6,225 citiri

Et resurrectionis erimus: calea de atac a apelului sau anularea hotărârii declarative de moarte?

Autori: prof. univ. dr. Marieta AVRAM, av. Mihai Vladimir POENARU


Marieta AvramI. PRELIMINARII

1. Cauzele având ca obiect cereri de declarare judecătorească a morții sunt, din fericire, rare în practica instanțelor de judecată, iar cazurile de „înviereˮ a persoanei declarată moartă prin hotărâre judecătorească sunt și mai rare. Tocmai de aceea, atunci când apar în practică, se cuvine atenție sporită, nu numai dintr-o curiozitate științifică sau publicitară, dar mai ales pentru că este o bună ocazie de a reflecta asupra textelor de lege lata și de lege ferenda.

2. Este și cazul dosarului soluționat în apel de instanța Tribunalului Vaslui, în ceea ce îl privește pe cetățeanul declarat mort, ca urmare a faptului că, de la data aflării ultimelor vești despre existența acestuia, trecuseră ani de zile.

3. Chestiunea în discuție prezintă relevanță practică, mai ales în contextul globalizării și al suprimării impedimentelor de liberă circulație a persoanelor în diverse spații geografice, dintre cele mai îndepărtate.

4. În fapt, la data de 26 august 2013[1], conform surselor de informare disponibile în mod public, petenta a formulat pe rolul Judecătoriei Bârlad o cerere de declarare judecătorească a morții soțului acesteia.

5. În urma probatoriului administrat, Judecătoria Bârlad a admis la data de 30 mai 2016 cererea de chemare în judecată a petentei, dispunând declararea judecătorească a morții intimatului.

6. Conform informațiilor publice[2], la data de 17 ianuarie 2018, intimatul declarat mort la data de 30 mai 2016, prin Sentința civilă nr. 1305 din 30 mai 2016, a formulat apel împotriva acestei din urmă hotărâri judecătorești.

7. La data de 8 martie 2018, la primul termen de judecată, apelantul a precizat expres că „înțelege să formuleze cerere de apel și nu dorește o cerere de constatare a nulității hotărârii prin care a fost declarată moartea judecătorească a acestuia”. Prin raportare la dispozițiile art. 949 din Codul de procedură civilă, Tribunalul Vaslui invocă excepția inadmisibilității apelului formulat de apelantul C. R. și acordă cuvântul părților pe excepția invocatăˮ. În urma deliberării, tribunalul a admis această excepție și, pe cale de consecință, prin Decizia nr. 246 din 8 martie 2018, a respins apelul ca inadmisibil.

8. Pentru a pronunța această soluție, instanța de control judiciar a reținut că:

Din cererea de apel formulată rezultă că în esență apelantul dorește anularea hotărârii prin care a fost declarată moartea apelantului, ca urmarea a împrejurării că acesta este în viață.

Astfel, în aceste condiții devin incidente dispozițiile art. 948 (1) Cererea de constatare a nulității hotărârii declarative de moarte în cazul în care persoana este în viață se face la instanța care a pronunțat hotărârea. Tot astfel se va proceda când se înfățișează certificatul de stare civilă prin care se constată decesul celui declarat mort. (2) Judecarea cererii se face cu citarea persoanelor care au fost părți în procesul de declarare a morții și cu participarea procurorului. Dispozitivul hotărârii de constatare a nulității hotărârii, cu mențiunea că aceasta a rămas definitivă, se comunică serviciului de stare civilă pentru anularea înregistrării.

Mai mult, apelantul prin cererea depusă solicită și daune morale și materiale atât de la fosta soție, cât și de la avocata acesteia G. L., ori o asemenea cerere este inadmisibilă așa cu rezultă din dispozițiile art. 478 Cod procedură civilă: (1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. (2) Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. (3) În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

Prin respingerea apelului ca inadmisibil nu se aduce atingere dreptului de acces la o instanță, apelantul având deschisă calea constatării nulității hotărârii judecătorești prin care s-a dispus declararea judecătorească a morții, o cale eficientă și legală

Astfel, în condițiile în care apelantul urmărește anularea sentinței civile nr. 1305/2016 a Judecătoriei B., calea procesuală de urmat este cea prevăzută de dispozițiile art. 948 Cod procedură civilă, și nu calea apelului, motiv pentru acre instanța va respinge apelul ca inadmisibil.ˮ[3]

II. CADRUL LEGAL APLICABIL

9. Procedura de declarare a morții pe cale judecătorească este prevăzută în legislație, în cuprinsul art. 944-951 din Codul de procedură civilă, aceste texte legale fiind completate cu cele din materia dreptului substanțial din cuprinsul art. 49-57 Cod civil.

