Autori: av. prof. univ. dr. Dan Lupașcu, av. drd. Mihai Mareș
1. Introducere
Recent, presa internațională a mediatizat intens demersul liderului separatist catalan, Carles Puigdemont, învinuit, după declararea independenţei Cataloniei, de rebeliune, răzvrătire şi deturnare de fonduri, de a se refugia în Belgia, speculându-se posibila intenție a acestuia de a solicita azil, în vederea evitării predării sale în Spania, în baza unui mandat european de arestare.
În acest context, menționăm că, din punct de vedere statistic, anul trecut în Belgia s-au înregistrat doar 49 de cereri de azil formulate de către cetățeni UE[1] (având în vedere că statele membre ale Uniunii Europene și-au însușit valorile esențiale specifice domniei legii, în practică, admiterea cererilor de azil pentru cetățenii UE este destul de rar întâlnită[2]).
Ipoteza de mai sus nu este, însă, una inedită. La fel de răsunătoare sunt și următoarele exemple[3]:
(i) campionul mondial la şah, Bobby Fischer, cetăţean american, a solicitat azil în Islanda, în 2005, urmare a inculpării sale penale pentru încălcarea sancţiunilor economice impuse de către O.N.U fostei Iugoslavii, deoarece acesta şi-a apărat titlul, participând la un meci împotriva lui Boris Spassky, organizat la Belgrad;
(ii) fondatorul Wikileaks, Julian Assange, a solicitat în 2012 azil din partea Ecuadorului, după ce a dat publicităţii informaţii militare americane confidenţiale, inclusiv protocoale confidenţiale de securitate;
(iii) în 2013, cetăţeanul american, Edward Snowden a devoalat documente clasificate ale Administraţiei de securitate americane, călătorind şi solicitând apoi azil în Rusia.
Între azil şi procedura extrădării există o legătură strânsă, care de multe ori se reflectă în cazuri mediatizate la scară globală.
Decizia de a acorda sau de a respinge cererea de azil poate avea consecinţe importante şi de lungă durată pentru relaţiile diplomatice şi geo-strategice dintre state, precum şi cu privire la eficienţa şi legitimitatea înțelegerilor şi tratatelor internaţionale.
Susținem, în acord cu un alt autor[4], că, datorită naturii politice a majorităţii solicitărilor de azil, acesta a devenit mai degrabă o excepţie de la regula internaţională a extrădării ori a demersurilor legale ale unui stat de a solicita să îi fie predaţi cetăţenii care se sustrag procedurilor penale desfăşurate în aceste țări solicitante.
2. Scurt istoric privind instituţia azilului și entitățile cu atribuții în acest domeniu
Potrivit art. 14 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată și proclamată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948: „În caz de persecuție, orice persoană are dreptul de a căuta azil și de a beneficia de azil în alte țări. Acest drept nu poate fi invocat în cazul unor urmăriri penale bazate pe comiterea unei crime de drept comun sau pe acțiuni contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite”.
Declarația Universală a Drepturilor Omului, document cu valoare deopotrivă moral-politică și juridică, a reprezentat catalizatorul „unei vaste acțiuni de elaborare a unor instrumente juridice în cadrul Organizației Națiunilor Unite, care au întărit dimensiunea juridică a acestor drepturi”[5].
În acest context, a fost adoptată în 28 iulie 1951, la Geneva, Convenția Națiunilor Unite privind statutul refugiaților, acest instrument reprezentând baza protecției internaționale a refugiaților[6].
Protocolul privind statutul refugiaților, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967, a fost adoptat pentru a extinde sfera categoriilor de refugiați cărora li se pot aplica prevederile Convenției din 1951, în sensul de a include toți refugiații care intră sub incidența definiției date în convenție, fără a se ține seama de data limită de 1 ianuarie 1951.
Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (sau Agenția O.N.U. pentru refugiați, abreviat U.N.H.C.R.), înființat în 1950, veghează la respectarea Convenției din 1951 și Protocolului din 1967[7]. Totodată, în situațiile în care se solicită extrădarea unui refugiat sau unui solicitant de azil, U.N.H.C.R. poate interveni pe lângă autoritățile din statul solicitat (chiar în situația în care nu este recunoscut formal rolul său în acest stat) la nivel diplomatic ori în cadrul procedurilor de extrădare, direct sau indirect, prin avocați sau alte persoane care acționează pentru persoana extrădabilă în cauză[8].
Organizația Internațională pentru Migrație (O.I.M.) este o entitate inter-guvernamentală înființată în 1951, ce joacă, de asemenea, un rol important în înțelegerea fenomenului migrației și implicațiilor acestuia asupra societății[9].
3. Sistemul European Comun de Azil
Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE)[10], în art. 3, prevede că: „Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum și prevenirea criminalității și combaterea acestui fenomen” (s.n.).
Având în vedere că „drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii” [art. 6 alin. (3) TUE], trebuie menționat că art. 2 și 3 din Convenție conțin interdicții absolute, ce nu comportă nicio derogare, situație în care nu este permisă nicio formă de returnare a unei persoane cu privire la care există un risc real de încălcare a acestor prevederi[11].
În cuprinsul titlului referitor la Spațiul de libertate, securitate și justiție din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE)[12], în art. 67 alin. (2), se stipulează că: „Uniunea (…) dezvoltă o politică comună în domeniul dreptului de azil, al imigrării și al controlului la frontierele externe, care este întemeiată pe solidaritatea între statele membre și care este echitabilă față de resortisanții țărilor terțe” (apatrizii fiind asimilați resortisanților țărilor terțe).
Potrivit art. 18 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, „dreptul de azil este garantat cu respectarea normelor prevăzute de Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 și de Protocolul din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaților și în conformitate cu Tratatul privind Uniunea Europeană și cu Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene” (s.n.).
În viziunea U.N.H.C.R.[13], dreptul la azil, astfel cum este prevăzut în art. 18 din Carta UE, conține o multitudine de elemente, și anume: (i) protecția împotriva nereturnării, inclusiv nerespingerea la frontieră; (ii) accesul pe teritorii în scopul includerii în procese echitabile și efective de determinare a statutului și a nevoilor de protecție internațională; (iii) evaluarea unei solicitări de azil în cadrul unor procese echitabile, eficace și efective de azil (incluzând dreptul la interpret și la asistență juridică gratuită); (iv) accesul la UNHCR (sau la organizații partenere); (v) condiții adecvate de primire; (vi) acordarea statului de refugiat sau de protecție subsidiară, când sunt îndeplinite criteriile; (vii) asigurarea exercitării drepturilor și libertăților fundamentale; și (viii) ajungerea la un statut sigur.
