3,687 citiri

O coadă de cometă: notificarea de dare în plată formulată de garantul ipotecar pentru stingerea datoriei debitorului persoană juridică

Marieta AvramAutori: prof. univ. dr. Marieta AVRAM, Elena-Adina POPESCU


A. O ipoteză atipică

Deși vâlvoarea de cometă a controversatei Legi nr. 77/2016 privind darea în plată a unor imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite[1] s-a mai domolit, în practica bancară și a instanțelor judecătorești  au apărut notificări în unele situații complexe în care, pe lângă debitorul principal, există și garanți personali sau ipotecari.

Fără a epuiza întreaga problematică pe care o ridică prezența garanților personali sau ipotecari în mecanismele Legii nr. 77/2016, ipoteza practică pe care o analizăm privește notificarea de dare în plată a imobilului ipotecat formulată, în condițiile art. 4 din lege, de către un garant ipotecar persoană fizică, în condițiile în care împrumutatul, debitor principal al creditului, are calitatea de persoană juridică.

Problemele pe care le poate genera o astfel de situație se manifestă la două niveluri: (a) pe de o parte, este discutabilă admisibilitatea formulării de către garantul ipotecar a unei astfel de notificări de dare în plată, (b) iar, pe de altă parte, trebuie stabilite efectele unei asemenea notificări de dare în plată.

B. Este admisibilă notificarea de dare în plată?

Apreciem că mai multe argumente de text, dar și de rațiune a legii, conduc la inadmisibilitatea notificării de dare în plată formulată de terțul garant persoană fizică în ipoteza analizată.

1. Inadmisibilitatea derivând din lectura Legii nr. 77/2016

Situația tipică avută în vedere de Legea nr. 77/2016, în considerarea căreia a și fost adoptat actul normativ, este aceea a debitorului împrumutat, care, aflându-se în imposibilitatea de plată integrală a creanței decurgând din creditul pe care l-a contractat, oferă în plată imobilul adus garanție, pentru a obține astfel stingerea integrală a creanței, indiferent de partea din creanță rămasă neacoperită prin valorificarea imobilului[2].

Legea nr. 77/2016 a fost concepută ca o lege de protecție a consumatorului, din cuprinsul art. 1 alin. (1) rezultând că aceasta se aplică raporturilor juridice dintre consumatori și instituțiile de credit, astfel cum consumatorii sunt definiți de OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor și de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori[3].

Având în vedere scopul său special de protecție, limitat la sfera anumitor contracte de credit, legea dării în plată instituie condiții de admisibilitate speciale, proprii, reglementate la art. 4 din actul normativ. Una dintre aceste condiții este prevăzută la alin. (1) lit. c),  și anume: creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziționa, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinație de locuință sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puțin un imobil având destinația de locuință.”

Această condiție de admisibilitate presupune că debitorul principal, adică cel care a contractat creditul, trebuie să aibă calitatea de consumator.[4]

Consumatorul, în viziunea OG nr. 21/1992 și a Legii nr. 193/2000, este orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

De asemenea, art. 6 alin. (3) din lege prevede că demersurile privind notificarea de dare în plată pot fi întreprinse și degaranţii personali sau ipotecari ai consumatorului principal”, ceea ce presupune, în mod imperativ, calitatea de consumator a debitorului principal,  soluție care a fost reținută și în literatura de specialitate[5].

Rezultă că, în situația în care creditul este contractat de o persoană juridică, prin ipoteză, această condiție legală nu este îndeplinită, astfel încât notificarea formulată de către terțul garant persoană fizică este inadmisibilă și excede domeniului de aplicare a Legii nr. 77/2016, din moment ce, principial, condițiile de admisibilitate, inclusiv calitatea de consumator, trebuie întrunite în persoana debitorului principal, efectele legii producându-se asupra sa. O astfel de soluție a fost reținută și în practica judecătorească, prin Sentința nr. 10316/03.10.2016[6], definitivă,  pronunțată de Judecătoria Iași.

2. Inadmisibilitatea notificării raportată la scopul legii dării în plată

Dincolo de argumentele de text prezentate, care sunt suficient de puternice pentru a susține inadmisibilitatea notificării de dare în plată formulată de către terțul garant,  pot fi avute în vedere și alte argumente, bazate pe scopul legii dării în plată, și anume acela de a acorda protecție persoanelor fizice care au calitatea de consumator.

