituie. În adevăr, Constituţia noastră în titlul III intitulat „Despre Puterile, Statului 1 după ce pune prin art. 33 principii. Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegațiune și după principiile şi regulile aşezate în Constituţie”, în art. 40 zice: „Puterea judecătorească se exercită de organele judecătoreşti. Hotărârile se pronunţă în virtutea legii și se execută în numele Regelui” iar în cap. IV intitulat „Despre puterea judecătorească” organizează exerciţiul acestei puteri (art. 101, 107). Aceiaşi Constituţie dă în atribuţia puterii judecătoreşti contenciosul administrativ, adică dreptul de a anula actele administrative de autoritate sau actele de gestiune ale puterii executive, făcute cu călcarea legilor şi regulamentelor, în dauna particularilor şi de a condamna la daune, fie autoritatea administrativă respectivă, fie pe funcţionarul care a semnat actul (art. 107), iar art. 103 din Constituţie recunoaşte Curţii de Casaţie în secţiuni unite, dreptul exclusiv de a judeca constituţionalitatea legilor, declarând inaplicabile dispoziţiunile lor cari sunt contrarii Constituţiei, în sfârşit, art. 98 din Constituţie dă în căderea Curţii de Casaţie în secţiuni unite, constituită în înalta Curte de Justiţie, judecarea miniştrilor pentru abaterile comise de ei în această calitate.

5. În sistemul nostru constituţional, puterea judecătorească exercită un control efectiv, atât asupra puterii executive, prin contenciosul administrativ, cât şi asupra puterii legiuitoare prin contenciosul constituționalității.

5.1. Puterea judecătorească formând una din cele 3 puteri constitutive ale statului, principiul separaţiei puterilor cere, chiar dacă inamovibilitatea n-ar fi fost înscrisă în Constituţie, ca puterea executivă sau legiuitoare să nu poată anihila, nici pe cale indirectă, dreptul puterii judecătoreşti, consfinţit formal prin Constituţie, de a controla în deplină independenţă actele acestor două puteri date în căderea să. În ţările în cari puterea judecătorească formează una din cele trei puteri constituite ale statului inamovibilitatea magistraturii, indiferent de consacrarea ei printr-un text formal al constituţiei, este un principiu constituţional decurgând din ideea separației puterilor. În adevăr, dacă puterea legiuitoare ar putea oricând, pe cale de lege ordinară, să lovească în inamovibilitatea magistraturii, fie restrângând-o, fie suprimând-o, ce garanţie de independenţă ar mai putea avea ordinul judecătoresc și ce garanţie de dreaptă judecată ar putea găsi cetăţeanul atunci când ar avea un litigiu cu autoritatea? Ce sancţiune ar mai avea Constituţia când puterea judecătorească, însărcinată să păzească această Constituţie în contra încălcărilor ce i s-ar aduce, fie de puterea executivă, fie de puterea legiuitoare, ar putea fi desfiinţată de fapt de puterea legiuitoare?

Ideea inamovibilităţii magistraturii s-a născut din necesitatea de a se asigura independenţa puterii judecătoreşti, faţă de celelalte puteri constituite. În ţările în cari puterea judecătorească este recunoscută prin Constituţie ca una din cele trei puteri ale statului, inamovibilitatea magistraturii este o axiomă. Thonissen, în comentariul său asupra Constituțiunii Belgiene, zice: „L’inamovibilité des juges est un axiome constitutionnel qui n’a pas beison d’être démontré” Profesorul Duguit, în tratatul său de drept constituţional vorbind, despre inamovibilitatea magistraturii zice:

“La régie de l’inamovibilité des magistrats judiciaires a-t-elle le caractère de régie constituti onnelle?

Théoriquement, la question se rattache au caractère que l’on attribue à l’ordre judiciaire. Îl est certain que și l’on voit dansTordre judicIaire un pouvoir autonome, rentrant dans le système de la séparation des pouvoirs, un élément constitutif de la souveraineté, un pouvoir au sens que l’on donnait à ce mot en 1789-1791. Un povoir distinct, indépendant du pouvoir législatif et du pouvoir exécutif et égal à chacun d’eux l’inamovibilité doit être un principe constitutionel. En effet, lorsque les magistrats șont, comme en France, nommés par le gouvernement l’inamovibilité est le seul élément qui puisse assurer l’indépendence et l’autonomie de l’ordre judiciaire et en faire un troisième pouvoir.

