Unele probleme actuale referitoare la contractul de mandat. Revocarea de către mandant

Dan ChiricaI. Revocarea mandatului sub regimul C. civ. anterior

1. Întrucât prin tradiție mandatul era privit ca fiind încheiat în interesul mandantului și ca fiind un contract intuitu personae, care se întemeia pe încrederea mandantului în mandatarul căruia îi delega puterea de a încheia acte juridice în numele și pe seama sa, sub regimul C. civ. anterior, s-a considerat firesc ca atunci când, pe parcursul executării contractului, încrederea se fisura sau dispărea, mandantul să fie în drept să retragă împuternicirea acordată mandatarului, adică să-l revoce pe acesta, să denunțe unilateral contractul, retrăgându-i puterea de a-l reprezenta în raporturile juridice cu terții. În plus, se admitea că nimic nu îl împiedica pe mandant fie să se răzgândească și să nu mai dorească să finalizeze operațiunea juridică încredințată mandatarului[1],  fie să încheie el însuși în nume propriu actul juridic cu a cărui finalizare l-a împuternicit inițial pe mandatar

Regula era expres stipulată la art. 1553 C. civ. anterior, text de lege conform căruia „mandantul poate, când voiește, revoca mandatul și constrânge pe mandatar de a-i remite înscrisul de împuternicire”[2]. Prin tradiție, se admitea că mandatul era revocabil ad nutum (nutus, us – „semn din cap”, adică printr-un simplu gest al mandantului), ceea ce sugera că era vorba despre un act discreționar, calificat deschis ca „arbitrar” chiar și în cazul mandatului oneros[3]. Revocarea era într-adevăr discreționară, adică fără niciun fel de consecințe (răspundere) pentru mandant, dar totuși  nu în absolut, ci doar în sensul că acesta nu era ținut să-și justifice decizia în niciun fel, fără ca aceasta să poată fi însă abuzivă, adică făcută în scopul de a vătăma sau păgubi pe mandatar, ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe, așa cum se consideră și în prezent în dreptul francez, pe baza reglementării originare și astăzi în vigoare din C. civ. Napoleon (art. 2004)[4]. Nici în cazul exercitării abuzive a dreptului de liberă revocare a mandatului sancțiunea nu putea consta însă în menținerea mandatului contrar voinței mandantului, adică în lipsirea de efecte a revocării (denunțării unilaterale a mandatului) și păstrarea puterilor acordate mandatarului prin contractul de mandat, ci doar în angajarea răspunderii mandantului prin obligarea lui la plata de daune-interese către mandatar[5], sarcina probei abuzului revenind mandatarului[6], împuternicirea fiind considerată revocată cu efecte de la data comunicării ei mandatarului[7].

Revocarea putea atrage obligarea mandantului la indemnizarea mandatarului dacă o asemenea obligație ar fi fost stipulată în contractul de mandat pentru cazul survenirii ei, indemnizația stipulată în contract neputând fi redusă de instanța de judecată, nefiind o clauză penală, ci un preț al revocării [8].

Manifestarea de voință a mandantului în sensul revocării mandatului atrăgea răspunderea contractuală a acestuia (obligarea la daune-interese) în cazul în care, deși a renunțat la acest drept prin stipularea unei clauze de „irevocabilitate” în contractul de mandat, își încălca fără justificare această obligație[9], încetarea mandatului ca urmare a acestei manifestări de voință rămânând însă să producă efecte[10]. Stipularea unui termen era considerată echivalentă cu „irevocabilitatea” mandatului pe durata acestuia[11].

Revocarea mandatului putea fi integrală, cu privire la toate puterile conferite mandatarului de către mandant, sau numai parțială, cu privire doar la unele dintre acestea, cum ar fi, bunăoară, a exclusivității conferite inițial[12].

