1,975 citiri

Legile justiției. Unele sugestii privind Inspecția Generală de Justiție de pe lângă Consiliul Superior al Magistraturii

ESSENTIALS-Marin-Voicu1. Necesitatea reformării Inspecţiei judiciare

1.1. Actuala formulă instituțională, sub denumirea de „Inspecţia judiciară”, datând din anul 2005, şi-a dovedit, cu prisosinţă, ineficienţa, consacrându-se, cum am mai subliniat, repetat, ca o secţie disciplinară, de sesizări şi reclamaţii, a CSM.

Această stare – ca reglementare instituţională, rol şi atribuţii – este, în vădită contradicţie cu tradiţia interbelică privind misiunea şi funcţiile exercitate de Inspecţia judiciară, cu exigenţele actuale şi cu experienţa din celelalte state europene.

Inspecţia judiciară sau Inspecţia Generală de Justiţie poate prelua unele formule legislative din experienţa interbelică valoroasă a României şi din dreptul judiciar european, adaptate la ordinea constituţională actuală – conformă cu cea a U.E. şi a CEDO.

1.2. În acest sens, unele  formule sofisticate lansate în dezbaterea parlamentară, precum cea vizând autonomia instituţională absolută, în raport cu C.S.M şi Ministerul Justiției, având un „paratrăsnet” de tipul Consiliului Naţional de Integritate, apropiat sau subordonat Parlamentului României, apar ca „stranii” sau soluţii inerte, după cum interzicerea supranaţională, transoceanică, dictată Parlamentului de îmbunătăţire/optimizare legislativă şi instituţională a acestei componente a autorităţii judecătoreşti este cea mai gravă ingerinţă în independenţa şi suveranitatea României şi un atac violent la valorile fundamentale ale statului de drept, democratic şi social, garantate de art. 1 din Constituţie şi de art. 2-5 din Tratatul Uniunii Europene.

Această ingerinţă pare neverosimilă, ca aparţinând administraţiei actuale a S.U.A, afişându-se, mai degrabă, ca o expresie punctuală a manifestărilor obsesive ale unora din reprezentanţii ei în România, de natură a atinge suveranitatea naţională şi a nedumerit cetăţenii acestei ţări, în condiţiile în care, strategia politică, cea parlamentară şi externă a S.U.A. are ca fundament istoric – suveranitatea americană şi neamestecul altor state.

Explicaţia, în acest sens, este faptul că în ultimul an, S.U.A. s-au retras din mai multe organizaţii/instituţii internaţionale şi angajamente externe, asumate de celelalte administraţii, precum UNESCO (organism specializat al ONU), Acordul (Convenţia) mondială de la Paris, privind schimbările climatice şi, recent (1.XII.2017) din Pactul mondial al ONU privind emigranţii şi refugiaţii, adoptat de 193 de state, în septembrie 2016.

Impresionante şi demne de urmat şi de celelalte state independente şi suverane, sunt însă, argumentele expuse la  O.N.U. de S.U.A. în declaraţiile de retragere:

America este mândră de moştenirea sa în materie de migraţie. Nicio țară nu a făcut mai mult ca S.U.A. şi generozitatea noastră va continua;

Dar, deciziile noastre asupra politicilor de migraţiune trebuie să fie mereu luate de americani şi DOAR DE AMERICANI;

Abordarea mondială a declaraţiei ONU din septembrie 2016 este, chiar, incompatibilă cu suveranitatea americană”.

1.3. În mod evident şi, mai ales, în acord cu obiectul şi scopul Parteneriatului strategic, dintre S.U.A şi România, cu valorile comune consacrate în NATO, această poziţie de a subordona întreaga politică de stat cerinţei istorice de a apăra suveranitatea naţională, este de urmat şi constituie argumentul, cel mai credibil, privind caracterul neverosimil al interdicţiei generale de legiferare în legile justiţiei, consemnată în comunicatul politic al  Departamentului de Stat, care, ulterior, a recomandat calea Ambasadei S.U.A. din România pentru a se identifica elementele concrete de interes(?!).

1.4. Drept urmare, amendarea „legilor justiţiei” în Parlamentul României, printr-o dezbatere pertinentă şi profesională, cu participarea competentă a instituţiilor şi autorităţilor interesate, este posibilă, necesară şi utilă, în conformitate cu art. 2 din Constituţia României:

„Art. 2 alin. (1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.

(2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.”

2. Inspecţia Generală de Justiţie

Optăm, în acest cadru, pentru o nouă formulă instituţională, denumită „Inspecţia Generală de Justiţie” (I.G.J.), ca autoritate autonomă, pe lângă C.S.M., având misiunea de a veghea permanent şi a verifica tematic/profesional cadrul înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti şi, distinct, modul de îndeplinire a obiectivelor constituţionale de către Ministerul Public şi unităţile sale de parchet (art. 31-1) privind reprezentarea intereselor generale ale societăţii în activitatea judiciară, asupra ordinii de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

2.1. Din punct de vedere instituţional, Inspecţia Generală de Justiţie, ca autoritate autonomă şi independentă, de pe lângă CSM, ar trebui să fie compusă din:

a) Structura centrală, având două secţii:

a1Secţia pentru instanţele judecătoreşti; şi

a2Secţia pentru parchetele Ministerului Public; şi 

b) Structurile teritoriale, de la cele 15 curţi de apel şi parchetele corespunzătoare, încadrate cu judecători inspectori şi, respectiv, procurori inspectori, pentru instanţele şi parchetele din fiecare circumscripţie de curte de apel, dar, fără nicio subordonare ierarhică față de acestea.

2.2. În ce priveşte numirea/alegerea inspectorilor generali de justiţie se poate urma, fie procedura depusă candidaturilor şi alegerilor membrilor C.S.M., fie cea care funcţionează pentru accederea la funcţia de judecător la Î.C.C.J., cât şi condiţiile de vechime efectivă în funcţiile de judecător şi de procuror, validarea şi numirea pe funcţii revenind C.S.M., în calitatea sa constituţională de garant al independenţei justiţiei [art. 133 alin. (1) din Constituţia României].

2.3. Cu privire la modul de funcţionare şi de exercitare a atribuţiilor, Inspecţia Generală de Justiţie va trebui să vegheze permanent la buna funcţionare a justiţiei ca serviciu public (inclusiv la managementul instanţelor judecătoreşti şi a serviciilor auxiliare), la cadrul şi calitatea înfăptuirii justiţiei, al activităţii legale şi profesionale a parchetelor, la starea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor.

Un rol major îi va reveni în privinţa implementării în viaţa judiciară a conceptului de „independenţă şi responsabilitate” profesională şi de combatere a celui „de independenţă faţă de lege – adică de fărădelege”.

2.4. Instituirea funcţiilor de judecători inspectori şi procurori inspectori pentru instanţele judecătoreşti şi parchetele din circumscripţiile curţilor de apel, ar asigura eficacitatea majoră a rolului şi misiunii Inspecţiei Generale de Justiţie, aceştia fiind, permanent, în imediata apropiere sau, chiar, în interiorul serviciului public al înfăptuirii justiţiei şi al celui din parchete.

2.5. Referitor la atribuţiile concrete, modalităţile şi tehnicile de lucru şi de verificare/control, la cele de evaluare şi calificare a rezultatelor şi soluţiilor propuse, se poate prelua şi din experienţa ultimilor ani a actualei Inspecţii Judiciare.

Prof. univ. dr. Marin Voicu
Președintele Asociației „Themis-Casatia” a foștilor judecători ai ÎCCJ
Membru de onoare AOS
Fost judecător la CEDO și ÎCCJ