4,897 citiri

De la protecția consumatorilor la discriminare în propunerea de eliminare a caracterului de titlu executoriu al contractelor încheiate de instituțiile de credit

Marieta AvramI. Precizări prealabile

Potrivit art. 120 alin. (1) din OUG nr. 99/2006, „Contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii.[1]

Camera Deputaților are în dezbatere o propunere legislativă (PL-x 164/2018), adoptată de Senat la 26.03.2018, al cărui conținut principal îl constituie completarea art. 120 din OUG nr. 99/2006 cu un alineat nou care să facă inaplicabile în raporturile dintre creditor și consumatori prevederile alin. (1).

Astfel, textul are următorul conținut normativ: „Dispozițiile alin. (1) nu se aplică în situația contractelor încheiate cu consumatorii”.

Menționăm că, anterior acestei propuneri legislative, un alt Proiect de Lege pentru abrogarea art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit şi adecvarea capitalului (PL-x nr. 616/2015), adoptat de Senat la 22.09.2015, a fost respins de Camera Deputaților la data de 14.02.2017.

Tot mai frecvent, așadar, în ultima perioadă apare în discuție teza eliminării titlurilor executorii în materia creditului acordat consumatorilor, cu motivația protecției juridice a acestora.[2]

Cu toate acestea, o analiză a acestei chestiuni sub aspectului impactului sever asupra mediului economic, social și judiciar nu a fost până acum realizată, existând probabil percepția comună că legiuitorul este liber să confere sau nu caracter de titlu executoriu anumitor contracte și că problematica s-ar plasa mai degrabă în planul oportunității și al voluntarismului legislativ, decât al rigorii constituționale și legale.

II. Dreptul comun în materia împrumutului de consumație și al ipotecilor. Falsa percepție că titlul executoriu ar fi un factor de putere și o cauză de dezechilibru în detrimentul consumatorului[3]

Contractul de credit și garanțiile aferente sunt titluri executorii în sistemul legislativ român de circa 20 de ani.

Reglementarea a fost introdusă prin Legea bancară nr. 58/1998 (fostul art. 79 alin. 2), iar cu privire la rațiunea acestei măsuri Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1024/2012, reținând că fundamentul ei îl constituie interesul public al recuperării creditului, nefiind cu nimic afectat dreptul la apărare al împrumutatului și accesul liber la justiție, care, pe calea contestației la executare, poate invoca orice apărări de fond referitoare la un asemenea titlu executoriu.

Așadar, este vorba de o reglementare cu un caracter de continuitate care, într-un spațiu juridic extrem de dinamic, de inflație legislativă în multe domenii, se constituie într-o veritabilă tradiție în România, validată de Curtea Constituțională.

Împrejurarea că legile bancare (inițial Legea nr. 98/1998, în prezent art. 120 din OUG nr. 99/2006) au consacrat caracterul de titlu executoriu al contractului de credit și de garanții a condus la percepția că această reglementare ar constitui un apanaj al sistemului financiar bancar și că, de aici, ar rezulta o posibilitate suplimentară de exercitare a unei puteri a creditorului în detrimentul consumatorului.

O asemenea percepție este greșită.

În primul rând, rațiunile care stau la baza consacrării caracterului de titlu executoriu al unor contracte sunt multiple și excedează relației particulare dintre consumator și profesionist. Acestea țin de calitatea creanței respective, de interesul general sau public într-un anumit sector economic, cum este cel financiar-bancar, precum și de buna administrare a sistemului judiciar, pentru că se evită multiplicarea procedurilor jurisdicționale în vederea obținerii unei hotărâri judecătorești care să constituie titlu executoriu.

În al doilea rând, se neglijează corelația cu dreptul comun, respectiv cu noul Cod civil (Legea nr. 287/2009), chestiunea titlurilor executorii fiind privită izolat, ca și cum instituțiile de credit ar fi singurii creditori din România pentru care ar fi fost instituită o asemenea normă juridică.[4]

În realitate, viziunea noului Cod civil a fost una echilibrată în reglementarea relației dintre creditor și debitor, în sensul că trebuie să fie urmărite în același timp două deziderate.

Pe de o parte, este dezideratul „umanizării juridice” a relației, prin protecția debitorului, atunci când este cazul, iar Codul civil trimite expres la legislația specială în materia protecției consumatorului prin art. 1.177 potrivit căruia: „Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor prezentului cod” .