2. Regula revocabilității discreționare a mandatului sub regimul C. civ. anterior a fost temperată și de acceptarea teoriei mandatului în interes comun care a fost elaborată pe cale pretoriană de practica judiciară și de doctrină. În esență, pornindu-se de la faptul că mandatul, mai aproape de zilele noastre, spre deosebire de începuturile sale, când era un contract gratuit încheiat între prieteni în interesul exclusiv al mandantului, putea fi încheiat nu numai în interesul mandantului, ci și în interesul mandatarului (mai ales în cazul celui profesionist), așa cum era, bunăoară, cazul agentului comercial (interesat ca și comitentul la crearea, menținerea și dezvoltarea unei clientele comune) sau al coindivizarului împuternicit de ceilalți coindivizari să gestioneze bunul indiviz[13], un astfel de mandat nemaifiind unul care putea fi desființat unilateral ad nutum, ci numai fie prin acordul părților, fie cu indemnizarea mandatarului în condițiile mandatului „irevocabil” astfel cum acestea au fost prezentate mai sus (supra nr. 1). Prin urmare, revocarea unilaterală a unui asemenea mandat era considerată imputabilă mandantului, acesta fiind obligat să răspundă contractual față de mandatar în condițiile dreptului comun (daune-interese)[14], cu excepția cazului în care mandantul dovedea culpa mandatarului în executarea împuternicirii sau a survenirii unei alte cauze legitime [15].

3. Spre deosebire de C. civ. anterior, C. com. prevedea la art. 391 alin. 1 că „mandantul sau mandatarul care, fără cauză justă, prin revocarea sau renunțarea sa, întrerupe executarea mandatului răspunde de daune-interese”. Prin urmare, în raporturile juridice comerciale, de a căror esență era caracterul lor oneros, regula de drept comun a revocabilității ad nutum a mandatului nu era aplicabilă. Așa cum rezulta din cuprinsul textului de lege mai sus menționat, revocarea (sau renunțarea mandatarului) atrăgea încetarea contractului, însă dacă nu se dovedea de către mandant (mandatar, în cazul renunțării) că aceasta a fost întemeiată pe o justă cauză[16], autorul actului de revocare (sau, după caz, de renunțare) putea fi obligat la daune-interese față de cealaltă parte contractantă, în măsura în care, în condițiile dreptului comun, aceasta făcea dovada că a suferit un prejudiciu constând în pierderea efectiv suferită (damnum emergens) și beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

4. Prevederi particulare cu privire la revocarea unor mandate speciale, cum sunt cele ale administratorilor și directorilor societăților pe acțiuni conținea și conține și în prezent Legea nr. 31/1990 privitoare la societăți. Astfel, art. 137¹ alin. (4) stipulează că „administratorii pot fi revocați oricând de către adunarea generală ordinară a acționarilor. În cazul în care revocarea survine fără justă cauză, administratorul este îndreptățit la plata unor daune-interese”. La rândul său, art. 143¹ alin. (4) din aceeași lege, unde se stipulează că „directorii pot fi revocați oricând de către consiliul de administrație. În cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptățit la plata unor daune-interese”.

II. Revocarea mandatului sub regimul NCC

 5. 2031 alin. (1) NCC reia regula potrivit căreia „mandantul poate oricând revoca mandatul, expres sau tacit, indiferent de forma în care contractul de mandat a fost încheiat și chiar dacă a fost declarat irevocabil”. Așadar, în principiu, pare că și în prezent mandantul poate revoca pe mandatar ad nutum (discreționar) în orice moment pe toată durata mandatului, indiferent dacă contractul este unul cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. În acest sens, după cunoștința noastră, s-au pronunțat toți autorii care, într-un fel sau altul, s-au referit la acest text de lege[17]. Această concluzie ar trebui să fie amendată însă, căci din interpretarea corelată a textelor NCC rezultă o schimbare esențială de paradigmă în privința revocării, deși dispozițiile art. 2031 alin. (1) NCC, așa cum am văzut, luate izolat, par a reconfirma principiul revocabilității ad nutum a mandatului în toate situațiile, de vreme ce acest lucru poate fi făcut „oricând” și „indiferent de forma în care contractul de mandat a fost încheiat și chiar dacă a fost declarat irevocabil”. Perspectiva se schimbă însă radical dacă avem în vedere dispozițiile art. 2032 alin. (1) NCC. Într-adevăr, potrivit acestui text de lege „mandantul care revocă mandatul rămâne ținut să își execute obligațiile față de mandatar. El este, de asemenea, obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar din cauza revocării nejustificate ori intempestive”. Aceasta înseamnă că, în toate situațiile de revocare a mandatului din cauze „nejustificate sau intempestive”, mandantul este obligat să răspundă față de mandatar, fiind ținut atât la îndeplinirea tuturor obligațiilor asumate prin contract față de acesta, ca și când nu ar fi survenit revocarea, cât și la despăgubirea lui pentru eventualele prejudicii suferite. Prin urmare, răspunderea mandantului față de mandatar pentru revocarea nejustificată sau intempestivă a devenit regulă în cazul revocării mandatului, nemaifiind restrânsă doar la cazurile de excepție admise sub vechea reglementare (abuz de drept; stipulare expresă în contractul de mandat a unei clauze de „irevocabilitate” sau a unei indemnizații în favoarea mandatarului pentru cazul revocării, cu precizarea că aceasta din urmă nu este o consecință a răspunderii mandantului – clauză penală -, ci un preț al dezicerii; mandat în interes comun), ceea ce înseamnă că nu se mai poate susține cu temei că revocarea mandatului ar fi un act discreționar, așa cum stăteau lucrurile sub veche reglementare.