Originile conceptului sistem european comun de azil – integrat politicii comune în domeniul azilului, bazat pe aplicarea deplină și globală a Convenției de la Geneva din 1951, ce implică afirmarea principiului nereturnării – pot fi identificate în lucrările Consiliului de la Tampere din 15-16 octombrie 1999[14].
Sistemul European Comun de Azil (SECA)[15] cuprinde în prezent următoarele instrumente juridice-cheie, adoptate la nivelul UE: Directiva 2013/32/UE; Directiva 2013/33/UE; Directiva 2011/95/UE; Regulamentul (UE) nr. 604/2013; Regulamentul (UE) nr. 603/2013.
Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale[16] prevede, în art. 46, că solicitanții de protecție internațională au dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești.
În anul 2016, Comisia Europeană a publicat o propunere de Regulament care să stabilească o procedură comună pentru protecție internațională în cadrul Uniunii și care ar urma să abroge Directiva 2013/32/UE[17]. Obiectivele acestei propuneri vizează asigurarea unui grad mai ridicat de armonizare și uniformitate cu privire la procedurile de azil pe teritoriile statelor membre.
Directiva 2013/33/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a standardelor pentru primirea solicitanților de protecție internațională[18] „se aplică tuturor resortisanților țărilor terțe și apatrizilor care depun o cerere de protecție internațională pe teritoriul unui stat membru, inclusiv la frontieră, în apele teritoriale sau în zonele de tranzit ale unui stat membru, cât timp aceștia sunt autorizați să rămână pe teritoriul respectiv în calitate de solicitanți, precum și membrilor familiilor acestora, în cazul în care sunt incluși în cererea de protecție internațională respectivă, în conformitate cu dreptul intern” [art. 3 alin. (1)].
Conform art. 3 alin. (4) din Directiva 2013/33/UE, statele membre au posibilitatea de a decide să aplice prevederile acestei directive procedurilor de examinare a solicitărilor unor alte forme de protecție decât cea care decurge din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanţii ţărilor terţe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecţie internaţională, la un statut uniform pentru refugiaţi sau pentru persoanele eligibile pentru obţinerea de protecţie subsidiară şi la conţinutul protecţiei acordate[19].
Analizând condițiile pentru ca o persoană să fie considerată refugiat, într-o cauză, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că dispozițiile art. 9 alin. (2) lit. (b) și (c) din Directiva 2004/83 (reformată prin Directiva 2011/95/UE) „trebuie interpretate în sensul că, în împrejurări precum cele din cauza principală, nu rezultă că măsurile la care se expune un militar ca urmare a refuzului de a‑și efectua serviciul, precum condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate sau excluderea din armată, pot fi considerate, ținând seama de exercitarea legitimă, de către statul în cauză, a dreptului său de a menține forțe armate, ca fiind atât de disproporționate sau de discriminatorii încât să se numere printre actele de persecuție prevăzute la dispozițiile respective. Cu toate acestea, este de competența autorităților naționale să verifice acest aspect”[20].
Într-o altă cauză, aceeași instanță europeană a decis că art. 12 alin. (2) lit. (c) din Directiva 2004/83/CE „trebuie interpretat în sensul că, pentru a putea reține existența cauzei de excludere de la recunoașterea statutului de refugiat care figurează la acest articol, nu este necesar ca solicitantul protecției internaționale să fi fost condamnat pentru una dintre infracțiunile teroriste prevăzute la articolul 1 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/475/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind combaterea terorismului” (s.n.). De asemenea, se arată că art. 12 alin. (2) lit. (c) și art. 12 alin. (3) din aceeași directivă „trebuie interpretate în sensul că acte de participare la activitățile unui grup terorist, cum sunt cele pentru care a fost condamnat pârâtul din litigiul principal, pot justifica excluderea de la recunoașterea statutului de refugiat, deși nu s‑a dovedit că persoana în cauză a comis, a încercat să comită sau a amenințat cu comiterea unui act terorist astfel cum este definit în rezoluțiile Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite. În vederea evaluării individuale a faptelor care permit să se aprecieze dacă există motive întemeiate pentru a crede că o persoană s‑a făcut vinovată de acte contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite, a instigat la astfel de acte ori a participat în orice fel la acestea, împrejurarea că persoana respectivă a fost condamnată, de instanțele dintr‑un stat membru, pentru participarea la activitățile unui grup terorist prezintă o importanță deosebită, ca de altfel și constatarea că acea persoană era un membru de conducere al acestui grup, fără a fi necesar să se dovedească faptul că aceeași persoană a instigat ea însăși la comiterea unui act de terorism sau că a participat în orice fel la acesta”[21].
(i) Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid[22] (supranumit „Regulamentul Dublin”) are ca obiectiv asigurarea accesului rapid la procedurile de azil și examinarea fondului cererii de către un singur stat membru, determinat cu precizie, în funcție de criterii ordonate ierarhic, respectiv considerații de ordin familial, posedarea unei vize sau permis de ședere într-un stat membru sau la caracterul regulamentar sau nu al pătrunderii pe teritoriul UE[23].
Astfel cum a arătat Curtea de Justiție a Uniunii Europene[24], există o prezumție relativă cu privire la conformitatea tratamentului aplicat solicitanților de azil în fiecare stat membru cu cerințele impuse de Cartă, de Convenția de la Geneva, precum și de CEDO. Cu toate acestea, se admite ca, în practică, sistemul de azil să întâmpine dificultăți majore de funcționare într‑un anumit stat membru, astfel încât să existe un risc serios ca, în cazul transferului către acest stat membru, solicitanții de azil să fie tratați într‑un mod incompatibil cu drepturile lor fundamentale, însă nu orice astfel de încălcare este suficientă pentru a bara transferul.
În vederea facilitării aplicării Regulamentului (UE) nr. 604/2013, a fost adoptat, de asemenea, Regulamentul (UE) nr. 603/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 privind instituirea sistemului „Eurodac” pentru compararea amprentelor digitale în scopul aplicării eficiente a Regulamentului (UE) nr. 604/2013 și privind cererile autorităților de aplicare a legii din statele membre și a Europol de comparare a datelor Eurodac în scopul asigurării respectării aplicării legii și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 1077/2011 de instituire a Agenției europene pentru gestionarea operațională a sistemelor informatice la scară largă, în spațiul de libertate, securitate și justiție[25].