III. DISCUȚII PRIVIND RESPINGEREA APELULUI CA INADMISIBIL

1. Hotărârea declarativă de moarte este sau nu susceptibilă de apel?

10. Prealabil, față de soluția de respingere a apelului ca inadmisibil, îndreptat împotriva Sentinței civile nr. 1305 din 30 mai 2016 a Judecătoriei Bârlad, trebuie clarificat dacă intimatul avea sau nu deschisă calea de atac a apelului în cadrul procedurii de declarare judecătorească a morții.

11. Textele de drept procedural din această materie, aparent, sunt neîndestulătoare, pentru că nu prevăd expres că hotărârea judecătorească de declarare a morții este supusă vreunei căi de atac de reformare sau că este exceptată de la apel.

12. În aceste condiții, devine aplicabil art. 466 alin. (1) Cod procedură civilă, potrivit căruia: „Hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede în mod expres altfelˮ.

13. Pe de altă parte, vocația generală la exercitarea căii de atac a apelului este confirmată și de interpretarea per a contrario a prevederilor art. 947 alin. (1)[4] Cod procedură civilă, care se referă la afișarea dispozitivului hotărârii de declarare a morții rămase definitivă. Or, pentru ca aceasta să rămână definitivă, în privința hotărârii de declarare judecătorească a morții aceasta trebuia să îndeplinească rigorile art. 634 alin. (1) Cod procedură civilă.

14, Astfel, din enumerarea exhaustivă de la art. 634 alin. (1)[5] Cod procedură civilă, singurele două ipoteze care ar ridica probleme ar fi cele de la pct. 1 și 2 Cod procedură civilă, pentru că acestea au în vedere hotărâri judecătorești față de care legiuitorul a suprimat calea de atac a apelului.

15. Pentru lămurirea acestei probleme, trebuie avut în vedere că suprimarea căii de atac a apelului, în procedura civilă, este o dispoziție de excepție de la regula instituită, astfel cum am arătat, în cuprinsul art. 466 alin. (1) Cod procedură civilă, or, exceptio est strictissimae interpretationis et aplicationis, sens în care atât timp cât în cadrul procedurii speciale a declarării pe cale judecătorească a morții legiuitorul nu a instituit expressis verbis o atare limitare, apreciem că apelul este calea de atac ordinară și de reformare ce se poate exercita împotriva hotărârii de declarare a morții.

16. Prin urmare, la o primă analiză, devin incidente textele din materia căilor de atac, respectiv cele ale art. 466 alin. (1) Cod procedură civilă.

17. Mai mult, se poate discuta incidența prevederilor din materia Procedurii necontencioase judiciare, dat fiind că procedura de declarare judecătorească a morții a fost deja calificată în literatura de specialitate[6] ca fiind o procedură necontencioasă judiciară specială.

18. Astfel, art. 534 alin. (2) Cod procedură civilă stabilește, în materie necontencioasă, că: „Încheierea prin care se soluţionează cererea este supusă numai apelului, cu excepţia celei pronunţate de un complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care este definitivă.ˮ

19. Așadar, calea de atac a apelului este deschisă în ceea ce privește hotărârea judecătorească de declarare a morții unei persoane, atât în lumina dispozițiilor speciale din materia procedurii necontencioase, cât și a prevederilor din procedura generală în materia căilor de atac.

20. Calificând excepția inadmisibilității, literatura de specialitate[7] a arătat că „excepția de inadmisibilitate a apelului sau recursului declarat împotriva unei hotărâri definitive este de fapt o excepție de fond, pentru că privește exercițiul dreptului la acțiune, respectiv exercițiul acelui element al acțiunii care este calea de atacˮ.

