9,261 citiri

Dezlegările date conflictelor juridice de natură constituțională

Autori: prof. univ. dr. Tudorel TOADER, conf. univ. dr. Marieta SAFTA


ESSENTIALS-Tudorel-Toader[1]

I. Atribuția Curții Constituționale de soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională

1. Cadrul constituțional și legal

Această atribuție a Curţii Constituţionale a fost introdusă cu prilejul revizuirii Constituţiei în anul 2003. Este reglementată de art. 146 lit. e) din Constituție, potrivit căruia Curtea ”soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului‑ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii”.

Textul constituțional de referință este dezvoltat la nivel infraconstituțional prin dispozițiile art. 34-36 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţional[1], dispoziții care reglementează aspecte de ordin procedural privind soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională.

2. Obiectul sesizării

Constituţia României şi Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale utilizează sintagma „conflict juridic de natură constituţională”, fără a o defini. Prin urmare, stabilirea trăsăturilor conţinutului conflictului juridic de natură constituţională, a fost realizată de Curtea Constituţională care a interpretat, în jursprudența sa, sintagma menționată.

Astfel, prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005[2], Curtea Constituţională a stabilit că un conflict juridic de natură constituţională între autorităţi publice „presupune acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor. […] Curtea constată că opiniile, judecăţile de valoare sau afirmaţiile titularului unui mandat de demnitate publică, referitoare la alte autorităţi publice, nu constituie prin ele însele conflicte juridice între autorităţi publice. Părerile sau propunerile privind modul cum acţionează ori ar trebui să acţioneze o anumită autoritate publică sau structurile acesteia, chiar critice fiind, nu declanşează blocaje instituţionale dacă nu sunt urmate de acţiuni sau inacţiuni de natură să împiedice îndeplinirea atribuţiilor constituţionale ale acelor autorităţi publice. Asemenea păreri ori propuneri rămân în cadrul limitelor libertăţii de exprimare a opiniilor politice, cu îngrădirile prevăzute de art. 30 alin. (6) şi (7) din Constituţie”.

Prin Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008[3], Curtea a stabilit că un conflict juridic de natură constituţională „există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale”. Prin aceeaşi decizie, Curtea a statuat că nu există conflict juridic de natură constituţională în cazul „neîndeplinirii de către Guvernul României a unei obligaţii legale în cadrul unei proceduri de legiferare, şi anume neîndeplinirea obligaţiei de a solicita avizul Consiliului Suprem de Apărare Ţării în legătură cu hotărârile menţionate, care însă nu a afectat procesul legislativ, prin crearea unui blocaj instituţional”.

Prin Decizia nr. 270 din 10 martie 2008[4], Curtea a statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituţiestabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea”.

Ca urmare, noţiunea de conflict juridic de natură constituţională „vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei[5].

Obiectul sesizării îl constituie doar conflictele juridice (per a contrario, nu şi cele exclusiv politice). În plus, numai conflictele de natură constituţională, şi nu orice alt fel de conflicte (de exemplu, de natură bugetară sau pur administrativă), pot fi soluţionate de Curte. Atât în jurisprudență cât și în  doctrina de drept constituţional român a fost recunoscută deosebirea esenţială dintre atribuţiile Curţii Constituţionale de verificare a constituţionalităţii şi atribuţiile care implică şi verificarea unor fapte constituţionale. Constatarea existenţei unui conflict juridic de natură constituţională se încadrează în cea de-a doua categorie. Pentru a ne afla în situaţia unui conflict juridic de natură constituţională, este nevoie să se reţină existenţa unor acte, acţiuni, inacţiuni ale unei/unor autorităţi publice care intră în conflict. Însă, nu poate fi calificat drept conflict juridic de natură constituţională conflictul ce se naşte între dispoziţii de reglementare primară şi Constituţie[6]/a>.

2. Subiecții care pot sesiza Curtea. Părțile în conflict

Subiecţii care pot sesiza Curtea sunt expres și limitativ prevăzuți de normele constituționale, aceștia fiind după cum urmează: Preşedintele României; unul dintre preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului; prim-ministrul; preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii.  Constituția nu distinge  după cum autorităţile pe care le reprezintă sunt sau nu părţi în conflictul cu care sesizează Curtea[7].

Cât privește părțile în conflict, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009[8], (invocată ulterior ca precedent ori de câte ori au mai existat situații asemănătoare) că  «în conformitate cu dispoziţiile art.146 lit.e) din Constituţie, Curtea Constituţională “soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice”. În acest sens, autorităţi publice care ar putea fi implicate într-un conflict juridic de natură constituţională sunt numai cele cuprinse în titlul III din Constituţie, şi anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, Preşedintele României, ca autoritate publică unipersonală, Guvernul, organele administraţiei publice centrale şi ale administraţiei publice locale, precum şi organele autorităţii judecătoreşti.»