Informațiile conținute în sistemul Eurodac servesc scopului prevenirii, detectării sau anchetării infracțiunilor cu caracter terorist astfel cum sunt menționate în Decizia-cadru 2002/475/JAI privind combaterea terorismului sau a altor infracțiuni grave, menționate în Decizia-cadru 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, acestea putând fi consultate pentru comparație de către autoritățile desemnate ale statelor membre și de către Oficiul European de Poliție (Europol) (pct. 8 din Preambul).
Acquis-ul Uniunii Europene mai include următoarele acte cu relevanță în domeniul azilului: (i) Regulamentul (UE) nr. 439/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 19 mai 2010 privind înființarea unui Birou European de Sprijin pentru Azil; (ii) Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung[26], modificată prin Directiva 2011/51/UE[27], ce vizează extinderea domeniului său de aplicare la beneficiarii de protecție internațională; (iii) Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei[28]; (iv) Directiva 2001/55/CE a Consiliului din 20 iulie 2001 privind standardele minime pentru acordarea protecţiei temporare, în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate, şi măsurile de promovare a unui echilibru între eforturile statelor membre pentru primirea acestor persoane şi suportarea consecinţelor acestei primiri[29].
4. Noțiunea și reglementarea azilului în România
În lipsa unei definiții legale a azilului, în doctrină s-a arătat că acesta înseamnă „găzduirea și protecția statului român acordate străinilor și apatrizilor, deoarece în statul lor de origine sunt urmărite sau persecutate pentru activități desfășurate în favoarea umanității, progresului și păcii”[30].
Azilul este reglementat atât prin izvoare normative interne, cât și internaționale.
Dreptul de azil este consacrat la nivel constituțional prin art. 18 alin. (2) din legea fundamentală, care prevede că: „Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte”.
România a devenit parte la mai multe convenții internaționale în materie, respectiv: prin Legea nr. 46/1991[31] a aderat la Convenția privind statutul refugiaților din 1951, precum și la Protocolul privind statutul refugiaților din 1967; prin Legea nr. 361/2005[32] a aderat la Convenţia privind reducerea cazurilor de apatridie, adoptată la New York la 30 august 1961; prin Legea nr. 362/2005[33] a aderat la Convenţia privind statutul apatrizilor, adoptată la New York la 28 septembrie 1954. Cu ocazia depunerii instrumentului de ratificare, potrivit art. 2 din Legea nr. 362/2005, România a formulat trei rezerve, și anume: (i) de a acorda ajutor public doar apatrizilor care sunt și refugiaţi, în înţelesul Convenţiei din 28 iulie 1951 privind statutul refugiaţilor şi al Protocolului din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaţilor sau, după caz, în condiţiile legii naţionale; (ii) de a elibera documente de identitate doar acelor apatrizi cărora le-a fost acordat de către autorităţile competente dreptul de a rămâne pe teritoriul României permanent sau, după caz, pentru o perioadă determinată, în condiţiile legii naţionale; și (iii) de a expulza un apatrid aflat legal pe teritoriul ei, în condiţiile legislaţiei în vigoare, atunci când a săvârşit o infracţiune.
Legea nr. 122/2006 privind azilul în România[34], cu modificările și completările ulterioare, „stabileşte regimul juridic al străinilor care solicită protecţie internaţională în România, regimul juridic al străinilor beneficiari ai protecţiei internaţionale în România, procedura de acordare, încetare şi anulare a protecţiei internaţionale în România, procedura pentru stabilirea statului membru responsabil cu analizarea cererii de azil, precum şi condiţiile de acordare, excludere şi încetare a protecţiei temporare” (art. 1).
Acest act normativ transpune în mare parte legislația secundară unională relevantă în materie, menționată supra.
Față de împrejurarea că legea menționată mai sus definește termenul „străin” drept „cetățean străin sau apatrid” [art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 122/2006], în literatura de specialitate[35] s-a apreciat că această definiție trebuie corelată cu cea prevăzută în art. 2 lit. a) din OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România[36], conform căreia „străin” este „persoana care nu are cetăţenia română, cetăţenia unui alt stat membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic European ori cetăţenia Confederaţiei Elveţiene”.
Dispozițiile Legii nr. 122/2006 au fost detaliate prin HG nr. 1.251/2006[37], act normativ cu caracter secundar prin care au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 122/2006.
Principiile ce guvernează procedura de azil, astfel cum sunt prevăzute în Legea privind azilul în România, vizează: accesul la procedura de azil (art. 4); nediscriminarea (art. 5); situaţia persoanelor vulnerabile sau cu nevoi speciale (art. 51); nereturnarea (art. 6); unitatea familiei (art. 7); interesul superior al copilului (art. 8); confidențialitatea (art. 10); rolul activ (art. 12); prezumția de bună-credință (art. 15).
La nivel instituțional, se cuvine a se menționa înființarea, prin OUG nr. 55/2007, a Oficiului Român pentru Imigrări, organ de specialitate al administratiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Internelor si Reformei Administrative (în prezent Ministerul Afacerilor Interne), prin reorganizarea Autorităţii pentru Străini şi a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi.
Structura organizatorică și atribuțiile Oficiului sunt stabilite prin HG nr. 639/2007[38].
Semnalăm și faptul că, prin HG nr. 568/1992[39], a fost aprobat Acordul dintre Guvernul României și Organizația Internațională pentru Migrație referitor la statutul juridic, privilegiile și imunitățile acestei organizații în România, semnat la București la 15 iulie 1992.
În acest cadru, se cuvine a fi menționat că, la data de 8 mai 2008 a fost înființat Centrul de tranzit în regim de urgență (CTU), care reprezintă prima facilitate europeană de acest gen și a doua din lume, în conformitate cu acordul tripartit încheiat între Guvernul României, UNHCR și OIM[40].
5. Procedura de soluţionare a cererilor de azil în România
Soluționarea cererilor de azil se poate realiza potrivit procedurii ordinare ori în conformitate cu una dintre formele derivate, cum ar fi procedura accelerată.
Procedura ordinară (reglementată în art. 34-70 din Legea nr. 122/2006) se desfășoară în două etape, respectiv: etapa administrativă și etapa judecătorească.
În ceea ce privește declanșarea procedurii de azil, o persoană este considerată solicitant de azil din momentul manifestării de voință, exprimată, în scris sau oral, în fața autorităților competente, din care să rezulte că aceasta solicită protecția statului român. Din acest moment, solicitantul de azil beneficiază de drepturile și are obligațiile specifice, prevăzute la art. 17-19 din lege.