21. Rezultă că, în principiu, chiar și cel declarat mort prin hotărâre judecătorească avea deschisă calea de atac a apelului, în vederea reformării soluției primei instanțe, chiar dacă nu se prevede expres că hotărârea de declarare judecătorească a morții este susceptibilă de apel. Din acest punct de vedere soluția Tribunalului Vaslui este discutabilă, pentru că apelul nu putea fi considerat ca inadmisibil, din moment ce hotărârea era susceptibilă de apel, potrivit legii.

22. Pe de altă parte, soluția pronunțată de Tribunalul Vaslui, care a respins apelul ca inadmisibil, cu motivarea că apelantul are deschisă calea acțiunii în anularea hotărârii declarative de moarte, acreditează teza conform căreia cel declarat mort, dacă reapare, nu ar avea deschisă calea de atac a apelului, pentru că ar exista această cale specială a anulării hotărârii judecătorești.

23. Procedura anulării hotărârii declarative de moarte de la art. 949[8] Cod procedură civilă nu este însă o cale de atac specială, per se, îndreptată împotriva hotărârii judecătorești declarative de moarte, ci reprezintă o acțiune imprescriptibilă pusă la dispoziția părților interesate prin care acestea pot cere anularea hotărârii declarative de moarte, oricând.

24. Aceasta este o acțiune specială, derogatorie de la principiul conform căruia hotărârile judecătorești nu pot fi desființate pe calea unei acțiuni în anulare, ci pot fi desființate numai prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege.

25. Nu există nicio dispoziție expresă care să acrediteze ideea că nu ar exista deschisă calea de atac a apelului, doar pentru că legea reglementează calea acțiunii în anularea hotărârii declarative de moarte.

26. Interpretând teleologic textul de la art. 949 Cod procedură civilă, legiuitorul a dorit să pună la dispoziția persoanelor interesate un mijloc suplimentar prin care acestea să poată cere desființarea hotărârii declarative de moarte, oricând, fiind astfel înlăturate impedimentele legate de termenele în care pot fi exercitate căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești. Prin urmare, existența acțiunii în anulare nu exclude calea de atac a apelului și, deci, nu transformă calea de atac a apelului într-una inadmisibilă.

2. TITULARII DREPTULUI DE APEL. POATE PERSOANA DECLARATĂ MOARTĂ SĂ EXERCITE CALEA DE ATAC A APELULUI?

27. Textul de lege din materia dreptului comun al apelului aplicabil în materia subiectelor căilor de atac din cuprinsul art. 458 Cod procedură civilă prevede: „Căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoaneˮ.

28. De asemenea, în materia procedurii necontencioase, potrivit art. 534 alin. (4) Cod procedură civilă, apelul poate fi formulat de orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la soluționarea cererii, termenul de apel curgând de la data la care a luat cunoștință de încheiere, dar nu mai târziu de un an de la data pronunțării.

29. În orice caz, în condițiile în care cel declarat mort prin hotărâre judecătorească a fost parte în proces și are, evident, interes în desființarea hotărârii primei instanțe, fiind în viață, rezultă ca are și legitimare procesuală (calitate procesuală) pentru a declara apel.

3. TERMENUL ÎN INTERIORUL CĂRUIA AR PUTEA FI EXERCITAT APELUL DE CĂTRE PERSOANA DECLARATĂ MOARTĂ

30. Atât conform textelor din materia de drept comun a căii de atac a apelului, reprezentate de prevederile art. 468 alin. (1) Cod procedură civilă, cât și dispozițiilor art. 534 alin. (3) și (4)Cod procedură civilă, din materia procedurii necontencioase judiciare, termenul în interiorul căruia intimatul putea promova calea de atac a apelului era cel de 30 zile, reglementat la art. 468 alin. (1) Cod procedură civilă, curgând de la comunicare, dat fiind că putem prezuma că intimatul a lipsit la ultima ședință de judecată, termen de judecată la care trebuia citat prin publicitate.

