5,309 citiri

Controlul activității profesionale a judecătorului în România. Inspectorii generali judecătorești – profesioniștii de ieri. Inspecția judiciară de AZI – Serviciul de sesizări și reclamații al CSM

ESSENTIALS-Marin-VoicuSumar 

1. Controlul activității profesionale a judecătorului în perioada interbelică. Rolul, misiunea și atribuțiile inspectorilor generali judecătorești. Poziția Ministrului Justiției (scrisoarea anuală către inspectorii judecătorești – 1924).

2. Controlul activității profesionale a judecătorului – temă de actualitate și de dezbatere la colocviul româno-american, organizat de USAI – Ambasada SUA la București și Ministerul Justiției, găzduit de Curtea de Apel Constanța, septembrie 1995.

2.1. Circumstanțele dezbaterii colocviale

2.2. Comunicarea temei, text preluat în Revista Dreptul, nr. 1/1996

3. Cadrul legal, în vigoare, al Inspecției judiciare și exigențele redefinirii rolului, autonomiei instituționale, a competenței și a sistemului organizatoric funcțional

3.1. Cadrul legal și drept comparat

3.2. Schița de proiect în dezbatere. Succinte observații

1. Controlul activității profesionale a judecătorului în perioada interbelică. Rolul, misiunea și atribuțiile inspectorilor generali judecătorești. Poziția Ministrului Justiției (scrisoarea anuală către inspectorii judecătorești-1924).

 A. Lăsați-i pe judecători să judece, scrisoare deschisă a Asociației „Themis-Casatia a foștilor judecători ai ÎCCJ de ziua justiției – 1. VII.2015, pe site-ul JURIDICE ESSENȚIALS– 24.06.2015 – 8,394 de citiri).

1. Funcția de judecător nu este infailibilă. Exercițiul ei este și trebuie să fie supus examenului profesional și social. În fața acestui exercițiu societatea nu poate să rămână MUTĂ, căci, înainte de toate, obiectul exercițiului funcției de judecător îl constituie ființa umană, cu toate atributele sale.

2. Dar, judecătorul și hotărârile sale, nu trebuie și nu se poate permite să fie obiectul unor „procese publice” și „judecați fără dosare”, executate, sistematic și agresiv de unele gazete și de anumite posturi de televiziune, cu misiuni de propagandă și de lichidare, slujind, parcă, uneori, altor organizații, instituții și autorități sau persoane interesate.

3. La această execuție publică a anumitor judecători, autori de acte de dreptate, marile majorități profesionale își exercita cu „mândrie”, dreptul la TĂCERE, vădind o probă de oportunism, proclamat cu vigoare politică și supunere față de puterea executivă bicefală, de către CSM, care, frecvent, joacă rolulBolnavului închipuit, susținut cu persuasiune de Inspecția judiciară”.

Judecătorii nu pot și nu trebuie să mai accepte această formulă de Inspecție judiciară, cu eticheta publica de Birou autonom de sesizări și reclamații” de pe lângă CSM și cu rolul de avocat de complezență al reputației neștirbite, contra unor declarații politice sau cetățenești, fără nicio consecință juridică sau, arareori, cu sarcina de investigație disciplinara asupra unor judecători.

B. Pentru a se înțelege, în sens originar și istoric, rolul și misiunea Inspecției judiciare”, credem că este elocventa CIRCULARA nr. 36043 din 2.07.1924 a Ministerului Justiției (publicată în M. Of. nr. 136 din 2.07.1924), reluată în „Pandectele Romane-săptămânal”, 1924, pag. 797-799, al cărei conținut este deosebit de ilustrativ pentru aceasta instituție a puterii judecătorești.

Redăm, în continuare, din CIRCULARĂ „principalele atribuții ale Inspecției judiciare prevăzute în Legea pentru unificarea dispozițiilor legii de organizare judecătorească”.

„I. Cea dintâi atribuțiune a dumneavoastră decurge din ideea de control al lucrărilor judecătorești, control care s-a dovedit necesar pentru bunul mers al justiției.

1. În acest scop, inspectorii judecătorești sunt datori să inspecteze, inopinat în cursul fiecărui an cel puțin odată, fiecare instanță judecătorească din circumscripția ce i s-a fixat prin decizia ministerială nr. 3486, publicată în M.Of. nr. 138/28.06.1924, data conform art. 56 din lege, precum și serviciile auxiliare dependințe de acele instante.

2. Cu ocaziunea efectuării acestor inspecții, inspectorul trebuie să-și dea seama în mod complet de mersul tuturor lucrărilor acelei instante, dacă diferitele registre sunt complete, dacă hotărârile sau jurnalele pronunțate se redactează la timp pentru ca justițiabilii să nu sufere, precum dacă sentințele penale pronunțate se execută la timp, dacă administrarea averii minorilor, la sediu sau judecătorii, se face în regulă și tutorii depun conturi în fiecare an, etc.

3. Veți da apoi, deosebită atențiune îndatoririlor pe care după lege le au președinții, procurorii și judecătorii, fata de inferiorii lor supleanți, substituți și ajutori de judecători, de a-i îndruma și a-i ajuta la formarea lor profesională, indicând procedeele de urmat în caz când veți constata că cele întrebuințate nu sunt suficiente.

II.O a doua și importantă atribuțiune decurge din ideea ca inspectorii judecătorești sunt organele indispensabile ale Consiliului Superior al Magistraturii prin intermediul cărora poate cunoaște pe magistrați.

1. Este cea mai importantă și, totodată, cea mai delicată misiune ce aveți: aceea de a cântări meritele și calitățile colegilor dumneavoastră interiori.

2. În acest scop, legea va recomanda a vă ocupa de calitățile profesionale și aptitudinile fiecărui magistrat inspectat, arătând pe cât posibil mai amănunțit, însă cu totul imparțial, obiectiv și drept, gradul de cultura al cunoștințelor juridice, modul de aplicare al legilor, sârguință și conștiinciozitatea ce pune în îndeplinirea datoriei sale.

3. Nu trebuie neglijată, în toate aceste inspecții, nici conduita și actele private ale magistraților, pentru că numai omul adevărat moral în actele sale impune semenilor săi și este înconjurat de acea aureolă de respect care e de natura funcțiunii de magistrat.

4. De aceea vă veți ocupa în fără de cele de mai sus și de raporturile de serviciu ale fiecărui magistrat cu colegii, superiorii, cu publicul și avocații, notând tot ce este de natură a compromite autoritatea și prestigiul magistraților sau de a paraliza serviciul.

III. O a treia atribuțiune e aceea a mersului în general, al distribuirii justiției la acea instanță. În acest scop vă veți interesa și veți nota greutățile ce s-ar întâmpla în aplicarea legilor și funcționarea instituțiunii, propunând măsurile de îndreptare ce veți crede necesare, urmând întotdeauna o tendință de unificare. În special ne veți da pararea dumneavoastră în privința menținerii sediilor orfanale și organizării cărților funduare.

IV. În fine, o a patra atribuțiune e aceea din care decurge dreptul de disciplină la care este supus corpul judecătoresc în genere, drept reglementat de art. 17 și următoarele din lege.

1. În exercitarea acestui drept, veți executa delegațiunile date de la Ministerul Justiției pentru a face anchetă în contra magistraților care s-au abătut de la îndatoririle în care s-ar fi făcut eventual culpabili de faptele supuse anchetei și pedepsele disciplinare din circumscripția dumneavoastră, și, în cazuri excepționale, chiar în afară de aceasta circumscripție, după delegațiune specială.

2. În calitatea dumneavoastră de magistrați inamovibili, cred inutil o recomandațiune la imparțialitatea de care trebuie să fiți animați fata cu inferiorii dumneavoastră.

3. Ceea ce importa și ceea ce vă cer cu insistență, este ca aceste anchete să fie făcute cât mai urgent posibil și cel mult în termenul de 10 zile, fixat de art. 16 din lege, fiind ușor de înțeles cât de grea este situația unui magistrat chemat a cenzura greșelile altora, când el însuși a păcătuit.

4. Autoritatea hotărârilor judecătorești se înțelege de la sine că rezidă nu atât în puterea judecătorului, cât în încrederea pe care el o inspira justițiabililor, or, nimic nu e mai plăpând ca această încredere.

5. De aceea, dacă magistratul trebuie să se poarte astfel ca să câștige această încredere și s-o mențină, este și de datoria organelor superioare a lămuri repede orice împrejurare de natură a o întuneca sau a o altera.

V. Acestea fiind principalele dumneavoastră atribuțiuni, o singură recomandațiune îmi rămâne de făcut aceea că toate anchetele ce se fac în contra magistraților au caracter confidențial și, deci, trebuie păstrată în privința lor toată discrețiunea.

Înainte de a termina aceste recomandațiuni nu pot lăsa nerelevant caracterul acestor atribuțiuni.

Este, sper, și în sentimentul dumneavoastră că dacă legea a prevăzut aceste dispozițiuni că n-a făcut-o în dorința de a introduce un spirit polițienesc în magistratură ci numai în scopul de a avea posibilitatea a cunoaște elementele bune și distinse dintre magistrați, pentru ca munca și meritul să fie aproape singurele criterii de adresare.

Deci, niciuna din atribuțiunile de mai sus nu trebuiesc utilizate în așa mod ca să fie îndreptate în contra magistraturii, ci numai în profilul ei”.

Iată cum arăta, atunci, în rezonanța istorică a Constituției din 1923, relația instituțională dintre Ministrul Justiției, CSM și Inspecția judiciară, fără a se ivi, măcar, un mic conflict sau o complicitate distructivă cu puterea executivă.

C. Semnificativă, în acest cadru istoric al raportului dintre puterea judecătorească și cea executiva, reprezentată de Ministerul Justiției, este CIRCULARĂ din 1.09.1925, intitulata „Noul An Judecătoresc”, trimisă de Ministrul Justiției Mihai Antonescu, tuturor judecătorilor și președinților de instante, pe care o reproducem în extras, ca un model de pragmatism judiciar și de canalizare a exercițiului funcțiunilor judecătorești.

„Domnule… Președinte,

Magistratura a făcut desigur progrese însemnate, jurisprudența noastră se distinge din ce în ce mai mult printr-o redacțiune îngrijită a hotărârilor și prin spiritual științific care dictează soluțiile. Aceasta jurisprudență a dobândit așa de mare importanță, încât chiar legiuitorul a fost uneori inspirat de dispozițiunile hotărârilor judecătorești în modificările aduse legilor. Meritele magistraturii noastre au fost recunoscute de puterile publice ale Statului în toate ocaziunile, căci ori de câte ori a fost trebuința în epoca noastră de reformă, de oameni competenți și imparțiali, magistrații au fost desemnați mai întotdeauna pentru a da concursul lor de formarea și executarea diferitelor dispozițiuni.

Având mulțumirea de a face aceste constatări, suntem datori a privi neajunsurile ce se observa în practica de toate zilele a instanțelor noastre judecătorești, precum și îndepărtările ce se pot face pentru ca justiția, destul de bună acum, să poată fi mai bună. Iată chestiunea asupra cărora atragem deocamdată toată atențiunea dumneavoastră.

I. Deschiderea ședințelor la ora legală

1. Părțile sunt datorate să fie prezente la ședință la ora fixă de citațiune, sub pedeapsa de a fi judecate în lipsa și de a fi expuse să suspende procesul.