Cererea de azil trebuie să fie individuală, completată în limba română sau într-o limbă pe care solicitantul o înţelege, și să fie înaintată personal de către solicitant sau, după caz, de curator ori de reprezentantul legal, la una dintre următoarele autorităţi competente: structurile Oficiului Român pentru Imigrări; structurile Poliţiei de Frontieră Române; unităţile de poliţie în cadrul cărora sunt constituite şi funcţionează centre de reţinere şi arestare preventivă; structurile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor din cadrul Ministerului Justiţiei.
După înregistrarea cererii de protecţie internaţională, are loc un interviu preliminar, consemnat într-un formular standard, în cadrul căruia solicitantul de azil este ascultat în vederea stabilirii datelor personale ale acestuia, ale membrilor săi de familie, ale rudelor sau ale oricăror altor persoane aflate în relaţii de natură familială cu acesta, a rutei parcurse din ţara de origine până în România, a informaţiilor privind eventuale proceduri de azil anterioare desfăşurate într-un alt stat membru sau într-un stat terţ, precum şi referitor la documentele de identitate sau de călătorie aflate în posesia sa. Dacă, din răspunsurile solicitantului rezultă indicii privind necesitatea derulării procedurii de determinare a statului membru responsabil, interviul preliminar se desfăşoară cu respectarea prevederilor Regulamentului Dublin.
Odată cu depunerea cererii, toți solicitanții de azil care, potrivit declaraţiilor acestora, au împlinit vârsta de 14 ani, vor fi supuși prelevării de amprente digitale, care sunt transmise, comparate, căutate şi stocate în sistemul Eurodac, potrivit Regulamentului Eurodac.
Activitățile de intervievare, analizare a motivelor invocate și decizie asupra cererilor de azil sunt realizate de funcționari anume desemnați din cadrul Oficiului Român pentru Imigrări.
Când se consideră relevant pentru soluţionarea cererii de protecţie internaţională şi dacă există consimţământul solicitantului, acesta va fi supus unei expertize medico-legale cu privire la semne ale expunerii în trecut la persecuţie sau la un risc serios.
Cererea de azil se soluționează pe baza documentelor existente la dosarul solicitantului și a motivelor invocate de acesta, care sunt analizate în raport cu situația concretă din țara de origine și cu credibilitatea solicitantului.
Termenul de soluționarea a cererii este de 30 de zile de la preluarea cazului; acesta poate fi prelungit succesiv cu noi perioade, în condițiile și limitele prevăzute de lege (art. 52). Acest termen se supendă pe perioada procedurii de determinare a statului membru responsabil cu analizarea unei cereri de azil, a procedurii primei ţări de azil, a procedurii ţării terţe sigure sau, după caz, a procedurii ţării terţe europene sigure. După încetarea cauzei de suspendare termenul de soluţionare nu poate fi mai mic de 20 de zile.
În etapa administrativă, solicitantul poate renunța, explicit sau implicit, la cererea de azil, în această situație fiind întocmită o decizie de închidere a dosarului.
Hotărârea emisă de funcționar conține una dintre următoarele soluții: a) recunoaște statutul de refugiat; sau b) acordă protecția subsidiară – cu indicarea motivelor neacordării statului de refugiat; sau c) respinge cererea de azil – cu indicarea motivelor corespunzătoare pentru fiecare formă de protecție, precum şi a mențiunii cu privire la obligaţia de a părăsi teritoriul României, în termen de 15 zile de la finalizarea procedurii de azil.
Împotriva hotărârii de acordare a protecției subsidiare sau de respingere a cererii de azil se poate face plângere, în termen de 10 zile de la comunicare. Dacă aceasta a fost depusă în termenul legal, pe perioada soluționării plângerii, solicitantul are dreptul de a rămâne pe teritoriul României.
Plângerea motivată se depune la structura specializată pe probleme de azil a Oficiului Român pentru Imigrări care a emis hotărârea sau la instanţa competentă, însoţită de copia de pe hotărârea de respingere a cererii de azil, precum şi de înscrisurile sau orice alte elemente pe care se sprijină plângerea.
Plângerea se soluţionează de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află structura specializată pe probleme de azil a Oficiului Român pentru Imigrări care a emis hotărârea.
În etapa judecătorească de soluționare a cererilor de azil părțile sunt Oficiul Român pentru Imigrări[41] și solicitantul de azil a cărui cerere de azil a fost respinsă în tot sau în parte.
Dezbaterile au loc în ședință secretă, cu respectarea principiului confidențialității.
Termenul pentru soluționarea plângerii de către instanță este de 30 de zile de la primirea acesteia, iar motivarea acesteia se va face în termen de 5 zile de la pronunțare.
Împotriva hotărârii instanței, contestatarul sau Oficiul Național pentru Refugiați poate declara recurs în termen de 5 zile de la pronunțare. Recursul se motivează în termen de 10 zile de la data comunicării sentinței și se judecă în termen de 30 de zile de la înregistrarea sa instanța competentă fiind tribunalul, secția de contencios administrativ, în a cărui circumscripție se află judecătoria a cărei hotărâre este atacată.
Petentul poate renunța oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă. Renunțarea se constată de instanță printr-o hotărâre ce poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunțarea ei.
Ulterior finalizării procedurii de azil, în cazul străinului care nu a obţinut protecţie internaţională, Inspectoratul General pentru Imigrări emite decizia de returnare, care conţine obligaţia străinului de a părăsi teritoriul României de îndată sau până la expirarea termenului de 15 zile. În cazul în care, din motive obiective, străinul nu poate părăsi teritoriul României în termenul prevăzut de lege, Inspectoratul General pentru Imigrări acordă acestuia permisiunea de a rămâne pe teritoriul României, în condiţiile prevăzute de reglementările legale privind regimul străinilor în România.
Procedura accelerată (art. 75-81 din Legea nr. 122/2006) are ca obiect cererile de azil: (i) evident nefondate; (ii) ale persoanelor care, prin activitatea ori prin apartenența lor la o anumită grupare, prezintă un pericol pentru siguranța națională ori pentru ordinea publică în România; (iii) ale persoanelor care provin dintr-o țară sigură de origine.
Cererea de azil este considerată evident nefondată dacă se constată lipsa de fundament a invocării unei temeri de persecuţie sau a expunerii la un risc serios în ţara de origine sau inducerea în eroare, în mod deliberat, a organelor cu competențe în materie de refugiați ori recurgerea, în mod abuziv, cu rea-credință, la procedura de azil.