Pe de altă parte, este dezideratul recuperării creanțelor într-un termen rezonabil, pentru că, altfel, stă în firea omului, printre multe ispite, și ispita de a nu-și executa obligațiile sau de a le executa cu întârziere, dacă știe că acest fapt nu este de natură să producă efecte imediate.

Prin urmare, o lege nu poate să fie doar pentru debitori sau doar pentru creditori, iar măsurile legislative, cum este și aceea de a conferi caracter de titlu executoriu anumitor contracte, în anumite condiții, se înscrie în mod firesc în efortul de a crea o legislație echilibrată.

În acest sens, nu poate fi ignorat faptul că, independent de legislația bancară, Codul civil prevede caracterul de titlu executoriu în mai multe materii, inclusiv în materia împrumutului de consumație și a ipotecilor.

Astfel, în materia împrumutului de consumație[5], art. 2165 C. civ., cu denumirea marginală „Titlul executoriu” prevede că „Dispozițiile art. 2.157 alin. (1) se aplică în mod corespunzător și împrumutului de consumație”, iar art. 2.157 alin. (1) stabilește că: „În ceea ce privește obligația de restituire, contractul de comodat încheiat în formă autentică sau printr-un înscris sub semnătură privată cu dată certă constituie titlu executoriu, în condițiile legii, în cazul încetării prin decesul comodatarului sau prin expirarea termenului.”

Prin urmare, în materia împrumutului de consumație, adică a împrumutului având ca obiect o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile (art. 2158 C. civ.), împrumutatul este obligat să restituie, după o perioadă de timp, aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate. Mai mult, art. 2164 C. civ. consacră principiul nominalismului în ceea ce privește obligația de restituire a împrumutului, debitorul fiind obligat să restituie aceeași cantitate și calitate de bunuri pe care a primit-o oricare ar fi creșterea sau scăderea prețului acestora, iar în cazul împrumutului asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ținut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variația valorii acesteia, dacă părțile nu au convenit altfel.

Dată fiind natura împrumutului de consumație având ca obiect o sumă de bani, precum și obligația clară, certă, lichidă și exigibilă a împrumutatului de a restitui suma împrumutată, în mod firesc legiuitorul a instituit caracterul de titlu executoriu al contractului de împrumut încheiat în formă autentică sau prin înscris sub semnătură privată cu dată certă. Esențial pentru materia examinată este faptul că, în materia împrumutului de consumație, creditorul este dispensat să mai recurgă la o procedură judiciară pentru a obține o hotărâre judecătorească definitivă, dacă împrumutul este constatat printr-un înscris autentic sau printr-un înscris sub semnătură privată cu dată certă[6].

Așadar, nu doar contractul de împrumut/credit acordat de instituțiile de credit constituie titlu executoriu, ci, forța executorie a contractului de împrumut a fost instituită de legiuitorul Codului civil cu caracter general, în această materie, indiferent de titularul creanței.

De asemenea, în materia garanțiilor, art. 2430 C. civ. prevede că: „Executarea ipotecii nu poate fi realizată decât în virtutea unui titlu executoriu și pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă”, iar potrivit art. 2431 C. civ.: „Contractele de ipotecă valabil încheiate sunt, în condițiile legii, titluri executorii”.

Textul are în vedere atât ipoteca imobiliară convențională care presupune ad validatem încheierea unui contract de ipotecă în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute (art. 2378 C. civ.), cât și ipoteca mobiliară, care se constituie printr-un înscris în formă autentică sau sub semnătură privată, de asemenea, sub sancțiunea nulității absolute (art. 2.388 C. civ.).[7]

Oricare ar fi persoana creditorului și oricare ar fi contractul încheiat, fie că este contract de împrumut, fie că este alt contract specific, a cărei creanță este garantată, contractul de ipotecă este, așadar, titlu executoriu.

