8,205 citiri

“Lipsa de valoare a jurisprudenţei ca ştiinţă”?

ESSENTIALS-Mircea-DutuFormulată nu ca interogaţie, ci ca afirmaţie tranşantă, caracterizarea de mai sus aparţine – oarecum mai puţin previzibil – nu unui teoretician, ci unui practician al dreptului, şi nu unui judecător sau avocat, ci unui procuror. Ea reprezintă titlul unei prelegeri susţinute în faţa prestigioasei Societăţi Juridice dintr-un oraş care la acea vreme putea fi considerat pe plan european una dintre capitalele ştiinţei juridice înseşi: Berlinul perioadei imediat premergătoare anului revoluţionar 1848. Practician cu o carieră strălucită, Julius Hermann von Kirchmann avea să atragă de la bun început asupra sa nu doar replici mai mult sau mai puţin academice (numai în 1848, anul publicării textului conferinţei apar nu mai puţin de patru broşuri reactive), ci şi şicane administrative, care vor culmina în cele din urmă cu excluderea sa din magistratură pe motivul simpatiilor comuniste. Oricum ar fi stat lucrurile cu adevărat în această privinţă, formulări precum “trei cuvinte rectificatoare ale legiuitorului şi biblioteci întregi se transformă în maculatură” au făcut din autorul lor, după caracterizarea nimerită a unuia dintre numeroşii editori de astăzi ai acestui text, cel mai incitant provocator pe care l-a cunoscut ştiinţa dreptului, iar textul însuşi – o spune acelaşi editor – poate oferi şi astăzi materia unui întreg prim semestru al studiilor universitare juridice. Nu mai puţin însă, chiar fără a împărtăşi opinia unui Mircea Djuvara care considera formularea citată mai sus drept „o simplă glumă”, imensa majoritate a comentatorilor teoreticieni condamnă tonul, premisele şi argumentele unui practician care, la rândul lui, nu lăsase loc vreunui echivoc. Ce ar trebui să înţelegem prin „lipsa de valoare a jurisprudenţei ca ştiinţă” – că jurisprudenţa nu poate fi considerată ştiinţă? Sau că atunci când este înţeleasă ca ştiinţă ea este lipsită de valoare pentru practicienii dreptului?

Kirchmann însuşi formulează întrebarea, şi tot el răspunde: ambele variante sunt în egală măsură adevărate. Argumentele teoreticienilor sunt cunoscute şi, de regulă invariabile: obiectul ştiinţei dreptului nu-l reprezintă legile (aşa cum afirmă Kirchmann), ci dreptul ca produs al intelectului care îşi construieşte el însuşi – prin intermediul categoriilor juridice, aşa cum ar fi trebuit să înţeleagă inclusiv Kirchmann de la Immanuel Kant – obiectul ce urmează să fie cunoscut; rostul ştiinţei dreptului nu constă în redarea textelor de lege, ci în sistematizarea normelor prevăzute de acestea cu ajutorul unui sistem de concepte şi categorii de care tot ştiinţa dreptului este responsabilă şi care – tot de la Kant citire – ar reprezenta ceea ce este etern şi constant în drept, etc etc etc. Kirchmann însuşi, cel care după excluderea din magistratură, fondează o prestigioasă colecţie editorială care dăinuie până astăzi şi care poartă numele sugestiv „Biblioteca filosofică”, editând operele fundamentale ale unui Aristotel sau Kant însuşi, ar fi putut răspunde cu uşurinţă criticilor săi că, dincolo de discuţiile nesfârşite asupra unui cuvânt sau altuia, el se află în acord cu marea tradiţie filosofică europeană, de la Aristotel până la Kant şi Hegel: raţionamentul practicianului este un raţionament de tip prudential, nu ştiinţific. Practicianul nu caută rezolvarea speţei într-un silogism apodictic la capătul căruia să se desprindă o certitudo jurisprudentiae, ci această rezolvare se câştigă numai în urma cântăririi unor argumente pro şi contra, argumente susţinute de tradiţie şi autoritate. Chiar şi atunci, soluţia unei speţe mai complicate – aşa cum orice practician o ştie – nu poate fi considerată sigură, ci numai probabilă: de aceea judecătorul nu este un agent care constată, ci un jurist care decide, şi tot de aceea, fiecare speţă trebuie să urmeze un proces la capătul căreia se află o decizie, şi nu poate fi încadrată într-un program informatic oricât de sofisticat ar fi acesta. Nu soluţia adevărată, ci soluţia dreaptă este cea căutată, iar această dreptate nu a fost niciodată şi nu va putea fi niciodată obţinută prin argumente «ştiinţifice».