2. La această datorie a parților corespunde fapta judecătorului de a fi la oficiul sau just în momentul pentru a a vestit părțile să vină. Cu toate acestea, se văd cazuri când unii judecători nu țin seama de această îndatorire esențială, părându-li-se indiferent dacă intră în ședința cu câteva minute după ora legală. Și cu toate acesta greșeala este mare, căci o asemenea neglijență atinge prestigiul judecătorului, Publicul simte că judecătorul nu-și îndeplinește datoria și nu este bine pentru autoritatea justiției ca publicul să bănuiască măcar că ar fi posibil ca judecătorul să nu-și facă datoria,. Rolul magistratului este mare. El dispune de averea și onoarea cetățenilor. Dintre împricinați, unii câștiga, alții pierd. Este în înțelesul siguranței politice nu numai ca justiția să fie bună, dar să fie și crezuta bună, căci numai o asemenea credința aduce liniștea în suflete și întărește ordinea socială. Când lumea are încredere în justiție, chiar cei loviți de hotărârile ei se resemnează, rămânând convinși cum s-a hotărât să a trebuie să fie.

II. Întârzierea adusă în rezolvarea proceselor

1. Toată lumea constantă că procesele se judecă cu întârziere. În registrele de audiență și în jurnalele grefei se văd notate în fiecare zi o mulțime de amânări și procese foarte puține judecate, câte odată niciun proces judecat.

2. Procesele sunt făcute ca să fie judecate. Cine a intentat o acțiune are dreptul să își dea o soluțiune în timpul necesar ca soluțiunea să-i fie utilă. Ce fel de justiție este când un împricinat cere ca adversarul său să fie condamnat a-i plăti o sumă de bani, dacă soluționarea definitiva se da după un an, doi și chiar mai mulți?

III. Amânarea pronunțărilor

1. Legea permite judecătorilor ca în procesele în care este trebuință de mai mult timp pentru deliberare să amâne pronunțarea. Uneori se abuzează de această facultate amânându-se pronunțarea prea târziu sau amânându-se de mai multe ori. Asemenea amânări nu pot fi folositoare justiției. Cel mai greu proces se poate studia în două trei zile de către judecătorii care au ascultat dezbaterile și nu la dispozițiunea concluziilor scrise ale părților.

2. Amânările de pronunțare prea lungi au ca efect că judecătorii pierd impresiunea dezbaterilor orale, care au o importantă mare în formarea convingerii.

3. De aceea, credem vă este în folosul unei bune judecați ca pronunțarea să se facă cât mai curând după încheierea dezbaterilor, și a se evita repetarea amânărilor pentru pronunțare.

IV. Întârzierile aduse la redactarea hotărârilor

1. După ce hotărârea s-a pronunțat urmează ca ea să fie redactată. Motivele fiind o parte esențială a hotărârii, trebuie să fie făcute de magistrații care au pronunțat-o.

2. Nu este admisibil a se lăsa redactarea motivelor hotărârii în sarcina grefierului în procesele de oarecare importanță, căci hotărârea trebuie să fie opera personală a judecătorilor.

3. Hotărârea trebuie să fie redactata îndată sau cel mai târziu în termen de 15 zile de la pronunțare, însă la unele instante se aduc mari întârzieri la facerea hotărârilor. Părțile sunt silite să stăruiască în toate zilele ca să li se redacteze hotărârea.

4. Pentru a pune capăt întârzierii redactării hotărârilor vă rog să introduceți următoarele reguli:

A). Magistratul însărcinat cu redactarea motivelor să depună la instanță motivele scrise de mâna sa cu o adresă care să fie înregistrată

B). Aceste motive se vor păstra la dosar

C). Hotărârea să fie prescrisă imediat și semnată de judecător

D). Pe adresa cu care magistratul a depus motivele să se facă o notă semnată de magistratul care a prezidat ședința, prin care să se constate, dacă și când, hotărârea a fost semnată de judecător și grefier

5. Termenul prevăzut de lege pentru redactarea hotărârilor este de 15 zile, dar acest termen este maximum care nu trebuie să fie niciodată depășit; în regulă generală hotărârile trebuie să fie făcute cât mai curând după pronunțarea lor, căci dacă trece prea mult timp judecătorii vor fi expuși să uite cauza în care s-au pronunțat, ceea ce se adaugă la dificultatea redactării hotărârii.

În credința că dumneavoastră sunteți pătrunși de necesitatea înlăturării dificultăților, vă rugăm să binevoiți a executa toate dispozițiunile cuprinse în această circulară și a ne aduce la cunoștința abaterile ce s-ar ivi.

Este necesar ca, în această epocă de prefaceri, în care se vorbește mai mult de drepturi decât de datorii, magistratul să dea exemplul cel mai strălucit al îndeplinirii, făcând toate sacrificiile de muncă și de timp pentru ca justiția noastră să fie la nivelul României Mari”.

D. Puterea judecătorească astăzi

1. Astăzi mai mult ca oricând, puterea judecătorească trebuie să fie un singur organism puternic, cu mai multe capete de judecători, fără asimilați, dezasimilații, detașați, delegați, acoperiți, descoperiți, aserviți, deserviți, dezamăgiți, închipuiți, afiliați, etc., care beneficiază de aceleași drepturi economice și onorifice, fără a exercita puterea și responsabilitatea misiunii de judecători.

2. Puterea judecătorească nu trebuie să aibă nicio o asemănare cu cea executiva, bicefala, mai ales, în condițiile actuale, în care, evoluțiile factuale din statele Europei, numai pun față în față o putere executivă, una legislativă și una judecătorească, ci prefigurează o repartizare net bipartida între puterea judecătorească și puterea politică.

3. Disfuncțiile majore din raporturile interinstituționale și anumite excese ale puterii executive bicefale, cultivarea publica a unor confuzii privind statutul Ministerului Public în raport cu puterea executivă, dar, mai ales, cu puterea judecătorească, acțiunile concertate de denigrare a judecătorilor promovate de la nivelul cel mai înalt al puterii executorii și continuate, ani de-a rândul, în tăcerea complice a unor instituții și slujbași ai Autorității judecătorești, au produs dezechilibre structurale în opera de înfăptuire a justiției, încredințată de Constituție judecătorilor, precum în toate statele civilizate.

Și, toată această cruciadă contra puterii judecătorului s-a desfășurat și s-a manifestat, cu mai multă agresiune, sub ochii mărețului M.C.V – UE și ai supraveghetorilor transoceanici, producând umilințe și nedreptăți asupra profesiei unice, dăruită de Dumnezeu și de lege, pentru a face dreptate semenilor.

4. În aceste vremuri nedorite, judecătorii nu trebuie să-și uite menirea și puterea pe care o au, nu trebuie să-și exercite funcția sub teamă față de puterea politică, fata de alte autorități sau instituții „colegiale”, care se vor a ști totul într-o discreție de fațadă.

5. Lăsați cariera de judecător curată și plină de virtute numai pentru cei care prețuiesc această misiune dumnezeiască și se bucură mai mult de satisfacțiile morale, decât de orice alte plăceri efemere, chiar dacă astăzi lipsa de scrupule pare a fi drumul cel mai facil și sigur în viață, pe când virtutea nu aduce decât dezamăgiri și, uneori, disprețul celorlalți. Mi se pare semnificativă observația unui anonim:” Astăzi cinstea este la fel ca o boală rușinoasă și molipsitoare. Toți fug de cel atins de ea, de parcă ar avea ciuma. Nerușinarea, trădarea și impostura, domina scena vieții noastre cotidiene, atât în plan orizontal, cât și vertical”.

6. Judecătorii romani au ajuns în stadiul în care, astăzi, nu au nevoie de nicio ingerință externă, instituționala sau politico-diplomatică, sub forme diverse: MCV, Ambasade, misiuni speciale transoceanice, parlamentari UE, fără competente în relația cu puterea judecătorească, pentru a-și exercita misiunea.

După cum astăzi, România numai este țara căreia, săptămânal, să i se arate unde-i este locul și cum este apărată, ce trebuie să facă și cum trebuie să trăiască, deși puterea politică este, încă servila acestor umilințe ale poporului român, egal între cele europene (!).

7. Justiția română, adică adevărata putere judecătorească, nu este „selectivă, abuzivă și demonstrativă, executând în pas de defilare pe oponenți”, așa cum se afirmă, uneori, în doctrina politicianistă și de către unii analiști, vădit anarhiști, pe baza unor erori judiciare, ori prin inducerea confuziei privind apartenența la justiție și a altor instituții sau „formațiuni ajutătoare”, ori prezenta la așa zisul „câmp tactic” judiciar.

8. Judecătorii nu trebuie să mai accepte tăcerea, adesea întâlnită la CSM, în raport cu tentațiile unor membrii ai săi ori ale anumitor conducători de instante (fie și de instanța supremă) de a se manifesta public, și în mod repetat, încălcând limitele statutului de judecător și ale condiției sale esențiale, aceea a reputației neștirbite, de natură a afecta imaginea celorlalți judecători, onești și respectabili.

9. Judecătorii români sunt acei slujbași ai dreptății care au dreptul de a nu avea toate drepturile politice, sociale și economice, precum ceilalți membrii ai cetății.

Ei au, însă, libertatea unică de a se abține de la orice și de la toate cele ce ar putea avea o înrâurire, cât de mică, asupra statutului lor, a rolului și misiunii încredințate și asupra instituțiilor puterii judecătorești, Obligația de abținere generală este de esența funcției de judecător.

10. Judecătorii nu pot admite, ceea ce se afirmă deseori în media, ca în România orice vorbă și, mai ales orice hotărâre venită de peste ocean sau de la Bruxelles, este literă de lege și declarată comoară națională. Ei sunt și trebuie să rămână judecători romani, fii ai acestui pământ milenar, aflați în slujba dreptății fata de romani, supuși numai Constituției și legilor țării, tradițiilor și culturii poporului român.

11. Așa cum am cunoscut eu puterea judecătorească din interiorul ei, timp de 40 de ani, așa cum o știu acum, în linii mari, cred că marea majoritate a judecătorilor au cultura acestor valori, în respectul înaintașilor noștri, al drepturilor fundamentale și al onoarei profesiei.

12. Judecătorii trebuie să aibă, astăzi și în aceste circumstanțe involute, bolnave de o vădită paranoia politicianistă, curajul misiunii sacre, primită, odată cu jurământul de intrare în profesie, și să nu accepte niciun compromis cu efecte negative în actul de dreptate.

Judecătorii nu trebuie să uite că, totdeauna, curajul rupt de virtute, de adevăr și de responsabilitate este la fel că libertatea ruptă de libertate și de adevăr, când, cu ușurința se poate trece de la apologia libertății la apologia ticăloșiei, de la apologia curajului la cea a fanatismului și a iresponsabilității.

13. Toate acumulările din ultimii ani privind elementele structurale ale instanțelor judecătorești, în frunte cu ÎCCJ (la care aproape toți judecătorii au fost numiți în perioada 2005-2015), cu privire la competentele stabilite de noile coduri de procedura penală și civilă, experiența dobândită în acest mandat de CSM, statutul judecătorilor și cariera lor profesională, relațiile instituționale și altele, constituție TEME de agenda pentru o reală DEZBATERE intrajudiciară, care să prefigureze cu responsabilitate, STAREA REALĂ A JUSTIȚIEI înfăptuita de judecător și STAREA JURISPRUDENȚEI.

DEZBATEREA este necesară și utilă în acest an. Ea poate genera o stare de spirit pozitivă pentru corpul judecătoresc și pentru societate, iar evaluarea deplină trebuie să fie realizată într-o Conferință Națională a Judecătorilor din România, sub coordonarea CSM, în colaborare cu ÎCCJ și curțile de apel, precum și cu Asociațiile profesionale ale judecătorilor.

2. Controlul activității profesionale a judecătorului – temă de actualitate și de dezbatere la colocviul româno-american, organizat de USA – Ambasada SUA la București și Ministerul Justiției, găzduit de Curtea de Apel Constanța, septembrie 1995.