L’inamovibilité est alors un principe constitutionnel, comme le séparation des pou- voires elle-même”,7.

5.2. În Constituţia noastră principiul inamovibilităţii judecătorilor este însă înscris formal; art. 104 din Constituţie zice: „Judecătorii sunt inamovibili, în condiţiunile speciale pe cari legea le va fixa”. Din modul cum e redactat acest text, adversarii părerii Curţii de Casaţie pretind a trage un argument contrar constatării făcute de înalta Curte în decizia să. În adevăr zic ei. Din moment ce art. 104 zice: „în condiţiunile pe cari legea le va fixa”, este evident că legiuitorul ordinar poate să hotărască de soarta inamovibilităţii magistraturii oricum va voi. Un domn judecător de şedinţă la tribunalul Ilfov comentând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, în Pandectele Române (nr. 9 din 1932) cu o suficientă în disproporție cu situația să și pe care n-o egalează decât îndrăzneala tonului în care își permite să critice deciziunile Înaltei Curți de Casație și Justiție date în Secțiuni unite, să grăbește să conchidă în fața textului: „e greu să pledezi evidenta”.

Desigur că e greu să pledezi evidenta; dar unde e evidenţa? În speţa noastră evidenţa constă în a ști să interpretezi un text, ce e o Constituţie scrisă și mai ales ce sancţiune are o Constituție scrisă.

În sprijinul concluziei sale d-1 Judecător invocă autoritatea fostului Prim Prezident al înaltei Curţi de Casaţie, d-1 Victor Râmniceanu și a raportorului Con ști tu tio nai C. Dissescu. Este adevărat că d-1 Victor Râmniceanu, cu ocazia deschiderii anului judecătoresc 1923/24, după ce arată că înalta Curte, fiind întrebată cu ocazia lucrărilor pregătitoare ale Constituţiei, asupra bazelor constituţionale ale organizării judecătoreşti, a cerut că principiul inamovibilităţii să fie înscris în Constituție, el fiind de esenţa unei bune organizaţii judecătoreşti, precizându-se întinderea și înţelesul acestui cuvânt, în sensul cerat de Înalta Curte, precum și alte detalii privitoare la recrutarea magistralilor, înaintări, transferări, pedepse, limită de vârstă, apoi conchide: „aceste păreri ale înaltei Curţi n-au fost însă ținute în seamă, căci în noua Constituţie nu găsim decât scurtele dispoziţiuni din art. 104, anume că: judecătorii sunt inamovibili în condiţiile speciale pe cari legea le va fixa. La prima vedere ar părea că principiul inamovibilităţii este consacrat odată ce judecătorii sunt declaraţi inamovibili, textul însă nu se opreşte aici, el adaugă: în condiţiunile speciale pe caii legea le va fixa. Prin urmare legea ordinară va fixa felul inamovibilităţii, felul de numire, înaintare și revocare, cari anume judecători se vor bucura de inamovibilitate, etc… totul va depinde de legea ordinară, întocmai ca și azi, astfel că justiţia rămâne lipsită de garanţii constituţionale. La noi mai ales, unde legile se schimbă cu o uşurinţă foarte mare, asemenea garanţii erau și mai necesare”.

Cu tot respectul ce datorăm onoratului nostru Prim Prezident onorific, socotim că părerea Domniei-Sale asupra acestei chestiuni este fundamental greşită, după cum vom demonstra mai jos. În primul rând credem că, din faptul că textul art. 104din Constituţie este redactat astfel încât, la prima vedere, ar părea că refuză ceea ce vrea să dea, nu se poate trage concluzia că Constituţia noastră n-a consacrat principiul inamovibilităţii cum opinează domnul Râmniceanu. Domnul Profesor Anibal Teodorescu, în cursul său de drept administrativ, arata ca părerea d-lui Râmniceanu, întemeiată pe o interpretare juridică a textului, avea nevoie de a fi demonstrată și în această privinţă nu vedem decât simple afirmațiuni