Este de subliniat că, potrivit textului constituțional de referință, conflictele juridice poartă între ”autoritățile publice”, iar nu între puterile statului. Ca urmare, pot exista,  și Curtea a soluționat conflicte juridice de natură constituțională între autorități publice aparținând aceleiași puteri (a se vedea, de exemplu, conflictul juridic de natură constituțională dintre președintele României și prim-ministru, soluționat prin Decizia nr. 683 din 27 iunie 2012 sau conflictul juridic de natură constituțională dintre Președintele României și Guvernul României, soluționat prin Decizia nr. 356 din 5 aprilie 2007).

3. Elemente de procedură

Cererea de soluţionare a conflictului va menţiona autorităţile publice aflate în conflict, textele legale asupra cărora poartă conflictul, prezentarea poziţiei părţilor şi opinia autorului cererii.

Primind cererea, preşedintele Curţii Constituţionale o va comunica părţilor aflate în conflict, solicitându-le să îşi exprime, în scris, în termenul stabilit, punctul de vedere asupra conţinutului conflictului şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia, şi va desemna judecătorul-raportor.

La data primirii ultimului punct de vedere, dar nu mai târziu de 20 de zile de la primirea cererii, preşedintele Curţii Constituţionale stabileşte termenul pentru şedinţa de judecată şi citează părţile implicate în conflict. Dezbaterea va avea loc la data stabilită de preşedintele Curţii Constituţionale, chiar dacă vreuna dintre autorităţile publice implicate nu respectă termenul stabilit pentru prezentarea punctului de vedere. Dezbaterea are loc pe baza raportului prezentat de judecătorul-raportor, a cererii de sesizare, a punctelor de vedere prezentate, a probelor administrate şi a susţinerilor părţilor.

II. Jurisprudența Curții Constituționale a României

Potrivit datelor oferite de portalul Curții Constituționale, www.ccr.ro, de la instituirea acestei atribuții, pe rolul Curții au fost înregistrate 37 de dosare având ca obiect conflicte juridice de natură constituțională, dintre care Curte a constatat existența unor astfel de conflicte într-un număr de 17 dosare, fiind pronunțate 14 decizii de admitere, dintre care redactate și publicate în Monitorul Oficial al României, un număr de 13 (diferența față de numărul de dosare rezultă din conexarea unor dosare având același obiect și în care Curtea a pronunțat în mod evident o singură decizie).

Realizând o grupare în funcție de autoritățile publice între care au purtat conflictele juridice de natură constituțională în care Curtea Constituțională a pronunțat decizii de admitere,  identificăm:

  • Conflicte juridice de natură constituțională între Parlamentul României (sau Camere ale Parlamentului) și Ministerul Public

Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017[9]

Obligația doamnei Laura Codruța Kövesi de a se prezenta în fața Parlamentului României — Comisia specială de anchetă a Senatului și Camerei Deputaților pentru verificarea aspectelor ce țin de organizarea alegerilor din 2009 și de rezultatul scrutinului prezidențial și de a furniza informațiile solicitate sau de a pune la dispoziție celelalte documente sau mijloace de probă deținute, utile activității comisiei.

Curtea a constatat că ”există un conflict juridic de natură constituțională între Parlamentul României, pe de o parte, și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, generat de refuzul procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție de a se prezenta în fața Comisiei speciale de anchetă a Senatului și Camerei Deputaților pentru verificarea aspectelor ce țin de organizarea alegerilor din 2009 și de rezultatul scrutinului prezidențial”. De asemenea, a constatat ”obligația doamnei Laura Codruța Kövesi de a se prezenta în fața Parlamentului României – Comisia specială de anchetă a Senatului și Camerei Deputaților pentru verificarea aspectelor ce țin de organizarea alegerilor din 2009 și de rezultatul scrutinului prezidențial și de a furniza informațiile solicitate sau de a pune la dispoziție celelalte documente sau mijloace de probă deținute, utile activității comisiei”.

Dând această dezlegare conflictului juridic de natură constituțională, Curtea a răspuns  solicitării președinților Senatului și Camerei Deputaților  de a constata «existența unui conflict juridic de natură constituțională între Parlamentul României, pe de o parte, și Ministerul Public, pe de altă parte, conflict generat de refuzul procurorului general de a înainta Comisiei parlamentare de anchetă copii de pe un dosar de urmărire penală clasat, respectiv a Dosarului de urmărire penală nr. 213/P/2017, precum și de refuzul procurorului șef al D.N.A. de a răspunde, personal sau în scris, la întrebarea formulată de Comisia parlamentară de anchetă, și, în conformitate cu prevederile constituționale și legale, „să oblige Ministerul Public să transmită de îndată Comisei parlamentare de anchetă copia Dosarului nr.2 13/P/2017, iar pe procurorul șef al D.N.A. să răspundă la întrebarea formulată de comisie”».

Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015[10]

Senatul are obligația de a redacta hotărârea adoptată în ședința Plenului din 25 martie 2014 prin care atestă rezultatul votului dat cu privire la cererea de încuviințare a arestării senatorului Dan-Coman Șova, de a comunica hotărârea autorităților publice competente și de a o publica în Monitorul Oficial al României.

Curtea a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Senatul României, ”declanșat de refuzul acestuia din urmă de a redacta și publica hotărârea care atestă rezultatul votului dat în Plenul Senatului”. Curtea a decis, totodată, că ”Senatul are obligația de a redacta hotărârea adoptată în ședința Plenului din 25 martie 2014 prin care atestă rezultatul votului dat cu privire la cererea de încuviințare a arestării senatorului Dan-Coman Șova, de a comunica hotărârea autorităților publice competente și de a o publica în Monitorul Oficial al României”.

Dând această dezlegare, Curtea a răspuns  solicitării de ”pronunțarea unei decizii prin care să se constate existența conflictului juridic de natură constituțională între autoritatea judecătoreasca și puterea legiuitoare, precum și dispunerea măsurilor pe care Curtea Constituțională le va socoti necesare și utile pentru restabilirea ordinii constituționale și a echilibrului care trebuie să existe între autoritățile statului și, în concret, a măsurilor pe care trebuie să le adopte Senatul astfel încât orice cerere transmisă de ministrul justiției de încuviințare a reținerii și arestării unui membru al acestei camere să fie soluționată cu respectarea dispozițiilor constituționale”.

Decizia nr. 270 din 10 martie 2008[11]

 În aplicarea dispoziţiilor art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va sesiza Camera Deputaţilor sau Senatul, după caz, pentru a cere urmărirea penală a membrilor şi a foştilor membri ai Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor şi care, la data sesizării, au şi calitatea de deputat sau de senator; în aplicarea dispoziţiilor art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va sesiza Preşedintele României pentru a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului şi a foştilor membri ai Guvernului, care, la data sesizării, nu au şi calitatea de deputat sau de senator.

Curtea a constatat ”existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlament – Camera Deputaţilor şi Senat -, pe de altă parte, în legătură cu procedura de urmat în cazul cererilor referitoare la urmărirea penală a membrilor şi foştilor membri ai Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor şi care, la data sesizării, au şi calitatea de deputat sau de senator”. Curtea a reținut că ”în aplicarea dispoziţiilor art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va sesiza Camera Deputaţilor sau Senatul, după caz, pentru a cere urmărirea penală a membrilor şi a foştilor membri ai Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor şi care, la data sesizării, au şi calitatea de deputat sau de senator; În aplicarea dispoziţiilor art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va sesiza Preşedintele României pentru a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului şi a foştilor membri ai Guvernului, care, la data sesizării, nu au şi calitatea de deputat sau de senator”.

  • Conflicte juridice de natură constiuțională între Guvernul României și Ministerul Public

Decizia nr. 68 din din 27 februarie 2017[12]

În ceea ce privește Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, conduita conformă Constituției (…) exercitarea competențelor stabilite de lege în conformitate cu prevederile constituționale referitoare la separația puterilor în stat și, deci, abținerea de la orice acțiune care ar avea ca efect subrogarea în atribuțiile altei autorități publice. Prin urmare, Ministerul Public nu are competența de a desfășura activități de cercetare penală cu privire la legalitatea și oportunitatea unui act normativ adoptat de legiuitor.

Curtea a constatat că ”a existat și există un conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție și Guvernul României, generat de acțiunea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție de a-și aroga atribuția de a verifica legalitatea și oportunitatea unui act normativ, respectiv Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 13/2017, cu încălcarea competențelor constituționale ale Guvernului și Parlamentului, prevăzute de art. 115 alin. (4) și (5) din Constituție, respectiv ale Curții Constituționale, prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituție.” În considerentele deciziei Curtea a reținut că  ”în ceea ce privește Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, conduita conformă Constituției transpare din cele statuate mai sus, și anume exercitarea competențelor stabilite de lege în conformitate cu prevederile constituționale referitoare la separația puterilor în stat și, deci,abținerea de la orice acțiune care ar avea ca efect subrogarea în atribuțiile altei autorități publice. Prin urmare, Ministerul Public nu are competența de a desfășura activități de cercetare penală cu privire la legalitatea și oportunitatea unui act normativ adoptat de legiuitor”.

Dând această dezlegare, Curtea a răspuns solicitării președintelui Senatului ca, prin decizia pe care o va pronunța, să constate ”existența unui conflict juridic de natură constituțională între Guvernul României, pe de o parte, și Ministerul Public, prin Direcția Națională Anticorupție, componentă a autorității judecătorești, pe de altă parte, conflict generat de acțiunea procurorilor de verificare a oportunității și circumstanțelor elaborării proiectului de act normativ, și de a decide cu privire la deblocarea acestui conflict, statuând ca, pe viitor, organele de urmărire penală să nu poată ancheta oportunitatea elaborării actelor normative”.

