8,192 citiri

Logica și retorica în comunicare (i)

ESSENTIALS-Mihai-Hotca1. LOGICA ÎN COMUNICARE

Motto 1. Mintea intuitivă e un dar sfânt, iar logica un servitor credincios (A. Einstein)

Motto 2. În afara logicii totul este întâmplare (L. Wittgenstein)

Motto 3. Logica nu este o doctrină, ci o imagine în oglindă a lumii (L. Wittgenstein)

1.1. Scurtă introducere

Cât de importante sunt retorica și logica în cadrul relațiilor sociale, în general, sau pentru comunicarea de succes, în special?

Întrebarea este mai degrabă retorică, răspunsul nu poate fi decât unul singur: cele două discipline sunt esențiale pentru reușita relaționării. Comunicarea orală sau scrisă este foarte importantă în viaţa omului, deoarece constituie un instrument util din punct de vedere social atunci când oamenii doresc transmiterea ideilor sau gândurilor. Cel care stăpânește la un nivel cel puțin satisfăcător retorica și logica elementare reuşeşte să comunice eficient şi se bucură de respect. Succesul în plan personal, profesional sau social presupune, mai întâi de toate, cunoașterea regulilor de bază în formularea și prezentarea mesajelor destinate celorlalți membrii ai societății. Orice opinie, teză sau idee, indiferent de numărul ori calitatea celor care o susțin, poate fi transmisă mult mai facil dacă emitentul stăpânește tehnica argumentării logico-retorice.

Printr-un simplu discurs, iar uneori printr-o singură expresie sau sintagmă, se pot emite mesaje care să producă schimbări importante sau fundamentale în cadrul grupului din care face parte comunicatorul ori la nivel național sau chiar internațional. În astfel de situaţii, discutăm despre tipul de discurs care nu piere niciodată în negura vremurilor, ci traversează secolele sau mileniile. Trecerea timpului nu erodează discursurile cu impact social, ci dimpotrivă le asigură perenitatea şi, foarte probabil, veşnicia.

Dintre cei care, prin discursurile lor au schimbat lumea în care trăim sau cel puțin au lăsat omenirii expresii ori exprimări sclipitoare ori convingătoare, îi menționăm exempli gratia pe: Moise, Iisus, Socrate, Cicero, Napoleon, Abraham Lincoln, Hitler, Winston Churchill, Martin Luther King, Nelson Mandela, Indira Ghandi, Dalai Lama, Papa Ioan Paul al II-lea, Mihail Gorbaciov, Barak Obama, Donald Trump. Lista este mult mai lungă, iar cei pe care i-am dat ca exemplu au fost aleși în mod subiectiv, poate chiar arbitrar.

Iată câteva exemple de mesaje sau expresii, aparținând unor personalități universale, care au produs schimbări esențiale ale paradigmelor şi destinului societății. Socrate: „Când dezbaterea este pierdută, calomnia devine unealta ratatului”; Aristotel: „Amicus Plato, sed magis amica veritas” („Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul”); Cicero: „Caracterul fără inteligență face mult, inteligența fără caracter nu face nimic”; Seneca: „Dacă nu știi înspre ce port te îndrepți niciun vânt nu ți-e prielnic”; Hitler: „Sunt de acum înainte doar primul soldat al Reich-ului”; Winston Churchill: „O cortină de fier a căzut”; Mihail Gorbaciov: „Libertatea de a alege este un principiu universal”; Barak Obama: „America este un loc unde toate lucrurile sunt posibile” sau „Da, noi putem!” („Yes, we can!”, în campania electorală ce a precedat obținerea primului mandat prezidențial); Abraham Lincoln: „Guvernarea poporului de către popor, pentru popor”; Franklin D. Roosvelt: „Singurul lucru de care trebuie să ne temem este teama însăși”; Indira Ghandi: „…bălegarul este cel mai prețios lucru pe care omenirea îl are astăzi () bălegarul ordinar, conținutul haznalelor și lucruri de acest fel (…). Fiecare lucru, indiferent dacă este murdar sau mărunt are un rost ”; John F. Kennedy: „Întrebați ce puteți face voi pentru țara voastră”; Donald Trump „America first” (sintagmă folosită în campania electorală).

Înainte de a consemna sau transmite un gând ori o idee este, dacă nu necesar, cel puţin recomandabil ca cel care vrea să le comunice să raționeze corect, să dea o formă agreabilă mesajului în care sunt integrate și să găsească o modalitate de exprimare care să asigure receptarea corespunzătoare.

Într-adevăr, retorica și logica sunt arme redutabile în toate domeniile în care comunicarea este importantă, dar pentru a fi utilizate cu succes trebuie cunoscute într-o asemenea manieră încât să le poată fi puse în valoare toate facilitățile sau instrumentele pe care le oferă.

Prin natura lor socială sau prin forța lucrurilor, oamenii comunică frecvent, relaționarea fiind o caracteristică esențială a tuturor ființelor și, în special, a oamenilor. Uneori, comunicarea este efectuată în scris, alteori oral, iar câteodată prin gesturi. Logica este interesată de două dintre modalitățile de comunicare, cea orală și cea scrisă.

Nu este greșită, ci dimpotrivă are acoperire în realitate, afirmația potrivit căreia, indiferent că este vorba despre comunicarea scrisă sau orală, logica este indispensabilă interacționării umane sau transmiterii cu succes a ideilor, gândurilor ori sentimentelor în cadrul activităților profesionale, politice, științifice, culturale sau celorlalte relații sociale. Spre deosebire de oratorie (retorică), care vizează, sub aspect estetic sau din punct de vedere tehnico-științific, vorbirea şi numai într-o mică măsură consemnările scrise (şi gestica, uneori), logica este știința care acoperă prin obiectul său, în egală măsură, atât conversația, cât și lucrările letrice[1].

2.2. Ce este logica?

Foarte simplu spus, logica ne învață să gândim și să ne exprimăm corect. Logica este știință, tehnică și, în același timp, artă.

Logica face parte din domeniul științelor, deoarece este ramură a evantaiului științelor sociale, care are ca obiect ansamblul cunoștințelor privitoare la metodele și procedeele folosite pentru exprimarea corectă în comunicările, scrise sau orale, efectuate de oameni în cadrul relațiilor la care participă.

Stricto sensu (denumită și logică formală), logica este știința gândirii și exprimării corecte, aptă să ne conducă de la premise adevărate la concluzii valide. Lato sensu, logica este știința care studiază atât raționamentele certe (aptă să ne conducă de la premise adevărate la concluzii valide), cât și raționamentele incerte (aptă să ne conducă de la premise adevărate la concluzii probabile). Așadar, din punct de vedere științific, în cel mai extins sens, logica acoperă raționamentele adevărate (certe, sigure) și raționamentele care pot fi adevărate, cu doză de probabilitate de cel puțin 50%, dar nu le include pe cele care au concluzii improbabile (cu șansă sub 50% de probabilitate).

