1,956 citiri

Din nou despre coerența dreptului nostru public

Valentin CONSTANTINSalut faptul că profesorul Cristian Clipa a reacționat la textul meu publicat recent pe acest site și mi-a oferit astfel ocazia de a încerca să fiu cît mai explicit. Poate voi reuși astfel să resping complimentul de a fi un sofist local „destul de ingenios”.

Textul meu era despre o incompatibilitate normativă concretă existentă în interiorul Constituției și mai amintea, în treacăt, o altă incompatibilitate plasată la un nivel mai abstract.

Înainte de a răspunde principalelor argumente ale profesorului Cristian Clipa, care combat ambele teze ale incompatibilității, atît cea principală, care face obiectul articolului meu, cît și cea secundară, țin să precizez patru chestiuni importante.

În primul rînd, nu am acuzat lipsa de coerență a dreptului nostru public bazîndu-mă pe Decizia Curții Constituționale nr. 358/2018, nici nu am comentat măcar această decizie și nici nu intenționez să o fac, deoarece face parte din categoria documentelor care au consumat probabil mai puțin timp la scris decît consumă la citit. Decizia Curții Constituționale reprezintă doar epitoma lipsei de coerență a dreptului nostru public. Este o ocazie pentru o discuție despre coerența sistemului. Dacă cineva va decide să publice o antologie a erorilor de calificare juridică, această decizie își va găsi locul ei. Am indicat în schimb în articol alte exemple din practica dreptului nostru public, însă acestea pretind discuții separate și, probabil, ceva mai extinse. Prin urmare, replica profesorului Cristian Clipa, care combate teza incompatibilității celor două norme din Constituție, nu va salva imaginea dreptului nostru public.

În al doilea rînd, resping de plano ideea că juriștii, sau profesorii de drept cel puțin, pot fi împarțiți în „constituționaliști”, „administrativiști”, „publiciști”, „privatiști”, s.a.m.d., așa cum sugerează profesorul Cristian Clipa. Dacă juriștii români ar cultiva într-adevăr cultul specializării, ar trebui să se recuze imediat atunci cînd li se propune, e.g. numirea la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Pentru că judecătorii acelei jurisdicții sînt în mod necesar competenți în drept public și în drept privat. S-a recuzat vreodată cineva pe motivul că specializarea îl împiedică să judece în afara granițelor ei?

În al treilea rînd, existența disciplinelor juridice nu are decît o relevanță dogmatică în repartiția unor materii într-un ciclu de învătămînt. Ele nu au nici o valoare stiințifică, deoarece în realitate asa-numitele „discipline” nu sînt autonome. Patrimoniul conceptual al disciplinelor juridice este de uz didactic, nu stiințific. Altfel spus, cel care trasează frontiere disciplinare o face din motive care apațin dogmaticii juridice. Sistemul juridic intern, ca și sistemul juridic internațional, cuprinde subsisteme, ceea ce nu afectează nici unitatea sistemului, nici coerența sa. Nici o terorie serioasă a dreptului nu utilizează termenul disciplină. Pînă la urmă, cum spunea cineva, existența disciplinelor juridice le servește juriștilor ca să se ignore.

În fine, în al patrulea rînd, discuția despre coerența dreptului nostru public este diferită de orice încercare de a justifica Decizia nr. 358/2018 a Curții Constituționale. Îmi place să cred că justificarea deciziilor este job-ul exclusiv al judecătorilor Curții. Refuz să îmi imaginez că judecătorii Curții Constituționale ar putea încredința motivarea deciziei, adică justificarea ei, altcuiva. Ar fi o impardonabilă neglijență.

Cred că profesorii de drept sînt datori să verifice valoarea motivelor expuse de judecători. Și mai cred că profesorii nu trebuie să producă motive suplimentare sau să imagineze inferențe pe care titularii justificării deciziei nu le-au observat sau despre care aceștia credeau că nu merită luate în considerare.

Am fost invitat, discret, de profesorul Cristian Clipa să citesc cu atenție Constituția și sper că veți observa că nu am neglijat această recomandare.

Art. 124 și 126 din Constituție, implicate în contraargumentele care mi se opun, merită într-adevăr să rețină atenția. Art. 124 are titlul marginal „Înfăptuirea justiției”. Această sintagmă este amprenta comunistă pe care redactorii Constituției au dorit să o ștanțeze în 1991 pe tînărul act. Această formulă lingvistică a comuniștilor, a fost plasată pentru prima oară în Constituția din 1952 și reluată în Constituția din 1965. Comuniștii nu au găsit probabil nici o formulă mai potrivită pentru a sublinia splendoarea judiciară din epocă. Cred că trebuie să rețină atenția și titlul Capitolului VI de care aparțin cele două articole: „Autoritatea judecătorească”. Expresia nu a existat în Constituțiile antebelice. Acestea vorbeau de „puterea judecătorescă”. Sintagma actuală a fost copiată din Constituția Franței[1]. Pînă la revizuirea din 2003, sintagma „Autoritatea judecătorească” nu ridica dileme legate de coerență. Este clar că termenul opera în direcția continuității comuniste cu un sistem judiciar mai mult sau mai puțin dependent. Pe scurt, prin înlocuirea puterii judecătorești cu autoritatea judecătorească din cele trei puteri tradiționale au mai rămas două.