Inducerea în eroare, în mod deliberat, a organelor cu competențe în materie de refugiați ori recurgerea abuzivă la procedura de azil există în toate cazurile în care solicitantul, fără a oferi o explicație plauzibilă, se află, printre altele, în situația prevăzută în art. 76 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 122/2006, respectiv „a depus o cerere de azil cu scopul evident de a împiedica punerea iminentă în executare a unei măsuri dispuse de autorităţile competente, de scoatere din ţară, de extrădare sau de expulzare, deşi anterior dispunerii unei astfel de măsuri a avut posibilitatea să depună o asemenea cerere”.
Motivele ce determină constatarea caracterului evident nefondat al cererii de azil nu pot să prevaleze temerii bine întemeiate de persecuţie sau expunerii la un risc serios, în sensul legii.
În momentul în care, în cursul procedurii ordinare, funcționarul anume desemnat constată existența uneia dintre situațiile prevăzute de lege, procedura accelerată poate fi declanșată. Acesta, după efectuarea interviului și analizarea motivelor invocate în susținerea cererii de azil, se pronunță în termen de 3 zile de la declanșarea procedurii accelerate.
Hotărârea de respingere a cererii ca evident nefondată poate fi atacată cu plângere în 7 zile de la comunicare, iar, dacă aceasta este depusă în termenul legal, solicitantul are dreptul de a rămâne pe teritoriul României pe perioada soluţionării plângerii.
Instanța competentă pentru soluționarea plângerii este judecătoria în a cărei rază teritorială se află structura specializată pe probleme de azil a Oficiului Român pentru Imigrări care a emis hotărârea.
Termenul pentru soluționarea plângerii este de 10 zile, iar instanța de judecată, pronunțând o hotărâre motivată, fie admite plângerea și reține cauza spre soluționare în procedura ordinară, fie menține hotărârea Oficiului Național pentru Refugiați, în acest din urmă caz hotărârea fiind irevocabilă.
6. Implicaţiile procedurii azilului asupra procedurii extrădării
Din perspectivă istorică, redactorii Convenției de la Geneva din 1951 au avut în vedere delimitarea conținutului și finalității instituției azilului de cele ale instituției extrădării[42]. În acest sens[43], sunt relevante prevederile art. 1 din Convenție, care definește termenul „refugiat”, având un regim juridic specific, precum și cazurile de excludere prevăzut la art. 1 pct. F lit. (a) și (b) din Convenție, conform cărora dispozițiile acestei convenții nu vor fi aplicabile persoanelor despre care ar exista motive serioase să se creadă: că au comis o crimă contra păcii, o crimă de război sau o crimă contra umanității, în sensul instrumentelor internaționale elaborate pentru a prevedea dispoziții cu privire la aceste crime, ori o crimă gravă de drept comun în afara țării de primire, înainte de a fi admise în aceasta ca refugiați.
În definiția termenului „refugiat” se evidențiază condiția ca, în privința persoanei în cauză, să existe unele „temeri justificate de a fi persecutată”, ceea ce îmbină un element subiectivist (starea de temere) cu unul obiectivist (cerința caracterului justificat al temerii)[44].
Convenția de la Geneva consacră, în art. 33, principiul nereturnării, un concept-cheie în procedura azilului, conform căruia „niciun stat contractant nu va expulza sau returna, în niciun fel, un refugiat peste frontierele teritoriilor unde viața sau libertatea sa ar fi amenințate pe motiv de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinii politice” (alin. 1). Prin excepție, alineatul următor prevede că acest beneficiu „nu va putea fi totuși invocat de către un refugiat față de care ar exista motive serioase de a fi considerat ca un pericol pentru securitatea țării unde se găsește sau care, fiind condamnat definitiv pentru o crimă sau un delict deosebit de grav, constituie o amenințare pentru comunitatea țării respective”.
Sensul principiului nereturnării derivă, conform dreptului internațional al drepturilor omului, și din art. 3 din Convenția ONU împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, precum și din dreptul general internațional[45].
S-a observat[46] că principiul nereturnării se intersectează într-o anumită măsură cu unele motive de refuz al extrădării, cum ar fi interdicția extrădării pentru infracțiuni de natură politică, pentru motive discriminatorii, nerespectarea dreptului la un proces echitabil sau principiul specialității (a se vedea art. 21 și art. 74 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală[47]).
Principiul nereturnării este consacrat și în legislația română, în art. 6 din Legea nr. 122/2006, care prevede, că „împotriva solicitantului de azil nu pot fi luate măsuri de expulzare, extrădare sau de returnare forțată de la frontieră ori de pe teritoriul României, cu excepția cazurilor prevăzute la art. 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului[48]”.
În egală măsură, „persoana care a fost recunoscută ca refugiat sau căreia i s-a acordat protecție subsidiară este protejată împotriva expulzării, extrădării ori returnării în țara de origine sau în orice stat în care viața ori libertatea sa ar fi pusă în pericol sau în care ar fi supusă la torturi, tratamente inumane ori degradante”.
În aplicarea art. 3 din CEDO și a prevederilor echivalente ale art. 4 din Carta UE, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Curtea de Justiție a Uniunii Europene „admit că drepturile fundamentale pot afecta obligația legală a unui stat membru de a transfera o persoană către un alt stat”, apreciindu-se „că testul ar trebui să constea în a determina dacă există «motive serioase și întemeiate să se creadă» că există un «risc real» că prevederile menționate vor fi încălcate în statul în care persoana în cauză ar trebui în mod normal să fie transferată”[49].
Prin excepție, persoana care a fost recunoscută ca refugiat sau căreia i s-a acordat protecție subsidiară poate fi îndepărtată de pe teritoriul României, dacă: (i) există motive temeinice ca persoana în cauza să fie considerată un pericol la adresa securității statului român; sau (ii) persoana în cauză, fiind condamnată printr-o hotărâre definitivă pentru o infracțiune gravă – definită ca orice infracţiune săvârşită cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa privativă de libertate al cărei maxim special este de peste 5 ani (a fortiori, deși legea nu explicitează, se aplică și pentru detențiunea pe viață[50]) – constituie un pericol la adresa ordinii publice din România.
Printre persoanele exceptate de la extrădare, în conformitate cu dispozițiile art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, se numără și solicitanţii de azil, beneficiarii statutului de refugiat sau ai protecţiei subsidiare în România, în cazurile în care extrădarea ar avea loc în ţara de origine sau în orice alt stat în care viaţa ori libertatea acestora ar fi pusă în pericol sau în care ar fi supuşi la tortură, tratamente inumane şi degradante.