Dintr-un alt punct de vedere, logica este tehnica ce cuprinde ansamblul metodelor și procedeelor privitoare la gândirea rațională, pe care oamenii le utilizează în conținutul comunicărilor efectuate în cadrul activităților pe care le derulează.

Dintr-o altă perspectivă, logica este arta exprimării raționale (corecte) în cadrul relațiilor umane.

Logica este disciplina socială care folosește raționamentele sau argumentele pentru a rezolva ori explica probleme sau pentru a răspunde la întrebări[2].

2.3. Cunoașterea aspectelor (intensiunii şi extensiunii) termenilor folosiți

Termenii sunt cuvintele sau grupurile de cuvinte (sintagmele, expresiile) prin care se exprimă noțiunile (conceptele).

Deși, din punct de vedere logic, nu se poate pune semnul egalității între termeni și noțiuni, deoarece termenii sunt cuvintele cu care se exprimă noțiunile (conceptele), în practică și uneori în lucrările de specialitate, cele două categorii logice – noțiunile și termenii – sunt utilizate ca echivalente. Așa cum am văzut, însă, strict tehnic nu este recomandabil ca, între aceștia, să se pună semnul egalității, având în vedere că noțiunea este, de fapt, accepțiunea (înțelesul, semnificația) unui termen (cuvânt sau grup de cuvinte).

Într-o altă ordine de idei, cuvintele care nu exprimă noțiuni, cum sunt prepozițiile și conjuncțiile, nu pot fi considerate termeni și, evident, nici noțiuni. În astfel de situații, discutăm despre cuvinte care nu exprimă (reproduc) noțiuni (lucruri, obiecte, idei).

Termenii utilizați în cadrul comunicărilor orale sau scrise trebuie cunoscuți sub toate sensurile (accepțiunile, înțelesurile, semnificațiile) lor. Cunoașterea conținutului integral al cuvintelor folosite la exprimarea ideilor este esențială pentru reușita transmiterii și receptării în mod optim a mesajelor în societate.

Termenii sunt cuvinte care dau răspunsuri la întrebări, precum: Ce este … ?, Care sunt …? De exemplu: Ce este laptele?, Care sunt persoanele? Răspunsul la prima întrebare: Laptele este un lichid alb-gălbui cu gust dulceag, hrănitor, secretat de glandele mamare ale femelelor mamiferelor, care constituie hrana exclusivă a sugarului și a puiului de animal. Răspunsul la a doua întrebare este: Persoanele sunt oamenii (persoanele fizice) și subiectele colective (persoanele juridice).

Comparând cele două răspunsuri se observă că primul cuprinde o descriere a caracteristicilor noțiunii, în timp ce al doilea indică obiectele (elementele, lucrurile) ce intră în sfera sa de incidență (a noţiunii). O definiție inversată ar fi: Laptele este laptele uman și laptele de origine animală (lapte de capră, lapte de oaie etc.); Persoanele sunt entitățile (subiectele) care pot avea drepturi și obligații.

Din punct de vedere logic, văzând și exemplele de mai sus, se poate afirma că orice termen poate fi privit din două perspective:

– al lucrurilor (obiectelor, elementelor) la care se referă;

– al caracteristicilor (particularităților, însușirilor, calităților) ce aparțin lucrurilor respective.

Termenii prezintă două aspecte:

– Intensiunea termenului (conținutul, denumit şi aspectul mental ori abstract) constă în suma caracteristicilor comune grupului obiectelor ce intră în sfera noțiunii vizate. De exemplu, infracţiunile de corupţie se caracterizează prin tipul de relaţii sociale (obiectul juridic sau legal) cărora li se aduce atingere prin comiterea acestor fapte (integritatea morală a funcţionarilor şi afectarea încrederii membrilor societății în autorităţile sau instituţiile publice). Așa cum am văzut, intensiunea termenului înseamnă a da răspuns la întrebările: Ce este? sau Ce sunt?;

– Extensiunea termenului (aspectul obiectiv, adică elementele concrete). Este sfera de cuprindere sau aspectul obiectiv, adică grupul (mulţimea) obiectelor ale căror caracteristici alcătuiesc conținutul abstract sau mental (adică, intensiunea). De pildă, infracţiunile de corupţie (respectiv faptele care aduc atingere integrității morale a funcţionarilor şi încrederii membrilor societății în autorităţile sau instituţiile publice) sunt: luarea de mită, darea de mită, traficul de influenţă şi cumpărarea de influenţă. Aşadar, dacă pentru identificarea intensiunii termenului trebuie să se răspundă la întrebarea: Ce este? sau Ce sunt?, pentru stabilirea extensiunii termenului este necesar să se dea răspuns la întrebarea: Care sunt? (Sau, la singular: Care este?). Numărul obiectelor ce intră în extensiunea unui termen poate fi determinat (2, 3, 4 etc.) sau nedeterminat. Iată câteva exemple. De pildă, faptele ilicite fac parte din categoria comportamentelor umane ce se petrec în societate, adică sunt fapte (genul proxim). Precizez că, uneori, termenii pot exprima noţiuni care sunt fie numai specii (obiectele-unicat), fie exclusiv genuri (obiectele cu extensiune maximă). Cei mai muți termeni sunt, în acelaşi timp, atât specii, cât şi genuri. Spre exemplu, sintagma faptă ilicită exprimă o noţiune care are dublă poziţionare în clasele de termeni, fiind în acelaşi timp gen şi specie. Este gen proxim pentru clasa faptelor ilicite (fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, infracţiune, contravenţie, abatere disciplinară etc.), dar şi specie a genului faptelor, alături de fapta licită.

În continuare vă prezint trei exemple de termeni, privite atât din perspectiva particularităților (intensiunii), cât și a elementelor ce intră în sfera lor de cuprindere (extensiunii):

– Intensiunea termenului măr (aici numai cu sensul de fruct) este aceea de fruct cu forma rotund-turtită al pomului cu denumire omonimă, iar extensiunea cuprinde toate soiurile (speciile) acestui fruct (Ionathan, Golden, Ionagold etc.);

– Intensiunea sintagmei cauze justificative (a se vedea art. 15 și art. 18-22 C. pen.) este aceea de împrejurări care exclud trăsătura antijuridicităţii (caracterul nejustificat al faptei prevăzute de legea penală), iar extensiunea cuprinde: legitima apărare, starea de necesitate, consimţământul persoanei vătămate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii;

– Intensiunea termenului vinovăţie (a se vedea art. 16 C. pen.) este atitudinea făptuitorului faţă de rezultatul faptei sale, iar extensiunea cuprinde: intenţia, culpa, praeterintenţia.