Mai mult, recent, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 60/2017 a stabilit că: „În interpretarea dispozițiilor art. 2.431 din Codul civil raportat la art. 632 din Codul de procedură civilă este posibilă executarea silită a unei creanțe garantate printr-un contract de ipotecă valabil încheiat, ce constituie titlu executoriu, chiar dacă dreptul de creanță însuși nu este constatat printr-un înscris care să constituie, potrivit dispozițiilor legale, titlu executoriu.”[8], ceea ce înseamnă că un contract de ipotecă mobiliară este titlu executoriu per se, chiar și atunci când ipoteca garantează o creanță izvorâtă dintr-un contract care nu este el însuși titlu executoriu. Relevante sunt și considerentele acestei decizii, pentru a pune în lumină rațiunea atribuirii de către legiuitor a caracterului de titlu executoriu anumitor înscrisuri:

„77. Titlul executoriu reprezintă, așadar, instrumentul legal pe care statul îl acordă creditorului pentru a putea recurge la măsuri coercitive pe care, de asemenea, statul, prin intermediul organelor sale, trebuie să le pună la dispoziția creditorilor.

78. De regulă, aceste instrumente sunt rezultatul unei evaluări judiciare a existenței și întinderii dreptului subiectiv pretins de către creditor, iar majoritatea categoriilor de titluri executorii enumerate de art. 632 alin. (2) din Codul de procedură civilă fac parte din clasa hotărârilor judecătorești.

79. Există însă și situații în care statul consideră anumite înscrisuri ca prezentând suficiente garanții de corectitudine pentru a permite absența evaluării judiciare. Este vorba despre acele titluri executorii de natură contractuală cărora legea le recunoaște caracterul de titlu executoriu, cum este cazul contractului de ipotecă, obiect al prezentei chestiuni prealabile.”

Referindu-se în considerente și la art. 120 din OUG nr. 99/2006, instanța supremă a reținut că:

„88. De asemenea, art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului prevedea, într-o formulare care exista și la data intrării în vigoare a noului din Codul civil, următoarele: „Contractele de credit, inclusiv contractele de garanție reală sau personală, încheiate de o instituție de credit constituie titluri executorii”.

89. Chiar dacă, în acest al doilea caz, textul face referire la natura de titlu executoriu, în primul rând, a contractului din care se naște obligația garantată, redactarea normei nu lasă niciun dubiu asupra evaluării distincte a executorialității instrumentelor de garantare.

90. Deși este adevărat că natura de titlu executoriu a contractului de credit ajunge să lipsească de eficiență recunoașterea prin lege a funcției executorii, în mod distinct, pentru contractele de garantare a creditului, textul art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 este simptomatic pentru acceptarea de către legiuitor a ideii că un instrument de garantare, depășindu-și funcția specifică, poate deveni singur temei pentru declanșarea executării silite.

91. Astfel, ceea ce devine relevant pentru prezenta analiză este faptul că art. 2.431 din Codul civil nu ar constitui o „premieră” în dreptul nostru privat, Legea nr. 99/1999 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, prin textele relevante anterior evocate, devansând, sub acest aspect, actul normativ intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011.”

Decizia ÎCCJ nr. 60/2017 este paradigmatică pentru modul în care analizează integrat în sistemului noului Cod civil chestiunea executorialității contractelor de ipotecă, prin raportare atât la dreptul comun, cât și la normele speciale, pentru a evidenția caracterul autonom al contractului de ipotecă sub aspectul funcției lui de titlu executoriu.

Prin urmare, caracterul de titlu executoriu al contractelor de credit/împrumut și al ipotecilor nu are legătură nici cu persoana creditorului, fie că este profesionist sau nu, nici cu persoana debitorului, fie că este consumator sau nu. Soluția are la bază rațiuni legislative care exprimă viziunea generală pe care legiuitorul a consacrat-o în materia creditului și a garanțiilor.

Textele din Codul civil sunt generale și, chiar dacă se înlătură prevederile speciale din OUG nr. 99/2006, ele devin susceptibile de a se aplica chiar și în materia contractelor de credit încheiate de instituțiile de credit cu consumatorii. În acest sens, art. 2158 alin. (2) C. civ. prevede că: „Atunci când o persoană acordă un împrumut fără a o face cu titlu profesional, nu îi sunt aplicabile dispozițiile legale privind instituțiile de credit și instituțiile financiare nebancare”. În schimb, dispozițiile din dreptul comun analizate sunt susceptibile de aplicare, în lipsa unei norme speciale de excludere, și instituțiilor de credit și instituțiilor financiare nebancare.

De asemenea, aceste texte nu sunt deloc incompatibile cu ideea de protecție a consumatorilor, pentru că normele de protecție a consumatorilor trebuie să se armonizeze și să se integreze în viziunea generală a legiuitorului. Protecția consumatorilor se face tot prin și în cadrul instituțiilor juridice, pentru că aceasta nu poate să se constituie ca „un drept paralel” sistemului de drept existent.