Și în cazul revocării reglementate de NCC, manifestarea de voință a mandantului în sensul retragerii puterii de reprezentare a mandatarului produce efecte de la momentul aducerii ei la cunoștința acestuia, neputând fi cenzurată în niciun fel. Aceasta nu înseamnă însă că, în cazurile și condițiile prevăzute la art. 2032 alin. (1) NCC, adică al revocării nejustificate sau intempestive, aceasta rămâne fără consecințe pentru mandant.

6. Trebuie evidențiat faptul că prevederile art. 2032 alin. (1) NCC nu sunt nicidecum o inovație a legiuitorului român, ci o banală și obișnuită „preluare” din alt sistem de drept, în cazul dat sursa de inspirate fiind dispozițiile art. 2181 alin. 1 C. civ. Québec[18]. Așa cum se subliniază în „Comentariile ministrului justiției” la art. 2181 alin. 1 din C. civ. Québec, acesta este un text „nou”, care a rupt tradiția care anterior era în sensul dispozițiilor în materie din C. civ. Napoleon[19]. În acest sens, s-a evidențiat că „dispariția încrederii nu poate justifica totul. Dacă soluția se putea înțelege în privința mandatului gratuit, ea era greu de justificat în cazul mandatului remunerat, în cazul căruia «mandatarul are interesul ca mandatul să fie menținut până la capăt»”[20]. În doctrina quebequeză s-a arătat că „pentru a remedia injustiția acestei reguli – este vorba despre regula revocării discreționare a mandatului de către mandant, n. n., D. C. – …, codificatorul modern nu a recurs la noțiunea de «mandat în interes comun» a jurisprudenței franceze, ci a preferat să stabilească un criteriu universal: mandantul poate, ca și înainte, să revoce pe mandatar fără indemnizație, dar cu condiția – de acum înainte – ca această ruptură să fie fondată pe un motiv serios”[21]. În dreptul Québec s-a reținut, de asemenea, că revocarea fără motive serioase este sancționată nu numai în cazul mandatului oneros, ci chiar și a celui gratuit[22].

În condițiile în care art. 2032 alin. (1) NCC preia aproape identic dispozițiile art. 2181 alin. 1 C. civ. Québec[23], singura concluzie pe care logic ar trebui să o putem desprinde, chiar dacă, la drept vorbind, legiuitorul și comentatorii nu par a fi sesizat acest lucru, este că, în principiu, mandatul nu mai poate fi revocat ad nutum, adică discreționar, „arbitrar”, fără consecințe juridice, de către mandant, așa cum se întâmpla de regulă sub regimul C. civ. anterior, ci numai pentru motive justificate și  neintempestiv, altminteri mandantul fiind ținut răspunzător (daune-interese) față de mandatar.

7. Se pune problema ce se înțelege prin revocarea „nejustificată” ori „intempestivă” la care face referire art. 2032 alin. (1) NCC, care atrage răspunderea mandantului.

În ceea ce privește revocarea „nejustificată”, aceasta presupune neluarea în considerare de către mandant a exigențelor care fac ca actul său să fie ireproșabil din punctul lui de vedere. În genere, revocarea este considerată justificată nu numai în situațiile în care mandatarul are o conduită comisivă sau omisivă care contravine obligațiilor sale asumate prin contract[24], ci și la situațiile mai delicate în cazul cărora mandantul dovedește că „are motive obiective și serioase să creadă că mandatarul se pregătește să-i compromită interesele”, fiind vorba despre împrejurări în care „comportamentul (mandatarului, n. n., D. C.) lasă de dorit în planul eticii, fără să fi încălcat neapărat obligațiile sale contractuale, cel puțin nu încă”[25]. Este astfel cazul, bunăoară, al descoperirii de către mandant a unor legături ascunse între mandatar și un terț cu care urmează să încheie unul sau mai multe acte juridice în numele și pe seama mandantului, născându-se astfel suspiciunea trădării de către mandatar a intereselor mandantului.. Așadar, o primă categorie de cauze de revocare justificată a mandatului sunt de natură subiectivă, fiind imputabile într-un fel sau altul conduitei mandatarului.