2.1. La inițiativa Ambasadei SUA la București, a Ministrului Justiției în funcție, Gavril Iosif Chiuzbaian și a CSM, în perioada 04-06.09.1995, a fost organizată pe Conferința internațională Curțile de apel din România și SUA, găzduit de Curtea de Apel Constanța.

Au participat toți președinții curților de apel și procurorii generali ai parchetelor adiacente, președintele CSJ și unii judecători ai instanței supreme, procurorul general, președintele CCR, Ministrul Justiției și consilierii acestuia, reprezentanți ai Ambasadei SUA, precum și patru judecători federali, conduși de un judecător de la Curtea Supremă a SUA (Anthony M. Kennedy)).

Patru teme și comunicări au fost prezentate de raportorii romani și cei americani:

1. Competența de atribuție a curților de apel din România, înființate la 01.07.1993;

2. Forme de cooperare juridică și judiciară internațională, în materie penală, cu privire specială la prevenirea și combaterea crimei organizate internaționale;

3. Principiile fundamentale de justiție privind apărarea victimelor criminalității;

4. Controlul activității profesionale a judecătorilor.

Această ultimă temă-comunicare, prezentată de mine, a generat dezbateri ample și unele accente de neînțelegere și de diferențe majore între cele două sisteme juridice, american și român, care s-au subliniat, mai concret și cu detalii, în cadrul dezbaterilor, consultărilor și seminariilor desfășurate ulterior, în XI/1997 la instanțele judecătorești statale din SUA (Missisippi, Louisiana, Tennessy, Arkansas) și la facultățile de drept din aceste state (noiembrie 1997), la care au participat toți președinții curților de apel din România (în organizare USAID).

Interesul față de această temă s-a manifestat și în publicarea textului integral al comunicării în revista Dreptul nr. 1/1996, text pe care îl atașăm acestui articol, deși unele din considerentele sale nu mai sunt de actualitate.

2.2. Comunicarea: „Controlul activității profesionale a judecătorilor[1]– sept. 1995, de Marin Voicu, Președintele Curții de Apel Constanța, membru în CSM.

I. „România – stat de drept. Cadrul constituțional

Concept și normativitate

Trecerea de la dreptul statului la statul de drept constituie un proces îndelungat și anevoios, supus unor evaluări contradictorii. Statul de drept corespunde unei necesități antropologice, el este un mit, un postulat și o axiomă. O veritabilă dogma. Se mai afirmă în doctrină că statul de drept este un nonsens juridic, un concept fără gust, fără miros și fără culoare, un concept inutil care mutilează de factură arbitrară alte două concepte”.

În timp ce în democrațiile occidentale se consideră că este momentul desacralizării statului de drept, în noile democrații europene, statul de drept este un motiv mitic, necesar și util”.

Noţiunea, Statul de drept”, include două elemente ale juridicului, aparent contradictorii, dar complementare – normativitatea şi ideologia prima evocând ideea de dispoziţie ‘, iar secundă, ideea de legitimitate “.

În planul normativ, statul de drept apare ca un principiu structural al constituţiei , alături de alte atribute esenţiale ale statului, exigenţele sale manifestându-se într-un dublu sens. Formal, semnifică cerinţa ca statul şi persoanele să respecte legile, iar material, cerinţa ca organele statului, exercitându-şi prerogativele, să respecte garanţiile legale, începând cu cele constituţionale, referitoare la egalitatea, libertatea şi securitatea cetăţenilor.

Ideologic, statul de drept trebuie să confere sistemului de idei concreteţe, eficacitate şi legitimitate. Aici îşi regăseşte conceptul elanul pe care, în unele societăţi sau în anumite perioade, l-a pierdut: legitimitatea puterii şi limitarea ei

Intercondiţionarea şi coeziunea celor două planuri duce la fiabilitatea statului , care apare, atât ca agent de represiune, dar şi ca instrument al securităţii colective şi individuale, iar în raporturile dintre putere şi individ, centrul de greutate trece asupra individului.

Dreptul devine, prin urmare, un vector al legitimării puterii. Statul de drept, din punct de vedere conceptual şi ca formă de manifestare a statului modern , exprimă o condiţie cu privire la putere, de raţionalizare şi ordonare a acesteia, dar şi o nouă concepţie cu privire la drept, la rolul şi funcţiile acestuia.

La baza construcţiei statului de drept se află, deci, ideea de raţionalizare a sistemului dreptului şi de accentuare a eficacităţii lui. Doctrina statului de drept s-a dezvoltat în jurul anumitor principii complementare[2]: subordonarea guvernanţilor faţă de lege; accesul liber la justiţie, inclusiv împotriva actelor arbitrare ale acestora; subordonarea statului însuşi faţă de drept şi un ansamblu de valori intrinseci dreptului, ca instrument de acţiune faţă de arbitrariul statului.

În doctrina noastră, mai recentă, cu referire la statul care îmbracă forma democraţiei reprezentative, statul de drept este considerat acel stat care, organizat pe baza principiului separaţiei puterilor în stat, în aplicarea căruia justiţia dobândeşte o reală independenţă, urmărind prin legislaţia să promovarea drepturilor şi libertăţilor inerente naturii umane, asigură respectarea strictă a legii de către ansamblul organelor sale în întreaga societate[3].

Premisele statului de drept, sintetic exprimate în doctrină[4], sunt următoarele:

– Concepţia cu privire la geneza statului şi rolul acestuia în societatea civilă;

– Valorizarea, în condiţii adecvate, a noţiunilor şi mecanismelor principiului separaţiei puterilor în stat;

– Instaurarea şi aprofundarea unei autentice şi reale democraţii ca unica ambianţă a statului de drept;

– Instituţionalizarea şi garantarea libertăţilor omului şi cetăţeanului – placa turnată a statului de drept;

Ordinea juridică coerentă şi ierarhizată, asigurând domnia legii, eficacitatea sistemelor de reglare în interior a statului de drept prin controlul politic realizat de Parlament, controlul administrativ, cel jurisdicţional asupra legalităţii actelor administrative, cel de constituţionalitate a legilor şi accesul liber la justiţie.

Textul, deci. Exprimă esenţa statului de drept, constând în asigurarea domniei legii şi în garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Alte prevederi constituţionale consacră supremaţia constituţiei şi obligaţia respectării legilor (art. 51), faptul că nimeni nu este mai presus de lege” (art. 16), accesul liber ia justiţie (art. 21), nici o lege neputând îngrădi acest drept, existenţa multor jurisdicţii competente să sancţioneze orice încălcare adusă dreptului pozitiv şi lezarea intereselor legitime ale cetăţenilor.

Ideea separaţiei puterilor rezultă din art. 80 care statuează că preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului”.

Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească prevede însă că puterea judecătorească este separată de celelalte puteri ale statului având atribuţii exercitate prin instanţele judecătoreşti şi Ministerul Public” (art. 1).

În concepţia constituţională însă, separaţia puterilor care înfăptuiesc cele trei funcţii ale statului, nu este transformată în mit, nefiind reglementată rigid, ci este abordată modern şi realist, cu accent pe colaborare şi echilibru, asigurând, totodată, printr-un complex mecanism de controale şi îngrădiri, premisele li legislative necesare funcţionării democratice a statului.

Din această perspectivă, nici justiţia. – A cărei independenţă este consacrată constituţional, nu este separată în sens absolut de celelalte două puteri – legislativă și executivă. Judecătorul este obligat să respecte legea, care emană de la puterea legislativă. Ea se impune judecătorului chiar dacă prevederile sale nu sunt suficiente ori clare. În raporturile cu executivul, judecătorul se bucură de o independenţă, neîngrădită, în virtutea atribuţiilor sale, fiind chemat să exercite, prin contenciosul administrativ, un veritabil drept de control asupra administraţiei publice.

Aşadar, judecătorul în statul de drept devine o figură centrală care poate să asigure echilibrul şi domnia legii. El nu stabileşte, prin voinţa proprie, reguli de conduită ci aplică legea. Ordinea stabilită prin hotărârile judecătoreşti nu este deci o ordine independentă de ordinea normativă ci una subordonată acesteia[5]. Dar o hotărâre judecătorească greşită poate denatura ordinea normativă creată de puterea legiuitoare fără, însă, a-i putea lua ori adăuga ceva acesteia.

Independenţa puterii judecătoreşti – principiul «fundamental de înfăptuire a justiţiei în statul de drept.

1. Izvoare legale interne şi internaționale

Protecţia independenţei puterii judecătoreşti. Atât Constituţia din 1866, cât.şi cea din anul 1923~nu au consacrat expres printr-o normă specială, independenţa puterii judecătoreşti. Aceasta se deduce implicit, din celelalte dispoziţii constituţionale, cât mai ales, din art. 104 care prevede că judecătorii sunt inamovibili în condiţiile speciale.

Conform art. 123 din Constituția României – 1991, Judecătorii sunt independenți şi se supun numai legii , iar art. 124 (2) dispune că funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcțiilor didactice din învăţământul superior “.        

Principiul constituţional se regăseşte în legea pentru organizarea judecătorească (art. 3), care, de asemenea, conţine şi principiul supremaţiei legii (art. 4).

Exercitarea funcţiei, în acest cadru, este reglementată prin proceduri şi garanţii, atât cu privire la statutul judecătorului, cât şi la activitatea sa profesională. Pentru a asigura eficacitate practică acestor prevederi, problema competenţei şi responsabilităţii profesionale a magistratului este tot atât de esenţială, precum este şi preocuparea celorlalte puteri pentru reglementarea şi garantarea reală a statului și protecţiei independenţei puterii judecătoreşti.

Pe plan internaţional, încă de la începutul deceniului nouă, problema este examinată atent de O.N.U. Unii specialişti consideră ineficientă protecţia internaţională, dat fiind că independenţa puterii judiciare este un element esenţial într-o bună administrare a justiţiei, care trebuie să se fixeze, în profunzime, pe specificul naţional. Teza aceasta se sprijină pe faptul că administrarea justiţiei se realizează, în special, la scară naţională, regională sau locală, nivele la care independenţa trebuie să se organizeze, să fie înţeleasă şi respectată. În context, nu odată, în diverse ţări şi momente, sub diferite pretexte, prin măsuri directe s-a atentat la independenţa puterii judiciare. Sub motivul unei reorganizări a sistemului judiciar, celelalte două puteri, legislativă şi executivă, şi-au arogat dreptul de a interveni în administrarea independentă a justiţiei, încălcându-se dispoziţiile constituţionale Pe bună dreptate, prof. Jules Deschenes – fost preşedinte al înaltei Curţi de Justiţie din Quebec, Canada, şi-a pus următoarea întrebare: cine poate fi sigur, în prezent, că în cazul unei eventuale schimbări de guvern, noua legislatură nu va interveni, din nou, în sensul revocării preşedinţilor de tribunale nou numiţi, şi să numească pe alţii, mai conform gustului său “.

Raportul asupra acestei probleme supuse dezbaterii în cadrul O.N.U. au subliniat, recent, că, permanent, ameninţă, încă spectrul unui atentat la independenţa justiţiei, cu toate rezultatele meritorii obţinute la nivel naţional şi unele încercări pozitive de protecţie internaţională.

Efortul şi preocupările din sistemul O.N.U. au urmat două căi distincte, dar convergente.