  • Conflicte juridice de natură constituțională între Parlamentul României (sau una dintre Camerele Parlamentului ) și Înalta Curte de Casație și Justiție

Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013[13]

Senatul, în plenul său, iar nu Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări ori Biroul permanent, are obligaţia de a hotărî, prin vot, cu privire la încetarea sau nu a calităţii de senator a domnului Mora Akos Daniel, ca urmare a constatării stării de incompatibilitate a acestuia de către Agenţia Naţională de Integritate, cu respectarea dispoziţiilor procedurale prevăzute în regulamentul propriu de organizare şi funcţionare.

Curtea a constatat ”existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României, prin omisiunea acestuia din urmă de a finaliza procedura parlamentară cu privire la sesizarea Agenţiei Naţionale de Integritate”. De asemenea Curtea a dispus ca ”Senatul României urmează să decidă cu privire la încetarea sau nu a calităţii de senator a domnului Mora Akos Daniel, după interpretarea legală a dispoziţiilor art.25 alin.(2) din Legea nr.176/2010”. Mai mult, în considerentele deciziei, Curtea a statuat în mod tranșant asupra conduitei conforme cu Constituția reținând că  ”Senatul, în plenul său, iar nu Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări ori Biroul permanent, are obligaţia de a hotărî, prin vot, cu privire la încetarea sau nu a calităţii de senator a domnului Mora Akos Daniel, ca urmare a constatării stării de incompatibilitate a acestuia de către Agenţia Naţională de Integritate, cu respectarea dispoziţiilor procedurale prevăzute în regulamentul propriu de organizare şi funcţionare”.

Dând această dezlegare conflictului juridic de natură constituțională, Curtea a răspuns solicitării preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii de  pronunţare a unei decizii ”prin care să se constate existenţa conflictului juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească şi autoritatea legiuitoare, în măsură să împiedice puterea judecătorească să-şi îndeplinească atribuţiile constituţionale şi legale cu care a fost învestită, şi să se dispună măsurile necesare în vederea restabilirii ordinii constituţionale care trebuie să existe între autorităţile publice prevăzute în titlul III din Constituţia României.”

Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012[14]

Senatul are obligaţia de a lua act de existenţa stării de incompatibilitate, potrivit celor statuate prin Sentinţa civilă nr. 5.153 din 16 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă ca urmare a respingerii recursului prin Decizia nr. 3.104 din 19 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi de a constata încetarea de drept a calităţii de senator a domnului Mircea Diaconu, în temeiul art. 7 alin. (3) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.

Curtea a constatat ”existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României, conflict declanşat prin refuzul Senatului României de a lua act de încetarea de drept a calităţii de senator a domnului Mircea Diaconu, prin rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care se constată starea de incompatibilitate a acestuia”. În considerentele deciziei, Curtea a reținut că ”Senatul are obligaţia de a lua act de existenţa stării de incompatibilitate, potrivit celor statuate prin Sentinţa civilă nr. 5.153 din 16 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă ca urmare a respingerii recursului prin Decizia nr. 3.104 din 19 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi de a constata încetarea de drept a calităţii de senator a domnului Mircea Diaconu, în temeiul art.7 alin.(3) din Legea nr.96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor”.

Dând această dezlegare conflictului juridic de natură constituțională, Curtea a răspuns solicitării  preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii de a constata ”existenţa conflictului juridic de natură constituţională dintre autoritatea judecătorească şi autoritatea legiuitoare, în măsură să împiedice puterea judecătorească să îşi îndeplinească atribuţiile constituţionale şi legale cu care a fost învestită, şi să se dispună măsurile necesare în vederea restabilirii ordinii constituţionale care trebuie să existe între autorităţile publice prevăzute în titlul III din Constituţia României.”

  • Conflicte juridice între Guvern și Parlament, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte

Decizia nr. 838 din 27 mai 2009[15]

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora.

Curtea a constatat ”existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte”. Totodată, Curtea a reținut că, ”în exercitarea atribuţiei prevăzute de art.126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.(4) din Constituţia României. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora”.

Dând această dezlegare conflictului juridic de natură constituțională, Curtea a răspuns solicitării Președintelui României de a se  pronunţa ”asupra existenţei unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată în cauză de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte, generat de modul în care instanţele judecătoreşti înţeleg să-şi exercite prerogativele constituţionale în soluţionarea anumitor litigii, având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială, prin crearea de norme juridice, prerogativă ce aparţine Parlamentului şi în anumite situaţii, strict delimitate de Constituţie, Guvernului”.