Până acum, aşa cum onorata audienţă a putut de altfel să constate şi singură, a vorbit mai ales practicianul, iar dacă audienţa însăşi a primit acest discurs cu o oarecare empatie, această stare de spirit ar corespunde oarecum primirii călduroase a discursului despre „lipsa de valoare a jurisprudenţei ca ştiinţă” de către practicieni încă de la pronunţarea lui acum mai bine de un secol şi jumătate; fără o asemenea empatie din partea practicienilor, textul însuşi nu s-ar număra printre bestseller-urile literaturii juridice din tot acest timp (cunoscut fiind că editurile juridice nu funcţionează de regulă ca asociaţii non profit). Însă dacă vorbitorul este, prin propriul său curriculum vitae, şi un teoretician al dreptului: cum ar suna atunci cuvintele lui? O primă variantă ar putea fi aceea în care el ar porni de la faptul că termenul „jurisprudenţă” desemna până la sfârşitul secolului al XVIII-lea nu doar „la jurisprudence des tribunaux” (care în ochii juristului Maximilien Robespierre trebuia să se confunde cu legea, de unde şi pretenţia absurdă dar atât de potrivită iacobinismului juridic din toate timpurile după care „ce mot jurisprudence doit etre efface de notre langue”), ci şi – nu întâmplător – cunoaşterea juridică însăşi. Această cunoaştere devine ştiinţă de abia în timpurile moderne, şi este construită ca atare în toate articulaţiile abia prin opera lui Kant, dezvoltată la noi de un Mircea Djuvara. Un savant uriaş, unul dintre marii promotori ai jurisprudenţei ca ştiinţă, şi totuşi se poate vorbi oare despre un impact major al Teoriei generale a dreptului sau al lucrării despre drept raţional, izvoare şi drept pozitiv la nivelul practicii juridice româneşti în materia dreptului civil? Răspunsul este cunoscut. Nu greşim, prin urmare, dacă vom spune că teoreticianul dreptului poate rămâne şi astăzi liniştit un juris prudens, depozitar şi transmiţător al unei cunoaşteri juridice de factură prudenţială. Se poate merge însă mai departe? Edmund Burke, marele adversar al lui Robespierre, definea ceea ce el înţelegea prin the science of jurisprudence ca „însumare a raţiunii diferitelor epoci, combinând principiile originare ale justiţiei cu varietatea infinită a intereselor umane”. Legiuitorii pot transforma în maculatură acele biblioteci care nu caută în legile înseşi concordanţa sau discordanţa cu raţiunea epocii cărora aceste legi le aparţin; acolo unde însă dreptul este desprins de către teoreticieni în acord cu acest «spirit al timpului”, legiuitorii pot ajunge ei înşişi în situaţia de a produce maculatură legislativă, cu costuri suportate în primul rând de către practicieni. A găsi această raţiune în drept – iată adevărata sarcina a unei teorii a dreptului care se poate înţelege pe sine însăşi ca ştiinţă, mai precis: ca ştiinţă a spiritului, pentru a folosi o expresie clasică de la Wilhelm Dilthey încoace. În acest sens, şi numai în acest sens, credem noi, teoria dreptului ca jurisprudenţă poate fi o ştiinţă, şi poate avea valoare în practică. În acest sens, şi am spune chiar că numai în acest sens, gândea şi Kirchmann, atunci când acuza ştiinţa juridică a vremii lui de incapacitate de a pătrunde construcţiile şi configuraţiile juridice ale prezentului. Iacobinismul juridic prin care înţelegem pretenţia absolută a statului de a domina societatea printr-un drept „turnat” sub forma ordinului autoritar al legii a devenit în societatea globală post-modernă deja o pagină de istorie. Acum, ca şi în societatea premodernă configurarea dreptului revine în mâna practicienilor, mai ales a profesioniştilor, precum avocaţii. Noul drept nu mai poate fi unul autoritar, ci rezultă din ce în ce mai mult de la nivelul vital al practicii.

Această practică reală şi nu „mitologiile juridice ale modernităţii” va urma să facă obiectul teoriei juridice. Abia atunci când aceasta se va întâmpla, valoarea jurisprudenţei ca ştiinţă ne va fi tuturor evidentă.

Prof. univ. dr. Mircea DUȚU
Avocat
Directorul Institutului de Cercetări Juridice “Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române