Prima începe în anul 1980, la Geneva, când s-a examinat stadiul asupra independenţei “şi imparţialităţii puterii judiciare, judecătorilor şi asesorilor şi independenţa avocaţilor (autor dr. L. M. Singhxi – preşedintele Baroului de pe lângă Curtea Supremă din India). Ulterior, au avut loc 9 conferinţe internaţionale, în perioada 1980-1983, pregătindu-se un consens mondial. S-a ajuns, astfel, la prima Conferinţă mondială privind independenţa justiţiei, ţinută la Montreal, în iunie 1983, la care au participat 24 de organizaţii internaţionale de pe toate continentele. A fost pentru prima dată când judecătorii s-au întâlnit şi au aprobat în unanimitate Declaraţia cuprinzând un ansamblu de principii acceptabile pentru toate civilizaţiile, conducând ia stabilirea solidă a unui sistem judiciar independent (intitulată Declaraţia universală privind independența justiției – predată ulterior la O.N.U.).

În 1987 s-a recomandat că textul să fie integral transmis tuturor guvernelor cu scopul de a culege comentarii și propuneri, astfel că, după redactarea finală fost examinat de Comitetul de Drepturi ale Omului, în februarie 1989.

Cea de a doua cale a început la Caracas, în cadrul celui de-al 6-lea Congres al Naţiunilor Unite privind prevenirea crimei şi tratarea delincvenţilor, care a însărcinat comitetul special de la Viena să înscrie printre priorităţile sale elaborarea unor principii directoare privind independenţa judecătorilor. Textul Declaraţiei de la Montreal a fost înscris pe ordinea de zi a Congresului 7 al Naţiunilor Unite de la Milano, care a adoptat, la 6. IX. 1985, Principiile fundamentale referitoare la independenţa magistraturii.”

Sub denumirea şi forma consacrată la Milano, au fost adoptate de Adunarea (Generală a O.N.U., la 29. XI. 1985, care a invitat guvernele să le respecte şi să le includă în legile şi practicile lor naţionale”.

Ulterior, la data de 31. VII. 1988, Comitetul de la Viena a adoptat procedurile pentru aplicarea efectivă a principiilor fundamentale referitoare la independenţa magistraturii”.

În esenţă, documentele citate relevă că magistratura independentă este garanţia cea mai puternică a menţinerii autorităţii dreptului şi protecţiei drepturilor omului. Independenţa magistraturii nu poate fi asigurată decât dacă toţi cei vizaţi sunt antrenaţi în susţinerea activă a instituţiilor libere şi democratice.

Noţiunea de independenţă a magistraturii presupune că judecătorul, pronunțându-se într-un caz, ia în considerare numai probele rezultate din faptele cauzei, dispoziţiile constituţionale şi legale, precum şi propriul său sentiment de dreptate şi echitate, din sufletul şi conştiinţa sa.

Orice alt factor, intern sau extern, care pretinde să influenţeze hotărârea judecătorului, trebuie considerat drept contrar independenţei magistraturii.

Limitele independenţei judiciare nu sunt fixate prin Constituţie, iar în circumstanţe normale, nimic nu justifică o limitare a puterii magistraturii.

Un judecător nu este independent:

– Dacă sistemul legal îl obligă, prin numirea sa, să judece în favoarea autorităţilor care l-au desemnat;

– Dacă este expus revocării din funcţie, ca urmare a unei decizii contrare intereselor ori dorinţelor altor puteri în stat sau ale oricărui alt organism particular;

– Dacă riscă, pentru aceleaşi motive, să fie transferat pe o poziţie inferioară;

– Dacă promovarea sa depinde exclusiv de voinţa discreţionară a altora dacă compensațiile financiare sunt supuse voinţei altor puteri în stat, ca și alte drepturi sau nevoi materiale ori socio-culturale.

Este evident că asemenea situaţii împiedică independenţa unui judecător care atunci când va avea de judecat un caz, inevitabil va lua în consideraţie aceşti factori, în afara textului legii, a faptelor cauzei şi a simţului său de justiţie.

În afara presiunilor încorporate în sistemul legii, mai există şi altele, aplicate în fapt, autorizate sau nu de lege, care pot proveni de la alte puteri sau organisme ori chiar de la persoane particulare. Ele constau, în principal, în tentativele de mituire sau de corupere a judecătorului, în ameninţarea sau alte presiuni faţă de judecător ori membrii familiei sale.

De asemenea, trebuie luate în considerare şi propriile pasiuni, credinţe, interese ale judecătorului, care pot constitui ameninţări permanente la independenţa sa, și deci, factori inhibatori, inacceptabili.

Reducerea lor poate fi obţinută prin diferite mijloace, cum ar fi:

Înainte de a numi un judecător, ar fi necesar să se examineze temperamentul candidatului, forţa sa morală de a depăşi simpatiile şi tendinţele proprii, în domeniul religios, politic sau oricare alt domeniu;

În timpul exercitării funcţiei sale, ar fi necesar ca judecătorul să evite orice angajare politică sau în alt domeniu controversat ori de administrare, în alte sectoare, să evite să-şi exprime public părerile şi să se amestece în probleme care ţin de alte puteri sau competenţe în stat;

Să fie, prevăzută în Constituţie sau în legi organice o procedură de punere sub acuzare sau de destituire în cazul în care se dovedeşte evident că judecătorul a fost influenţat, în hotărârile sale, de prejudecăţi, de sentimente sau interese exterioare cauzei judecate.

Afirmarea acestor principii în plan naţional este necesară şi posibilă, prin cadrul constituţional existent. Chiar dacă dispoziţiile legale nu Ie includ ori nu cuprind toate instrumentele şi prevederile corespunzătoare, vom observa că potrivit art. 20 (2) din Constituţia României, dacă există neconcordanţe între pactele internaţionale şi tratatele referitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale “.

De altfel, Consiliul Europei – Comitetul de Miniştri, prin Recomandarea nr. R. (94) 12 din 13.10.1994, elaborată pe baza Principiilor fundamentale ale independenţei magistratului, adoptate de Adunarea Generală a O.N.U. şi cu avizul Uniunii Internaţionale a Magistraţilor, solicită ţărilor membre, inclusiv României, măsuri privind protecţia independenţei, eficacităţii şi rolului judecătorilor.

Asigurarea independenţei judecătorului presupune însă o salarizare corespunzătoare, ţinând seama de prevederea constituţională prin care i se interzice orice altă funcţie publică sau privată, dar şi acordarea altor drepturi care să-l pună ia adăpost faţă de orice tentaţii ori presiuni. Problema capătă o semnificaţie deosebită, mai ales în această perioadă de tranziţie, în cadrul reformei justiţiei, când ponderea o reprezintă magistraţii tineri, iar legislaţia nu le conferă condiţiile materiale medii sau unele facilităţi de natură a asigura, în perspectivă, formarea unui corp judecătoresc onest, valoros profesional, de mare autoritate şi prestigiu în societate.

III. Inamovibilitatea judecătorului – premisă a asigurării independenței puterii judecătorești

Problema inamovibilităţii judecătorilor are îndelungate tradiţii în România. Regulamentul organic din 1832 prevedea introducerea sa treptată, ea fiind, apoi, cerută în programele de la 1848, de Divanul ad-hoc şi de fostul Domn Ştirbei, la .1857. Convenţia de la Paris a admis-o numai pentru Curtea de Casaţie. Dispoziţiile art. 104 ale Constituţiei din 1923 prevedeau că judecătorii sunt inamovibili în condiţiile speciale pe care legea le va fixa “.

Înalta Curte de Casaţie din România a decis că inamovibilitatea este o situaţie juridică în virtutea căreia un magistrat nu poate pierde funcţia sa decât prin demisie, ajungerea la limită de vârstă, punerea în retragere pentru infirmităţi sau printr-o hotărâre a unei instanţe disciplinare competente. Inamovibilitatea garantează nu numai dreptul la o anumită funcţie, ci şi exercitarea acestui drept într-un anumit loc, de unde magistraţii nu pot fi mutaţi, decât. În cazurile şi cu formele prescrise de lege “.

Inamovibilitatea a fost concepută, deseori, pentru toată viaţa magistratului, iar această formă corespunde cu sensul cel mai larg al noţiunii de inamovibilitate şi reprezintă cea mai puternică garanţie pentru magistrat. În multe legislaţii, pentru diverse motive, s-a prevăzut o limită de vârstă, soluţie adoptată şi în dreptul nostru.

Constituţia din 1991 prevede că judecătorii numiţi de preşedintele României sunt inamovibili, potrivit legii: (art. 124/1). Ulterior, prin Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, s-a prevăzut că pe data numirii de Preşedintele României, judecătorii sunt inamovibili”, reglementându-se, totodată, procedura de selecţionare şi propunere, cât şi competenţele Consiliului Superior al Magistraturii, în acest scop.

În anul 1993, odată cu constituirea curţilor de ape], toţi judecătorii acestor instanţe au fost numiţi prin decret prezidenţial, dobândind, deci, inamovibilitatea. Consiliul Superior ai Magistraturii, ulterior, a formulat propuneri pentru numirea, prin decret, şi a celorlalţi judecători de la toate tribunalele din ţară, acestea fiind în faza de finalizare, astfel încât şi aceştia vor putea dobândi inamovibilitatea.

În mod evident, experienţa acumulată în peste 2 ani de funcţionare a judecătorilor inamovibili de ia curţile de ape!, constituie o garanţie reală a înfăptuirii principiului independenţei puterii judecătoreşti. Inamovibilitatea, alături de competenţa profesională, dă un suport substanţial siguranţei în activitatea de judecată, responsabilităţii profesionale şi autorităţii justiţiei în stat.

IV. Activitatea profesională a judecătorului

1. Noţiune. Determinare legislativă

Potrivit art. 125 (1) din Constituţie, justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.

Dispoziţiile din legea pentru organizarea judecătorească determină cadrul specific de înfăptuire a justiţiei, organizarea şi funcţionarea instanţelor, statutul judecătorilor, şi sfera activităţii lor profesionale. Unele atribuţii, însă, sunt reglementate prin legi speciale, ceea ce completează conţinutul noţiunii de activitate profesională a judecătorului.

Din examinarea acestor prevederi legale, rezultă în mod sintetic, următoarele elemente componente ale activităţii profesionale desfăşurate de judecători:

A). Activitatea de judecată „în toate procesele privind raporturile civile, comerciale, de muncă, de familie, administrative, penale, precum şi orice alte cauze pentru care legea nu stabilește o altă componentă (art. 2 din legea pentru organizarea judecătorească).

B). Activitatea complementară, premergătoare şi ulterioară şedinţei de judecată. Reglementată în legea pentru organizarea judecătorească, în codurile de procedură și în alte legi speciale; c). Activitatea din domeniul administraţiei judiciare (art. 13 alin. 3 din legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească);

Activitatea extrajudiciară în alte domenii reglementate prin legi speciali (electoral, notarial, comercial, deţinerea în penitenciare);

Activitatea de judecată este, evident, principala coordonată a profesiei de judecător, care se finalizează prin hotărârea judecătorească, aceasta exprimând. Deplin exercitarea puterii judecătoreşti şi însuşi actul de justiţie. Ea trebuie să fie cartea de vizită” a judecătorului, fiind întemeiată numai pe lege şi dată în urma unui proces legal judecat într-un timp cât mai scurt. Aşadar, toate procedeele privind recrutarea, notarea, educaţia profesională şi de cultură a judecătorului trebuie să urmărească numai acest scop.

Practica ne arată, în prezent, că problema cea mai gravă este durată, îndelungată a proceselor, cu consecinţe nefaste asupra legalităţii şi ordinii de drept cât şi asupra drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor. Ea relevă, cel mă frecvent, şi multiple disfuncţii sau erori din activitatea profesională a judecătorilor, odată cu alţi factori perturbatori exteriori (competenţa legală, volumul mare de lucrări, schemele reduse, slabă logistică ori inexistenţa ei – personal insuficient, ş.a.).