  • Conflicte juridice de natură constituțională între Președintele României și Înalta Curte de Casație și Justiție

Decizia nr. 1.222 din 12 noiembrie 2008[16]

Decizia nr.2.289 din 2 mai 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr.34.763/2/2005 nu este opozabilă Preşedintelui României, care nu a fost parte în proces.

Curtea a constatat că ”există un conflict juridic de natură constituţională între Preşedintele României, pe de o parte, şi puterea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, în sensul art. 146 lit. e) din Constituţie şi al practicii instanţei de contencios constituţional în materie, produs în condiţiile neluării în considerare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 384 din 4 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 24 mai 2006, precum şi a dispoziţiilor legale în vigoare; (…) că Decizia nr. 2.289 din 2 mai 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 34.763/2/2005 nu este opozabilă Preşedintelui României, care nu a fost parte în proces; (…) că, potrivit art. 94 lit. b) din Constituţie, acordarea gradului de general reprezintă o atribuţie exclusivă a Preşedintelui României”.

Dând această dezlegare, Curtea a răspuns solicitării de a se pronunța «asupra existenţei unui conflict juridic de natură constituţională între Preşedintele României, pe de o parte, şi puterea judecătorească, reprezentată în cauza de faţă prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conflict ivit ca urmare a nesocotirii de către instanţa supremă a Deciziei Curţii Constituţionale nr.384 din 4 mai 2006. „Nesocotirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei Curţii Constituţionale pune Preşedintele României în imposibilitatea de a respecta în acelaşi timp şi hotărârea instanţei judecătoreşti şi decizia Curţii Constituţionale.”»

  • Conflicte juridice de natură constituțională între Guvernul României (prim-ministru) și Președintele României

Decizia nr.683 din 27 iunie 2012[17]

În exercitarea atribuţiilor constituţionale, Preşedintele României participă la reuniunile Consiliului European în calitate de şef al statului. Această atribuţie poate fi delegată de către Preşedintele României, în mod expres, primului-ministru.

Curtea Constituţională a constatat ”existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Guvern, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, generat de acţiunea Guvernului şi a primului-ministru de a-l exclude pe Preşedintele României din componenţa delegaţiei care participă la Consiliul European în perioada 28-29 iunie 2012”. Totodată, Curtea a reținut că, ”în exercitarea atribuţiilor constituţionale, Preşedintele României participă la reuniunile Consiliului European în calitate de şef al statului. Această atribuţie poate fi delegată de către Preşedintele României, în mod expres, primului-ministru”.

Dând această dezlegare, Curtea a răspuns solicitării de constatare a  existenţei ”unui conflict juridic de natură constituţională între Guvern, reprezentat de primul-ministru, pe de-o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, conflict ivit ca urmare a însuşirii de către primul-ministru a unei atribuţii constituţionale, aceea de reprezentare a statului român la Consiliul European, atribuţie care revine, conform Constituţiei, doar Preşedintelui României”.

Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008[18]

În exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 85 alin. (2) din Constituţie, Preşedintele României poate refuza, o singură dată, motivat, propunerea primului-ministru de numire a unei persoane în funcţia vacantă de ministru. Primul-ministru este obligat să propună o altă persoană.

Curtea a constatat ”existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Preşedintele României, în legătură cu numirea doamnei Norica Nicolai în funcţia de ministru al justiţiei”. Totodată, Curtea a statuat că, ”în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art.85 alin.(2) din Constituţie, Preşedintele României poate refuza, o singură dată, motivat, propunerea primului-ministru de numire a unei persoane în funcţia vacantă de ministru. Primul-ministru este obligat să propună o altă persoană”.

Dând această dezlegare, Curtea a răspuns solicitării primului ministru  de a  constata  „existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Guvernul României şi Preşedintele României;că acest conflict este cauzat de refuzul Preşedintelui de a da curs propunerii înaintate de primul-ministru cu privire la numirea în funcţia de ministru al justiţiei a doamnei Norica Nicolai; că refuzul Preşedintelui României de a o numi pe Norica Nicolai în funcţia de ministru al justiţiei este neconstituţional”.

Decizia nr. 356 din 5 aprilie 2007[19]

În exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 85 alin. (2) din Constituţie, Preşedintele României nu are un drept de veto, dar poate cere primului-ministru să renunţe la propunerea făcută, atunci când constată că persoana propusă nu îndeplineşte condiţiile legale pentru exercitarea funcţiei de membru al Guvernului.

Curtea a constatat că ”refuzul Preşedintelui României de a numi un membru al Guvernului la propunerea primului-ministru a declanşat un conflict juridic de natură constituţională, care a încetat să mai subziste ca urmare a emiterii Decretelor Prezidenţiale nr. 193/12 martie 2007, 237/22 martie 2007 şi 379/4 aprilie 2007”.Totodată, Curtea a reținut că ”în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 85 alin.(2) din Constituţie, Preşedintele României nu are un drept de veto, dar poate cere primului-ministru să renunţe la propunerea făcută, atunci când constată că persoana propusă nu îndeplineşte condiţiile legale pentru exercitarea funcţiei de membru al Guvernului”.