Înainte de a demonstra netemeinicia părerii d-lui Râmniceanu, să vedem însă ce a spus raportorul constituţiei în raportul făcut în comisia mixtă a Senatului și ce concluzie se poate trage din acest raport. Domnul Judecător care se grăbeşte să tragă din spusele raportorului concluzii în favoarea tezei sale, ar fi trebuit să știe că, ia 1923, noi nu aveam încă o lege de organizare judecătorească pentru întreaga ţară și că ne găseam cu patru regimuri de organizare judecătorească, fiecare cu condiţiile lui speciale de numire, avansare ierarhie. Aşa fiind, era imposibil ca constituantul să declare deodată inamovibili pe judecătorii din toată ţara, aflaţi în funcţiune în 1923. Pe de altă parte, constituantul nu putea face ceea ce îi cerea în definitiv Înalta Curte prin raportul său, adică să introducă legea de organizare judecătorească în Constituţie. Acest lucru era şi imposibil în fapt, dat fiind că constituantul era chemat să elaboreze Constituţia, iar nu legea de organizare judecătorească; această lege a făcut obiectul a laborioase cercetări și studii din partea autorului ei, răposatul G. Mârzescu. Care, înainte de a îi dă forma definitivă, a supus anteproiectul său discuţiei contradictorie a unei comisii compusă din magistraţi superiori, din toate unghiurile ţârii, comisie care a lucrat 6-7 şedinţe. Acest lucru nu-l putea face constituantul; de aceia a pus numai principiul, însă a lăsat detaliile în sarcina legiuitorului ordinar. Într-adevăr, ce zice raportul defunctului Dissescu înaintea comisiei mixte a Senatului? Lată ce găsim în chiar articolul domnului Judecător critic: Va trebui o lege specială care să fixeze condiţiunile inamovibilităţii. Fi-va ea integrală sau parţială? Dar, desigur această lege va trebui să fie precedată, de legea reorganizării judecătoreşti, căci înainte de a fi judecătorii inamovibili, trebuie să știm: Cine va fi judecător? Unul sau mai mulţi? Ce instanţe? Câte? Ce se face cu magistratura din Ardeal a cărei inamovibilitate a fost suspendată de consiliul diligent?”

Deci, zice domnul Judecător, Constituţia nu garantează nici cine este inamovibil, nici la ce jurisdicţiuni. Nici ce însemnează precis inamovibilitatea.

Chestia însă este dacă, din cel afirmate de raportorul Dissescu, în comisia Senatului, se poate trage concluzia că în Constituție nu s-a înscris principiul inamovibilităţii. Ori acest lucru nu l-a spus Dissescu niciodată și nici nu-l putea spune, deoarece în tratatul său de drept constituţional, scris înainte de votarea Constituţiei din 1923, Dissescu spune: “Pentru ca inamovibilitatea să fie o adevărată garanţie de independenţă fată de celelalte puteri ale statului, ea ar trebui înscrisă în Constituţie; altfel, Camerele ordinare vor avea tot momentul dreptul şi posibilitatea să revie asupra ei. Iată ideile lui Dissescu asupra inamovibilităţii, asupra rostului înscrierii ei în Constituţie; deci când Dissescu care a colaborat la redactarea Constituţiei, a înscris inamovibilitatea în Constituţie, a făcut-o în scopul arătat de el mai sus.

5.3. Legiuitorul ordinar n-ar putea pe de o parte proclamă că o anumită categorie de judecători se bucură de inamovibilitate, iar pe de alta, trecând la reglementarea acestei inamovibilităţi, să declare că judecătorii inamovibili pot fi permutaţi oricând de ministru și iar înlocuiţi, după aprecierea să suverană; aceasta n-ar mai fi inamovibilitate.

În această ordine de idei trecem la principiul proclamat de înalta Curte că legiuitorul ordinar poate oricând reglementa situaţia și drepturile magistraţilor pe alte baze decât cele admise până atunci, însă cu o singură condiţie: să nu restrângă sau să desfiinţeze inamovibilitatea.

Doctrina înaltei Curți este conformă cu literă și spiritul Constituţiei și cadrează perfect cu ideile raportorului citate mai sus.

În adevăr, afară de cazul când Constituţia ar fi reglementat ea însăşi în detalii inamovibilitatea magistraturii, cum face Constituţia Belgiană, lucru ce nu era posibil la noi. Atunci când Constituţia pune numai principiul, legiuitorul ordinar nu poate fi privat, într-o lege ordinară anterioară, de dreptul său de a legifera şi a organiza pe alte baze principiul inamovibilităţii, însă cu o singură condiţie: să nu atingă totuși acest principiu.