Cunoașterea intensiunii termenilor folosiți în exprimare este o condiție sine qua non pentru acuratețea comunicării, iar cunoașterea extensiunii termenilor, fără a fi absolut obligatorie în exprimare, este folositoare fie pentru evitarea unor erori în limbaj, fie pentru optimizarea transmiterii și receptării mesajelor.

2.4. Raporturile logice între termeni

a. Ce sunt raporturile logice între termeni?

Raporturile logice între termeni sunt relaţiile semantice existente între anumite cuvinte determinate (concrete) ce exprimă noțiuni. Sunt termeni care au unul sau mai multe obiecte comune, dar sunt şi termeni fără astfel de elemente. De pildă, au mai multe obiecte comune termenii: ascendent și membru de familie (aici, în sensul legii penale). În acest exemplu, mama, tata, bunicul și bunica sunt atât ascendenți, cât și membri de familie. Un alt exemplu vizează termenii: băuturi acidulate și băuturi alcoolice. În astfel de situații, discutăm despre o corelație de tipul gen-specie (primul exemplu) sau despre un raport de intersectare (al doilea exemplu). În aceste cazuri, și anume când există cel puțin un element comun, suntem în prezența unor raporturi de concordanță. Sunt și termeni între care nu există legături semantice (nu au niciun element comun). Spre exemplu, nu au nici măcar un element comun termenii prună și contract. În astfel de situații, discutăm despre raporturi de opoziție.

b. Raporturile de concordanță

Raporturile de concordanţă sunt tipurile de relații (legături) semantice existente în cazul termenilor care au cel puțin un element comun. Cu alte cuvinte, extensiunea termenilor comparaţi coincide fie total, fie numai parţial. De pildă, termenii: fapta ilicită și infracțiunea (i); infractorul și persoana care a comis o infracțiune (ii), infracțiunea și abaterea disciplinară (iii). În primul caz avem un raport de ordonare, în al doilea un raport de identitate, iar în al treilea un raport de încrucișare.

(i) Raportul de ordonare (incluziune, supraordonare sau subordonare) – corelație de tipul gen-specie (A include B)

Raportul de ordonare este tipul de legătură semantică între doi termeni ce există în situația în care extensiunea unuia este inclusă total în extensiunea celuilalt. Altfel spus, unul dintre termeni exprimă o noţiune ce reprezintă gen proxim al celuilalt, primul fiind specie. Astfel, termenul faptă include întotdeauna în extensiunea sa noțiunea de faptă licită, deoarece toate faptele licite sunt fapte și, întrucât nu toate faptele sunt licite, ci numai o parte dintre acestea (există și fapte ilicite, precum sunt contravenția sau infracțiunea), vom spune că fapta licită este o specie a genului proxim faptă. Sau, se poate afirma că, deși toate faptele ilicite sunt fapte, niciuna dintre acestea nu are caracter licit. Genul proxim faptă are două specii – fapta ilicită (nelegală, contrară legii) și fapta licită (legală, conformă cu legea).

(ii) Raportul de identitate (A este identic cu B)

Raportul de identitate este felul de relație semantică între doi termeni ce există în situația în care extensiunea unuia este egală (identică, echivalentă) cu extensiunea celuilalt. Termenul infractor se află în raport de identitate cu noțiunea (expresia) persoană care a comis o infracțiune. De asemenea, termenul măr este echivalent cu termenul fruct crescut în pomul cu denumire omonimă.

(iii) Raportul de încrucișare (numit și de intersectare, ce există atunci când o parte din sfera lui A se suprapune peste o parte din sfera lui B)

Raportul de intersectare este tipul de relație semantică între doi termeni ce există în situația în care extensiunile acestora au cel puţin un element comun și minimum un element diferit. Pentru lămurire, propun să avem în vedere termenii infracțiune (faptă prevăzută și sancționată de legea penală) și abatere disciplinară (faptă care încalcă regulile de muncă). Astfel, o parte dintre infracțiuni constituie, în același timp, și abateri disciplinare (de pildă, abuzul în serviciu), după cum există infracțiuni care nu realizează condițiile unor abateri disciplinare (spre exemplu, vătămarea din culpă, fără legătură cu atribuţiile de serviciu), existând și abateri disciplinare care nu întrunesc cerințele pentru a fi infracțiuni (de exemplu, simpla încălcare a unui regulament intern). Rezultă că abuzul în serviciu este obiectul comun, în timp ce vătămarea din culpă şi fapta de încălcare a regulamentului intern reprezintă elemente particulare (diferențe specifice). Un alt exemplu îl constituie termenii act juridic cu titlu gratuit şi contract. În acest caz, donaţia este element comun (fiind atât contract, cât și act cu titlu gratuit), testamentul face parte exclusiv din categoria (genul proxim) actelor juridice cu titlu gratuit (fiind un act juridic unilateral), în timp ce contractul cu titlu oneros face parte numai din genul contractelor (nefiind cu titlu gratuit).

c. Raporturile de opoziție (excluziune)

Raporturile de opoziţie sunt tipurile de relații semantice între termeni, existente în cazurile în care din extensiunile acestora lipsesc cu desăvârșire elementele comune. Cu alte cuvinte, termenii (noțiunile) în cauză fie fac parte din acelaşi univers de discurs[3] (în sens de gen). Dacă este vorba despre noțiuni ce provin din universuri diferite de discurs (în accepțiunea de genuri) nu există propriu-zis un raport logic pentru că acestea nici măcar nu au gen proxim comun. Spre exemplu, termenii roșie și castravete aparțin aceluiași gen, dar termenii roșie și smartphone fac parte din genuri diferite (genul legumelor și genul telefoanelor). După cum epuizează sau nu epuizează obiectele genului din care fac parte, raporturile de opoziție sunt raporturi de contrarietate și de contradicție.

(i) Raportul de contrarietate

Raportul de contrarietate este acel tip de relație semantică între termeni ce există în situația în care noţiunile exprimate de aceștia sunt specii exclusive, dar neexhaustive ale aceluiaşi gen. De exemplu, varza și cartofii sunt două categorii de legume, care nu sunt singurele, ci mai sunt şi altele (castravetele, vinetele etc.). Pentru a exista raport de contrarietate, în cadrul aceluiaşi univers de discurs este necesar ca genul să aibă cel puţin trei specii (elemente). De pildă, nu se pot afla în raport de contrarietate termenii faptă licită și faptă ilicită, deoarece tertium non datur (întrucât după caracterul lor, există numai două categorii de fapte).

(i) Raportul de contradicție

Raportul de contradicţie este tipul de relație semantică între doi termeni, existentă în situația în care noţiunile exprimate de aceştia sunt specii exclusive şi exhaustive ale aceluiaşi gen. În cazul raportului de contradicţie, cei doi termeni fac parte din acelaşi univers de discurs şi, totodată, sunt singurii termeni din conţinutul acestuia. Altfel spus, termenii vizați acoperă integral (epuizează) universul de discurs în cauză.