31, Problema care se ridică este aceea de a determina dacă apelul era sau nu formulat în termen, față de împrejurarea că partea adversă chiar a susținut la termenul de judecată din fața instanței de apel excepția peremptorie de tardivitate, precum și faptul că nu a fost formulată o cerere de repunere în termenul de a formula apel, aspect ce constituie, de regulă, un impediment dirimant la judecarea în fond a apelului.

32. Astfel, dacă termenul de apel s-a împlinit, înseamnă că apelantul era, în realitate, decăzut din dreptul de a exercita apel în cauză, conform prevederilor art. 185 alin. (1) Cod procedură civilă.

33. Pe de altă parte, se putea ridica și problema dacă a început să curgă termenul de apel, respectiv trebuia verificat dacă au fost îndeplinită procedura de comunicare a hotărârii primei instanțe de declarare judecătorească a morții.

34. În mod normal, cel declarat mort ar fi trebuit citat conform art. 946 alin. (2) Cod procedură civilă, ceea ce nu exclude însă și aplicarea prevederilor art. 167 alin. (2) Cod procedură civilă referitoare la citarea prin publicitate potrivit cărora aceasta se face: „afişându-se citaţia la uşa instanţei, pe portalul instanţei de judecată competente şi la ultimul domiciliu cunoscut al celui citat. În cazurile în care apreciază că este necesar, instanţa va dispune şi publicarea citaţiei în Monitorul Oficial al României sau într-un ziar central de largă răspândireˮ.

35. Comunicarea hotărârii primei instanțe este însă o chestiune distinctă care prezintă interes în asemenea cauze.

36. În acest sens, se remarcă faptul că art. 947 Cod procedură civilă cuprinde o reglementare specială, potrivit căreia:„(1) Prin grija instanţei care a judecat cererea, dispozitivul hotărârii de declarare a morţii rămase definitivă se va afişa timp de două luni la sediul acelei instanţe şi al primăriei comunei, oraşului, municipiului sau sectorului municipiului Bucureşti, în a cărei rază teritorială a avut ultimul domiciliu cunoscut cel declarat mort, precum şi la acest domiciliu. (2) Dispozitivul hotărârii va fi comunicat instanţei de tutelă de la ultimul domiciliu cunoscut al celui declarat mort, spre a se numi un curator, dacă va fi cazul. (3) De asemenea, dispozitivul hotărârii de declarare a morţii, cu menţiunea că hotărârea a rămas definitivă, va fi comunicat serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor de la ultimul domiciliu cunoscut al celui declarat mort, pentru a înregistra moartea. (4) Când este cazul, dispozitivul hotărârii de declarare a morţii va fi notat în cartea funciară şi se va înregistra în registrul comerţului, în registrul succesoral, precum şi în alte registre publice.ˮ

37. Rezultă că textul prevede expres modalitățile în care se face comunicarea hotărârii, însă are în vedere nu comunicarea hotărârii primei instanțe în vederea exercitării căilor de atac, ci se referă expres la comunicarea dispozitivului hotărârii de declarare a morții rămasă definitivă”, rațiunea acestei comunicări fiind aceea de a asigura o publicitate cu rol de informare, timp de 2 luni, urmată de îndeplinirea formalităților de publicitate prevăzute de lege în vederea efectuării opozabilității față de terți.

38. Prin urmare, în ceea ce privește comunicarea hotărârii primei instanțe în vederea unei eventuale exercitări a căii de atac, devin aplicabile prevederile art. 427 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care ar trebui coroborate cu prevederile din materia citării, ceea ce înseamnă că hotărârea primei instanțe va fi considerată ca fiind comunicată persoanei care a fost declarată moartă în aceleași modalități în care s-a realizat citarea.

39. În aceste condiții, dacă citarea s-a realizat prin publicate, în sensul art. 167 alin. (2) din Codul de procedură civilă, după cum rezultă din informațiile publice legate de judecata din primă instanță, s-ar putea primi soluția conform căreia hotărârea primei instanțe de declarare judecătorească a morții, mutatis mutandis, trebuie afișată atât la ușa instanței și pe portalul instanței de judecată, cât și la ultimul domiciliu cunoscut al celui declarat mort. Astfel, la expirarea termenului de apel calculat de la cel mai tardiv moment de afișare prin publicitate a sentinței de declarare judecătorească a morții, dintre cele trei imaginate de textul de lege, se poate considera că hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă față de persoana declarată judecătorește moartă în primă instanță, după care s-au realizat formalitățile de „comunicare” a dispozitivului hotărârii definitive, prevăzute de art. 947 Cod procedură civilă.