Activitatea complementară şedinţei de judecată prezintă o semnificaţi deosebită pentru legalitatea şi celeritatea procesului, aceasta rezultând din dispoziţiile procedurale civile şi penale, care prevăd multiple îndatoriri pentru judecător. Nesocotirea acestora produce consecinţe negative asupra legalității procesului, determinând, uneori, tergiversarea nejustificată a judecării cauzei; unele din asemenea încălcări se pot remedia numai prin exercitarea căilor legale d atac, altele, constituind abateri profesionale, pot face doar obiectul controlului, acţiunii disciplinare.

Aşa, de exemplu, în art. 295 (1) Cod de. Procedură penală, se prevede că preşedintele completului de judecată are îndatorirea să ia din timp toate măsurile necesare, pentru ca la termenul de judecată fixat, judecare cauzei să nu sufere „amânare”.

Tot astfel, conform art. 310 (2) Cod procedură penală, hotărârea se redactează în cel mult 20 de zile de la pronunţare” , iar dispoziţiile din art. 30 stabilesc că deliberarea şi pronunţarea hotărârii se fac îndată după încheiere dezbaterilor; pentru motive temeinice, deliberarea şi pronunţarea pot fi amânată cel mult 15 zile “.

Practica arată că, în multiple cazuri, aceste două categorii de prevede procedurale, care privesc un segment al activităţii profesionale a judecătorului, sun încălcate ori nesocotite, generând perturbarea procesului, prelungirea duratei sale şi, uneori, încălcarea altor norme procedurale.       

C). Activitatea de administraţie judiciară poate fi considerată profesional atipică funcţiei de judecător. Potrivit an. 13 (3) din Legea nr. 92/92 pentru organizarea judecătorească preşedinţii instanţelor desemnează judecător care urmează să îndeplinească, potrivit legii, şi alte atribuţii decât cele privind activitatea de judecată”.

Aşadar, judecătorii vor primi atribuţii de serviciu, deci profesionale, în conducerea, îndrumarea şi controlul serviciilor publice ale instanţei sau pe anumite probleme ori domenii de lucrări. Prin decizie administrativă, preşedintele desemnează judecătorii delegaţi pentru serviciile auxiliare publice, pentru punerea în executare a hotărârilor penale sau executarea celor civile, pentru organizarea documentării profesionale, îndrumarea profesională a judecătorilor stagiari ş.a. De exemplu, textul art. 57 (2) din legea pentru organizarea judecătorească cu privire la examenul de drept de judecată” al judecătorilor stagiari, prevede că acesta va fi susţinut la sediul curţii de apel, în faţa unei comisii numite de preşedintele acestei curţi, compusă din judecători de la curte şi tribunale.

D). Competențele speciale extrajudiciare completează activitatea profesională a judecătorului acestea vizând atribuţii, de asemenea, atipice în raport cu judecată.

În domeniul electoral, potrivit Legii nr. 70/1991 privind alegerile locale, magistraţii fac parte din comisiile electorale de circumscripţie, pe care le conduc, având atribuţii multiple şi de mare responsabilitate, referitor la legalitatea alegerilor. Aceeaşi situaţie legală există şi în cadrul alegerilor legislative şi prezidenţiale. Considerăm că păstrarea unei asemenea competenţe, prin care magistraţii sunt plasaţi în centrul coridei politicienilor, în cel mai incandescent segment al confruntărilor politice, nu produce efecte pozitive asupra independenţei puterii judecătoreşti.

Competenţe administrative şi jurisdicţionale sunt conferite judecătorului prin legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului. Potrivit art. 8, controlul legalităţii operaţiunilor efectuate în registrul comerţului se face de unul dintre judecătorii tribunalului, delegat de preşedinte, iar conform art. 25, acelaşi judecător se va pronunţa, printr-o încheiere, asupra cererii de radiere din registru a unor menţiuni efectuate.

Tot astfel, prin Legea nr. 64/1995 privind insolvabilitatea comercială, se reglementează atribuţiile şi întreaga activitate a judecătorului sindic în cadrul procedurii premergătoare declarării lichidării judiciare societăţilor comerciale, iar prin Legea nr. 36/1995 se dau în competenţa judecătorului de judecătorie, atribuţii de publicitate mobiliară şi imobiliară.

Rezultă, aşadar, că activitatea profesională a judecătorului este complexă, cuprinde atribuţii multiple, de ordin judiciar propriu-zis, de administraţie judiciară şi extrajudiciară. Fără rezerve, ca şi alţi judecători în trecut (T. Panu – Pandectele săptămânale – 1934, p. 262), observ că magistraţii trebuie lăsaţi să judece, aceasta fiind menirea lor, eliberându-i de povara altor atribuţii, nu întotdeauna benefice statutului lor şi înfăptuirii justiţiei.

2. Conduita judecătoruluielement esenţial privind activitatea sa profesională. Reputaţia neştirbită

Potrivit art. 50 lit. c din legea pentru organizarea judecătorească, poate fi magistrat cel care îndeplineşte, între alte condiţii, şi pe aceea de a nu avea antecedente penale şi de a se bucura de o bună reputaţie”.

Dispoziţiile titlului VI din lege reglementează statutul magistratului, drepturile şi obligaţiile acestuia, interdicţiile şi incompatibilităţile. Normele consacră, de fapt, cadrul juridic şi moral de deontologie profesională, relevând, implicit şi alte elemente care configurează etica judecătorului, sintetizate în sintagma bună reputaţie “. 

Constituția SUA, în art. 3 (2), prevede că judecătorii de ia Curtea Supremă și de la judecătorii îşi voi menţine posturile în caz de bună purtare, iar amendamentul VI (1971) stabileşte că „în toate cauzele acuzatul are dreptul la o judecată grabnică şi publică din partea unui juriu imparţial”.

Din această perspectivă, se observă că activitatea judiciară poartă în sine premiza că, printr-o întrebuinţare abuzivă sau neglijentă a puterii sale, judecătorul să lezeze drepturile şi interesele justiţiabililor, să adauge, deci, la nedreptăţile reclamate de aceştia, o nedreptate în plus, comisă de justiţie.

Pentru deontologia judecătorului, textul art. 90 din lege constituie un element de referinţă, reglementând interdicția-cadru: magistraţii sunt datori să se abţină de ia orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcţie și în societate . Tot atât de revelatoare este şi dispoziţia din art. 94 lit. g, care prevede ca fiind abateri disciplinare manifestările care aduc atingerea onoarei şi probităţii profesionale “.

Doctrina recentă a făcut o încercare de structurare a regulilor conduitei magistraţilor, în funcţie de valorile esenţiale ale justiţiei, în sensul unor principii:

Magistraţii trebuie să apere supremaţia legii şi să promoveze încrederea cetăţenilor în lege;

Magistratul trebuie să apere independenţa puterii judecătoreşti, neacceptând şi descurajând orice imixtiune în activitatea jurisdicţională;

Magistratul trebuie să apere prestigiul puterii judecătoreşti, printr-o conduită ireproşabilă, în serviciu şi în afara serviciului, în relaţiile cu colegii, prietenii, cu întregul corp social, să-şi adapteze activitatea în aşa fel încât să elimine riscul unui conflict cu îndatoririle lui judiciare;

Magistratul trebuie să promoveze imparţialitatea justiţiei, să se abţină de la declaraţii sau comentarii în legătură cu orice fel de proces, să nu lase să se creadă că justiţia nu poate fi imparţială;

Magistratul trebuie să apere egalitatea cetăţenilor în faţa legii, să respecte şi să apere demnitatea justiţiabililor, să respecte prezumţia de nevinovăţie, ca drept fundamental al cetăţeanului (art. 23 alin. 8 din Constituţie);

– Magistratul trebuie să promoveze celeritatea procedurilor pentru restabilirea, cât mai grabnică a ordinii de drept încălcate.

În S.U.A., un cod deontologic a fost redactat de American Bar Association, intitulat Cod de conduită judecătorească”. El cuprinde regulile comportamentului judecătorilor, structurate în 7 canoane”, fiecare din ele fiind amplu detaliate şi comentate.

În ţările europene, precum şi în România, normele deontologice sunt dispersate în legile de organizare judecătorească, în cele de procedură ori în regulamentele administrative.

Cu cât mai mult se vor apropia slujitorii justiţiei de modelul lor etic, cu atât va fi mai puternică justiţia. Sinteza opiniilor asupra unui asemenea model, deci a portretului magistratului, relevă trăsături multiple: moralitate, cumpătare, demnitate, corectitudine, sobrietate, politeţe, omenie, răbdare, înţelegere, înţelepciune, curaj, spirit de sacrificiu, tact, responsabilitate, toate conturând un puternic caracter integru, rezistent la orice fel de presiuni şi tentaţii.

V. Controlul activității pofesionale a judecătorului

  1. Preliminarii

Legislaţia şi tradiţiile justiţiei au impus, aproape în toate ţările un sistem de control al judecătorului.

Se acceptă, în principiu, că acest control trebuie reglementat prin proceduri stricte având ca obiective precise: funcţionarea sistemului judiciar şi respectarea independenţei depline a judecătorului.

Studiile şi opiniile exprimate până acum asupra acestui dificil subiect sunt susceptibile de ample discuţii şi rezerve.

În abordarea problemei raportului dintre conducerea judiciară şi controlul profesional, pe de o parte, şi independenţa judiciară, pe de altă parte, trebuie pornit de la premisa: judecătorul este independent şi se supune numai legii”. Aceasta presupune că:

Independenţa judecătorului în luarea hotărârii judecătoreşti este consacrată printr-o normă fundamentală şi face parte din ordinea constituţională;

Orice ingerinţă în elaborarea actului de justiţie este repudiată de lege;

Amestecul în soluţiile de speţă, în judecarea procesului, poate aduce perturbaţii inadmisibile şi compromite însăşi ideea de dreptate.

Aşadar, controlul profesional, atât în cadrul prerogativelor de administraţie judiciară, cât şi al atribuţiilor de inspector judecătoresc, este necesar. El nu este incompatibil cu principiul independenţei judiciare. Legitimitatea controlului este dată de normă constituţională privind înfăptuirea justiţiei prin instanţele judecătoreşti organizate pe grade ierarhice, de către judecători care se supun numai legii.

Experţii Consiliului Europei examinând dispoziţiile din legea pentru organizarea judecătorească (art. 19) cu privire la controlul activităţii profesionale a judecătorilor, exprimă opinia că, în general, aceasta respectă separaţia puterilor în stat şi prezintă garanţiile unei justiţii reale, independente. Se relevă că este normal ca acest control asupra globalităţii funcţionării tribunalelor să-l facă ministrul, întrucât gestionarea unui serviciu public ca cel al justiţiei, presupune că ministrul justiţiei să nu se dezintereseze de buna funcţionare. De aceea, printre obiectivele controlului, exercitat prin inspectorii judecătoreşti, se prefigurează celeritatea justiţiei, aptitudinile profesionale ale judecătorilor, felul în care se comportă în raporturile cu justiţiabilii, alegerea şi selecţia judecătorilor, pregătirea şi documentarea acestora. Totodată, expertiza constată că nu se poate justifica controlul excesiv numai pe considerentul crizei, căci, „în mai toate ţările se vorbeşte de criză “în diverse forme (avocaţii trenează judecata, magistraţii sunt puţini, volumul este mare, personalul auxiliar nu este corespunzător ş.a.).

Prin urmare, aria controlului va cuprinde funcţionalitatea instanţelor, preconizând remedii generale şi eventual, iniţiativa legislativă, aptitudinile profesionale şi starea jurisprudenţei.