Spre exemplu, în ipoteza în care universul discursului îl constituie faptele, există două categorii de termeni, unul fiind negația altuia, și anume fapte licite și fapte ilicite. Sau, de pildă, după cum au sau nu vârsta majoratului, oamenii se împart în minori (până la 18 ani) și adulți (peste 18 ani).

2.5. Definiția generică (prin gen proxim și diferență specifică)

Tipul de definiție recomandabil este cel care face apel la genul proxim (genus proximum) și diferența specifică (differentia specifica)[4].

Genul proxim este categoria (clasa) imediat superioară definitului (termenului), ca sferă de cuprindere, iar diferența specifică este nota caracteristică sau, uneori, notele caracteristice din intensiunea acestuia (definitului).

De pildă, dacă definim lămâia vom spune: Lămâia (definitul) este un fruct din categoria citricelor (genul proxim, adică noțiunea supraordonată imediat), de formă sferică alungită, cu coaja galbenă, aromată și cu miezul acru (diferența specifică).

Definițiile prin folosirea genului proxim și a diferenței specifice sunt denumite definiții generice, deoarece au noțiuni supraordonate. Sunt, însă, și noțiuni fără gen proxim (care nu au noțiuni superioare), după cum sunt şi noţiuni fără diferențe specifice (care nu au noţiuni inferioare). De exemplu, universul nu are gen proxim și nici noțiunile care se referă la obiecte-unicat nu au noțiuni subordonate (Cumințenia Pământului, sculptură a lui Brâncuși).

În acele cazuri în care fie nu există gen proxim, fie lipsește diferența specifică, sunt folosite alte tipuri de definiții (definiția prin enumerare, prin indicare etc.).

2.6. Greșeli în definirea și clasificarea termenilor sau noțiunilor

Greșelile în definirea termenilor sau noțiunilor apar în cazurile în care sunt nesocotite regulile stabilite și recunoscute în materie, respectiv: adecvarea definiției (identitatea extensiunii definitului și definitorului); necircularitatea definiției (definitul să nu fie folosit în definiție); caracterul afirmativ al definiției (evitarea negației); claritatea definiției (excluderea exprimărilor imprecise, vagi sau metaforice);

Greșelile în clasificarea noțiunilor determină erori logice, care apar dacă sunt încălcate următoarele reguli:

– Regula unicităţii criteriului (folosirea aceluiași criteriu pentru toate clasele, numită și regula excluderii claselor). Această regulă înseamnă că atunci când se efectuează operaţiunea de împărţire a unei mulţimi de obiecte, fiecare dintre acestea trebuie să rezulte ca urmare a utilizării aceluiaşi criteriu, deoarece clasele de noțiuni obținute trebuie să se excludă între ele. Spre exemplu, prin folosirea criteriului existenţei sau nu a posibilităţii de a fi înlocuite în executarea unei obligaţii (legal sau convențional vorbind), bunurile pot fi clasificate în bunuri fungibile (care pot fi substituite) şi bunuri nefungibile (care nu pot fi substituite). S-ar nesocoti această regulă, clasificarea fiind eronată, spre exemplu, dacă bunurile ar fi împărțite în fungibile, nefungibile şi consumptibile (care prin folosire își pierd substanța). Această din urmă clasă de bunuri este determinată după un alt criteriu, respectiv în funcție de pierderea sau nu a substanței bunului prin utilizare. Respectarea acestei reguli se verifică prin analiza rezultatului, conform criteriului ca între clasele obținute trebuie să existe numai raporturi de opoziție. Orice rezultat al clasificării, care determină existenţa unui raport de concordanţă al noţiunilor clasificate, trebuie evitat, fiind o greșeală logică. De pildă, clasificarea în oameni scunzi și oameni obezi este una care nu relevă un raport de opoziție. Corect ar fi fost împărțirea în oameni scunzi, oameni normali și oameni înalți;

– Regula exhaustivităţii sau epuizării elementelor (acoperirea tuturor obiectelor ce prezintă caracteristicile definiției, denumită și regula completitudinii). Clasificarea corectă din punct de vedere logic trebuie să fie una summa divisio, ceea ce înseamnă că nu trebuie lăsate elemente cu aceleași trăsături în afara operațiunii de împărțire. De exemplu, după criteriul greutății, oamenii sunt grași, normali și Astfel, dacă în clasificare nu ar intra categoria oamenilor slabi am putea vorbi despre încălcarea regulii caracterului exhaustiv, deoarece o clasă (a oamenilor slabi) ar rămâne în exteriorul clasificării operate;

– Regula prevalenței asemănărilor (punerea accentului pe aspectele comune, denumită regula omogenității). În operațiunea de clasificare a noțiunilor, asemănările sunt mai importante decât deosebirile, astfel că primele trebuie să fie avute în vedere cu precădere.

2.7. Propozițiile și raționamentele logice

În comunicarea scrisă și orală, un rol foarte important îl au propoziţiile categorice, adică acele tipuri de propoziții (afirmative sau negative) prin care emitentul exprimă un raport logic între doi termeni, fără legătură sau condiționare cu altă entitate[5].

După criteriul complexității, propozițiile categorice pot fi simple sau compuse. Cele compuse au în conţinutul lor mai multe propoziţii simple, dar şi conjuncții sau disjuncții (exclusive și neexclusive)[6].

Raționamentul logic (inferența, tehnica de argumentare) este operațiunea cu ajutorul căreia din propoziții-premise adevărate sunt obținute propoziții-concluzii valide[7]. Un exemplu de raționament îl reprezintă silogismul[8].

După orientarea procesului de inferență între generic și specific, se disting:

a. Raționamentul inductiv (concluzia spune mai mult decât premisele şi are un anumit grad de incertitudine). Acest tip de raționament este orientat de la particular la general, ceea ce înseamnă că, de regulă, nu are certitudine, dar gradul de certitudine are un nivel ridicat[9];

b. Raționamentul deductiv (concluzia nu spune mai mult decât premisele şi este certă). Acest tip de raționament este orientat de la general la particular și are valoare de certitudine 100%[10].

1.8. Erori logice, sofisme și paralogisme

A. Precizări prealabile

Erorile logice constau în încălcări ale regulilor stabilite pentru validitatea raționamentelor. În cazul în care erorile logice sunt intenționate (voluntare) acestea se numesc sofisme, iar dacă sunt neintenționate (involuntare) erorile se numesc paralogisme.

Altfel spus, sofismele și paralogismele sunt raționamente logice aparent corecte, dar în realitate sunt false.