40. În ipoteza în care hotărârea declarativă de moarte nu a rămas definitivă, iar persoana declarată moartă de către prima instanță reapare, este oportună desființarea acesteia pe calea apelului, mai ales că hotărârea declarativă de moarte nu a produs efecte juridice erga omnes, ca urmare a faptului că numai la rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte dispozitivul acesteia se va comunica, în temeiul art. 947 alin. (3) Cod procedură civilă, serviciului de stare civilă, pentru a fi înregistrată moartea, și, mai mult, în baza alin. (1) și (2) ale art. 947, dispozitivul hotărârii va fi afișat timp de 2 luni la sediul instanței care a judecat cererea de declarare a morții, la sediul primăriei comunei, orașului, municipiului sau sectorului municipiului București, în a cărei rază teritorială a avut ultimul domiciliu cunoscut cel declarat mort, precum şi la acest domiciliu și la instanța de tutelă de la ultimul domiciliu cunoscut al celui declarat mort.

41. Textul art. 947 Cod procedură civilă se corelează astfel cu prevederile art. 18 alin. (1) Cod civil: „Drepturile, actele şi faptele privitoare la starea şi capacitatea persoanelor, cele în legătură cu bunurile care aparţin acestora, precum şi orice alte raporturi juridice sunt supuse publicităţii în cazurile expres prevăzute de legeˮ, și ale art. 20 alin. (1): „Publicitatea asigură opozabilitatea dreptului, actului, faptului, precum şi a oricărui alt raport juridic supus publicităţii, stabileşte rangul acestora şi, dacă legea prevede în mod expres, condiţionează constituirea sau efectele lor juridice.ˮ

42. Rezultă că, în ipoteza în care cel declarat mort reapare înainte ca hotărârea de apel să rămână definitivă, are atât interes legitim, cât și calitate procesuală, inclusiv capacitate procesuală de a declara apel.

43. În ipoteza în care, însă, hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă, potrivit legii, prin neapelare, față de cel declarat mort, înseamnă că persoanei respective i-a încetat capacitatea civilă de folosință pe data morții stabilită prin hotărârea judecătorească. În acest sens, art. 35 Cod civil, stabilind limitele temporare ale capacității de folosință, prevede că aceasta „începe la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteiaˮ.

44. În aceste condiții, apelul nu ar mai putea fi exercitat decât prin repunerea în termenul de apel, conform prevederilor art. 186 alin. (2) Cod procedură civilă.

45. Se remarcă însă și o altă problemă căreia instanța de apel ar fi trebuit să îi dea dezlegare, și anume dacă însăși cererea de repunere în termenul de apel și, implicit cererea de apel, ar mai putea fi cercetate, urmare a faptului că titularul celor două cereri nu are capacitate civilă de folosință.

46. Astfel, în temeiul 56 alin. (1) Cod procedură civilă, „Poate fi parte în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civileˮ, iar conform art. 55 Cod procedură civilă, „Sunt părţi reclamantul şi pârâtul, precum şi, în condiţiile legii, terţele persoane care intervin voluntar sau forţat în procesˮ.

47. Apare ca evident că judecătorii apelului se pot afla în fața unei situații ingrate, ca urmare a rămânerii definitive a hotărârii declarative de moarte, în condițiile în care aceasta și-a produs efectele.

48. Rezultă că se naște un concurs între excepția tardivității cererii de apel, pe de-o parte, și excepția lipsei capacității procesuale de folosință a apelantului, pe de altă parte, iar soluția care poate fi dată acestui concurs diferă după cum s-a formulat sau nu și cerere de repunere de termen.