Dând această dezlegare, Curtea a răspuns solicitării primului ministru de a ”constata existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Preşedintele României şi  Guvernul României şi să se dispună restabilirea legalităţii constituţionale privind raporturile instituţionale ale şefului statului cu Guvernul României”.

  • Conflicte juridice de natură constituțională între Guvernul României și Parlamentul României

Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010[20]

Blocajul instituţional cu privire la prezentarea şi dezbaterea moţiunii de cenzură poate fi înlăturat numai prin continuarea procedurii parlamentare de asumare a răspunderii Guvernului.

Curtea a constatat că ”există un conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament, generat de refuzul Parlamentului de a dezbate moţiunea de cenzură depusă de opoziţia parlamentară, dezbatere care, odată declanşată, ţinând seama de prevederile Constituţiei, nu poate fi oprită”.

Dând această dezlegare, Curtea a răspuns cererii primul-ministru al Guvernului României de a constata”existenţa unui conflict juridic de natură constituţională dintre Guvernul României, pe de o parte, şi Parlamentul României alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, pe de altă parte, conflict generat de refuzul Parlamentului României de a permite prezentarea şi dezbaterea moţiunii de cenzură depuse ca urmare a angajării răspunderii Guvernului, conduită ce a determinat un blocaj instituţional referitor la moţiunea de cenzură”și că” blocajul instituţional cu privire la prezentarea şi dezbaterea moţiunii de cenzură poate fi înlăturat numai prin continuarea procedurii parlamentare de asumare a răspunderii Guvernului”.

Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010[21]

Existenţa un conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României şi Guvern, conflict declanşat prin oprirea procedurii legislative de la Senat a proiectului Legii educaţiei naţionale şi angajarea răspunderii de către Guvern asupra acestui proiect.

Curtea a constatat că ”angajarea răspunderii de către Guvern în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în temeiul art. 114 alin. (1) din Constituţie, asupra proiectului Legii educaţiei naţionale este neconstituţională şi a declanşat un conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament, întrucât proiectul de lege se află în proces de legiferare la Senat, în calitate de Cameră decizională”.

Dând această dezlegare, Curtea a răspuns solicitării de a constata ”existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României şi Guvern, conflict declanşat prin oprirea procedurii legislative de la Senat a proiectului Legii educaţiei naţionale şi angajarea răspunderii de către Guvern asupra acestui proiect”.

III. Efectele deciziilor pronunțate în soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională

Cu caracter general, constatăm că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, ”Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Textul constituțional nu distinge nici în funcție de tipul de decizie (admitere/respingere), nici în funcție de atribuția în exercitarea căreia a fost pronunțată. Ca urmare, asemenea oricăreia dintre deciziile Curții Constituționale, și deciziile prin care Curtea Constituțională soluționează un conflict juridic de natură constituțională sunt obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial al României.

Cât privește efectele specifice ale deciziilor menționate, ele trebuie examinate din perspectiva rolului pe care îl are această atribuție a Curții Constituționale, a rațiunii pentru care a fost instituită.

Se observă că însăși legea organică impune ca părțile aflate în conflict să exprime, în scris, opinia cu privire la eventualele căi de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională, întrucât scopul instituirii acestei atribuții este înlăturarea blocajelor care s-ar putea ivi în buna funcționare a autorităților publice de rang constituțional, în cadrul raporturilor juridice de rang constituțional. Soluția Curții trebuie să răspundă așadar solicitării concrete cuprinse în actul de sesizare, pentru a fi utilă cauzei și a conduce la deblocarea situațiilor de conflict, la stabilirea conduitei de urmat în acord cu normele constituționale. Astfel cum se reține în doctrină, ”conținutul deciziei poate fi nuanțat, în funcție de natura conflictului, de autoritățile implicate, de dovezile existente. Ea poate solicita retractarea unor declarații, revocarea unor autorități, anularea unor acte sau programe, restructurări.”[22]

Tocmai de aceea Curtea Constituțională a statuat că «în virtutea dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora ea „este garantul supremației Constituției”, are obligația să soluționeze conflictul, arătând conduita în acord cu prevederile constituționale la care autoritățile publice trebuie să se conformeze. În acest sens, Curtea are în vedere prevederile art.1 alin.(3), (4) și (5) din Constituție, în conformitate cu care România este stat de drept, organizat potrivit principiului separației și echilibrului puterilor — legislativă, executivă și judecătorească, stat în care respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. De aceea, apreciază că una dintre condițiile realizării obiectivelor fundamentale ale statului român, definite în textul citat, o constituie buna funcționare a autorităților publice, cu respectarea principiilor separației și echilibrului puterilor, fără blocaje instituționale»[23]