B. Argumente logice greșite

– Argumentum ad hominem („atacul la persoană”). Argumentul prin atac la persoană, cunoscut și ca argumentum ad hitlerum, argumentum ad nazium sau reductio ad hitlerum vizează particularitățile negative ale persoanei emitentului (de pildă, este un tip rău-famat) sau circumstanțe în care acestea se află (spre exemplu, cel în cauză se găsește într-o situație specială). Simplul fapt al originii raționamentului, ca aparținând unei persoane reprobabile, este considerat suficient pentru a-l invalida. Altfel spus, când argumentatorul este un individ blamabil, această împrejurare atrage, în opinia subiectului analist, incorectitudinea argumentului de proveniență nesănătoasă. Eroarea constă în aceea că, deși emitentul unui mesaj este un personaj negativ, acesta trebuie examinat în conținutul său, deoarece validitatea raționamentului nu este invalidată ab initio, fără nicio verificare. Fără analiza propriu-zisă a conținutului mesajului, se poate trage o concluzie eronată. Spre exemplu, pe baza argumentului ad hitlerum, se ajunge să se considere că tot ceea ce a spus Hitler este incorect, întrucât este un personaj monstruos repudiat. Or, chiar și un astfel de om – poate cel mai mare ticălos din istorie – are aptitudinea de formula un raţionament corect;

– Argumentum ad ignorantiam („apelul la ignoranță”). Acest argument este folosit în susținerea unei opinii, echivalându-se lipsa dovezii cu existența probei contrare. Apelul la ignoranță nu trebuie confundat cu argumentul reductio ad absurdum, deoarece acesta este unul corect și impune demonstrația că orice altă accepțiune, în afara celui presupuse corecte, este absurdă. Or, în cazul argumentului ad ignorantiam se confundă lipsa dovezii cu proba opusă;

– Argumentum ad verecundiam („apelul la autoritate”). Acest argument este încadrat în categoria erorilor logice, deoarece are la bază premisa că validitatea unui argument decurge din credibilitatea sursei. Altfel spus, dacă sursa emitentă a argumentului este credibilă, acesta este valid. Poziția erorii în acest caz este într-o situație inversă față de cea existentă în cazul folosirii argumentului ad hominem, când se respinge argumentul pentru că cel care l-a formulat este un personaj negativ sau poate fi altfel contestat. Aici este situaţia este opusă, în sensul că argumentul este considerat valid tocmai că provine de la o anumită persoană, care are autoritate într-un domeniu. Argumentum ad verecundiam este o eroare logică, întrucât, prin ea însăşi, aserțiunea făcută de o autoritate, oricare ar aceasta, nu este adevărată doar pentru că aparține acesteia, ci poate fi şi invalidă. Orice argument trebuie să fie verificat sub aspect formal și substanțial, deoarece orice sursă, chiar dacă este respectabilă, nu înseamnă că este total infailibilă. Oricine poate greși, inclusiv cele mai înalte autorități dintr-un domeniu și, cu atât mai mult erorile sunt posibile, dacă aserțiunile nu aparțin domeniului de competență recunoscută a autorităţii emitente. De pildă, ce valoare de adevăr are afirmația: Dacă Nadia Comăneci a spus că legea este proastă, atunci așa este! În primul rând, cu tot respectul pentru Nadia Comăneci, dar nici măcar nu este o autoritate în domeniul juridic. În al doilea rând, presupunând că Nadia a făcut o afirmație despre gimnastică, nici în acest caz nu există certitudine în ceea ce privește adevărul afirmației sale. Sigur, de data aceasta gradul de certitudine este mult superior;

– Argumentum ad populum („apelul la lume sau populație”, „apelul la mase”, „apelul la mulțime” ). Sensul acestui argument poate fi exprimat sintetic, în maxima: “dacă mulți cred sau spun, atunci așa este“. Pentru exprimarea argumentului analizat aici sunt folosite și alte sintagme latine, precum: argumentum ad numerum (“apelul la număr”) sau consensus gentium (“consensul clanurilor”). Uneori, se vorbește despre tirania majorității sau se afirmă că poporul are întotdeauna dreptate. Să luăm un exemplu, plecând de la premisa că, în cadrul instanțelor de judecată, completele de judecată colegiale decid cu majoritate, nu cu unanimitate. Înseamnă că întotdeauna hotărârile acestora sunt temeinice și legale? Evident că nu! Însă, hotărârile judecătorești se bucură de prezumția că reflectă adevărul (res iudicata pro veritate habetur). În contextul argumentului examinat, își găsește locul și adagiul non multa, sed multum (nu multe, ci mai mult), cu forma metamorfozată în multa non sed multum (multe nu înseamnă mai mult);

– Argumentum ad misericordiam („apelul la milă”). Cei care folosesc acest argument se bazează pe empatie sau compasiune. Spre exemplu, intră în această categorie aserțiunea: Domnule judecător, trebuie să admiteți solicitarea reclamantului pentru că acesta este un om sărac, cinstit și are dreptate;

– Argumentum ad baculum („apelul la forță” sau „la folosirea bățului”) – Este un argument ce se bazează pe posibilele efecte negative ce se pot produce dacă nu se acceptă validitatea raţionamentului. Din această categorie de argumente face parte propoziția: Dacă nu-mi dai dreptate, vei ajunge în iad!;

– Sloganul înşelător (expresii sau sintagme înşelătoare). Uneori, sloganul este folosit pentru a induce în eroare publicul sau destinatarii unui mesaj de acest tip. De multe ori, creatorii de sloganuri, în special în scop publicitar sau pentru mediatizarea unor evenimente, pun în circulație expresii sau sintagme cu un puternic impact emoţional sau persuasiv în rândul celor vizați. De pildă: Farmacia inimii …; Pentru că meriți!; Trebuie să cumperi, stocul este limitat! s.a.

– Corelația din coincidență (post hoc, ergo propter hoc – „după asta, așadar din cauza asta”). Este vorba despre eroarea determinată de asimilarea succesiuni a evenimentelor cu existența legăturii cauzale. În această situaţie, discutăm despre o eroare logică, deoarece dintr-o simplă coincidență constând în simpla succesiune a evenimentelor, se trage concluzia că există legătură de cauzalitate. În realitate, în cazul corelaţiei din coincidenţă, nu suntem în prezenţa unei certitudini, întrucât nu orice consecutivitate între două evenimente echivalează cu existența raportului de cauzalitate. De pildă, faptul că soția l-a trimis pe soțul său la piață să cumpere legume, dacă acesta a fost lovit pe trecerea de pietoni de un autoturism și a suferit o vătămare corporală, nu are legătură de cauzalitate cu evenimentul rutier produs (vătămarea corporală a soțului). Împrejurarea că soţia l-a trimis pe soț la piaţă este doar un factor-prilej anterior în ceea ce priveşte ajungerea soţului în postura de victimă a evenimentului rutier. În exemplul de mai sus, eroarea logică constă, de fapt, în aceea că se trage o concluzie doar pe baza ordinii secvențiale a evenimentelor, în loc să fie luați în calcul şi alți factori (condiții), care ar putea elimina legătura între evenimente.