49. Așadar, revenind la problema pe care o avea de tranșat instanța de apel, aceasta era aceea de stabilire a capacității procesuale de folosință, condiție de exercitare a acțiunii civile, conform art. 32 alin. (1) lit. a) Cod procedură civilă. Aceasta deoarece în cazul în care se reține că partea nu are capacitate de folosință, instanța de apel ar fi trebui să constate nulitatea absolută a cererii de apel, conform art. 56 alin. (3)[9] raportat la art. 40 alin. (1) teza întâi[10] Cod procedură civilă.

50. În ipoteza în care apelul este formulat tardiv, dar există o cerere de repunere în termenul de formulare a acestuia, instanța de judecată poate dispune, în temeiul art. 248 alin. (4) Cod procedură civilă, unirea excepție lipsei capacității de folosință cu fondul cauzei, având în vedere că, pentru soluționarea excepției, este nevoie de administrarea acelorași dovezi ca pentru soluționarea fondului.

51. Într-adevăr, apelantul, pe calea apelului, propunând administrarea de probe în apel, poate să facă dovada netemeiniciei cererii de declarare judecătorească a morții sale, sens în care, chiar dacă instanța de apel ar pune în discuție excepția lipsei capacități procesuale de folosință a apelantului, administrând aceleași probe ca pentru soluționarea fondului, ar respinge-o în cazul în care, din probatoriul administrat în apel, s-ar fi demonstrat că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată. Practic, soluția asupra excepției capacității procesuale de folosință a apelantului cu privire la cererea de repunere în termen și, implicit a cererii de apel, depinde chiar de existența capacității sale de folosință, adică de stabilirea erorii judiciare a primei instanțe care l-a declarat mort.

52. În ipoteza în care apelul este tardiv, dar nu există o cerere de repunere în termenul de formulare a acestuia, vin în concurs excepția lipsei capacității procesuale de folosință a apelantului cu excepția de tardivitate a cererii de apel.

53. Formal, din punct de vedere juridic, ar deveni aplicabile prevederile art. 248 alin. (1) Cod procedură civilă, potrivit cărora „Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzeiˮ.

54. Practic, literatura de specialitate a tranșat deja că excepția de tardivitate este o excepție de procedură, iar excepția lipsei capacității procesuale este una de fond, având în vedere că cea din urmă se află „în strânsă legătură cu pretenția dedusă judecății, mai exact cu exercițiul dreptului la acțiuneˮ[11].

55. Oricum, chiar și într-o asemenea ipoteză, soluția instanței de apel este criticabilă sub aspectul respingerii apelului ca inadmisibil, pentru că, în realitate, excepția inadmsibilității nu era cea incidentă în cauză. Apelul era tardiv și totodată formulat de o persoană fără capacitate procesuală de folosință, iar soluția procedurală în speță depindea de soluția acestui concurs între excepții.

4. CAPACITATEA PROCESUALĂ DE FOLOSINȚĂ A CELUI DECLARAT MORT PE CALE JUDECĂTOREASCĂ ÎN CAZUL EXERCITĂRII ACȚIUNII ÎN ANULAREA HOTĂRÂRII DECLARATIVE DE MOARTE

56. S-ar putea opina în sensul că legiuitorul a pus la dispoziție persoanei declarată moartă pe cale judecătorească numai acțiunea reglementată legal în cuprinsul art. 949 Cod procedură civilă, acest text referindu-se expres la modalitatea în care poate fi constatată nulitatea hotărârii declarative de moarte în cazul în care persoana este în viață. Altfel spus, persoana declarată moartă pe cale judecătorească și care se află în viață nu ar putea niciodată uzita de calea de atac a apelului (pentru ipoteza în care se mai află în termenul de exercitare a apelului), deoarece, din cauza lipsei de capacitate de folosință (pierdută odată cu pronunțarea în primă instanță a hotărârii declarative de moarte), nu ar putea sta în proces ca titular al cererii de apel.

57. Nu împărtășim această interpretare, dat fiind că legiuitorul, în cuprinsul art. 949 Cod procedură civilă, nu identifică ca titular al acestei acțiuni, în mod expres, persoana în viață declarată moartă pe cale judecătorească, respectiv legiuitorul nu i-a oferit acestei persoane o capacitate de folosință anticipată, reziduală sau specială de a exercita unele drepturi procesuale, până la momentul la care s-ar pronunța pe fond hotărârea judecătorească asupra cererii de constatare a nulității hotărârii declarative de moarte.