Şi pentru că inamovibilitatea priveşte în mod direct persoana judecătorului, legiuitorul ordinar poate reglementa pentru viitor, dar dispoziţiunile sale nu pot atinge pe judecătorii inamovibili „] în funcțiune”, căci ar aduce o atingere independenţii judecătorului și ar anihila garanţia justiţiabililor de a fi judecaţi imparţial. Aşa fiind legiuitorul ordinar poate pune pentru viitor condiţiuni mai grele pentru un judecător să devină inamovibil, poate să fixeze limita de vârstă, care-i place pentru diversele categorii de magistraţi, dar aceste dispozițiuni nu pot fi aplicate magistraţilor în funcţiune la promulgarea legii, căci ar atinge inamovibilitatea acestor magistraţi. Numai aşa înţeles, art. 104 din Constituţie are un sens și o aplicare.

În speţa noastră, legiuitorul constituant, înscriind în art. 104 că judecătorii sunt inamovibili în condiţiunile pe care legea le va fixa, a înţeles în primul rând să facă din principiul inamovibilităţii magistraturii un principiu constituțional. Iar în al doilea rând a lăsat în sarcina legiuitorului ordinar grijă de a reglementa pe viitor condiţiunilor în care această inamovibilitate va funcţiona, spre a protege atât pe magistraţi cât și pe justiţiabili. Aceasta nu înseamnă însă că legiuitorul constituant a lăsat legiuitorul ordinar dreptul de a modifica însuşi conţinutul ideii de inamovibilitate, restrângându-i anumite atribute sau desfiinţând-o, căci în acest caz n-ar mai fi fost nevoie de înscrierea art. 104 în Constituţie.

5.4. În contra atacurilor puterii executive, judecătorii erau protejaţi prin lege de organi zare; iu contra puterii legiuitoare care putea oricând, modificând legea, să suprime inamovibilitatea magistraturii, legiuitorul constituant a voit să o protejeze și de aceea a înscris în Constituţie principiul inamovibilităţii.

A presupune că legiuitorul, și încă legiuitorul constituant, a edictat o regulă fără nici o aplicare, denotă o metodă de interpretare foarte bizară; este un principiu elementar că o dispoziţie legală este concretizarea în scris a unei voinţe, voinţa Corpului legiuitor care a legiferat-o: a presupune că acel Corp legiuitor a concretizat într-un text scris o regulă care nu va avea nici o aplicare practică, este a presupune că acel Corp legiuitor n-a ştiut ce face. O asemenea interpretare însă, nu poate sta în picioare. Orice text de lege trebuie să aibă o aplicare și, dacă aparent interpretarea lui literală ar duce la concluzia că legiuitorul n-a voit să spună nimic sau a spus ceva absurd, datoria interpretului este să-i caute sensul în intenţia care a prezidat la inserarea textului.

Gény, în clasica sa lucrare asupra metodei de interpretare, combătând exagerarea școlii tradiţionale a fetişismului legii scrise zice:

„A première vue, et quand on s’en tient aux données du pur bon sens, on n’apreçoit pas quelle base rationnelle peut rester à un système d’interprétation de la loi, qui se sert du texte légal, pour justifier tout autre chose que ce que son auteur a voulu établir. Car, je veux, bien que la loi, une foi mise en vigueur, se séparée de la personne du législateur. Mais encore, faut-il reconnaître que celui-ci 1-a laissée pleine de să pensée et de son vouloir, à moins de voir dans le texte légal une sorte d’outre vide, que chacun remplirait à son gré.

La loi écrite n’est pas autre chose, en son essence même que l’expression-d’une volonté intelligente. Et îl est contradictoire à să nature de l’interpréter autrement que- comme un acte de volonté).

5.5. În critica sa, d-1 judecător insinuează că înalta Curte, deşi nu a discutat chestia drepturilor câştigate pusă de recurenţi. pe baza art. 17 din Constituţie, ba chiar a hotărât-o ca inutilă, “totuşi această idee a avut rolul său la fixarea soluţiei. Nu ştim ce l-a făcut pe d. -l judecător să aibă această impresie, căci eu nu se degajează din nici un considerent al deciziei Înaltei Curţi.