În art. 19 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 se indică momentul în funcție de care se apreciază calitatea de cetăţean român, solicitant de azil sau beneficiar al statutului de refugiat ori al protecţiei subsidiare în România, respectiv la data rămânerii definitive a hotărârii asupra extrădării. În ipoteza în care această calitate este recunoscută între data rămânerii definitive a hotărârii de extrădare şi data convenită pentru predare, se va pronunţa o nouă hotărâre în cauză.
7. Practică judiciară relevantă
7.1 Efectele procedurii de azil asupra arestării provizorii de urgență
Într-o cauză[51], ulterior dispunerii de către instanța de fond a măsurii arestării provizorii de urgență în vederea extrădării, în temeiul dispozițiilor art. 44 din Legea nr. 302/2004, raportat la dispozițiile art. 16 din Convenția europeană de extrădare, ratificată de România prin Legea nr. 80/1997, față de persoana urmărită, în baza difuziunii nr. x/2017 a Biroului Interpol Moscova, Federația Rusă, și rămânerii definitive a acestei încheieri prin respingerea contestației formulate de persoana extrădabilă, în cursul derulării procedurii extrădării, persoana extrădabilă a formulat cerere de azil, fiind demarate procedurile necesare derulării acestei cereri.
Drept urmare, s-a fixat un termen intermediar în cauza având ca obiect procedura extrădării, pentru a se pune în discuție din oficiu raportul dintre cererea de azil și măsura arestării provizorii de urgență, termen la care „instanța a constatat că dobândirea ulterioară a calității de solicitant de azil, după arestarea provizorie de urgență, nu face nelegală măsura dispusă în condiții legale și nu atrage revocarea măsurii arestării provizorii în caz de urgență”, iar „interdicția arestării provizorii a solicitanților de azil, așa cum este prevăzută în art. 44 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, prin raportare la art. 19 lit. b) din lege, nu are în vedere numai calitatea de solicitant de azil, ci și condiția ca solicitantul de azil să se afle în cazul în care extrădarea ar avea loc în țara de origine sau în orice alt stat în care viața ori libertatea acestora ar fi pusă în pericol sau în care ar fi supuși la tortură, tratamente inumane sau degradante”.
În speță, constatându-se că nu s-a invocat și nu s-a făcut dovada că în statul solicitant (Federația Rusă) viața ori libertatea persoanei extrădabile ar fi pusă în pericol sau aceasta ar fi supusă la tortură, tratamente inumane sau degradante, s-a reținut de către instanța de fond că interdicția arestării provizorii de urgență, prevăzută de art. 44 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, nu îi este aplicabilă persoanei extrădabile. Totodată, s-a constatat că nu există o altă interdicție legală privind derularea procedurii de extrădare cu persoana extrădabilă, solicitantă de azil, în stare de arest provizoriu.
În consecință, a fost respinsă sesizarea din oficiu a instanței de judecată privind revocarea sau înlocuirea măsurii arestării provizorii de urgență a persoanei extrădabile.
7.2 Efectele procedurii de azil asupra arestării provizorii în vederea extrădării, până la predarea persoanei extrădate
Într-o decizie de speță[52], Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, față de persoana extrădabilă fusese emis, în data de 12 decembrie 2015, un mandat de arestare provizorie în vederea extrădării, care a fost prelungit succesiv, până la admiterea cererii de extrădare formulată de autorităţile din Republica Moldova, prin sentinţa penală nr. 41/PI din 19 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, prin care s-a dispus extrădarea în Republica Moldova a persoanei extrădate și s-a menţinut starea de arest provizoriu până la predarea acesteia.
Totodată, s-a observat că nu a fost fixată de autorităţile solicitante şi solicitate o dată a predării, deoarece persoana extrădată a formulat plângere împotriva soluţiei pronunţate de Inspectoratul General pentru Imigrări în cadrul procedurii de azil, la biroul Registratură al Judecătoriei Timişoara, determinând ca sentinţa penală a Curţii de Apel Timişoara, prin care s-a admis extrădarea, să nu poată fi pusă în executare până la soluţionarea dosarului aflată pe rolul Judecătoriei Timişoara.
În acest sens, instanţa a stabilit că dispoziţiile art. 43 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, potrivit cărora instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, necesitatea menţinerii arestării provizorii, nu mai sunt incidente, acestea fiind aplicabile doar în cursul soluționării cererii de extrădare, fiind aplicabile, în schimb, dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Legea 302/2004, dispoziţii aplicate, de altfel, prin sentinţa penală nr. 41/2016, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, potrivit cărora: „în cazul în care curtea de apel constată că sunt îndeplinite condiţiile de extrădare, hotărăşte admiterea cererii de extrădare, dispunând totodată menţinerea stării de arest provizoriu în vederea extrădării, până la predarea persoanei extrădate, conform art. 57”.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că nu a fost fixat un termen pentru predarea persoanei extrădate în Republica Moldova, motivul împiedicării predării fiind determinat de necesitatea soluţionării plângerii formulate de aceasta la Judecătoria Timişoara, împotriva soluţiei pronunţate de Inspectoratul General pentru Imigrări în cadrul procedurii de azil.
Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că măsura arestării provizorii în vederea extrădării nu a încetat de drept, motiv pentru care a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana extrădată împotriva sentinţei nr. 115/PI din 26 aprilie 2016 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia penală, prin care instanța de fond a respins cererea de constatare a încetării de drept a măsurii de arest provizoriu în vederea extrădării.
În concluzie, s-a apreciat că „în cazul în care instanţa a dispus, conform art. 52 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, admiterea cererii de extrădare şi menţinerea arestării provizorii în vederea extrădării până la predarea persoanei extrădate, însă data predării nu a putut fi stabilită, întrucât procedura de azil iniţiată de persoana extrădată nu a fost finalizată, termenele prevăzute în art. 43 alin. (7) şi art. 57 alin. (5) din Legea nr. 302/2004 nu încep să curgă şi, în consecinţă, încetarea de drept a măsurii arestării nu poate fi constatată”.
8. Aspecte de drept comparat
Diversele sisteme de drept aparținând atât tradiției juridice continentale, cât și sistemului common law au abordat, în general, pe plan legislativ și jurisprudențial, relația dintre azil și extrădare.
Legea germană privind azilul (Asylverfahrensgesetz, AsylVfG)[53] prevede, în Secțiunea a 6-a, cu titlul marginal „Efectul obligatoriu al hotărârilor în baza legii azilului”, că hotărârile pronunțate cu privire la cereri de azil sunt obligatorii sub toate aspectele juridice privitoare la recunoașterea acordării azilului sau protecției internaționale; acest efect nu se aplică, însă, procedurilor de extrădare[54].