58. În susținerea acestei linii de gândire, avem în vedere cazurile de excepție, pe care, derogând de la regula conform căreia pot avea drepturi și obligații civile numai persoanele (fizice ori juridice) cu capacitate de folosință, legiuitorul le-a reglementat expres.

59. Astfel, în cazul persoanei fizice, legiuitorul, dând concretețe normativă adagiului latin „Infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis ejus agiturˮ, l-a sintetizat în cuprinsul art. 36 Cod civil, stabilind că: „Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu. Dispozițiile art. 412 referitoare la timpul legal al concepțiunii sunt aplicabileˮ.

60. De asemenea, în cazul persoanei juridice supuse înregistrării, legiuitorul i-a oferit acesteia o capacitate de folosință anticipată, în cuprinsul art. 205 alin. (3) Cod civil, pentru situația în care persoana juridică dobândește drepturi și își asumă obligații de la data actului de înființare, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil, prin excepție, astfel, de la regula consacrată în alin. (1) al art. 205 Cod civil, conform căreia persoanele juridice care sunt supuse înregistrării dobândesc capacitate de folosință de la data înregistrării lor.

61. Pe de altă parte, legea recunoaște capacitate reziduală persoanelor juridice aflate în dizolvare, acestea păstrându-și, în temeiul art. 248 alin. (2) Cod civil, „capacitatea civilă pentru operaţiunile necesare lichidării până la finalizarea acesteiaˮ.

62. Or, în materia analizată nu există o asemenea dispoziție specială care să confere persoanei care a fost declarată moartă prin hotărâre judecătorească o capacitate specială de a acționa în vederea anulării hotărârii de declarare judecătorească a morții. De altfel, un asemenea text nici nu ar fi avut vreo utilitate, pentru că, și cu privire la exercitarea acțiunii în anulare, se va putea face același raționament juridic.

63. Astfel dacă s-ar pune, similar, aceeași problemă privind lipsa capacității procesuale de folosință a celui declarat mort care pune în mișcare acțiunea în anularea hotărârii declarative de moarte, instanța are la dispoziție calea procedurală de unire a acestei excepții cu fondul cauzei, pentru soluționarea acestei excepții instanța de judecată având nevoie să administreze aceleași probe ca pentru soluționarea fondul cauzei. Practic, soluționarea excepției lipsei capacității procesuale a celui declarat mort coincide cu fondul cauzei, adică presupune să se constate faptul că niciodată nu a încetat capacitatea civilă de folosință, stabilindu-se identitatea dintre titlularul cererii și persoana declarată moartă care a reapărut.

IV.REMEDIILE PROCESUALE ÎN FAȚA INSTANȚEI DE APEL

64. Se pare că soluția de respingere a apelului ca inadmisibil a fost contaminată de soluția dată de instanța de apel asupra cererilor conexe ale apelantului relative la obligarea petentei și a avocatei acesteia de obligare la plata de daune morale și materiale, cereri care încălcau principiul de drept tantum devolutum quantum iudicatum, consacrat legal în cuprinsul art. 478 Cod procedură civilă, fiind, într-adevăr, inadmisibile astfel de cereri în calea de atac a apelului.

65. Cu toate acestea, instanța de apel ar fi trebuit să examineze cu prioritate admisibilitatea cererii de apel cu privire la obiectul apelului, respectiv sentința Judecătoriei Bârlad, și, în subsidiar, admisibilitatea capetelor de cerere din apel cu privire la plata daunelor morale și materiale.

66. Astfel, apreciem că soluția Tribunalului Vaslui ar fi trebuit să fie în sensul constatării admisibilității cererii de apel îndreptată împotriva sentinței Judecătoriei Bârlad, respingând în parte cererea de apel, respectiv cu privire la capetele de cerere din apel cu privire la plata daunelor morale și materiale, ca inadmisibilă.