C. Erori în propozițiile compuse sau în silogisme

În prealabil, reamintesc că silogismele invalide sunt tipuri de silogisme cu erori logice. În schimb, silogismele valide exclud eroarea. Iată un exemplu de silogism valid.

– Premisa majoră: Toți oamenii sunt muritori.

– Premisa minoră: Primus este om.

Concluzie: Primus este muritor.

Termenii silogismului sunt: muritor (termenul major); om (termenul mediu); Primus (termenul minor). Premisa majoră este propoziția universală, iar premisa minoră este propoziția particulară.

Un silogism corect trebuie să respecte următoarele legi: să aibă trei termeni; distribuirea termenului mediu să apară în cel puțin o premisă; oricare dintre termenii extremi distribuit în concluzie să fie, la rândul lui, distribuit în cel puțin o premisă; din premise diferite (una negativă și alta afirmativă) se poate trage numai o concluzie negativă; din două premise afirmative se poate desprinde numai o concluzie afirmativă; silogismul să aibă cel puțin o premisă afirmativă și una universală; dintr-o premisă universală și alta particulară se poate trage exclusiv o concluzie particulară.

a. Eroarea afirmării consecventului

Acest tip de eroare este evidențiat prin următorul exemplu:

– Cine se pregătește pentru examenul de admitere în magistratură îl va lua;

– X a luat examenul de admitere în magistratură;

Concluzia: X s-a pregătit.

Concluzia nu este certă, deoarece examenul de admitere în magistratură poate fi luat atât pe baza cunoștințelor dobândite prin pregătire, cât și prin alte modalități. De pildă, prin fraudă (de exemplu, prin copiere) sau, în cazul examenelor ce presupun teste grilă, pe baza norocului. Așadar, un astfel de raționament poate fi atât adevărat, cât şi invalid.

Precizez că, deși afirmarea consecventului este un raționament invalid, totuși se apreciază că acesta poate fi plasat în categoria raționamentelor inductive (raționament pentru cea mai bună explicație).

 b. Eroarea negării antecedentului

– Dacă Y se pregătește temeinic pentru examenul de intrare în avocatură, atunci îl va lua;

– Y nu s-a pregătit;

Concluzia: Y nu a luat examenul de intrare în avocatură.

Această categorie de raționament constituie o aberație (eroare) logică. În exemplul de mai sus, cu toate că Y nu s-a pregătit temeinic pentru examen este posibil ca acesta să-l fi luat. În special în cazul examenelor care presupun teste grilă și norocul poate avea un rol, chiar dacă unul relativ neînsemnat. Acest tip de argument este cel mult unul slab.

c. Eroarea afirmării disjunctului

– Q studiază pentru examenul de intrare în magistratură sau pleacă în vacanță;

– Q studiază;

Concluzia: Q nu pleacă în vacanță

Un atare raționament este invalid, deoarece afirmarea uneia dintre modalitățile disjuncției nu echivalează cu negarea celeilalte. Într-adevăr, Q poate învăța chiar dacă a plecat în vacanță sau poate exclusiv să se relaxeze.

d. Analogia slabă

Erori logice pot apărea şi în cazul analogiei, în special dacă deosebirile sunt mai multe decât asemănările sau dacă sfera obiectelor comparate este mică ori acestea sunt nereprezentative.

Intră în această categorie, următoarea afirmație: Condamnatul va respecta obligațiile impuse de judecător, având în vedere că este un tip educat și persoanele educate cunosc efectele încălcării obligațiilor.

e. Generalizarea superficială (pripită)

Exemplu:

– Un studiu efectuat pe un număr de 300 de subiecți a relevat faptul că toți bărbații înalți interogați sunt slabi;

– Tertius este înalt[11];

Concluzia: Tertius este slab.

Acest tip de raționament este invalid, deoarece Tertius nu face parte din lotul celor 300 de subiecți și nu știm dacă este slab, putând fi normal, supraponderal sau slab.

f. Încălcarea regulilor de distribuire a termenilor

Această încălcare există atunci când oricare dintre cei trei termeni – major, mediu sau minor – nu este distribuit în mod corect. Regula este că termenul mediu trebuie să fie distribuit cel puțin într-o premisă pentru a putea face legătura între termenii extremi (minor și major), iar termenul major și cel minor este necesar că figureze separat în câte o premisă și împreună în concluzie.

1) Nedistribuirea corectă a termenului minor

– Toate merele sunt fructe;

– Merele sunt alimente (alimentele – termenul minor).

Concluzie: Toate alimentele sunt fructe.

– Nedistribuirea termenului mediu

– Oamenii care pleacă în excursii i-au cu ei cel puțin un bagaj (termenul mediu este bagaj);

– George a plecat de acasă cu un bagaj asupra sa;

Concluzie: George a plecat în excursie.

2) Nedistribuirea corectă a termenului major

– Toți lupii sunt mamifere. (mamifer este termenul major);

– Nicio vulpe nu este lup.

Concluzie: Nici o vulpe nu este mamifer.

g. Concluzie afirmativă din premise mixte (una pozitivă şi alta negativă)

– Urșii nu sunt feline;

– Felinele sunt carnivore;

Concluzie: Urșii sunt erbivore.

h. Silogismul cu 4 termeni (sau mai mulți)

– Lupul este animal;

– Leul este un animal carnivor;

Concluzie: Animalele sunt carnivore.

i. echivocația (folosirea în cadrul unui silogism a aceluiași cuvânt, dar în sensuri diferite)

– Ken este măgar;

– Măgarul este patruped;

Concluzie: Ken este patruped.

j. Amfibolia (ambiguitatea)

Spre exemplu, întrebarea Mâncăm friptură cu salată sau legume la grătar?, poate avea următoarele două sensuri:

– Mâncăm friptură cu salată sau mâncăm friptură cu legume la grătar?

– Mâncăm friptură cu salată sau mâncăm legume la grătar?

K. Diviziunea ilogică

Diviziunea ilogică (eroarea descompunerii sau decompoziției) este eroarea logică ce constă în atribuirea proprietăților pe care le are un întreg fiecărei componente ale acestuia. Nu întotdeauna părțile unui sistem au caracteristici comune cu sistemul. De pildă, George trăiește într-o localitate cu un nivel de trai, în general, modest, dar nu înseamnă este acesta este în mod obligatoriu sărac, deşi acest lucru nu este exclus.

Exemplu: Echipa de handbal are performanță, ceea ce înseamnă că jucătorul X este la rândul său performant. Totuși, X poate să fie cel mai slab din echipă şi să aibă un nivel mult inferior celorlalţi coechipieri.