Prin urmare, faptul că legea recunoaște contractelor de credit și garanțiilor caracterul de titluri executorii nu poate fi calificată, așadar, drept o cauză de dezechilibru contractual în relația profesionistului cu consumatorii.

III. De la protecția consumatorului la discriminare. Analiza propunerii legislative

Din examinarea dispozițiilor legale a rezultat că prevederile art. 120 din OUG nr. 99/2006 nu constituie o soluție izolată, ci, dimpotrivă, sunt astăzi într-o strânsă interdependență cu viziunea generală a Codului civil, fiind corelate cu prevederile din Codul civil în materia împrumutului și a garanțiilor.

Se mai remarcă faptul că în propunerea legislativă s-a folosit o tehnică nefericită de redactare, respectiv o normă negativă și de trimitere, care prevede că în cazul creditului acordat consumatorilor, prevederile alin. (1) ale art. 120 nu sunt aplicabile, respectiv contractele de credit și de garanție nu sunt titluri executorii.

Or, chiar această tehnică legislativă face legea neclară și susceptibilă de critici de neconstituționalitate din perspectiva art. 1 alin. (5) din Constituție, pentru că, luând în considerație corelarea obligatorie cu normele din Codul civil, se deschid două posibile interpretări legate de întrebarea: dacă dispozițiile alin. (1) ale art. 120 nu se vor mai aplica, atunci ce se va aplica? Altfel spus, care vor fi atunci dispozițiile legale aplicabile și care vor fi mecanismele pentru obținerea titlului executoriu, fiind evident exclusă ipoteza în care creditorul nu ar putea obține vreodată titlu executoriu? [9] La această întrebare propunerea legislativă nu răspunde.

O primă interpretare poate fi în sensul că, deși va fi înlăturat din legislația specială caracterul de titlu executoriu al contractului de credit și al garanțiilor încheiate cu un consumator, rămân în continuare aplicabile prevederile generale din Codul civil. Aceasta ar însemna că, în condițiile dreptului comun, împrumutul va constitui titlu executoriu atunci când va fi încheiat prin act autentic sau chiar înscris sub semnătură privată cu dată certă, iar ipotecile, fie că sunt imobiliare sau mobiliare, vor constitui, oricum, titluri executorii. Dacă s-ar reține această interpretare, ar rezulta că, practic, noua reglementare nici nu prea mai are sens, pentru că interesul urmărit în principal prin aceasta este anihilat chiar de Codul civil. Chiar dacă nu s-ar mai aplica norma specială în materia contractelor de credit încheiate cu consumatorii și a garanțiilor, care le conferă caracter de titlu executoriu, prin aplicarea normelor din Codul civil, în materia împrumuturilor și a garanțiilor, tot acolo se ajunge, în final, adică la conferirea caracterului de titluri executorii a acestor contracte, în anumite condiții.

A doua interpretare posibilă este în sensul că, în realitate, se instituie o nouă normă specială și, potrivit principiului specialia generalibus derogant, aceasta ar deroga nu numai de la alin. (1) al art. 120 din OUG nr. 99/2006, ci și de la Codul civil, astfel încât contractele de credit încheiate cu consumatorii și garanțiile aferente nu vor mai putea constitui titluri executorii nici măcar în condițiile Codului civil. O asemenea interpretare extremă este, pe de o parte criticabilă, pentru că excepțiile sunt de strictă interpretare și trebuie să fie expres prevăzute de lege, iar o asemenea normă care să prevadă și o derogare de la Codul civil sau o inaplicabilitate a Codului civil nu există. Pe de altă parte, această interpretare pare a avea la bază ratio legis, existând bănuiala că, în realitate, acesta ar fi scopul urmărit de legiuitor.

Or, chiar dacă s-ar admite o asemenea interpretare, se va pune, mai departe, problema privind neconstituționalitatea normei în raport cu principiul nediscriminării (al egalității) în fața în legii.

Potrivit art. 16 alin. (1) din Constituție, „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.”

De asemenea, potrivit art. 44 alin. (2) din Constituție,Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.” În acest context avem în vedere creanța ca și bun și calitatea acesteia de a fi titlu executoriu, în condițiile în care este certă, lichidă și exigibilă.