Înalta Curte cunoaşte doctrina după care, în materie de organizare, nu se pot invoca drepturi câştigate; în speţa noastră însă dreptul câştigat este consfinţit de Constituţie, care prin art. 104, punând principiul inamovibilităţii magistraţilor, interzice legiuitorului ordinar să atingă acest principiu, chiar când ar face o lege de organizare judecătorească; ori cum legiuitorul constituant poate face orice vrea, spre deosebire de legiuitorul ordinar care nu poate face decât ceea ce-i îngăduie Constituţia, în sistemul nostru constituţional, magistraţii inamovibili pot invoca drepturile câştigate decurgând din principiul inamovibilităţii, consacrat prin Constituție.

Bonnier, în tratatul său de procedură civilă scris sub imperiul constituţionalităţii inamovibilităţii magistraturii franceze, zice: Îl arrive quelque fois qu’une loi réduit le personnel, d’un tribunal au d’une Cour comifue trop nombreux. On procède alors par voie d’extinction, ou bien les juges donț le titre est supprimé sout transférés a un autre siège. De cette façon, le principe de l’inamovibilité est respecté, et les situations acquises șont conservées”)

Din obligaţia impusă de Constituţie legiuitorului ordinar de a nu atinge principiul inamovibilităţii judecătorilor, naşte dreptul pentru aceştia de a reclama, chiar în contra legii, anularea decretului de punere la retragere și reintegrarea lor. Aceasta e consecinţa logică a principiului inamovibilităţii judecătorilor, înscris în Constituţie și recunoscut ca atare de înalta Curte.

Înalta Curte a înălturat din discuţie chestia, drepturilor câştigate trase din dispoziţiile art. 17 din Constituţie ca inutilă.

Concluzia deciziei Înaltei Curţi este următoarea: „Legea din 4 Aprilie 1931 luând membrilor Curţii de Casaţie., aflători în funcţiune la promulgarea ei, dreptul de a funcţiona până la vârsta de 70 de ani. Drept care constituie un element esenţial al inamovibilităţii, prevăzută de art. 104 din Constituţie, a violat acest text”.

Art. 104 din Constituţie recunoaşte magistratului dreptul ca înainte de a fi împlinit limita de vârstă, pe care legea i-o fixează, să nu poată fi scos din funcţiune nici chiar printr-o lege de organizare, care ar reduce această limită de vârstă.

În această ordine de idei, Înalta Curte proclamă cu drept cuvânt, că o lege, care ar ridica limita de vârstă, nu e de natură a aduce o atingere inamovibilităţii; în adevăr, limita de vârstă nefiind obligatorie pentru magistrat, prelungirea vârstei nu e de natură a exercita vreo influentă asupra magistratului, el putând oricând să se retragă, prin demisie. Nu tot acelaşi lucru este însă când printr-o lege i se reduce limita de vârstă și poate fi scos înainte de a fi împlinit vârsta până la care el avea dreptul să funcţioneze.

Acestea sunt considerațiunile pentru cari credem că soluţia dată de Înalta Curte este singura soluţie juridică, dată în conformitate cu textele și cu principiile cari guvernează separaţiunea puterilor în Stat, atât de admirabil concretizate și armonizate în Constituţiunea noastră”.

6. Inamovibilitatea, în ordinea constituțională interbelică, precum și în cea actuală, este și rămâne o garanție fundamentală pentru independența și pentru responsabilitatea profesională a judecătorilor, constituind, totodată, o stavilă față de mișcările centrifuge ale unor judecători, prin anumite compromisuri cu puterea executivă bicefală sau diverse instituții, autorități, ONG-uri sau alte grupuri de interese.

Ca judecător, îndeosebi când îndeplinești o înaltă funcție în piramidă jurisdicțională a statului român, având în sarcină și „povara” responsabilității de membru al CSM, nu trebuie să afișezi, pe soclul inamovibilității, „parteneriate”, „cooperări”, definite expres prin diverse „protocoale”, angajând, neconstituțional și nelegal, statutul și cariera judecătorilor.

În acest sens, apare ieșită din comun participarea, deja tradițională a conducerii ÎCCJ la bilanțurile Ministerului Public, împreună cu reprezentanții de vârf ai puterii executive și la alte bilanțuri, precum și implicarea directă în acțiuni și manifestații publice sau în obstrucționarea unor procese democratice, precum dezbaterile parlamentare a anumitor modificări/completări ale legilor relative la statutul și cariera judecătorilor și procurorilor.

