5,555 citiri

Cîtă coerență a rămas în dreptul nostru public?

Valentin CONSTANTINDupă Decizia nr. 358 din 30 mai 2018 a Curții Constituționale a României, dreptul nostru public pretinde să fie descris în termenii lui William Shakespeare pentru că seamănă tot mai mult cu “o poveste plină de zgomot și furie, spusă de un idiot și fără nicio noimă”.[1] Dacă vă imaginați că acest citat este nepotrivit, s-ar putea să vă înșelați.

Pentru atmosfera generală este suficient să vă amintiți Codul penal din 2014, modificat de opt ori și Codul de procedură penală din 2014, modificat de doisprezece ori și de sinistrele lor recorduri, de numărul incredibil de excepții de neconstituționalitate admise în scurtul interval de la intrarea în vigoare. Sau, amintiți-vă de celebrele calificări ale decretelor de grațiere și de revocare a grațierii ca fiind acte administrative, de includerea în categoria actelor administrative a unor hotărîri interne ale Curții Constituționale sau de obligația existentă în dreptul fiscal de a solicita anularea unei decizii prin care un organ ierarhic superior soluționează o contestație. Sau, last but not least, admirați inadecvarea termenilor și instabilitatea constantă în utilizarea lor. Mă opresc aici, desi aș putea umple multe pagini cu exemple de absurdități și de incoerențe.

De data aceasta în centrul peisajului se află un text care a fost pur și simplu uitat  în Constituție la revizuirea din 2003, deși ar fi trebuit dezactivat. Propoziția uitată este urmatoarea: ”Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției” (art. 132 alin. 1)”. Ea reprezintă norma dependenței procurorilor de puterea executivă.

Cu ocazia revizuirii Constituției, la art. 133, dedicat Consiliului Superior al Magistraturii, a fost introdusă, inter alia, următoarea propoziție: “Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției”. Cu același prilej procurorii au fost cuprinși în sfera de autoritate a CSM. Cu alte cuvinte, Constituția revizuită scoate în mod clar și precis procurorii de sub autoritatea puterii executive și îi plasează sub autoritatea unui organ profesional independent. După revizuire, autoritatea judiciară îi cuprinde atît pe procurori cît și pe judecători. Termenul unificator pentru cele două funcții este acela de magistrat.

Cea mai proeminentă expresie a „autorității ministrului justiției” era acțiunea disciplinară. Aceasta trece de la Ministrul justiției la CSM. Cît despre rolul Ministrului justiției în cadrul CSM, acesta se estompează semnificativ.

Independența procurorilor exclude „autoritatea Ministrului justiției”. Nu poți fi independent și în același tip sub o  autoritate externă. Termenul autoritate nu are nici un sens de dicționar care să-l facă compatibil cu independența. Propoziția de la art. 132 alin. 1, suportul constituțional al dependenței, trebuia eliminată pentru rațiuni de coerență, deoarece era incompatibilă cu norma posterioară, „norma independenței”. Cineva a uitat pur și simplu să o elimine, așa cum uiți o macara în mijlocul unui stadion sau așa cum uiți să dezafectezi un stîlp de transport de electricitate din mijlocul unui trotuar.

Incompatibilitatea art. 132 (1), norma dependenței, cu art. 133, norma independenței, nu poate fi pusă la îndoială. Cazurile de incompatibilitate a două norme din cuprinsul aceluiași act juridic sînt rare, însă prezența unor norme incompatibile în cadrul unei Constituții este aproape intruvabilă. Totuși, Alf Ross raportează un caz din Constituția Danemarcei din 1920.[2]

Prima întrebare este aceea dacă suntem în prezența unei erori plauzibile. Pentru cei cărora eroarea li se pare neverosimilă, voi semnala o eroare de ortografie din Constituția noastră care se datorează, nu am nici o îndoială, ignoranței juridice a redactorilor textului constituțional. Nu este singura greșeală de ortografie din Constituția României, însă celelalte pot fi imputate neglijenței. De exemplu, eroarea din art. 132 (1), acolo unde „ministrul justiției” trebuia ortografiat „Ministrul justiției”.

Art. 20, unul dintre cele mai importante texte din Constituție, a fost împrumutat de redactorii textului constituțional din Constituția Spaniei. Spaniolii l-au împrumutat la rîndul lor din  Constituția Portugaliei [3].

La alineatul 1, termenul „pactele” trebuia scris cu majusculă. Redactorii textului constituțional au crezut, probabil, că termenul „pacte” este folosit ca sinonim al termenului „tratate”. În art. 20 (1) din Constituție însă, termenul „pacte” este substantiv propriu, deoarece se referă în mod direct la chestiuni unice, la Pactul privind drepturile civile și politice și la Pactul privind drepturile sociale și economice, ambele din 1966 și intrate în vigoare în 1976. Bineînteles, nu există nici un alt act internațional privind drepturile omului care să fie intitulat „pact”.