Jurisprudența Curții Constituționale, în deplin acord cu aceea a Curții Europene a Drepturilor Omului, a stabilit în mod constant că, în sensul Constituției, principiul egalității nu poate conduce la uniformitate, la negarea dreptului la diferență de tratament juridic în cazul unor situații diferite (de exemplu: Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 135 din 5 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996, Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000).

De asemenea, Curtea Constituțională a reținut principiul conform căruia egalitatea în drepturi a cetățenilor nu înseamnă uniformitate, violarea principiului egalității și al nediscriminării existând atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă și rezonabilă sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite (Decizia nr. 411/2016 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 512 alin. (2) din Codul de procedură civilă din 1865, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 683 din 02 septembrie 2016, Decizia nr. 20 din 24 ianuarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 10 aprilie 2003, Decizia nr. 156 din 15 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 26 iunie 2001).

Așadar, comparația trebuie realizată în sfera creditorilor, aflați în aceeași situație, adică titulari ai unei creanțe izvorâte dintr-un contract de împrumut, eventual garantat cu ipotecă imobiliară sau mobiliară.

Prin extragerea și exceptarea contractelor de credit și a garanțiilor încheiate de instituțiile de credit cu consumatorii din sfera contractelor care constituie titluri executorii, se instituie în mod evident un tratament juridic distinct pentru aceste contracte, fiind în prezența unei inegalități juridice în sfera creditorilor, fie că sunt garantați, fie că sunt negarantați.

În sfera debitorilor, într-adevăr, nu se poate vorbi de aceeași situație juridică în cazul unui debitor consumator și al unui debitor non-consumator. Dar protecția juridică a debitorului consumator se realizează deja prin normele speciale cuprinse în OUG nr. 50/2010 și OUG nr. 52/2016, precum și ale Legii nr. 77/2016, în comparație cu un debitor care încheie contractul de împrumut sau de ipotecă cu un non-profesionist și căruia nu i se aplică legislația specială în materia protecției consumatorilor. Altfel spus, situația juridică a debitorului consumator este deja, prin reglementările existente, diferită de a unui debitor de drept comun, justificată tocmai de calitatea sa de consumator.

Norma juridică vizează, așadar, nu pe debitor, ci doar pe creditor și calitatea creanței sale,  instituindu-se o situație de inegalitate în fața legii între creditori care au o creanță derivând din același tip de contracte, respectiv contracte de împrumut și de garanție (ipoteci). Un asemenea creditor, potrivit dreptului comun, poate beneficia de caracterul de titlu executoriu al contractului de împrumut și al ipotecii, fără să fie nevoie să recurgă la o procedură judiciară pentru a obține o hotărâre judecătorească ce constituie titlu executoriu, în timp ce, în cazul unei instituții de credit, creanța si garanția acesteia, deși are aceeași natură, a fost degradată, fiindu-i extirpat chiar de legiuitor un element important care permite realizarea ei, și anume executorialitatea.

Rezultă că, toți creditorii, fie profesioniști, fie neprofesioniști, cu excepția instituțiilor de credit, se vor putea bucura de caracterul de titlu executoriu al creanței rezultate dintr-un împrumut de consumație (o sumă de bani) și de ipotecile aferente.

Or, executorialitatea este o calitate a creanței certe, lichide și exigibile, în această materie, care derivă din natura împrumutului și din funcționalitatea ipotecii, independent de persoana debitorului.

Mai mult decât atât, debitor al unui asemenea împrumut acordat potrivit dreptului comun poate să fie și chiar este, în practică, în mod frecvent, o persoană fizică, iar împrumutul poate fi luat de aceasta în scopul consumului, pentru satisfacerea unor nevoi personale sau familiale, iar nu într-un interes profesional.

Or, chiar și privind în sfera debitorilor, deși un asemenea debitor persoană fizică, care a făcut un împrumut potrivit dreptului comun, deci în afara sistemului financiar-bancar, se plasează într-o poziție similară cu aceea a unei persoane fizice care este consumator, prin scopul pentru care a contractat împrumutul, totuși, el nu beneficiază de nicio normă de protecție a consumatorului, dar, în schimb, creditorul, oricare ar fi acesta, altul decât o instituție de credit, se bucură de caracterul de titlu executoriu al împrumutului și al garanțiilor, potrivit Codului civil (sic!).