În același sens sunt și concluziile Raportului general pentru cel de-al XV-lea Congres al Conferinţei  Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Curtea Constituţională a României, unde se reține, între altele, că ”în România, Curtea Constituţională poate pronunţa constatarea existenţei unui conflict între 2 sau mai multe autorităţi şi soluţionarea lui constând în indicarea conduitei de urmat.”[24]

Astfel fiind, așa cum rezultă din jurisprudența mai sus prezentată, Curtea a stabilit prin deciziile pronunțate în soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională obligații în sarcina Parlamentului [de exemplu obligația de a redacta hotărârea adoptată în ședința Plenului din 25 martie 2014 prin care atestă rezultatul votului dat cu privire la cererea de încuviințare a arestării senatorului Dan-Coman Șova, de a comunica hotărârea autorităților publice competente și de a o publica în Monitorul Oficial al României sau obligația Senatului de a lua act de existenţa stării de incompatibilitate, potrivit celor statuate prin Sentinţa civilă nr. 5.153 din 16 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă ca urmare a respingerii recursului prin Decizia nr. 3.104 din 19 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi de a constata încetarea de drept a calităţii de senator a domnului Mircea Diaconu, în temeiul art. 7 alin. (3) din Legea nr.96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor], a procurorului șef al Direcției Naționale Antcorupție (de a se prezenta în fața Parlamentului României – Comisia specială de anchetă a Senatului și Camerei Deputaților pentru verificarea aspectelor ce țin de organizarea alegerilor din 2009 și de rezultatul scrutinului prezidențial și de a furniza informațiile solicitate sau de a pune la dispoziție celelalte documente sau mijloace de probă deținute, utile activității comisiei),  a Înaltei Curți de Casație și Justiție (de exemplu de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia Românieide a nu institui, modifica sau abroga norme juridice cu putere de lege ori de a  efectua controlul de constituţionalitate al acestora).

Tot astfel, Curtea a stabilit cu exactitate calea de urmat pentru autoritățile publice în conflict în situații în care textul constituțional de referință nu cuprindea prevederi exprese, ceea ce a impus o interpretare sistematică și logică a normelor legii fundamentale [de exemplu în situația vacantării unei funcții de ministru – Curtea a stabilit că în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 85 alin. (2) din Constituţie, Preşedintele României poate refuza, o singură dată, motivat, propunerea primului-ministru de numire a unei persoane în funcţia vacantă de ministru; primul-ministru este obligat să propună o altă persoană; un alt exemplu- în situația aplicării normelor constituționale privind răspunderea Guvernului, așadar  în situația aplicării  dispoziţiilor art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va sesiza Camera Deputaţilor sau Senatul, după caz, pentru a cere urmărirea penală a membrilor şi a foştilor membri ai Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor şi care, la data sesizării, au şi calitatea de deputat sau de senator; În aplicarea dispoziţiilor art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va sesiza Preşedintele României pentru a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului şi a foştilor membri ai Guvernului, care, la data sesizării, nu au şi calitatea de deputat sau de senator].

Altfel spus, soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională nu constituie un exercițiu academic, pur teoretic, ci înseamnă deslușirea regulilor constituționale pe care autoritățile publice trebuie să le respecte/aplice și stabilirea în concret a conduitei părților în conflict. Dacă nu ar fi fost aceasta rațiunea reglementării, nu ar mai fi fost necesară o procedură care să implice prezența părților, dezbateri contradictorii, fiind suficientă simpla exprimare a Curți cu privire la interpretarea textelor constituționale asupra cărora poartă conflictul.

În temeiul  dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție și principiului supremației Constituției, aceste dezlegări sunt obligatorii. Este, de altfel, concluzia enunțată de Raportul general pentru cel de-al XV-lea Congres al Conferinţei  Curţilor Constituţionale Europene în privința tuturor statelor participante la Congres: ”în toate statele, actele pronunţate de instanţele de contencios constituţional privind soluţionarea conflictelor organice sunt obligatorii”.

În acest sens, Raportul citează,  între altele, exemplul Germaniei, unde ”prevederile Articolului 93.1 no. 1 din Legea fundamentală, coroborate cu cele ale § 67.1 propoziţia 1 din BVerfGG instituie prezumţia că, în cadrul raporturilor reciproce, organele constituţionale vor respecta decizia Curţii Constituţionale Federale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unei măsuri, fără a mai fi necesar să pronunţe o obligaţie expresă şi executarea acesteia. Această stare de respect reciproc (Interorganrespekt) între organele constituţionale, care decurge din principiul statului de drept prevăzut de Articolul 20.3 din Legea fundamentală şi ca obligaţie a executivului şi a legislativului de a nu întreprinde măsuri care să contravină Legii fundamentale, oferă suficiente garanţii că toate părţile implicate în procedura de litigiu se supun constatărilor juridice ale Curţii Constituţionale Federale”.[25]