Pe lângă cauzele de natură subiectivă de revocare justificată a mandatului, se admite  că pot fi justificate și motive de natură obiectivă ținând de mandant și constând în anumite împrejurări cu totul străine conduitei mandatarului, cum ar fi, bunăoară, pierderile subite suferite de societatea-mandant și nevoia de a face din această cauză economii, cum ar fi cele reclamate de trecerea de la un organ colegial de administrare la unul monopersonal, așa cum s-a reținut în dreptul italian[26], ori încetarea fabricării produselor pe care era însărcinat să le distribuie mandatarul, așa cum s-a reținut în dreptul francez[27]. În fine, în dreptul Québec se admite că o conjunctură imprevizibilă exterioară conduitei mandatarului, de ordin economic, politic sau familial, ori chiar urmărirea de către mandant a unor obiective economice legitime pot justifica  restrângerea sau chiar încetarea activității de către acesta și, deci, revocarea mandatului din astfel de motive[28].

Soluțiile prezentate mai sus par a fi perfect logice, legitime și justificate, fiind rezultatul unei experiențe îndelung decantate în sistemele de drept la care ne-am referit, iar întrucât acestea sunt perfect compatibile cu sistemul nostru de drept, ar trebui să fie aplicabile și la noi. Problema este însă că, în dreptul nostru, legiuitorul a crezut de cuviință să vină cu precizarea, originală de astă dată, potrivit căreia, „atunci când părțile au declarat mandatul irevocabil, revocarea se consideră a fi nejustificată dacă nu este determinată de culpa mandatarului sau de un caz fortuit sau de forță majoră (s. n., D. C.)” [art. 2032 alin. (2) NCC]. Acest text de lege este unul nefericit și cu totul inadecvat, deși, până în prezent, după cunoștința noastră, pare să nu fi atras decât aprobarea autorilor care s-au referit la el într-o formă sau alta. Într-adevăr, în ceea ce privește „culpa mandatarului”, la care textul face referire, criteriul este prea restrictiv, putând fi interpretat în sensul că ar justifica revocarea doar în situația în care mandatarul, acționând în executarea mandatului, și-ar încălca obligațiile care decurg pentru el din contractul de mandat, nu și în situația în care mandantul ar avea motive obiective și serioase să creadă că mandatarul îi va compromite interesele, fără să o fi făcut încă, așa cum cu deplin temei se acceptă în sistemele drept la care am făcut mai sus referire. Formularea mai potrivită ar fi fost de revocare pentru „motive imputabile mandatarului”, aceasta fiind mai largă decât cea utilizată de legiuitor, incluzând și cazurile mai sus menționate. Apoi, s-a ignorat și se ignoră faptul că cazul fortuit și forța majoră, la care, de asemenea, se referă textul de lege aici analizat, sunt cazuri de „imposibilitate fortuită de executare” care, potrivit prevederilor art. 1321 și 1557 NCC, duc la încetarea automată de drept a contractului, astfel încât revocarea mandatului de către mandant ar fi într-o asemenea situație lipsită de obiect, manifestarea lui unilaterală de voință fiind prin ipoteză ulterioară încetării contractului, ceea ce evidențiază faptul că prevederile legale citate sunt lipsite de orice logică și de orice efecte din punct de vedere juridic, fiind, trebuie să o spunem deschis, o eroare legislativă. Este limpede că ceea ce practica judiciară și doctrina din sistemele de drept mai sus evocate consideră ca fiind „alte cauze legitime” de revocare, nu au nimic de a face cu imposibilitatea fortuită de executare a contractului, fiind doar simple cauze obiective justificate de revocare a mandatului care țin de mandant, fără a se confunda însă cu cazul fortuit și forța majoră.