Cine dintre judecători nu acceptă ordinea constituțională clară și expresivă privind statutul și cariera, distinctă, a funcției de judecător și a celei de procuror, cât timp, potrivit art. 124-126 din Constituție numai judecătorii sunt inamovibili și doar ei înfăptuiesc justiția?

De ce, unii din judecători, de la vârful ÎCCJ, din CSM, de la Curtea de Apel București („Forumul judecătorilor”), se opun, atât de vehement și fără argumente sănătoase, separării legale a funcției de judecător de cea de procuror, eliminându-se, astfel, grava reglementare comună din Legea nr. 303/2004, a admiterii în funcție, a statutului și carierei, a încetării exercitării funcției, a pensionării, a răspunderii disciplinare, ș.a.?!!

Cum trebuie să înțelegem și ce efecte se urmăresc prin „CHEMAREA” surprinzătoare postată pe 28.10.2017, de președinta ÎCCJ, pe o platformă închisă dedicată „magistraților”, cu următorul text, care a generat reacții de stupoare în rândul foștilor judecători ai ÎCCJ, membrii ai Asociației „Themis-Casația”:

Am nevoie de voi toți. Lumea trebuie să știe că desistarea din partea Ministerului Justiției este o monstruozitate dinainte plănuită. Nu trebuie să permitem intrarea în discuții generale sau, și mai rău, pe fond. Asta nu presupune că ei să facă tot ce vor, iar noi să tăcem… ÎCCJ a fost mereu alături de Voi!!! Important e să fim uniți!!! Și, credeți-mă, am nevoie mai mult ca niciodată de dvs.”.

În numele cărui comandament și pentru cine se face această proclamație, în contextul, în care, niciodată ÎCCJ nu a fost ignorată sau exclusă de la participarea efectivă la dezbaterea unor proiecte de legi, sau de modificare/completare a unor legi, privind justiția, atât în faza de elaborare, cât și în cea parlamentară (?!).

Este de neînțeleasă preocuparea și manifestarea publică a unor judecători, unii din conducerea curților de apel și a ÎCCJ, pentru menținerea actualului statut al procurorilor și a modalităților de numire a acestora în funcțiile de conducere, păstrându-se și accentuându-se confuzia publică a celor două funcții, de procuror și de judecător, în circumstanțele concrete care relevă o vădită tulburare a bunei înfăptuiri a justiției penale, prefațată de disfuncțiile majore ale urmăririi penale, de calitatea precară a noilor coduri și de lipsa de control profesional eficient și responsabil.

Da, inamovibilitatea este garanția fundamentată a independenței justiției, dar iată că, fără responsabilitate profesională deplină și în lipsa unui cadru optim, sau cel puțin adecvat, de înfăptuire a justiției, această garanție rămâne iluzorie, pentru judecători și, în același timp, pentru justițiabili, generând o serioasă scădere a încrederii generale în activitatea de justiție.

În mai multe articole (2014-2017) am subliniat Starea justiției la ÎCCJ, condițiile total inadecvate de lucru, chiar antiumane, pentru judecători și ceilalți participanți la procese, care ilustrează un cadru nefericit de înfăptuire a justiției la instanța supremă, de care, însă nu se preocupă cei responsabili direct, conform legii și statutului lor, atrași fiind, din păcate, în meandrele unor contexte revendicate de alte corpuri sociale.


[1] Articol preluat din „Pandectele Romane” – 1936, relativ la Decizia ÎCCJ- 26.V.1932 de declarare ca neconstituțională a legii din 04.04.1931, care, a redus varsta de pensie a judecătorilor ÎCCJ.
[2] 3) Disescu. Drept Constitutional, ed. Ill, Nr. 561. Paul Negulescu, Curs de drept Constitutional, pag. 467. Anibal Teodorescu. Tratat de drept adm, ed. ill. V.l, pag. 318. Garsonnet et Bru. Tr. de proc. civile, ed. III, T. I. Nr. 128, Bonnier. Pr. crv.T.I, Nr. 113.
[3] Până atunci magistraţii se alegeau pe un timp determinat scurt, de la 2 la 5 ani.


Prof. univ. dr. Marin Voicu
Președintele Asociației „Themis-Casatia” a foștilor judecători ai ÎCCJ
Membru de onoare AOS
Fost judecător la CEDO și ÎCCJ