1. Eroarea circularității (argumentul circular și petitio principii)

Sunt acele tipuri de erori care există în cazurile în care în care discutăm de o exprimare de tipul cercului vicios sau petitio principii (cerșirea concluziei). În cazul argumentului circular (cercului vicios), concluzia presupune două sau mai multe argumente, iar în cazul petitio principii concluzia se bazează pe un singur argument. În categoria raţionamentului circularității mai pot fi introduse afirmația repetată (când se afirmă ceva ce a fost deja afirmat) și întrebarea complexă (când o întrebare cuprinde și răspunsul la o altă întrebare, dar care nu a fost adresată).

Exemple de argumente circulare: Omul este muritor pentru că este o ființă și este o ființă pentru că este muritor!; A căzut pentru că a căzut!; Dumnezeu există, întrucât acest lucru este scris în Biblie, iar aceasta este adevărată pentru că a fost dată de Dumnezeu.

Exemplu de petitio principii:

– Prostia este ignoranță;

– Ignoranța este lipsă de pregătire;

Concluzie: Lipsa de pregătire este prostie.

Nu întotdeauna lipsa de pregătire este determinată de prostie, ci poate fi cauzată și de comoditate.

m. Eroarea supoziției neîntemeiate (bazate pe false dileme sau premise inconsistente)

Există atunci când una sau mai multe dintre presupunerile subiectului sunt false sau inconsistente.

Exemplu:

– Acest om este ori bărbat ori femeie;

– Acest om nu este femeie;

Concluzie: Acest om este bărbat.

Raționamentul este eronat, deoarece cel în cauză poate fi hermafrodit.

n. Eroarea narativă

Eroarea narativă este un liant, care leagă lucrurile printr-o narațiune captivantă, fără a da însă o explicație plauzibilă. Cel care citește sau ascultă o poveste seducătoare va cădea, de multe ori, în capcana irezistibilă a frumuseții acesteia. Eroarea narativă este o greșeală logică ce poate avea efecte grave asupra hotărârilor pe care le i-au oamenii de afaceri, oamenii politici, judecătorii și orice persoane implicate în acte decizionale. Din două ipoteze, întotdeauna probabilitatea cea mai ridicată o are ipoteza mai generală, care are o extensiune mai mare. Generalizând, adică extinzând sfera subiecților vizați la totalitatea oamenilor care i-au decizii, putem spune că eroarea narativă[12] poate conduce și la rezoluții greșite în activitatea de zi cu zi a fiecăruia dintre noi.

Teama de anumite evenimente șocante, dar cu probabilitate mică de producere (de pildă, de catastrofe naturale rare), se poate afla la baza hotărârii unei persoane de a se asigura împotriva actelor teroriste sau a evenimentelor naturale catastrofale. Însă, mult mai probabile sunt alte cauze care pot genera prejudicii, precum: criminalitatea obişnuită, evenimentele meteorologice relativ previzibile, evenimentele rutiere s.a.

Care dintre următoarele propoziţii este mai probabilă? Primus este bogat, dar acesta nu-și plătește datoriile. Primus este bogat, dar acesta nu-și plătește datoriile pentru că este zgârcit.

La o primă vedere, suntem tentați să credem că cea de-a situație este mai probabilă, dar la o examinare atentă este evident că prima are un grad de probabilitate mai ridicat, deoarece este mai generală. Într-adevăr, eventuala zgârcenie a lui Primus poate fi una dintre cauze, dar alături de aceasta, pot exista și altele, precum: neglijența, existența unor litigii cu creditorii etc.

Uneori, eroarea narativă se află în conexitate cu eroarea ludică.

o. Eroarea ludică

Referitor la eroarea ludică (eroarea jocului), N. Taleb spune: „atributele incertitudinii pe care o găsim în viața reală au prea puțin de-a face cu cele sterilizate pe care le întâlnim în examene și jocuri[13]. Cu alte cuvinte, gradul de probabilitate al jocurilor nu poate fi folosit mutatis mutandis în viaţa reală.

p. Eroarea confirmării

Eroarea confirmării este o falsă reprezentare a realităţii ce constă în orbirea faţă de dovezile care contrazic raţionamentele pe care le emitem. Cu alte cuvinte, suntem opaci faţă de orice puncte de vedere contrare propriilor opinii şi cădem în capcana obedienţei faţă de toate argumentele care ne confirmă teza noastră. Acest fenomen generat de eroarea confirmării se instalează în special în situaţiile în care cel în cauză a consumat resurse considerabile şi a crezut foarte mult în validitatea tezei sale.

q. Eroarea dovezilor tăcute

Această eroare este generată de ignorarea aspectului important că, deşi istoria este scrisă de către învingători, cei înfrânţi sau cei care au pierdut sunt omişi din poveste, deşi poate au avut dreptate ori rolul lor a fost mai important decât al celor care sunt menţionaţi în izvoarele istorice uşor accesibile.

Întreabă cineva și martorii tăcuți ce părere au atunci când nu-i includem în narațiune[14]?

r. Capcana efectului de halou

Fiecare dintre noi am căzut, nu de puține ori, în capcana unor aparențe înșelătoare. Am crezut că cineva, dacă se comportă într-un anumit fel în anumite împrejurări (de pildă, se comportă frumos, este cinstit sau elegant), are o conduită similară în toate situaţiile şi sferele de activitate (spre exemplu, este cinstit sau bun). Dimpotrivă, despre un om îmbrăcat modest, uneori am fost tentaţi să afirmăm că este sărac sau poate mai puțin inteligent s.a.

s. Capcana (eroarea) predicțiilor despre trecut

Motto: „După război mulţi viteji s-arată”.

În aceste rânduri, prin expresia predicții despre trecut vreau să surprind ceea ce Taleb denumește prin expresia erori sofistice narative[15], iar D. Kahneman prin sintagma biasul retrospecției[16]. Cu alte cuvinte, este vorba despre efectul numit de B. Fischhoff și R. Beyth prin cuvintele: Știam că se va întâmpla (I knew it would happen)[17].

Aici, prin sintagma previziune despre trecut vreau să pun în lumină ideea că analiza retrospectivă a predictibilității sau cauzalității unor evenimente este însoțită de riscul comiterii unor greșeli, uneori esențiale. După ce un eveniment s-a produs, fiind cunoscute deja elementele sale, privindu-l retrospectiv, acesta apare ca foarte predictibil și mulți dintre cei întrebați postfactum vor spune că au anticipat producerea lui, iar alții vor răspunde că l-au considerat foarte probabil.

De multe ori, după ce intră în posesia unor informații necunoscute anterior, în special dacă trece un anumit timp, oamenii au convingerea că le dețineau și înainte. Auzim membrii ai speciei noastre spunând, după ce un eveniment s-a produs, că l-au anticipat și că survenirea acestuia era predictibilă, deși dacă ar fi fost întrebați înainte de apariția evenimentului răspunsul lor ar fi fost probabil diametral opus. În astfel de cazuri, potrivit specialiștilor din domeniul psihologiei, este vorba despre iluzia cognitivă a înțelegerii.