Aceste argumente sunt utile, în contextul în care, conform jurisprudenței CJUE în materia protecției consumatorilor, au calitatea de consumator și persoanele fizice care garantează credite contractate de persoane juridice, în măsura în care terții garanți „au acționat în scopuri care nu intră în cadrul activității lor profesionale și nu au un raport de natură funcțională cu societatea (s.n., asociat, administrator)[7].”

În primul rând, în sfera legislației vaste a protecției consumatorilor, legea dării în plată reprezintă o lege specială, aplicându-se regula de interpretare „specialia generalibus derogant”. Prin urmare, condițiile reglementate în acest domeniu trebuie interpretate și aplicate restrictiv. Legea dării în plată nu instituie o reglementare cu caracter general de protecție a consumatorilor, așa cum este, de exemplu, reglementarea referitoare la clauzele abuzive înserate în contractele încheiate de profesioniști cu consumatorii. Prin urmare, chiar dacă, din perspectiva jurisprudenței CJUE, admitem calitatea de consumator a garantului ipotecar persoană fizică, dacă debitorul principal este o persoană juridică,  legea dării în plată nu este aplicabilă. Așadar, de plano, persoana fizică, garant ipotecar, chiar dacă are calitatea de consumator,  doar această calitate nu este suficientă pentru a se putea prevala de legea dării în plată,  în cazul în care debitorul principal nu este și el consumator, ci, dimpotrivă, este o persoană juridică.

În al doilea rând, configurația și finalitatea legii dării în plată a suferit modificări ca urmare a deciziilor Curții Constituționale, prin intermediul cărora mecanismul dării în plată, având ca fundament teoria impreviziunii, a fost transformat în soluția ultimă, extremă pentru stingerea creanțelor debitorului,[8] dacă adaptarea contractului nu este posibilă. În orice caz, debitorul principal care are inițiativa formulării notificării de dare în plată, urmărește și acceptă oricare dintre aceste finalități, adică fie adaptarea contractului prin reconfigurarea condițiilor de cost, fie, dacă se consideră că sunt îndeplinite condițiile adaptării contractului, darea în plată a imobilului.[9]

Debitorul principal are interes pentru oricare dintre cele două soluții, adaptarea contractului conducând la diminuarea creanței sale, iar darea în plată a imobilului chiar la stingerea integrală  a datoriei și la eliberarea sa de obligațiile contractuale asumate. Prin urmare, darea în plată a imobilului ipotecat are funcția principală de a limita răspunderea contractuală a debitorului principal, consumator, la valoarea imobilului ipotecat, aceasta fiind semnificația ”stingerii oricăror datorii”. Debitorul nu va mai putea fi urmărit pentru diferență, adică  pentru partea chirografară a creanței, asupra altor bunuri din patrimoniul său.

Or, în cazul terțului garant ipotecar, particularitatea constă în faptul că răspunderea lui față de creditor pentru datoriile debitorului principal (împrumutatului)  este, prin ipoteză, oricum, limitată la valoarea imobilului adus garanție. Această soluție  se regăsește în dispozițiile art. 2.366 C.civ. coroborate cu cele ale art. 163 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil[10] și reia principiul existent sub imperiul Codului civil de la 1864. Așa fiind, indiferent că se urmează calea  executării silite sau că am admite, pur ipotetic, calea dării în plată a imobilului adus garanție, obligația de garanție se stinge, independent de stingerea, o dată cu aceasta, a obligației principale a debitorului față de creditorul bancar.

Prin urmare, se observă că terțul garant persoană fizică nu are un interes direct, personal în formularea notificării de dare în plată, pentru stingerea datoriei sale, pentru că, oricum răspunderea lui este limitată, potrivit dreptului comun, la valoarea bunului ipotecat, astfel încât el nu poate fi ținut de obligația de restituire a creditului dincolo de această valoare.