Ţinând seama de dispoziţiile inedite din art. 47 ale legii pentru organizarea judecătorească prin care se reglementează statutul magistraţilor asimilaţi”, din Ministerul justiţiei, care, deci, au prerogative de control, experţii consideră că:

Aceştia sunt asimilaţi numai în sens administrativ” magistraţilor, din punct de vedere al tratamentului, gradului său imunităţilor de care beneficiază: nu pot fi asimilaţi în exercitarea funcţiei judecăţii, deci nu pot fi consideraţi veritabili judecători, fiind supuşi doar statutului administrativ al magistratului; sunt asimilaţi, în sensul de a exercita atribuţii de: control administrativ, de funcționalitate a instanţelor; acţiuni profesionale de documentare şi pregătire profesională cu judecătorii, în aplicarea art. 91 din lege; cercetarea disciplinară a judecătorilor în cadrul reglementat de art. 97(2) din aceeaşi lege; controlul profesional în limitele prevăzute de art. 19 numai de către inspectorii generali aflaţi în subordinea ministrului justiţiei

Evaluarea capacităţilor profesionale ale judecătorilor este conferită numai președinților de instanţe.

2. Tradiţii legislative privind controlul activităţii profesionale a judecătorului

În limitele art. 104 din Constituţia adoptată la 29.04.1923, legea pentru organizarea judecătorească din 25.04.1924 (publicată în Monitorul Oficial, nr. 136/(26.06.1924) reglementează controlul judecătorilor,

Potrivit art. 58 din lege inspectorii judecătoreşti vor inspecta, la intervale apropiate, autorităţile judecătoreşti şi serviciile auxiliare”.

Obiectul controlului constă în lucrările efectuate şi modul cum magistraţii şi funcționării judecătoreşti aplică legile şi îşi îndeplinesc îndatoririle profesionale.

În cadrul controlului, inspectorii judecătoreşti erau obligaţi să „semnaleze greutățile în aplicarea legilor şi în funcţionarea instituţiilor judiciare”, să propună măsurile necesare şi să raporteze ministrului justiţiei orice abatere de la îndatoririle personalului judecătoresc.

Dispoziţiile art. 121 din aceeaşi lege prevedeau că inspectorii judecătoreşti au și competenţa de a acorda note calificative judecătorilor şi de a efectua anchetele disciplinare.. Referatele calificative trebuiau să cuprindă anual, activitatea profesională, conduită în societate, aptitudinile şi modul cum magistraţii îşi înfăptuiesc îndatoririle profesionale”.

Aceleaşi prevederi, din legea organică, stabileau că modul de funcţionare a inspectorilor judecătoreşti se reglementa printr-un regulament adoptat de ministrul justiției.

Se observă că aria controlului profesional era cuprinzătoare, incluzând chiar i modul cum magistraţii şi funcţionarii judecătoreşti aplică legile”, fără a se exclude de de la control procesele în curs ori hotărârile nedefinitive. Era însă, de presupus că, prin normele de procedură, reglementându-se căile de atac, numai, astfel se putea exercita controlul judiciar.

3. Cadrul legislativ actual

Art. 19 din Legea pentru organizarea judecătorească constituie textul cadru care reglementează dreptul de control asupra activităţii judecătorilor, obiectul acestuia, subiecţii care-l exercită şi limitele sale. O altă dispoziţie, de această natură, nu există în legea organică şi nici în alte legi speciale.

Textul are următoarea redactare:

Ministerul Justiției. Prin inspectorii generali, judecătorii inspectori de la curțile de apel sau prin judecătorii delegaţi are drept de control asupra activităţii judecătorilor de la judecătorii, tribunale şi curţile de apel. Acelaşi drept îl au şi preşedinţii instanţelor asupra judecătorilor din subordinea lor. Controlul se exercită prin verificarea lucrărilor, a modului cum se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi avocaţii, precum şi prin aprecierea asupra activităţii, pregătirii şi aptitudinilor profesionale.

Nu pot fi supuse controlului soluţiile date în procese, până la rămânerea lor definitivă”.                                 .

3.1. Titularii dreptului de control profesional

Ministrul Justiției, aşadar, apare ca principal titular al acestui drept, recunoscut de lege, pe care-l exercită prin inspectorii generali din minister, ca magistraţi asimilaţi, prin judecătorii inspectori de ia curţile de apel sau anumiţi judecători delegaţi de el în acest scop. Justificarea, în mare parte, a acestui drept, precum s-a mai arătat, se întemeiază pe: atribuţiile generale acordate ministrului prin legea pentru organizarea judecătorească privind asigurarea bunei funcţionări a justiţiei şi gestionarea acestui serviciu public; atribuţiile privind selecţionarea candidaţilor la funcţia de judecător şi sesizarea Consiliului Suprem al Magistraturii pentru propuneri în vedera dobândirii inamovibilităţii acestora; iniţiativa legislativă, conferită constituţional, privind organizarea şi funcţionarea sistemului judiciar, statutului magistraţilor ş.a.; este. Titularul acţiunii disciplinare împotriva judecătorului, conform art. 96 din lege, calitate, în care, dispune efectuarea cercetării prealabile de către judecători sau asimilaţii acestora (art. 97 alin. 2); are dreptul de a sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând eliberarea din funcţie a judecătorilor care suferă de o boală psihică” sau manifestă o vădită incapacitate profesională”, conform art. 80 din aceeaşi lege.

Aşadar, ministrul justiţiei, în temeiul dreptului de control şi în limitele prevăzute de lege, stabileşte programele şi tematicile de control, perioadele şi instanţele supuse controlului de către inspectorii generali, judecătorii inspectori de la curţile de apel sau judecătorii delegaţi.

Evident că, pe baza constatărilor şi propunerilor acestora, ministrul justiţiei este obligat să-şi exercite competenţele decizionale sau, după caz, să facă propuneri Consiliului Suprem al Magistraturii ori să iniţieze actele normative necesare.

Preşedintele instanţei, potrivit art. 19 (i) teza a II-a, are acelaşi drept de control asupra judecătorilor din subordinea sa”.

Această prerogativă îşi găseşte fundamentarea şi în dispoziţia din art. 13/1 din legea pentru organizarea judecătorească nr. 92/1992, care prevede că: instanţele sunt conduse de către un preşedinte, care exercită şi atribuţii de administraţie “.

Legea mai stabileşte că preşedinţii instanţelor sunt ajutaţi de vicepreşedinţi (art. 13 alin. 2), iar la tribunale şi curţi de apel, secţiile acestora sunt conduse de către un preşedinte de secţie (art. 15).

Observăm că legea acordă prerogativa de conducere generală preşedintelui, în cadrul căreia acesta exercită toate atribuţiile specifice funcţiei, cât şi pe cele de administraţie. Unele din acestea sunt, însă, posibil de delegat vicepreşedintelui sau preşedinţilor de secţii, ori, chiar unor judecători (art. 13 alin. 3). Drept urmare, unele dintre atribuţiile de conducere şi, deci, de control, în limitele funcţiei, se pot exercita de vicepreşedinte şi de preşedintele de secţie, dar numai faţă de judecătorii şi funcţionarii aceleiaşi instanţe. Aceasta rezultă din corelarea dispoziţiilor art. 13 cu cele din art. 19 (1) care atribuie preşedintelui competenţa de a conduce şi controla numai pe judecătorii din subordinea sa”. Aşadar, preşedinţii instanţelor, ierarhice în grad, nu-şi pot exercita această prerogativă – de conducere şi control – decât faţă de judecătorii tribunalului sau curţii de apel, cu excepţia unor atribuţii de ordin administrativ prevăzute, în mod special, de lege.

Deşi în art. 19 vicepreşedinţii şi preşedinţii de secţii nu sunt nominalizaţi expres că titulari ai dreptului de control profesional, din atribuţiile conferite în art. 15-17 ale legii de organizare judecătorească, rezultă că exercită prerogative de conducere, care implică şi pe cele.de control profesional. De altfel, potrivit art. 67 alin. 1 lit. a din aceeaşi lege.. magistratul trebuie să aibă o activitate meritorie, atestată prin notele calificative acordate inspectorii judecătorești. Aşadar, preşedinţii de instanţe, vicepreşedinţii şi preşedinţii de, secţii, abilitații cu atribuţii de conducere şi cu drept de control limitat (art. 13-15 şi 19 din lege), fiind consideraţi „şefi ierarhici “în sensul definit de lege.

Acest gen complex de conducere, specifică preşedintelui, este reclamat de necesităţi obiective: el nu poate fi considerat numai ca un intendent administrator al instanţei pe care o conduce. Dar, preşedintele, nu poate asista pasiv la disfuncţii, perturbaţii sau erori în activitatea generală a instanţei, în serviciile publice sau în activitatea proprie a judecătorului.

Deci, preşedintele, ajutat de vicepreşedinte şi/sau de preşedinţii de secţii, pe lângă atribuţiile de administraţie, exercită nemijlocit conducerea judiciară, în cadrul căreia controlul activităţii profesionale a judecătorilor este esenţial. El, însă, spre deosebire de celălalt titular al dreptului de control (ministrul justiţiei), îşi exercită prerogativa nemijlocit la nivelul judecătoriei şi tribunalului, care nu dispune, conform legii, de inspectori judecătoreşti.

Preşedintele curţii de apel, însă, poate efectua direct la această instanţă (controlul profesional, dar şi la celelalte instanţe din circumscripţia curţii, prin inspectorii judecătoreşti. Deşi textul art. 19 (1) conferă direct ministrului justiţiei dreptul de control prin inspectorii de la curţi ori prin judecătorii delegaţi, în raport cu prevederea din text, care dă preşedintelui acelaşi drept faţă de judecătorii din subordinea sa, precum şi de dispoziţia din art. 13 (1) din aceeaşi lege, acesta poate să solicite judecătorilor inspectori controale profesionale asupra activităţii judecătorilor de la toate instanţele.

Disfuncţia legislativă, interpretată altfel, ar anihila controlul şi nu l-ar face funcţional, conform cu raţiunea reglementării şi cu necesitatea acestuia. Pe plan practic, însă. Această imperfecţiune nu constituie un impediment eficace în exercitarea prerogativelor de conducere şi control de către preşedintele curţii de apel.

Se relevă, în acest scop, iniţiativa legislativă a ministrului justiţiei cu avizul Consiliului Suprem al Magistraturii, privind modificarea şi completarea legii pentru organizarea judecătorească, în sensul conferirii dreptului de control profesional, preşedinţilor, vicepreşedinţilor şi preşedinţilor de secţii, atât la instanţele pe care le conduc, cât şi la cele ierarhic inferioare, din circumscripţie, în limita prevăzută de lege.

Apreciem însă, că legea trebuie să prevadă posibilitatea elaborării unui Regulament privind activitatea inspectorilor, de către ministrul justiţiei, aprobat de Consiliul Suprem al Magistraturii.

Modificarea legislativă poate rezolva şi disfuncţia existentă privind raportul dintre dispoziţiile art. 1 şi 3, cu art. 47 şi 19 din legea pentru organizarea judecătorească, referitoare la exercitarea dreptului de control de către ministrul justiţiei, în cadrul separaţiei puterilor în stat, care este considerat magistrat asimilat, dar, totodată este membru al executivului şi al unui partid politic.

Observăm, însă, că legea acordă ministrului justiţiei şi alte prerogative, care, în bună măsură, îl pun pe judecătorul inamovibil sub autoritatea să: aprobă notele calificative ale preşedinţilor şi vicepreşedinţilor curţilor de apel, dispune delegarea judecătorilor la alte instanţe, hotărăşte încadrarea profesională şi salarizarea, cât și – acordarea salariilor anuale de merit, decide asupra gradului profesional al judecătorilor, după promovarea examenelor, în condiţiile Legii nr. 52/1991 (modificată şi republicată).3.2. Aria și limitele controlului

Textul art. 19 (2) din lege stabileşte domeniul şi limitele controlului activităţii judecătorului: verificarea lucrărilor; modul în care se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi avocaţii; activitatea profesională a judecătorului; pregătirea profesională a judecătorului; aptitudinile sale profesionale şi hotărârile definitive.