Odată cu inserarea în Constituție la art. 1, după revizuirea din 2003, a propoziției „România este stat de drept”, conceptul de autoritate judecătorească devenea obsolet. Noul proiect politic al Constituției implică în mod necesar separația a trei puteri în stat și eliminarea conceptului ambiguu de autoritate.

O altă observație este aceea că redactorii Constituției au utilizat termenul „justiție” cu sensuri diferite în același capitol. La art. 124 (1) se spune: „Justiția se înfăptuiește în numele legii”. Aici, fără îndoială, termenul „justiție” desemnează producția hotărîrilor judecătorești. Însă atunci cînd la articolul 126 (1), Constituția afirmă că „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”, termenul se referă la organizarea administrării justiției. În fine, atunci cînd se afirmă la art. 124 (2) că „justiția este unică, imparțială și egală pentru toți”, lucrurile se complică, deoarece termenul „justiție” pare să atingă un prag metaforic. Mi se pare destul de evident că aici, pentru a avea sens, termenul „justiție” reprezintă ansamblul judecătorilor, deoarece numai aceștia ar putea să fie imparțiali. Propoziția „justiția este unică” este tehnic  îndoielnică  într-un stat care recunoaște arbitrajul privat. În schimb, propoziția  „justiția este egală” nu pare să se refere la o proprietate a sistemului judiciar. Propoziția nu reprezintă nimic altceva decît o extindere la procesul judiciar a principiului egalității, afirmat deja la art. 16 (1) din Constituție.

Pe acest teren, trebuie să recunoștem, destul de accidentat, dezvoltă profesorul Cristian Clipa, un prim argument menit să demonstreze că sintagma „sub autoritatea Ministrului justiției” este compatibilă cu independența procurorilor, în calitatea lor de magistrați.

Acest prim argument, care ar justifica plasarea procurorilor sub o autoritate a puterii executive, ar fi acela că ei nu produc „justiție”, adică nu produc sentințe judecătorești sau, în termenii profesorului Cristian Clipa, „numai instanțele îndeplinesc justiția”. Acest argument l-am putea numi „argumentul activității”. Numai că independența procurorilor se bazează în Constituție pe un  alt argument, care este „argumentul statutului”. Incluzîndu-i în „autoritatea judiciară”, subordonată în ansamblul ei Consiliului Superior al Magistraturii, Constituția revizuită le-a consacrat un statut independent. Nu am susținut nici un moment că procurorii și judecătorii sînt plasați, în termenii profesorului Cristian Clipa, „sub cupola semnificațiilor noțiunii de justiție”, susțin în schimb că sunt plasați sub cupola „autorității judiciare”. Iar subordonarea ierarhică a procurorilor pe care o subliniază profesorul Cristian Clipa, nu le afectează de nici o maniera independența, pentru că termenul „independență” înseamnă independență externă, în acest caz, independență față de celelalte puteri ale statului.

Nu activitatea judiciară, considerată în general, este cea care ar recomanda independența procurorilor față de puterea executivă. Însă nu aș dori să creadă cineva că independența conferită procurorilor după revizuirea Constituției ar fi un act gratuit. Dimpotrivă. Ea are o justificare funcțională. Există o competență pe care procurorii nu o partajează cu nici un alt organ al statului: punerea în mișcare a acțiunii penale.

Monopolul punerii în mișcare a acțiunii penale le conferă procurorilor o putere considerabilă în stat. De ce ar trebui ținută această putere cît mai departe de Guvern? Deoarece Guvernul deține deja monopolul violenței legitime în stat și multe alte competențe care îl fac să reprezinte puterea prin excelență.

Al doilea argument împotriva tezei independenței procurorilor față de Ministrul justiției, se bazează pe autoritatea Ministrului justiției în procedura de numire și revocare a procurorilor din funcțiile de conducere.

În primul rînd, profesorul Cristian Clipa prezintă ca fiind de la sine înțeles faptul că competențele de numire în funcții ale procurorilor aparțin în mod natural conceptului de „autoritate”. Dacă într-adevăr competențele de numire ar fi competențe constitutive ale autorității, am fi nevoiți să afirmăm că Președintele posedă autoritate față de judecătorii pe care îi numește la Curtea Constituțională sau că, în general, oricine are o competență de numire, are și o autoritate asupra celui pe care l-a numit. Autoritatea este o putere juridică continuă, în schimb, competențele de numire își epuizează substanța odată cu încheierea actului. Oricum, mi-e greu să cred că autoritatea Ministrului justiției „îmbracă forma propunerii” în procedura de numire a procurorilor șefi, așa cum susține profesorul Cristian Clipa.