Cele două Pacte reprezintă transpunerea în formă juridică a Declarației din 1948. Este clar că drepturile omului nu se pot interpreta în funcție de Declarația Universală. Declarația a fost adoptată ca rezoluție a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, așadar nu constituia izvor de drept internațional. Ulterior s-a acreditat, neconvingător, în opinia mea, o valoare cutumiară pentru Declarația Universală. Pactele, în schimb, prin practica Comitetului Drepturilor Omului, ca și Convenția europeană din 1950 prin jurisprudența Curții de la Strasbourg pot dezvolta cîmpul de aplicare al drepturilor omului. În afara erorii ortografice, art. 20 (1) are și o fragilitate substanțială. Dacă aici ignoranța redactorilor este atît de vizibilă,  de ce nu ar putea fi implicată și în producția de norme incompatibile.

Art. 132 și 133 nu au nevoie de interpretare juridică, sînt texte clare. Sînt exemple de școală de aplicare a regulii in claris non fit interpretatio. Termenul „independență” înseamnă absența subordonării în sistemul de organe ale statului. Constituția a dorit să-i plaseze pe procurori la adăpost de orice instrucțiuni sau presiuni. Dacă autorii revizuirii ar fi dorit să mențină o linie de dependență pentru procurori, ar fi utilizat pentru statutul lor termenul „autonomie”.

Instituirea independenței procurorilor rezolvă o antinomie legată de funcția lor constituțională. Era de neînteles cum poate să apere procurorul dependent „drepturile și libertățile cetățenilor”, o misiune pe care Constituția i-o încredințase în mod expres. Este știut că drepturile fundamentale sînt în primul rînd drepturi negative drepturi care trebuie protejate împotriva statului, adică împotriva executivului sub a cărui autoritate se aflau procurorii.

A doua întrebare, mult mai importantă decît prima, ar putea fi formulată astfel: cum este posibil ca norma constituțională a dependenței procurorilor, deși total incompatibilă cu o normă constituțională posterioară de același rang, să producă în continuare efecte juridice? Pentru că în lumea dreptului toate incompatibilitățile normative totale se lichidează prin aplicarea unor reguli binecunoascute: lex superior, lex posterior sau lex specialis.

O posibilă explicație este fidelitatea absolută față de text a majorității juriștilor noștri. Am putea numi eventual fenomenul „pozitivism obedient”. Atîta timp cît un text constituțional este în vigoare, trebuie să-i recunoaștem un efect util, iar atunci cînd se ivește ocazia trebuie să-l aplicăm. Din această perspectivă problema textului incompatibil este tratată „constructiv”. Nici o incompatibilitate nu este totală, vor spune fidelii obedienți, ceva trebuie salvat din norma care ar trebui înlăturată. Cu orice preț, iar dacă prețul este incoerența sistemului juridic, cu atît mai rău pentru sistem. Norma dependenței nu mai este macaraua uitată în mijlocul stadionului, care ar face stadionul nefuncțional, este doar stîlpul din mijlocul trotuarului, care îi asigură acestuia o oarecare funcționalitate, chiar dacă una penibilă.

Această atitudine se bazează pe o constantă a comportamentului juriștilor moderni din Europa continentală. Așa cum spunea un observator atent al fenomenului, sînt lucruri diferite obiectivitatea științifică și lipsa convingerilor personale.

Efortul de a-i atribui un efect util art. 132 din Constituție mimează însă destul de inabil obiectivitatea științifică. În acest caz, Curtea Constituțională a României deduce substanța autorității Ministrului justiției din legile justiției pentru că nu o putea deduce din norme constituționale, altele decît cea pierdută din vedere la revizuire. Altfel spus, dintr-o legislație care în această materie nu mai posedă, după revizuire, nici o bază constituțională, Curtea Constituțională deduce efecte constituționale.

O altă explicație posibilă este aceea că art. 132 (1) din Constituție se pretează la o exploatare politică. Ce executiv și-ar refuza un beneficiu al numirilor și revocărilor din funcțiile de conducere ale parchetelor?

În fine, carecterul „exotic” al acestei incompatibilități s-ar putea să-i facă pe juriști reticenți în legătură cu ceea ce le rămîne de făcut. De la începuturile sale, constituționalismul autohton s-a alimentat de la cele cîteva surse pe care le cunoaște toată lumea. Atunci cînd la noi apare o problemă absentă în repertoriul modelelor noastre, în lipsa convingerilor personale se instalează un soi de ataraxie stoică.

Nu vreau să extind discuția dincolo de povestea a două norme constituționale incompatibile. Pe vremuri circula o poveste cu un aborigen australian care dorea să-și schimbe bumerangul. După o puternică lovitură în cap și-a dat seama ca nu e atît de simplu să scapi de bumerangul cel vechi.


[1] Macbeth, V, 5.
[2] Alf Ross On Law and Justice, Stevens and Sons Ltd, London, 1958, p. 123.
[3] Art. 20 (1) – Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. […]


Prof. univ. dr. Valentin Constantin