După ce lucrurile se întâmplă, oamenii au tendința firească să înțeleagă altfel datele realității, premergătoare sau contemporane survenirii acestora, și în acest fel, privind din viitor spre trecut, ei găsesc sprijin în contextul factual al evenimentelor produse. De aceea, postfactum, oamenii spun: „Eu știam”; „Am fost sigur că se va întâmpla”; „Nu aveam nicio îndoială că se va produce” etc. Antefactum, scrutând datele și împrejurările relevante pentru evenimentele potențiale, se fac anumite predicții care, postfactum, par a avea altă semnificație, aspect ce determină o reevaluare cognitivă a contextului evenimentelor deja produse.

Astfel cum spune B. Fischhoff, după ce evenimentele au loc, mulți susțin că știau că așa se va întâmpla[18], deși înainte credeau improbabilă survenirea acestora. Plecând de la buna credință a persoanelor care se pronunță cu privire la caracterul previzibil sau imprevizibil al unui eveniment produs, se poate spune că este intrinsecă naturii umane particularitatea ca oamenii să cadă postfactum (după ce lucrurile se întâmplă) în iluzia (capcana) înțelegerii (denumită și eroarea sofistică narativă, biasul retrospecției, deformare cognitivă postfactum s.a.).

Orice evaluare postfactum a unui proces decizional poate deforma corectitudinea actului de voință și acțiune, dacă cel care efectuează operațiunea de analiză nu ține seama de toate aspectele relevante, existente la momentul când lucrurile s-au petrecut. Ulterior și la rece, cu detașare psihică, pare mult mai facilă luarea deciziei corecte, dar în focul evenimentului, la cald, procesul decizional este de cele mai multe ori altfel configurat și trebuie examinat cu includerea în operațiunea de evaluare a contextului factual.

De exemplu, în cazul unui Raport de due diligence, care face numite recomandări, după apariția unor împrejurări greu de anticipat la momentul întocmirii raportului, când alt specialist evaluează situația juridică a unei operațiuni derulate pe baza raportului menționat, acest din urmă specialist poate cădea în capcana biasului retrospectiv. În general, oamenii, dar nici măcar specialiștii, nu sunt scutiți de acest risc, având tendinţa de a simplifica cauza şi efectul, pur și simplu ignorând rolul hazardului, acordând greutate mult sporită unor împrejurări care illo tempore pentru orice observator obișnuit nu aveau aptitudinea de a prezice evenimentul viitor, care a survenit în ciuda impredictibilității acestuia.

Un alt exemplu îl constituie situația în care într-un proces judiciar se dispune efectuarea unei expertize, când expertul trebuie să aibă în vedere toate datele și împrejurările concludente care au premers sau însoțit evenimentul sau comportamentul evaluat și să se plaseze din punct de vedere spațio-temporal în contextul respectiv.

O modalitate prin care se poate evita sau măcar estompa efectul biasului retrospectiv este autotranspunerea celui care evaluează în contextul factual al momentului în care cel care a luat decizia se găsea, incluzând printre factorii relevanți orice element concludent.


[1] Pentru o tratare in extenso a elementelor de logică, a se vedea P. Bieltz, D. Gheorghiu, Logică și argumentare, Ed. Teora, București, 2001.
[2] L. Wittgenstein spunea că: „Dacă o întrebare poate să fie în genere pusă, atunci ea poate de asemenea să primească un răspuns”, Tractatus Logico-Philosophicus, Ed. Humanitas, București, 2012, p. 188.
[3] Universul de discurs este clasa termenilor (mulţimea obiectelor) avuţi în vedere în contextul unei comunicări.
[4] Pe scurt, definirea este operațiunea care surprinde intensiunea unui termen. Mai pe larg, definirea este operațiunea prin care sunt reliefate particularitățile unui obiect, adică acele caracteristici care-l deosebesc de toate celelalte obiecte din aceeași clasă și, implicit, față de orice alt obiect indiferent de genul din care face parte.
[5] Spre exemplu: Omul este vertebrat.
[6] De pildă: Balena este un mamifer care trăiește în apă și este cel mai mare animal de pe Terra.
[7] De exemplu, din propozițiile adevărate: Toți oamenii tineri normali sunt mai înclinați spre activități distractive decât oamenii normali mai în vârstă; John are 18 ani, se desprinde concluzia veritabilă că John are înclinație spre activități distractive.
[8] Silogismul este un argument (raționament) logic propriu-zis, care presupune două premise (premisa minoră și premisa majoră), din care derivă o concluzie.
[9] De exemplu, din propozițiile categorice adevărate: Primus este absolvent de studii superioare; Primus ocupă o funcție ce presupune o foarte bună pregătire, se trage concluzia că Primus este bine pregătit profesional. Această concluzie este foarte probabil certă, dar nu 100% sigură, deoarece este posibil ca Primus să nu fi acces la funcția pe care o ocupă în mod corect, ceea ce înseamnă că într-o astfel de ipoteză Primus nu este în mod categoric foarte bine pregătit.
[10] De pildă, din propozițiile categorice: Secundus a încălcat contractul la care este parte; Potrivit contractului, părțile care încalcă prevederile contractuale pot fi obligate să plătească despăgubiri, se trage concluzia că Secundus poate fi obligat să plătească despăgubiri. Această concluzie este certă.
[11] Tertius nu figura printre cei 300 de subiecți examinați.
[12] A se vedea N.N. Taleb, Lebăda Neagră, p. 107.
[13] Idem.
[14] Spre exemplu, a întrebat cineva vreun persan care a luptat la Termopile ce părere are despre vitejia celor trei sute de spartani (Taleb, op. cit.).
[15] A se vedea lucrarea Lebăda Neagră, Ed. Curtea Veche.
[16] A se vedea lucrarea Gândire rapidă, gândire lentă, Ed. Publica.
[17] B. Fischhoff  a făcut un test devenit celebru. Astfel, a organizat 5 grupe de studenți care au citit un text despre războiul din 1814 dintre britanici și trupele gurka din Nepal. Studenților din 4 grupe li s-a spus ca razboiul s-a încheiat diferit (dar toate variantele erau greșite). A cincea grupă era pentru control. Apoi toți studenții chestionați au trebuit să răspundă la întrebarea: „Dacă nu v-aș fi dat soluția, judecând doar pe baza textului, cum ați fi crezut ca s-a terminat razboiul?” Cei întrebați au răspuns că se așteptau, date fiind evenimentele istorice, la răspunsul oferit ulterior de profesor, deși toate răspunsurile erau greșite.
[18] B. Fischhoff a făcut un experiment cu privire la posibilitatea unei întâlniri dintre Mao și Nixon. Aceleași persoane au fost întrebate atât înainte, despre probabilitatea întâlnirii, cât și după ce aceasta a avut loc. După întâlnire, procentul celor care au considerat-o previzibilă a crescut.


Prof. univ. dr. av. Mihai Adrian Hotca