Evident că, aşa cum s-a arătat, legea (art. 19 alin. 3) exclude controlul asupra proceselor în curs şi asupra soluţiilor nedefinitive. Această activitate principală a judecătorului este supusă controlului judecătoresc efectuat în căile de atac legale.

Deşi expresia verificarea lucrărilor este generică şi oarecum vagă, ea nu include hotărârile judecătoreşti şi „în nici un caz nu poate duce la o imixtiune în procesele în curs sau la repunerea în cauză a celui judecat, altfel decât prin căile de atac prevăzute de lege “.

Noţiunea de „lucrări “desemnează efectuarea în termenele prevăzute de lege a actelor de procedură între care, în principal, se referă la redactarea hotărârilor judecătoreşti, îndatorire profesională, frecvent încălcată, din motive subiective, dar, uneori, şi obiective (volumul mare ai activităţii, lipsa de experienţă, circuitul regulamentar defectuos ş.a.).

Tot aici se cuprinde verificarea circuitului profesional şi regulamentar al dosarelor şi a lucrărilor aferente, cât şi tot ceea ce presupune lucrările premergătoare şi ulterioare şedinţei de judecată ori pronunţării hotărârii. Este, de fapt, un obiectiv important care priveşte asigurarea condiţiilor optime şi eliminarea perturbaţiilor, pentru celeritatea judecării proceselor. Aşa, de exemplu, curtea de apel a efectuat, între altele, o verificare a unor cauze, soluţionate definitiv, în care durata proceselor a fost mai mare de un an, încercând să determine factorii perturbatorii – de natură administrativă sau procedurală – care au afectat negativ judecata într-un timp rezonabil şi cu respectarea legii, constatările fiind supuse dezbaterii judecătorilor de la judecătorii şi tribunale, în raport cu care s-au adoptat măsurile posibile şi necesare la nivelul fiecărei instanţe.

Controlul activităţii şi pregătirii profesionale a judecătorului, în cadrul limitat de art. 19/2, fără imixtiune în judecata proceselor, poate cuprinde calitatea studiului fiecărui dosar repartizat, a doctrinei şi jurisprudenţei, preocuparea pentru aprofundarea problematicii de specialitate, a noilor reglementări juridice, participarea la cursuri, colocvii sau examene profesionale ş.a. Pe de altă parte, obiectivul de control include şi modul cum preşedinţii se preocupă de asigurarea condiţiilor specifice pentru studiu şi pregătire, cum organizează şi conduc dezbaterile profesionale teoretico-practice.

În acest cadru, controlul şi, mai ales, constatările sistematice ale preşedinţilor pot temeinic evalua aptitudinile profesionale ale judecătorilor, capacitatea! Or profesională şi aprecia, anual, în mod direct activitatea acestora prin notele calificative.

Desigur că, numai prin aceste proceduri şi instrumente, se poate determina situaţia când un magistrat ar avea un comportament intelectual şi profesional susceptibil de a dăuna bunei funcţionări a justiţiei, relevând o stare de vădită incapacitate profesională “(art. 80 din lege), ceea ce poate declanşa eventuala sesizare a Consiliului Superior al Magistraturii.

Fără îndoială că atât preşedinţii, cât şi inspectorii vor supune controlului funcţionarea serviciilor publice ale instanţelor, respectarea dispoziţiilor legale privind punerea în executare a hotărârilor penale şi executarea celor civile, alte aspecte referitoare la administraţia judiciară şi exercitarea conducerii instanţelor.

Dispozițiile art. 19 al. 3 din Legea pentru organizarea judecătorească interzic verificarea soluţiilor pronunţate în procese înainte de rămânerea lor definitivă, deci şi a activităţii de judecată până în acest moment. Textul instituie, deci, o garanţie eficace a manifestării neştirbite a independenţei judecătorului în judecarea proceselor.

Verificarea, prin urmare, poate cuprinde numai cauzele definitiv judecate, sub aspectele premergătoare permise de art. 19 (2) şi, totodată, asupra aplicării legii. Acest control profesional efectuat de judecătorii inspectori şi asimilaţi sau de preşedinţii instanţelor este de natură, în principal, să ateste elemente revelatoare asupra: capacităţii profesionale şi aptitudinilor judecătorilor; concordanţei soluțiilor cu practica judiciară statornicită; diversităţii practicii ori rezolvarea iu unitară a cauzelor şi oferă soluţiile de principiu, novatoare, cu noi argumente sau în interpretări utile judecătorilor.

Această verificare apare mai concludentă şi necesară în cauzele în care, asupra primei hotărâri rămasă definitivă, nu s-au exercitat căile de atac prevăzute dr lege.

Practica profesională a impus şi metoda analizei periodice a soluţiilor definitive de către judecătorii instanţei, ceea ce permite un schimb de opinii, în cadrul dezbaterilor profesionale, cu trimiteri la doctrină şi jurisprudenţă, stimulând, astfel, interesul individual pentru perfecţionarea profesională, ceea ce influențează pozitiv calitatea activităţii de judecată.

Curtea de Apel, întocmind, trimestrial, sinteze de jurisprudenţă proprie, le supune dezbaterii judecătorilor, urmărind, în principal, unitatea de practică judiciară, dar, totodată, le comunică celorlalte curţi de apel, în acelaşi scop.

4. Observații finale

Aşadar, în cadrul legislativ actual, afectat de unele imperfecţiuni, controlul activităţii profesionale ă judecătorului este, în mod obiectiv, necesar şi util, fiind de natură a contribui, substanţial, la respectarea deplină a principiului independenţei judecătorului şi la buna funcţionare a sistemului judiciar. Ei se impune şi ca element formativ profesional, mai ales în această perioadă, când marea majoritate a judecătorilor de la judecătorii şi tribunale sunt tineri sau cu o experienţă redusă în exerciţiul funcţiei.

Totodată, el poate fi un instrument de măsură eficient pentru cunoaşterea judecătorilor de la aceste instanţe în vederea dobândirii inamovibilităţii.

Evident că, verificarea activităţii profesionale, nu poate substitui ce lipseşte magistratului, din pregătirea sa de specialitate, adică acele elemente esenţiale necesare exercitării atribuţiilor sale în conformitate cu constituţia şi legea.

Pentru a deveni mai eficient, şi permanent funcţional este, necesar, în această etapă, să se iniţieze şi organizeze de ministrul justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, un program activ de pregătire metodologică a preşedinţilor de instanţe şi al inspectorilor judecătoreşti.

În acelaşi timp, iniţiativa legislativă pentru modificarea şi completarea art. 19 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, este util să se finalizeze mai rapid, elaborată fiind de ministrul justiţiei şi avizată de Consiliul Superior al Magistraturii. În esenţă, se va da claritate şi preciziune textului, se elimină posibilă interpretare privind eventuala ingerinţă a executivului în activitatea judecătorească, delimitându-se riguros prerogativele administraţiei judiciare. Drept urmare, potrivit noului text, Consiliul Superior al Magistraturii şi ministrul justiţiei veghează Ia independenţa justiţiei. În nici un caz, aceste verificări nu pot conduce la o imixtiune în activitatea de judecată ori în soluţia judecătorului, altfel decât prin căile de atac prevăzute de lege”.

3. Cadrul general, în vigoare, al Inspecției judiciare și exigențele redefinirii rolului, autonomiei instituționale, a competenței și a sistemului organizatoric funcțional.

3.1. Cadrul legal și drept comparat

3.1.1. Cadrul legal în vigoare

A). Constituția nu conține nicio prevedere specială privind controlul activității profesionale a judecătorilor și rolul inspecției judiciare, astfel că, această instituție nu are o natură constituțională, nefiind prevăzută în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și nici în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

B). Dispozițiile speciale din Legea nr. 317/2004 privind CSM, cap. VIII.- Art. 65-78

B1). Organizarea Inspecției judiciare

Art.65: „(1) Se înfiinţează Inspecţia Judiciară ca structură cu personalitate juridică în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu sediul în municipiul Bucureşti, prin reorganizarea Inspecţiei Judiciare”.

B2). Statutul inspecției judiciare

Art. 67: „(1) Inspectorul-şef şi inspectorul-şef adjunct sunt numiţi de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii dintre inspectorii judiciari în funcţie, în urma unui concurs care constă în prezentarea unui proiect referitor la exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei de conducere respective şi într-o probă scrisă privind managementul, comunicarea, resursele umane, capacitatea candidatului de a lua decizii şi de a-şi asuma răspunderea, rezistenţa la stres şi un test psihologic.

(2) Concursul se organizează de Consiliul Superior al Magistraturii”.

Art. 70: „(1) Inspectorii din cadrul Inspecţiei Judiciare sunt numiţi în funcţie de către inspectorul-şef, în urma unui concurs, pentru un mandat de 6 ani, dintre judecătorii şi procurorii care au o vechime de cel puţin 8 ani în magistratură, care au cel puţin grad de tribunal sau parchet de pe lângă tribunal şi au avut calificativul «foarte bine» la ultima evaluare.

Art. 78: „(1) Perioada în care judecătorul sau procurorul este inspector judiciar constituie vechime în funcţia de judecător sau procuror.

(2) Pe perioada mandatului, inspectorii judiciari au toate drepturile judecătorilor şi procurorilor detaşaţi, precum şi obligaţiile prevăzute de lege pentru judecători şi procurori.

(3) Inspectorii judiciari pot participa, pe parcursul mandatului, la concursurile sau procedurile de selecţie în vederea promovării în funcţii de execuţie a magistraţilor. În caz de promovare, inspectorii pot opta între continuarea mandatului de inspector, cu dobândirea noului grad profesional, şi promovarea efectivă în funcţia de execuţie pentru care au candidat, în termen de 30 de zile de la data validării rezultatelor examenului de promovare.

(4) Salarizarea şi drepturile inspectorilor se stabilesc în condiţiile legii”.

B3). Independența și repartizarea sesizărilor judiciare

Art.72: „(1) Inspectorii judiciari îşi desfăşoară activitatea în mod independent şi imparţial.

(2) Inspectorii judiciari nu pot efectua cercetarea disciplinară sau orice alte lucrări care privesc judecători sau procurori din cadrul instanţelor ori parchetelor unde inspectorul a funcţionat. În acest caz, dosarul se repartizează altui inspector judiciar, în mod aleatoriu, cu respectarea dispoziţiilor art. 73.

Art. 73: (1) Modul de repartizare a sesizărilor şi a dosarelor disciplinare către inspectorii judiciari se face în sistem computerizat sau în alt mod care asigură repartizarea aleatorie a dosarelor”.