În legislația britanică, Extradition Act 2003 prevede[55], în Secțiunea 39 alin. (3), astfel cum a fost modificată prin Anti-social Behaviour, Crime and Policing Act 2014, că, dacă s-a emis un ordin ca o persoană să fie extrădată potrivit unui mandat de arestare emis de o autoritate judiciară făcând parte din Categoria 1 teritorială – adică statele membre UE, care aplică mandatul european de arestare, precum și Gibraltar – iar respectiva persoană a formulat o cerere de azil (fie anterior, fie ulterior emiterii mandatului), nu se permite extrădarea înainte ca cererea de azil să fie soluționată definitiv. Secțiunea 121 prevede dispoziții similare, aplicabile, însă, statelor din Categoria a 2-a teritorială – ce cuprinde state cu care Regatul Unit a încheiat tratate internaționale de extrădare[56].
Într-o cauză recentă[57], instanța britanică (High Court of Justice – Queen’s Bench Division) a stabilit că, în situația în care a fost formulată o cerere de azil, aceasta nu este considerată a fi soluționată definitiv, în sensul Secțiunii 239 din Extradition Act 2003, decât dacă și-a urmat cursul în cadrul procedurilor prevăzute în lege.
În Canada, actul normativ Immigration and Refugee Protection Act („IRPA”) constituie sediul materiei privind instituția azilului. Cu privire la principiul nereturnării, se arată într-o decizie de speță[58] în care se analizează raportul dintre azil și extrădare că, potrivit Secțiunii 115, care prevede că o „persoană protejată”, inclusiv un refugiat, „nu va fi îndepărtat din Canada într-o țară în care este în pericol de persecuție din motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinie politică” iar înțelesul sintagmei „îndepărtat din Canada” în acest text de lege al IRPA are un sens specializat, în sensul că nu include îndepărtarea prin extrădare. În acest înțeles, se reține că nu există niciun conflict între aceste dispoziții și dispozițiile Extradition Act 1999 („EA”), care reglementează procedura extrădării.
9. Concluzii
Pe de o parte, pe plan internațional, protecția refugiaților și a solicitanților de azil în cadrul procedurilor de extrădare vizează necesitatea de a asigura respectarea principiului nereturnării, precum și de a evita limitarea drepturilor și garanțiilor solicitanților de azil pe parcursul desfășurării procedurii azilului[59].
Pe de altă parte, reglementările naționale trebuie să ia în considerare, în egală măsură, necesitatea funcționării eficiente a mecanismelor de cooperare judiciară internațională în materie penală ce vizează combaterea celor mai grave forme de criminalitate.
Sistemele de azil ale statelor membre UE se confruntă cu fluxuri fără precedent de persoane care solicită protecție internațională, aspect evidențiat încă din anul 2015, în cuprinsul Agendei europene privind migrația[60]. De aceea, continua perfecționare și eficientizare a cadrului legal privind azilul constituie o prioritate.
În egală măsură, există și diverse statistici care au alimentat percepția că ar exista o legătură între creșterea infracționalității și solicitanții de azil[61], iar unii infractori ar folosi statutul de solicitant de azil ca acoperire pentru a călători nestingheriți în diverse state[62].
Prin urmare, asigurarea echilibrului optim dintre condițiile și scopurile celor două instituții cu o tradiție istorică extrem de îndelungată – azilul și extrădarea – reflectă gradul de evoluție al principiilor de drept internațional ce stau la baza lor și trebuie să constituie un obiectiv constant atât pentru legiuitori, cât și pentru organele judiciare care asigură aplicarea dispozițiilor care guvernează cele două proceduri, în ambele cazuri cu deplina respectare a drepturilor fundamentale ale omului.
[1] M. Acton, Can Carles Puigdemont claim asylum in Belgium?, în Financial Times, 31 octombrie 2017.
[2] Ibidem.
[3] E.C. Kendall, Sanctuary in the 21st Century: The Unique Asylum Exception to the Extradition Rule, în Michigan State International Law Review, vol. 23.1, 2014, p. 155.
[4] Ibidem, p. 154.
[5] V. Duculescu, Protecția juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, București, 2008, p. 52.
[6] UNHCR, Convention and Protocol relating to the Statute of Refugees, Introductory note.
[7] UNHCR, The 1951 Refugee Convention.
[8] UNHCR, Guidance Note on Extradition and International Refugee Protection, aprilie 2008, p. 28.
[9] About IOM.
[10] Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C, nr. 202 din 7 iunie 2016.
[11] Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, Manual de drept european în materie de azil, frontiere și imigrație, Consiliul Europei, 2014, p. 70.
[12] Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C, nr. 202 din 7 iunie 2016.
[13] UNHCR, Declarația UNHCR privind dreptul la azil, responsabilitatea de supraveghere a UNHCR și obligația statelor de a coopera cu UNHCR în îndeplinirea obligației de supraveghere a acesteia, p. 28.
[14] European Parliament, Tampere European Council 15 and 16 October 1999, Presidency Conclusions.
[15] European Commission, Common European Asylum System.
[16] Directiva 2013/32/UE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 180 din 29 iunie 2013, a reformat Directiva 2005/85/CE a Consiliului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat.
[17] European Commission, Proposal for a Regulation of the European Parliament and of the Council establishing a common procedure for international protection in the Union and repealing Directive 2013/32/EU, COM(2016) 467 final, Bruxelles, 13.07.2016.
[18] Directiva 2013/33/UE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 180 din 29 iunie 2013, a reformat Directiva 2003/9/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de stabilire a standardelor minime pentru primirea solicitanților de azil în statele membre.
[19] Directiva 2011/95/UE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 337 din 20 decembrie 2011, a reformat Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate.
[20] CJUE, Andre Lawrence Shepherd împotriva Bundesrepublik Deutschland, Cauza C-472/13, hotărârea din 26 februarie 2015, pct. 2 din dispozitiv.
[21] CJUE, Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides c. Mostafa Lounani, Cauza C‑573/14, hotărârea din 31 ianuarie 2017, pct. 1 și 2 din dispozitiv.
[22] Regulamentul (UE) nr. 604/2013, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 180 din 29 iunie 2013, a reformat Regulamentul (CE) nr. 343/2003 al Consiliului din 18 februarie 2003 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe.
[23] European Commission, Country responsible for asylum application (Dublin).
[24] CJUE, N. S. c. Secretary of State for the Home Department, Cauzele conexate C‑411/10 și C‑493/10, hotărârea din 21 decembrie 2011, parag. 80-82.