67. O ultimă discuție ar fi fost aceea dacă instanța de apel ar fi avut căderea ca, în temeiul art. 22 alin. (4) Cod procedură civilă, să recalifice cererea de apel ca fiind o veritabilă cerere de constatare a nulității hotărârii declarative de moarte, urmând să pună în discuția părților o astfel de recalificare. În acest sens, în cazul în care instanța ar fi recalificat astfel cererea de apel, prin hotărâre judecătorească, invocând excepția necompetenței materiale a tribunalului, ar fi declinat soluționarea cererii către Judecătoria Bârlad, conform prevederilor art. 949 alin (1) Cod procedură civilă.

68. Or, o astfel de soluție se pare că a fost exclusă de către instanța de apel, pentru că apelantul a declarat expres că a formulat cerere de apel și că o susține, astfel încât pe fondul lipsei de asistență juridică a apelantului, s-a ajuns la situația ingrată pentru persoana în viață declarată moartă pe cale judecătorească, în urmă cu aproximativ doi ani de zile.

69. Pentru toate aceste argumente, soluția dată în această cauză, de respingere ca inadmisibilă a cererii de apel, este discutabilă, câtă vreme opinăm că, împotriva hotărârilor judecătorești declarative de moarte, se poate exercita calea de atac a apelului, apelantul putând să tindă la obținerea desființării hotărârii judecătorești declarative de moarte.

70. De lege ferenda, ar fi oportun ca legiuitorul să clarifice, pe de-o parte, natura procedurii de declarare judecătorească a morții, dat fiind că deja în literatura de specialitate s-a argumentat inclusiv în sensul că aceasta ar avea natura juridică a unei cererii necontencioase, și, pe de altă parte, să prevadă expres calea de atac îndreptată împotriva sentinței de declarare judecătorească a morții, termenul în interiorul căruia poate fi exercitată calea de atac și momentul de la care acesta curge.


[1] http://portal.just.ro/189/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=18900000000045144&id_inst=189, consultat la data de 21 martie 2018.
[2] http://portal.just.ro/89/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=18900000000045144&id_inst=89, consultat la data de 21 martie 2018.
[3] http://www.rolii.ro/hotarari/5aab38b9e49009102000003f, consultat la data de 21 martie 2018.
[4] (1) Prin grija instanţei care a judecat cererea, dispozitivul hotărârii de declarare a morţii rămase definitivă se va afişa timp de două luni la sediul acelei instanţe şi al primăriei comunei, oraşului, municipiului sau sectorului municipiului Bucureşti, în a cărei rază teritorială a avut ultimul domiciliu cunoscut cel declarat mort, precum şi la acest domiciliu.ˮ
[5] (1) Sunt hotărâri definitive:
hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului;
hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs;
hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;
hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs;
hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii;
orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.ˮ
[6] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2015, pag. 784.
[7] M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II Procedura contencioasă în fața primei instanțe. Procedura necontencioasă judiciară, ed. a II-a, Editura Solomon, București, 2017, pag. 311.
[8] (1) Cererea de constatare a nulității hotărârii declarative de moarte în cazul în care persoana este în viață se face la instanța care a pronunțat hotărârea. Tot astfel se va proceda când se înfățișează certificatul de stare civilă prin care se constată decesul celui declarat mort.
(2) Judecarea cererii se face cu citarea persoanelor care au fost părți în procesul de declarare a morții și cu participarea procurorului.
(3) Dispozitivul hotărârii de constatare a nulității hotărârii, cu mențiunea că aceasta a rămas definitivă, se comunică serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor pentru anularea înregistrării.ˮ
[9] (3) Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate fi invocată în orice stare a procesului. Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosinţă sunt lovite de nulitate absolută.ˮ
[10] (1) Cererile făcute de o persoană care nu are capacitate procesuală sunt nule sau, după caz, anulabile. De asemenea, în cazul lipsei calităţii procesuale sau a interesului, instanţa va respinge cererea ori apărarea formulată ca fiind făcută de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate ori ca lipsită de interes, după caz.ˮ
[11] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pag. 394.


Prof. univ. dr. Marieta Avram
Av. Mihail Vladimir Poenaru