B4). Atribuțiile inspecției judiciare

Art.74: „(1) Inspectorii judiciari au următoarele atribuţii:

A) în materie disciplinară, dispun şi efectuează cercetarea disciplinară în vederea exercitării acţiunii disciplinare faţă de judecători, procurori, inclusiv faţă de cei care sunt membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi faţă de magistrații asistenți de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile prezentei legi;

B) efectuează verificări la instanţele de judecată în legătură cu respectarea normelor procedurale privind primirea cererilor, repartizarea aleatorie a dosarelor, stabilirea termenelor, continuitatea completului de judecată, pronunţarea, redactarea şi comunicarea hotărârilor, înaintarea dosarelor la instanţele competente, punerea în executare a hotărârilor penale şi civile şi informează Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, formulând propuneri adecvate;

C) efectuează verificări la parchete în legătură cu respectarea normelor procedurale privind primirea şi înregistrarea lucrărilor, repartizarea dosarelor pe criterii obiective, continuitatea în lucrările repartizate şi independenţa procurorilor, respectarea termenelor, redactarea şi comunicarea actelor procedurale şi informează Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, formulând propuneri adecvate;

D) verifică eficienţa managerială şi modul de îndeplinire a atribuţiilor ce decurg din legi şi regulamente pentru asigurarea bunei funcţionări a instanţei şi a parchetului, a calităţii corespunzătoare a serviciului, semnalează deficienţele constatate şi formulează propuneri corespunzătoare pentru înlăturarea acestora, pe care le prezintă secţiei corespunzătoare;

E) verifică sesizările adresate Inspecţiei Judiciare sau se sesizează din oficiu în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor, procurorilor, inclusiv a celor care sunt membri ai Consiliului Superior al Magistraturii şi a magistraților asistenți ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ori în legătură cu încălcarea obligaţiilor profesionale ale acestora;

F) efectuează, la solicitarea Consiliului Superior al Magistraturii, verificări privind condiţia bunei reputaţii, pentru judecătorii şi procurorii în funcţie;

G) efectuează verificările dispuse de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii pentru soluţionarea cererilor privind apărarea reputaţiei profesionale şi a independenţei judecătorilor; prezintă Plenului Consiliului Superior al Magistraturii raportul cuprinzând rezultatul verificărilor;

H) efectuează orice alte verificări sau controale dispuse de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, secţiile Consiliului Superior al Magistraturii sau de inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare, în condiţiile legii.

(2) Atribuţiile prevăzute la alin. (1) lit. b), c) şi d) se efectuează din oficiu sau la solicitarea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii ori a secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii”.

Art. 75:  (2) Raportul de inspecţie întocmit în urma verificărilor privind bună reputaţie se comunică magistratului care face obiectul sesizării şi persoanei care a înaintat sesizarea, în termen de 15 zile de la întocmire, în vederea formulării de obiecţii”.

3.1.2. Drept comparat

Franța – Inspecția generală de justiție

A). Decretul nr. 2016-1615 din 05.12.2016

Art.1: Crearea inspecției generale de justiție și abrogarea decretului nr. 2010-1688 din 29.12.2010 privind atribuțiile și organizarea Inspecției generale a serviciilor judiciare precum

B). Obiectul și cadrul reglementării

B1). Obiectul reglementării:

Crearea inspecției generale de justiție, care să reorganizeze competențele recunoscute inspectorului general al serviciilor judiciare din Ministerul Justiției, inspecției serviciilor penitenciare și inspecției jurisdicției judiciare a tineretului; și

– Definirea misiunilor și a cadrului juridic al noii inspecții, stabilirea compunerii și organizării sale care a intrat în vigoare de la 1.01.2017.

B2). Principalele dispoziții:

1. – Cap. I – Misiunile inspecției generale de justiție

– Art. 1 Se crează inspecția generală de justiție de pe lângă Ministerul Justiției

– Art. 2-Inspecția generală exercită o misiune, de control, de studiu, de consiliere și evaluare asupra ansamblului organismelor, direcțiilor, stabilimentelor și serviciilor Ministerului de justiție și al jurisdicțiilor ordinului judiciar, cât și asupra persoanelor morale de drept public aflate sub tutela Ministerului Justiției și a persoanelor morale de drept privat a căror activitate relevă misiunile Ministerului Justiției sau beneficiază de finanțări publice și care contribuie la programele Ministerului Justiției.

Inspecția generală de justiție apreciază activitatea, funcționarea și performanța jurisdicțiilor, a instituțiilor, serviciilor și organismelor supuse controlului său, în cadrul misiunii de anchetă, de manieră a servi personalului. Ea va prezenta toate recomandările și observațiile utile.

– Art. 4. Inspecția generală asigură misiunilor de inspecții ordonate de șefii de curte, prevăzute de art. R 312-68 din codul organizării judiciare și de R. 1423-30 din Codul muncii.

– Art. 7. Inspecția generală prezintă, anual, Ministerului Justiției un raport asupra ansamblului activităților sale și asupra stării jurisdicțiilor, a direcțiilor, instituțiilor, serviciilor și organismelor supuse controlului său, pe baza informațiilor primite și a constatărilor efectuate în cursul misiunilor realizate.

2. – Cap. II. Compunerea și organizarea inspecției generale de justiție

Art. 8. Inspecția Generală se compune din inspectori generali și inspectori recrutați din:

A). Magistrați ai ordinului judiciar (judecători);

B). Membrii ai corpurilor de directori de servicii de grefă, de servicii penitenciare;

C). Membrii recrutați prin Școala națională de administrație, precum și din auditori din cele trei corpuri.

– Art.10. Printr-o hotărâre a Ministrului Justiției se va preciza organizarea inspecției generale

– Art. 11-12. Șeful inspecției generale elaborează anual, după consultarea cu Secretarul general al Ministerului Justiției, un program anual de misiuni, supus spre aprobare Ministrului Justiției și, apoi, veghează la validitatea și coerența metodelor și regulilor deontologice aplicabile misiunilor realizate de membrii inspecției.

– Art. 14. Inspecțiile și controalele jurisdicțiilor ordinului judiciar sunt realizate numai de inspectori generali și de inspectori având calitatea de magistrați (judecători) și, sub autoritatea lor, prin alți membri ai inspecției judiciare și prin agenți menționați în art. 17.

– Art. 15. Anchetele asupra comportamentului personal sau profesional al magistratului nu pot fi efectuate decât de inspectori generali sau de inspectori având calitatea de magistrați cu gradul profesional cel puțin egal cu cel al magistratului cercetat.

4. Succinte observații privind schița de proiect legislativ aflat în dezbatere privind statutul instituțional și misiunile Inspecției judiciare.

4.1. Raportul Inspecției – 2016 o autocalifică drept Serviciu de sesizări și reclamații al CSM și nu Inspecție judiciară profesională.

Din raportul pe 2016 al Inspecției Judiciare rezultă următoarele date statistice relevante:

Au fost înregistrate 6823 sesizări (218 din oficiu) privind activitatea și conduita judecătorilor sau procurorilor, dintre care 4762 sesizări privind judecători (177 din oficiu) și 2061 sesizări privind procurori (41 din oficiu);

Soluționate la finalizarea verificărilor prealabile: 5751 clasate pentru inexistența indiciilor de săvârșire a vreunei abateri disciplinare (4030 DIJ, 1721 DIP);

Rezoluții de clasare contestate: 182 (114 DIJ, 45 DIP) din care 157 respinse și 2 admise (DIJ); hotărârile de admitere au fost recurate de Inspecția Judiciară fiind pendinte pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție; restul de contestații se află în curs de soluționare;

Soluționate la finalizarea cercetării disciplinare: 119 (1,65% din total sesizări), din care 93 privind judecători și 26 privind procurori;

51 sesizări admise (0,71% din total sesizări), din care 40 privind judecători și 11 privind procurori, și 68 sesizări respinse;

Căi de atac împotriva rezoluțiilor de respingere a sesizării: 3 contestații (atacabilitate 4,41 %), toate respinse (indice de anulare 0%);

– Trimiși în judecată disciplinară de IJ: 36 judecători (37 acțiuni disciplinare) pentru 60 de abateri disciplinare și 14 procurori (13 acțiuni disciplinare) pentru 22 de abateri disciplinare; în topul abaterilor disciplinare se situează cele prevăzute de literele t (21), h (14), a (11) și m (9) ale art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor;

Acțiuni disciplinare soluționate de CSM: 17 privind judecători pentru 23 fapte (15 sancționate și 8 respinse); 5 privind procurori pentru 11 abateri (5 sancționate, 6 respinse);

12 sancțiuni disciplinare aplicate judecătorilor: avertisment – 4diminuarea indemnizației lunare brute – 3suspendarea din funcție – 3 și excluderea din magistratură – 2;

4 sancțiuni disciplinare aplicate procurorilor: avertisment 2, diminuarea indemnizației lunare brute 2;

– Deontologia profesională – 6 sesizări privind posibila încălcare a Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor (4 privind judecători, 2 privind procurori) din care 2 din oficiu;

– Buna reputație a judecătorilor și procurorilor în funcție – două sesizări (privind fiecare câte un judecător), propunerile Inspecției Judiciare au fost însușite de Plenul CSM;

– Apărare independență sistem judiciar – 26 sesizări (4 privind judecători și 22 privind procurori) din care 23 soluționate de CSM (23 admise);

– Apărare reputație profesională, independență și imparțialitate magistrați – 36 cereri (17 formulate de judecători și 19 de procurori) din care 21 soluționate de CSM (16 admise).

Din aceste cifre rezultă că Inspecția Judiciară, în organizarea actuală, este folosită, de regulă, în materie disciplinară. Odată ce s-a centrat pe controlul managerial și profesional al unor unități de parchete din Ministerul Public a devenit vizibilă specializarea sa disciplinară și incapacitatea instituțională pentru a-și îndeplini misiunea de Inspecție judiciară profesională.

4.2. Inițiativa noii reglementări sugerează, motivat, necesitatea imperioasă a eliberării inspecției judiciare de sub tutela administrativă a CSM și, eventual, autonomia instituțională față de Ministerul Justiției și de CSM.

Soluțiile, aflate în discuția generală, dezorganizată și dezorientată, sunt reprimate, chiar brutal, de Ministerul Public, în deplin acord cu Secția de procurori și cu majoritate bizară” de Plenul CSM, dar și de o parte a așa zisei societăți civile”, sub lozinca seacă a abolirii independenței Inspecției și a politizării activității sale de către politrucul din fruntea Ministerului de Justiție, care deține o autoritate, mult mai redusă, decât a Președintelui României.

Examenul temperat, pertinent și profesional, de drept comparat european, lipsește total din această dezbatere, rătăcită în meandrele politico-cetățenești, specifice unei falsități nedemne în raport cu semnificația și rolul vital al unui asemenea organism în cadrul autorității judecătorești, într-un stat de drept.

4.3. După cum am exemplificat, Franța a organizat și reglementat Inspecția serviciilor judiciare în anul 2008, apoi a amendat-o prin decretul din anul 2010, pentru că de la 1.01.2017 să adopte și să aplice reforma, având ca obiectiv crearea unei Inspecții generale de justiție, sub egida Ministerului de Justiție, cu un rol, misiuni și atribuții precise.

Reorganizarea și eventual autonomia instituțională a Inspecției generale judiciare, este în mod evident, o cerință de mare actualitate, dar, realizarea unei asemenea formule legislative sub amatorism și presiune și NU în etica colocvială a unui dialog pertinent și profesionalizat, nu va fi de natură a transforma acest organism disciplinar, într-o autoritate de control profesional complex și de veghere permanentă asupra ansamblului serviciului public de înfăptuire a justiției și al celui desfășurat de parchetele Ministerului Public, în limitele prevăzute de art. 131-132 din Constituția României.


[1] Revista Dreptul nr. 1/1996, pag. 40 si urm.
[2] J. Chevallier, L’Etat dedroit,in „Revue du droit public“ tir.2,1986, p. 319.
[3] T. Drăgan, Introducere în teoria şi practica statului de drept, 1992.
[5] I. Deleanu, M. Enache, Premisele si mecanismele stalului de drept.
[5] N. Cochinescu, Introducere în deontologia judiciară, în „Dreptul” nr. 4/1995, p. 5.


Prof. univ. dr. Marin Voicu
Președintele Asociației „Themis-Casatia” a foștilor judecători ai ÎCCJ
Membru de onoare AOS
Fost judecător la CEDO și ÎCCJ