În ceea ce privește revocarea „intempestivă”, în doctrina noastră s-a susținut că ar acoperi situația în care realizarea acesteia s-ar face fără un „termen de preaviz rezonabil”, prin analogie cu prevederile art. 847 NCC referitor la administrarea bunurilor altuia, cu toate că textul se referă la renunțarea administratorului (cum ar veni, a mandatarului), nu la cea a beneficiarului administrării (cum ar veni, a mandantului)[29]. Putem fi de acord cu ideea luării în considerare a unui „termen de preaviz rezonabil”, dar cu două amendamente: în primul rând, nu întemeiat pe analogia sugerată, iar apoi cu precizarea că termenul de preaviz, în opinia noastră, nu este aplicabil în toate situațiile, așa cum pare că s-a sugerat, ci numai în cazul mandatelor oneroase încheiate pe un termen nedeterminat.

Într-adevăr, în ceea ce privește analogia, aceasta este forțată în cazul examinat întrucât textul de lege în discuție se referă la renunțarea administratorului, nu la revocarea acestuia de către  beneficiarul administrării, adică la mandatar, dacă acceptăm – lucru discutabil – că administrarea bunurilor altuia este un mandat, nu la revocarea de către mandant. Mai potrivită ni se pare în aceste condiții referirea la argumente de drept comparat, care sunt mult mai congruente cu chestiunea în discuție. Astfel, C. civ. it. prevede la art. 1725 alin. 2 că, sub sancțiunea obligării la daune-interese, un termen de „preaviz  rezonabil” trebuie acordat de către mandant în cazul revocării mandatarului, dar numai dacă mandatul este oneros și încheiat pe un termen nedeterminat, afară de situația existenței unei juste cauze care să îndreptățească neacordarea termenului. În doctrina italiană s-a precizat că în astfel de cazuri aprecierea se va face în funcție de fiecare caz în parte, avându-se în vedere elemente cum ar fi obiectul mandatului sau durata raporturilor dintre mandant și mandatar[30], ori timpul apreciat ca necesar pentru ca mandatarul să găsească un nou angajament[31].

În doctrina din Québec s-a susținut că revocarea ar putea fi „intempestivă” nu numai în cazul neacordării unui termen de preaviz rezonabil, ci și în situația în care ar avea loc într-un moment nepotrivit pentru mandatar, așa cum ar fi, bunăoară, cazul în care s-ar face cu puțin timp înaintea finalizării operațiunii care formează obiectul mandatului[32]. În ceea ce ne privește, nu subscriem la această susținere. Aceasta întrucât, deși într-un înțeles larg, în exemplul dat, revocarea este făcută într-adevăr într-un mod neașteptat, fără veste, deci de o manieră intempestivă, ea nu este astfel și în înțelesul dispozițiilor speciale  ale art. 2032 alin. (1) teza a II-a NCC. Într-adevăr, prin revocarea intempestivă textul de lege aici analizat are în vedere denunțarea unilaterală de către mandant a unui mandat oneros încheiat pe un termen nedeterminat fără a acorda mandatarului un termen rezonabil pentru a găsi o altă posibilitate  de a încheia un contract similar, așa cum, de altfel, se stipulează și la art. 1725 alin. 2 C. civ. it.[33] Precizarea este foarte importantă deoarece „revocarea nejustificată”, care se referă la  mandatul oneros încheiat pe un termen determinat sau pentru o anume afacere (art. 1725 alin. 1 C. civ. it.), dă dreptul mandatarului la plata onorariului stipulat în contract până la împlinirea termenului sau finalizarea afacerii pentru care a fost acordat, precum și la daune-interese, dacă este cazul [art. 2032 alin. (1) NCC], în vreme ce revocarea „intempestivă” (fără respectarea termenului de preaviz în cazul unui mandat oneros încheiat pe un termen nedeterminat) nu dă dreptul mandatarului decât la plata onorariului stipulat în contract, dar numai pe durata termenului de preaviz. Cu alte cuvinte, în prima situație (revocarea nejustificată), în discuție este obligarea mandantului la  despăgubirea integrală a mandatarului, atât pentru ceea ce i s-ar fi cuvenit pe întreaga durată a contractului (câștigul nerealizat – lucrum cessans), ca și când acesta nu ar fi fost revocat [art. 2032 alin. (1) teza I NCC], cât și pentru orice pierdere efectiv suferită (damnum emergens) [art. 2032 alin. (1) teza a II-a NCC], cum ar fi, bunăoară, cazul cheltuielilor făcute de el în avans pentru executarea mandatului, pe când în cea de a doua situație în discuție este doar indemnizarea mandatarului pentru ceea ce i s-ar fi cuvenit conform contractului (lucrum cessans), dar numai pe durata termenului de preaviz considerat a fi rezonabil, precum și, dacă este cazul, pentru cheltuielile făcute de el în avans pentru executarea mandatului (damnum emergens).