Situația rezultată este cel puțin bizară, pentru că se ajunge ca, practic, împrumutul și garanțiile să nu constituie titluri executorii în cadrul sistemului financiar bancar, unde de regulă se și acordă, dar să constituie titluri executorii pentru orice alte împrumuturi și garanții aferente din afara acestui sistem. Or, tocmai în sistemul financiar-bancar există precumpănitor interesul public al protejării creditului și al recuperării în termen util și rezonabil a împrumuturilor. Creditul este motorul unei economii, iar consumul asigură dinamica ei. Așadar, tocmai acolo unde există un interes public de recuperare a creditului și de bună funcționare a sistemului financiar bancar, creanța și garanțiile nu mai sunt titluri executorii.

Aceasta înseamnă că, practic, vor fi susținute și stimulate împrumuturile neprofesionale, din afara sistemului financiar-bancar și inhibate cele acordate în cadrul acestui sistem.

Rezultă că, dacă se admite interpretarea în sensul că aceste contracte nu constituie titluri executorii atunci când împrumutul este acordat unui consumator de o instituție de credit, se încalcă principiul egalității în fața legii, iar conținutul acestei propuneri este suspect de neconstituționalitate, în măsura în care nu există nicio motivare reală și obiectivă pentru o asemenea soluție extremă.

Protecția consumatorilor de bună-credință, aflați în dificultate de plată este asigurată deja prin norme speciale, cuprinse în OUG nr. 50/2010 și OUG nr. 52/2016, referitoare la prevenirea declarării scadenței anticipate și inițierea procedurii de executare silită, în cazul debitorilor de bună-credință. De asemenea, consumatorii au la îndemână calea Legii nr. 193/2000, acțiunea fiind imprescriptibilă și scutită de taxa judiciară de timbru, precum și posibilitatea discutării eventualelor clauze abuzive[10], în cadrul contestației la executare[11]. De altfel, nimic nu împiedică legiuitorul să instituie norme speciale care să îmbunătățească reglementarea contestației la executare executare, în cazul în care aceasta este formulată de consumator care contestă unele clauze din titlul executoriu. Rămâne de neînțeles, mai ales prin raportare la expunerea de motive, de ce, dacă se constată că unele mecanisme judiciare nu funcționează conform unui anumit deziderat al legiuitorului, în loc să se propună măsuri de îmbunătățire a mecanismelor respective, se preferă soluții excentrice și extreme, lipsite de motivare reală și obiectivă, cum este și acela al eliminării totale a instrumentului și a mecanimului juridic.[12]

În concluzie, reglementarea devine neconstituțională în raport cu principiul egalității în fața legii, în măsura în care textul este interpretat în sensul că toate contractele de credit și de garanție încheiate de instituțiile de credit cu consumatorii nu mai sunt titluri executorii, nici măcar în condițiile Codului civil, și se dovedește a fi, practic, inutilă, dacă este interpretată în sensul că, prin scoaterea lor în afara sferei de reglementare a art. 120 alin. (1) din OUG nr. 99/2006, aceste contracte rămân totuși titluri executorii în condițiile Codului civil.

În sfârșit, din punctul de vedere al legislației comparate, semnificativ este faptul că, deși conceptul de titlu executoriu, așa cum se configurează în dreptul nostru nu îl regăsim tale quale în multe alte legislații, totuși în cele mai multe state europene există proceduri speciale, accelerate și simplificate, derogatorii de la dreptul comun, care să permită executarea silită a obligațiilor rezultate din contractele de credit și garanții, fără să se pună în discuție faptul că acestea sunt contrare protecției consumatorilor. În orice caz, atunci când s-au instituit aceste proceduri nu s-a realizat nicio discriminare între ipoteza creditelor acordate consumatorilor și ipoteza celorlalte credite, iar, în cazul creditelor garantate cu ipoteci este facilitată executarea ipotecilor. [13] 

Această analiză reflectă doar o parte dintre problemele juridice pe care le presupune această propunere legislativă. Sfera implicațiilor este însă mult mai amplă. Ar fi de dorit ca, dincolo de sentimentele care au animat elaborarea acestui proiect, reflectate în expunerea de motive,  legiuitorul să reflecteze asupra tuturor implicațiilor. Pentru că, în definitiv, caracterul de titluri executorii a acestor contracte nu exclude identificarea și adoptarea și a altor mijloace juridice care se integreze organic în sistemul constituțional și legislativ al Codului civil și, respectiv, al Codului de procedură civilă și care să fie, totodată, instrumente eficiente pentru o reală protecție juridică a consumatorului, fără costurile suplimentare ale unor noi proceduri judiciare sau notariale.