Tot astfel, Curtea Constituțională a României a statuat de principiu că ”Deciziile Curţii Constituţionale nu pot fi lipsite de efecte juridice şi trebuie aplicate, potrivit principiului constituţional al comportamentului loial”[26].Curtea a subliniat importanța principiului constituțional general al comportamentului loial și a stabilit că „revine, în principal, autorităților publice sarcina de a-l aplica și respecta în raport cu valorile și principiile Constituției, inclusiv față de principiul consacrat de art.147 alin.(4) din Constituție referitor la caracterul general obligatoriu al deciziilor instanței constituționale”[27].


[1] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.807 din 3 decembrie 2010
[2] Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005
[3] Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2007
[4] Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 280 din 15 aprilie 2008
[5] Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009)
[6] Decizia nr. 261 din 11 mai 2015 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 17 aprilie 2015)
[7] Decizia nr. 293 din 8 aprilie 2016 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 6 iunie 2016)
[8] publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009
[9] referitoare la cererile de soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională dintre Parlamentul României, pe de o parte, și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, cereri formulate de președinții Senatului și Camerei Deputaților, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 07 noiembrie 2017
[10] referitoare la cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Senatul României, cerere formulată de președintele Consiliului Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 17 aprilie 2015
[11] asupra cererilor formulate de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de preşedintele Senatului privind existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Preşedintele României, Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României, pe de altă parte, precum şi asupra cererii preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii privind conflictul juridic de natură constituţională între Ministerul Public si Parlamentul României – Camera Deputaţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,  nr. 290 din 15 aprilie 2008
[12] referitoare la cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Guvernul României și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție — Direcția Națională Anticorupție, cerere formulată de președintele Senatului, publicată în Monitorul Oficialal României, Partea I,  nr. 181 din 14 martie 2017
[13] referitoare la sesizarea formulată de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii privind existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României, pe de altă parte, publicată în  Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 09 decembrie 2013
[14] referitoare la sesizarea formulată de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii privind existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României, pe de altă parte, publicată în Monitorul Oficial nr. 800 din 28 noiembrie 2012
[15] referitoare la sesizarea formulată de Preşedintele României, domnul Traian Băsescu, privind existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte, publicată în Monitorul Oficial nr. 461 din 3 iulie 2009
[16] asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României, pe de o parte, şi puterea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 864 din 22 decembrie 2008
[17] asupra conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvern, reprezentat de primul-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din 12 iulie 2012
[18] asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României şi Guvernul României, formulată de primul-ministru Călin Popescu Tăriceanu, publicată în  Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 22 februarie 2008
[19] asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională, dintre Preşedintele României şi Guvernul României, formulată de primul-ministru Călin Popescu Tăriceanu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 14 mai 2007
[20] asupra conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvernul României, pe de o parte, şi Parlamentul României alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, pe de altă parte, publicată în Monitorul Oficial nr. 818 din 07 decembrie 2010
[21] asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României şi Guvern, formulată de Preşedintele Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010
[22] I. Muraru, în Constituția României. Comentariu pe articole, coordonatori I. Muraru, E.S. Tămăsescu, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 1406-1407
[23] Decizia nr.68 din din 27 februarie 2017 referitoare la cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Guvernul României și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, cerere formulată de președintele Senatului, publicată în Monitorul Oficialal României, Partea I,  nr. 181 din 14 martie 2017
[24] Soluţionarea conflictelor juridice de natură organică de către Curtea Constituţională, prof. univ. dr. Iulia Antoanella MOTOC, judecător la Curtea Constituţională Cristina TURCU, magistrat-asistent Ioana Marilena CHIOREAN, magistrat-asistent, https://www.ccr.ro/uploads/congres/raportgeneralro.pdf, p. 65
[25] (Umbach, in: Umbach/Clemens/Dollinger, BVerfGG, 2nd ed. 2005, § 67, marginal no. 17; Schlaich/Korioth, Das Bundesverfassungsgericht, 8th ed. 2010, marginal no. 83; Voßkuhle, in: v. Mangoldt/Klein/Starck, GG, Vol. 3, 5th ed. 2005, Art. 93, marginal no. 115), apud prof. I. A. Motoc și altii, op.cit.
[26] Decizia nr. 761 din 17 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,  nr. 46 din 20 ianuarie 2015
[27] a se vedea, cu privire la înțelesul principiului comportamentului loial al autorităților publice, Decizia nr. 1.257 din 7 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 6 noiembrie 2009, Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010, Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012, Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012, sau Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015


Prof. univ. dr. Tudorel TOADER, Ministrul Justiției
Conf. univ. dr. Marieta SAFTA, Secretar de Stat – Ministerul Justiției