[25] Regulamentul (UE) nr. 603/2013, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 180 din 29 iunie 2013, a reformat Regulamentul (CE) nr. 2725/2000 al Consiliului din 11 decembrie 2000 privind instituirea sistemului „EURODAC” pentru compararea amprentelor digitale în scopul aplicării eficiente a Convenției de la Dublin și Regulamentul (CE) nr. 407/2002 al Consiliului din 28 februarie 2002 de stabilire a anumitor norme de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 2725/2000 privind instituirea sistemului „Eurodac” pentru compararea amprentelor digitale în scopul aplicării eficiente a Convenției de la Dublin.
[26] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, Ediţie specială 2007, capitolul 19 – „Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie”, volumul 6.
[27] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 132 din 19 mai 2011.
[28] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 251 din 3 octombrie 2003.
[29] Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, seria L, nr. 212 din 7 august 2001. Când se aplică Directiva 2001/55/CE, prevederile Directivei 2013/33/UE nu sunt aplicabile, așa cum prevede explicit art. 3 alin. (3) din Directiva 2013/33/UE.
[30] I. Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, ed. a X-a, Ed. Lumina Lex, București, 2002, p. 183.
[31] Publicată în Monitorul Oficial nr. 148 din 17 iulie 1991.
[32] Publicată în Monitorul Oficial nr. 1156 din data de 21 decembrie 2005.
[33] Publicată în Monitorul Oficial nr. 1146 din data de 19 decembrie 2005.
[34] Publicată în Monitorul Oficial nr. 428 din data de 18 mai 2006.
[35] D. Lupașcu, „Azilul în România”, în Revista Pandectele Române nr. 1/2009, Ed. Wolters Kluwer, București, p. 18.
[36] Republicată în Monitorul Oficial nr. 421 din 6 iunie 2008, cu modificările și completările ulterioare.
[37] Publicată în Monitorul Oficial nr. 805 din 25 septembrie 2006.
[38] OUG nr. 55/2007 privind înfiinţarea Oficiului Român pentru Imigrări prin reorganizarea Autorităţii pentru străini şi a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative și HG nr. 639/2007 privind structura organizatorică şi atribuţiile Oficiului Român pentru Imigrări au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 424 din 26 iunie 2007.
[39] Publicată în Monitorul Oficial nr. 251 din 8 octombrie 1992.
[40] OIM în România.
[41] Legea (art. 60) face referire la entitatea anterioară, respectiv Oficiul Național pentru Refugiați.
[42] O. Beer, Relationship between asylum procedures and extradition procedures, PC-OC, Strasbourg, 29 mai 2013, pp. 2-3.
[43] Ibidem.
[44] UNHCR, Handbook and Guidelines on Procedures and Criteria for Determining Refugee Status, Geneva, decembrie 2011, p. 11.
[45] Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (ICNUR), Aviz consultativ privind aplicarea extrateritorială a obligațiilor de nereturnare, în conformitate cu Convenția din 1951 privind statutul refugiaților și Protocolul din 1967 la aceasta, 2007, în Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, Manual…, op. cit., p. 68.
[46] S. Kapferer – UNHCR, Legal and Protection Policy – The Interface between Extradition and Asylum, noiembrie 2003, p. x.
[47] Republicată în Monitorul Oficial nr. 377 din 31 mai 2011, cu modificările și completările ulterioare.
[48] Conform art. 44 alin. (1) și (2) din Legea nr. 535/2004, împotriva cetăţenilor străini sau apatrizilor despre care există date sau indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare acte de terorism ori de favorizare a terorismului se dispune măsura de declarare ca persoană indezirabilă pentru România sau de întrerupere a dreptului de şedere în ţară, dacă împotriva acestora nu s-a dispus măsura nepermiterii ieşirii din ţară, potrivit legii privind regimul străinilor în România. Aceste prevederi se aplică în mod corespunzător şi solicitanţilor de azil, refugiaţilor şi victimelor conflictelor armate ale căror statut şi regim sunt reglementate prin legi speciale.
[49] CJUE, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța c. Ciprian Vasile Radu, C-396/11, Concluziile Avocatului General Eleanor Sharpston, prezentate la 18 octombrie 2012, parag. 77.
[50] D. Lupașcu, op. cit., p. 20.
[51] C.A. Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, încheierea din 12 mai 2017, apud Î.C.C.J. Secția penală, decizia nr. 767 din 24 august 2017 (ca instanță de control judiciar, învestită cu soluționarea contestației formulate de persoana extrădabilă împotriva hotărârii de admitere a cererii de extrădare înaintate de Procuratura Generală a Federației Ruse).
[52] Î.C.C.J., Secția Penală, decizia nr. 701 din 12 mai 2016.
[53] Versiunea promulgată în data de 2 septembrie 2008, modificată prin legea din 11 martie 2016, disponibilă aici.
[54] În Germania, potrivit Oficiul Federal pentru Migrație și Refugiați (BAMF), în anul 2016 un număr total de 722.370 de cereri pentru azil (o creștere cu aprox. 65% față de anul precedent).
[55] Versiunea actualizată a actului normativ este disponibilă aici.
[56] Lista statelor din Categoriile 1 și 2 teritoriale este disponibilă la aici.
[57] R (on the application of Troitino) v NCA and others [2017] EWHC 931 (Admin).
[58] Németh v Canada (Justice) 2010 SCC 56, [2010] 3 SCR 281, disponibilă aici.
[59] S. Kapferer, op. cit., p. xi.
[60] Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comiterul Regiunilor – O Agendă europeană privind migrația, Bruxelles, 2015, p. 5.
[61] De exemplu, a se vedea G. Chazan, Germany sees rise in crime committed by asylum seekers, în Financial Times, 24 aprilie 2017.
[62] T. Thompson, Asylum seekers and crime: is there really a link?, în The Guardian, 25 mai 2003.
Prof. univ. dr. av. Dan LUPAȘCU
Avocat drd. Mihai MAREȘ
MAREȘ / DANILESCU / MAREȘ în asociere cu DAN LUPAȘCU
* Lucrarea este elaborată în perioada de sustenabilitate a proiectului cu titlul „Studii doctorale și postdoctorale Orizont 2020: promovarea interesului național prin excelență, competitivitate și responsabilitate în cercetarea științifică fundamentală și aplicată românească”, număr de identificare contract POSDRU/159/1.5/S/140106. Proiectul este cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013. Investeşte în Oameni!
** Prezentul articol va fi publicat în Revista Pandectele Române nr. 1/2018.