În cazul unui contract oneros încheiat pe un termen determinat sau pentru o anume afacere,  revocarea fără respectarea unui termen de preaviz rezonabil nu este sancționată distinct ca atare, așa cum se întâmplă în cazul mandatului oneros încheiat pe o perioadă nedeterminată, ci pentru că revocarea este nejustificată, fiind vorba despre un mandat irevocabil pe durata termenului stipulat în contract nerespectat de către mandant și sancționat așa cum am văzut mai sus. În esență, într-un asemenea caz, răspunderea mandantului nu este una pentru revocarea intempestivă, ci una pentru revocarea nejustificată, acoperind toate pierderile suferite de mandatar până la finele contractului, nu numai pe durata termenului rezonabil de preaviz, care, în această ipoteză, practic nu există, de vreme ce mandatul este irevocabil până la împlinirea termenului sau până la finalizarea afacerii.

8. Potrivit dispozițiilor art. 2032 alin. (1) teza I NCC, „mandantul care revocă mandatul rămâne ținut să își execute obligațiile față de mandatar”. Textul este preluat din C. civ. Québec, art. 2181 alin. 1, teza I. Contextul în care este reprodusă această reglementare în NCC este însă diferit față de cel al C. civ. Québec. Într-adevăr, textul de lege mai sus citat din NCC se referă la toate contractele oneroase de mandat[34], fie ele pe durată determinată sau nedeterminată, declarate irevocabile sau nu, contextul nepermițând nicio circumscriere a regulii la o anumită categorie de mandat sau la faptul dacă revocarea este făcută de mandant cu sau fără încălcarea unor obligații de irevocabilitate asumate față de mandatar, venind în continuarea art. 2031 NCC care se referă la revocarea mandatului în general (la orice mandat și în orice situație), în vreme ce textul inspirator din C. civ. Québec se referă doar la mandatul irevocabil, în cazul căruia mandantul s-a obligat „să renunțe la dreptul său de a revoca unilateral mandatul”, dar nerespectând această obligație este ținut cu titlu de daune-interese la repararea integrală a prejudiciului suferit de mandatarul revocat cu încălcarea legii[35]. În aceste condiții, întrebarea care se pune este dacă textul art. 2032 alin. (1) teza I rămâne să fie interpretat în continuare strict literal, fără niciun alt fel de alt considerent (inclusiv de logică juridică), cum au făcut-o autorii care s-au referit într-o formă sau alta la acesta până în prezent[36], sau mai nuanțat, în sensul de a accepta ideea că el se aplică numai în cazul mandatului oneros revocat de mandant „fără justificare” sau „intempestiv”, în sensul mai sus precizat (supra nr. 7), nu și în cazul în care nicio conduită de acest gen nu poate fi imputată mandantului. Pentru a decide în cunoștință de cauză, să luăm exemplul unui mandat oneros încheiat pe termen nedeterminat care este revocat de mandant cu respectarea termenului de preaviz rezonabil. Dacă aplicăm literal dispozițiile art. 2032 alin. (1) teza I NCC și urmăm sugestiile doctrinei noastre mai sus citate, în cazul examinat, mandantul, căruia nu i se poate reproșa absolut nimic – cunoscut fiind că un contract nu poate fi încheiat pentru eternitate, oricare dintre acestea putându-i pune capăt în mod unilateral cu un termen de preaviz rezonabil[37] -, ar trebui să fie obligat în continuare la plata onorariului convenit până la împlinirea a 3 ani de la data încheierii contractului, în conformitate cu dispozițiile art. 2015 NCC[38]. Or, o asemenea soluție nu are nici măcar o fărâmă de temei juridic, motiv pentru care nu poate fi promovată și menținută. Interpretând rațional dispozițiile art. 2032 alin. (1) teza I NCC, soluția care se impune este așadar în sensul că prevederile sale se aplică doar în ipoteza la care se referă teza a II-a a aceluiași text de lege, adică numai atunci când mandatul este unul oneros, iar mandantul revocă mandatul „nejustificat” sau „intempestiv”, nu și atunci când revocarea este făcută în mod justificat și neintempestiv. În acest sens sunt, de altfel, nu numai dispozițiile C. civ. Québec la care am făcut referire mai sus și din care s-a inspirat legiuitorul român, ci și cele ale C. civ. it. (art. 1723 și 1725).