În al doilea rînd, competențele Ministrului justiției de numire a șefilor parchetelor nu decurg din Constiuție, decurg din lege. Profesorul Cristian Clipa a afirmat într-un articol recent, care critică opiniile individuale atașate Deciziei nr. 358/2018 că legile la care trimite Constituția în textele ei fac parte din „blocul de constituționalitate”. În această calitate ar putea servi la interpretarea Constituției. Mi-e foarte greu să cred că unei norme constituționale i s-ar putea stabili sensul cu ajutorul unei norme inferioare care, o mai și încalcă. „Blocul de constituționalitate” à la française, nu poate fi în nici un caz sinonim cu o „horă constituțională”, autohtonă, în care Constituția se amestecă cu legile într-o fraternitate generală.

Nici măcar marii „părinți aculturatori” ai Constituției noastre n-ar fi susținut că legile la care trimite Constituția fac parte din „blocul constituțional”.

Am afirmat că misiunea procurorilor de a proteja drepturile fundamentale ale cetățenilor este incompatibilă cu subordonarea lor guvernamentală, deoarece principalele drepturi fundamentale trebuie protejate împotriva executivului. Profesorul Cristian Clipa susține că apărarea cetățenilor se realizează în instanțele de contencios administrativ. Evident că nu contest rolul judecătorilor în protecția drepturilor fundamentale, însă acțiunea judecătorilor, dacă punem în paranteză masurile conservatorii, reprezintă o intervenție de ultimă instanță,  iar dacă protecția drepturilor fundamentale se realizează și prin procurori, s-ar cuveni ca aceștia să fie independenți față de executivi, așa cum sînt judecătorii.

În Constituție este prevăzută în mod expres o singură competență de inițiere a numirilor procurorilor în funcții și aceasta aparține Consiliului Superior al Magistraturii. Există o singură excepție, care se referă la procurorii stagiari. Faptul că a fost tolerată după revizuirea Constituției din 2003 o excepție neprevăzută în Constituție, ci în lege, o excepție care îi privea pe procurorii șefi, nu este decît un exemplu de constituționalitate putativă a unor norme legislative.

Spre finalul replicii sale, profesorul Cristian Clipa afirmă că, contrar a ceea ce cred eu, „autoritatea Ministrului justiției are o bază științifică”. Dacă am înteles bine, exemplul pe care îl dă, pune în evidență o armonie constituțională realizată prin separația puterilor. În exemplul său, Ministrul justiției inițiază procedura disciplinară sesizînd inspecția judiciară. Inspecția sesizează Consiliul Superior al Magistraturii. Consiliul aplică o sancțiune. Înalta Curte de Casație și Justiție controlează sancțiunea. „Cercul se închide perfect”, conchide profesorul Cristian Clipa.

Din punctul meu de vedere, în acest exemplu apar din nou două norme constituționale incompatibile, de care, sincer, nu aș fi luat act dacă n-aș fi respectat recomandarea de a citi cu atenție Constituția. La o lectură atentă, incompatibilitatea se expune în toată splendoarea ei. Art. 133 (7) din Constituție, text apărut după revizuire, afirmă că hotărîrile Consiliului Superior al Magistraturii. cu excepția celor date în materie disciplinară, sînt definitive și irevocabile. În schimb, art. 21 (1) și (2) spune că judecătorii se pot adresa justiției pentru a-și apăra interesele legitime și că acest drept nu le poate fi îngrădit de nici o lege.

Această stare de fapt, ridică cel puțin două întrebări stînjenitoare pentru dreptul nostru public. Prima întrebare: erau îndreptățite instanțele de contencios administrativ să rezolve ele însele incompatibilitatea de norme constituționale în favoarea art. 21 (1) și (2) din Constituție?

A doua întrebare: dacă ar fi aplicate incompatibilității, în scopul de a o face să dispară, regulile lex posterior și lex specialis, în favoarea cărei norme constituționale ar opera acestea? Bref, mi se pare mult mai interesant să defrișăm ceea ce este de defrișat pe terenul dreptului nostru public decît să justificăm bazele diferendelor politice.


[1] Motivul pentru care francezii au ales „Autoritatea judecătorească ” a fost clar și precis. Au vrut să distingă competențele judecătorilor de drept comun francezi de competențele judecătorilor federali americani și să evite ca judecătorii francezi să poată declara neconstituționalitatea legilor. V. Louis Favoreu, Et alii, Droit Constitutionnel, Dalloz, 12e et. Paris, 2009, p. 625.


Profesor Valentin Constantin