Dimpotrivă, dacă ar fi să identificăm un interes propriu al terțului garant, acesta ar fi acela de a se pune la adăpost de executarea silită a imobilului, prin adaptarea contractului de credit dintre debitorul principal și creditor, adaptare care ar permite executarea obligațiilor direct de către debitorul principal, evitând astfel valorificarea imobilului adus garanție. Cu alte cuvinte, interesul principal, personal și direct al terțului garant este, în realitate, chiar contrar operațiunii de dare în plată.

În aceste condiții, mai multe argumente se opun admisibilității notificării de dare în plată formulate de către terțul garant persoană fizică, în ipoteza în care creditor principal este o persoană juridică:

a) Terțul garant nu are interes să realizeze darea în plată a imobilului pe calea procedurii speciale, dimpotrivă,  principalul interes direct și personal care l-ar putea determina să opteze pentru această procedură ar fi nu darea în plată, ci tocmai adaptarea contractului de credit, astfel încât debitorul principal să poată continua plățile.  Or, chiar dacă debitorul principal își dă acordul pentru inițierea procedurii, adaptarea contractului de credit nu se poate face între creditor și terțul garant. Cel care poate și trebuie să solicite adaptarea contractului este împrumutatul, iar, dacă acesta este o persoană juridică, înseamnă că însăși adaptarea contractului se situează în afara problematicii protecției consumatorilor și nu se poate realiza decât în condițiile dreptului comun, iar nu în cadrul legii dării în plată;

b) Formularea unei notificări de dare în plată de către terțul garant, ar conduce, în logica legii, la stingerea datoriei debitorului principal persoană juridică, ceea ce ar însemna că s-ar utiliza o normă de protecție a consumatorului nu pentru a obține protecția intereselor persoanei fizice, adică a consumatorului, a cărei răspundere în limita imobilului ipotecat este astfel asumată și realizată, ci doar pentru a conferi un avantaj, fără niciun temei, debitorului principal persoană juridică, în condițiile în care aceasta nu face parte din domeniul de aplicare a legii. Or, o asemenea, soluție ar constitui un evident abuz și o gravă deviere a scopului legii, de la scopul declarat al protecției consumatorilor la protecția indirectă a debitorilor persoane juridice, prin folosirea unor norme speciale de protecție a consumatorilor.

C. Efectele formulării notificării de dare în plată de către terțul garant persoană fizică

Având în vedere argumentele expuse, rezultă că, în situația în care terțul garant persoană fizică ar formula o notificare de dare în plată, consecințele ar fi următoarele:

a) Notificarea de dare în plată nu poate conduce la suspendarea plății ratelor de către debitorul persoană juridică, raportul juridic dintre debitorul principal și bancă fiind distinct de raportul juridic dintre garant și bancă. Soluția contrară ar deschide calea fraudării legii de către persoana juridică, prin înțelegere cu terțul garant, prin obținerea avantajelor legii speciale de către persoana juridică ce nu face parte din domeniul de aplicare a actului normativ;

b) Formularea notificării de dare în plată nu poate conduce la suspendarea executării silite începute împotriva împrumutatului persoană juridică. De asemenea, nu se suspendă[11] nici executarea silită începută împotriva terțului garant, persoană fizică, asupra imobilului adus în garanție, din moment ce, indiferent de calea de valorificare a imobilului ipotecat, oricum debitorul persoană juridică ar rămâne în continuare ținut de datoria față de bancă peste ceea ce reprezintă valoarea imobilului ipotecat. Urmărirea silită a terțului garant fiind limitată la valoarea imobilului, suspendarea executării silite devine lipsită de orice rațiune practică: oricare ar fi calea de valorificare a imobilului ipotecat, se stinge datoria terțului garant, dar nu se poate stinge datoria debitorului principal persoană juridică.

În concluzie, date fiind argumentele care susțin inadmisibilitatea vădită a notificării de dare în plată formulată de garantul ipotecar persoană fizică în favoarea debitorului persoană juridică, sperăm că notificările de acest tip vor rămâne cazuri izolate, iar, în măsura în care sunt contestate, instanțele de judecată  vor face o aplicare corectă și unitară a legii, astfel cum, de altfel, s-au prefigurat primele soluții jurisprudențiale.