[1] A se vedea, în același sens, și art. 52 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, potrivit căruia ”Contractele de credit încheiate de o instituție financiară nebancară, precum și garanțiile reale și personale afectate garantării creditului constituie titluri executorii.”, precum și art. 8 din ordonanța Guvernului nr. 51/1997, conform căruia ”Contractele de leasing, precum și garanțiile reale și personale, constituite în scopul garantării obligațiilor asumate prin contractul de leasing, constituie titluri executorii.”
[2] Pentru unele discuții în jurul caracterului de titlu executoriu al contractelor de credit, în contextul art. 841 din Codul de procedură civilă, a se vedea și M. Avram, C. D. D. Samoilă, Legea nr. 17/2017: o falsă alarmă în mediul bancar, publicat pe JURIDICE ESSENTIALS.
Adina Popescu, De ce propunerea de eliminare a titlurilor executorii în materia creditului acordat consumatorilor nu are o motivare obiectivă și rezonabilă, publicat pe JURIDICE.ro.
[3] Tezele acestui articol au fost susținute de autoare în cadrul Dezbaterilor juridice, Quid prodest? Contractul de credit și/sau titlul executoriu… (ediția 188), din 18 aprilie 2018.
[4] Cu privire la înscrisurile sub semnătură privată care sunt titluri executorii, potrivit legii, în diferite materii, a se vedea E. Oprina în „Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat”, coordonatori VM. Ciobanu, M. Nicolae, p. 366-372.
[5] A se vedea Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Universul Juridic, București, 2018, vol. III, p. 127.
[6] Cu privire la data certă, a se vedea art. 278 C. proc. civ.
[7] Pentru dezvoltări cu privire la contractul de ipotecă, a se vedea R. Rizoiu, Despre contractul de ipotecă (III), Universul juridic nr. 6/2015. Cu privire la rațiunea extinderii beneficiului de titlu executoriu pentru orice contract de ipotecă (mobiliară), autorul arată că aceasta constă în modalitatea specifică de executare a acestei garanții reale. Cu privire la art. 2431 C. civ., a se vedea și B. Visinoiu, în Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Codul civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, 2012, p. 2414.
[8] Decizia 60/2017 a fost publicată în M.Of. nr. 928 din 24.11.2017. Este vorba de o ”autonomizare” a ipotecii în raport cu creanța din punctul de vedere al executorialității.
[9] Un creditor nu poate fi lipsit de dreptul de obține executarea silită, pentru atunci se afectează chiar substanța dreptului său. A se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 710 din 29 noiembrie 2016 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri de efectuare a reţinerilor din venituri obţinute de persoanele fizice din contracte privind raporturi de muncă în baza unor titluri executorii, publicată în M.Of., Partea I nr. 1014 din 16 decembrie 2016.
[10] A se vedea Arghir Bogdan Alex, Contestația la executare: mijloc de restabilire a echilibrului juridic între consumatori și instituțiile de credit, în Revista română de executare silită nr. 1/2016, pp. 11-26.
[11] Instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce constată elementele de drept și de fapt necesare în acest sens, iar atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă, instanța nu o va aplica. Cu toate acestea, respectarea principiului efectivității trebuie echilibrat de principiul disponibilității în procesul civil, astfel încât instanța de judecată nu poate suplini integral pasivitatea totală a consumatorului vizat. Hotărârea din 4 iunie 2009, pronunțată în cauza C-243/08.
[12] A se vedea Arghir Bogdan Alex, Contestația la executare: mijloc de restabilire a echilibrului juridic între consumatori și instituțiile de credit, în Revista română de executare silită nr. 1/2016, pp. 11-26.
[13] În Regatul Unit al Marii Britanii contractele de credit constituie titluri executorii, iar în Olanda și Grecia contractele de garanții sunt în mod expres titluri executorii. În alte state europene există prevederi speciale pentru obținerea titlului executoriu în cazul contractelor de credit, nefiind aplicabilă decât în rare state și în mod exceptional procedura de judecată de drept comun pentru obținerea titlului executoriu. În aproape toate statele europene, încheierea contractului în formă autentică notarială conferă caracter de titlu executoriu, iar în unele state părțile pot să confere prin acordul lor caracter de titlu executoriu contractului (Danemarca, Islanda).


Prof. univ. dr. Marieta Avram
Founding Lawyer AVRAM LAW