[1] Brevitatis causa,  Legea nr. 77/2016 este desemnată în continuare ca ”legea dării în plată”.
[2] „Prezentul proiect de lege, care transpune şi prevederile Directivei 2014/17/UE…” (Expunere de motive).
[3] Jud. Ploiești, Sentința civilă nr. 3164/04.04.2017, nepublicată, nedefinitivă.
[4] Jud. Iași, Sent. Civilă nr. 7519/31.05.2017, nepublicată.
[5] A se vedea în acest sens Vasile Bozeșan, Bogdan Dumitrache, Nicolae – Horia Tiț, „Legea nr. 77/2016 privind darea în plată. Comentariu pe articole”, Editura Universul Juridic, 2017, pag. 69 – 70.
[6]De asemenea, a reținut instanța că acest credit nu a fost contractat de către un „consumator”, nefiind respectată condiția impusă de art. 4 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 1 alin. (1)  din Legea nr. 77/2016. În considerente, instanța a reținut: ”Condiția esențială pentru aplicarea prevederilor legii este contractarea creditului de un consumator, așa cum acesta este definit de OG nr. 21/1992 și Legea nr. 193/2000. Or, contractele de credit pentru care intimații (în calitate de garanți ipotecari și fideiusori) au solicitat aplicarea legii dării în plată au fost acordate către SC W. SRL, societate care este un profesionist, iar nu un consumator, în sensul OG nr. 21/1992 și Legii  nr. 193/2000. Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența legii, acționează în scopuri din afara activități sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.
Întrucât Legea nr. 77/2016 nu se aplică și împrumutaților societăți reglementate de Legea nr. 31/1990 ori garanților acestora, în cauză, notificarea transmisă nu îndeplinește cerințele legale prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) (…).”
[7] Cauza C-74/15, Tarcău c. România; Cauza C- 534/16, Dumitraș c. România:  „Articolul 1 alineatul (1) și articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că această directivă se poate aplica unui contract de garanție imobiliară sau de fideiusiune încheiat între o persoană fizică și o instituție de credit în vederea garantării obligațiilor pe care o societate comercială le‑a contractat față de instituția respectivă în temeiul unui contract de credit, în cazul în care această persoană fizică a acționat în scopuri care nu intră în cadrul activității sale profesionale și nu are un raport de natură funcțională cu societatea menționată.”
[8] Decizia CCR nr. 623/2016, para. 121: „Instanţa judecătorească care, în condiţiile legii, este independentă în aprecierea sa, va putea face aplicarea impreviziunii până la limita superioară impusă de Legea nr.77/2016 (predarea imobilului şi ştergerea datoriilor principale şi accesorii). Cu alte cuvinte, în lipsa acordului părţilor şi în temeiul art.969 şi art.970 din Codul civil din 1864, respectiv al Legii nr.77/2016, instanţa judecătorească va pronunţa o hotărâre prin care va dispune fie adaptarea contractului în forma pe care o decide, fie încetarea sa.”
[9] Cu privire la darea în plată forțată după Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016, a se vedea M.Avram, „Mai există dare în plată forțată după Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016?”, în Revista Română de Drept Privat, nr. 1/2017: „Aplicarea teoriei impreviziunii este, sub multe aspecte, incompatibilă cu darea în plată forțată a imobilului ipotecat, consacrată de Legea nr. 77/2016. Darea în plată a imobilului ipotecat rămâne, evident, posibilă, dar numai prin acordul părților. ” 
[10] Art. 2.366 C.civ. – Ipoteca convenţională poate fi constituită de debitorul obligaţiei garantate sau de un terţ.
Art. 163 LPA – În cazul în care ipoteca este constituită de un terţ, acesta va avea drepturile şi obligaţiile unui debitor ipotecar, fără a fi supus regimului juridic al garanţiilor personale.
[11] Cu privire la efectul suspensiv al notificării de dare în plată examinat prin Decizia Curții Constituționale nr. 93/2017, a se vedea M. Avram, „Efectul suspensiv al notificării de dare în plată oglindit în Decizia Curții Constituționale nr. 93/2017: o sabie cu dublu tăiș”, în  „Credite pentru consumatori. Provocări legislative și tensiuni constituționale românești”, Editura Solomon, 2017, pag. 416 – 438.


Prof. univ. dr. Marieta Avram
Founding lawyer Cabinet de avocat Avram Marieta

Avocat Elena-Adina Popescu
Managing lawyer Cabinet de avocat Avram Marieta