9. Revenind la dispozițiile art. 2032 alin. (2) NCC, pentru unii autori, din dispozițiile acestui text ar rezulta că, „per a contrario, atunci când mandatul nu a fost declarat irevocabil, revocarea se prezumă justificată până la proba contrară, iar sarcina probei contrare incumbă mandatarului”[39]. Aceste susțineri sunt surprinzătoare căci ele, așa cum lesne se observă, nu au nicio legătură cu norma citată. Ceea ce rezultă per a contrario din cuprinsul acesteia este exclusiv doar faptul că, în cazul mandatului irevocabil, revocarea este justificată dacă este determinată „de culpa mandatarului sau de un caz fortuit sau de forță majoră”, elemente care, de altfel, așa cum am văzut, sunt eronate (supra nr. 7). Mandatul revocabil, tocmai pentru că este astfel prin natura lui, poate fi revocat oricând, fără nicio restricție, în cazul acestuia nepunându-se în niciun fel problema revocării nejustificate, ci, eventual, doar a revocării intempestive, dacă mandatul este cu titlu oneros, adică făcută fără acordarea unui termen de preaviz rezonabil, în acest sens fiind dispozițiile exprese ale art. 1725 alin. 2 C. civ. it. În cazul mandatului gratuit nu se pune nici măcar problema revocării intempestive, prin natura lui un asemenea contract neimplicând niciun fel de obligații în sarcina mandantului, astfel încât mandatarul nu poate fi prejudiciat chiar dacă revocarea este intempestivă.

În sfârșit, în opinia la care am făcut referire se sugerează că prezumția în discuție ar fi una legală, or, prezumțiile legale, așa cum bine se cunoaște, nu pot fi decât exprese[40], nicidecum deduse printr-un raționament per a contrario așa cum în mod neîntemeiat se susține.

10. În considerarea celor ce preced se poate desprinde concluzia că revocarea nejustificată nu se confundă nici cu rezoluțiunea/rezilierea (art. 1549 și urm. NCC) și/sau răspunderea contractuală a debitorului [art. 1350 alin. (2) NCC] pentru neexecutarea nejustificată a contractului, nici cu încetarea fortuită a contractului pentru survenirea unui caz fortuit sau de forță majoră (art. 1557 NCC). Oricât de „nejustificată” este revocarea unui mandat de către mandant, această manifestare de voință unilaterală este o cauză aparte de încetare a unui asemenea contract, prevăzută ca atare de lege [art. 2030 lit. a) și art. 2031-2033 NCC], care este susceptibilă să atragă o răspundere distinctă, diferită față de cea de drept comun, dacă este făcută în mod nejustificat sau intempestiv (art. 2032 NCC). Răspunderea mandantului pentru revocarea nejustificată sau intempestivă a mandatului nu poate fi înlăturată prin convenția părților deoarece, conform dispozițiilor art. 1355 alin. (1) NCC, „nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă gravă”[41]. Revocarea este în toate cazurile un act săvârșit cu intenție, dar ceea ce sancționează legea nu este indistinct acest act unilateral în sine, ci doar faptul de a fi făcută în mod „nejustificat” sau „intempestiv”, adică cu nerespectarea conștientă, intenționată de către mandant a unor standarde de comportament impuse de lege.

III. Cazurile speciale de irevocabilitate a mandatelor accesorii ale unor contracte principale irevocabile unilateral

11. În practică au apărut situații în care clauzele stipulate de părți în unele contracte au creat aparența de irevocabilitate efectivă a unor anumite contracte de mandat. Astfel, bunăoară, cu titlu exemplificativ, ar putea fi cazul unei bănci căreia i se conferă de către un debitor al acesteia a unui mandat exclusiv de a încasa creanțele sale față de terți în contul rambursării unui credit acordat de acea bancă mandantului (mandatul in rem propriam)[42] sau cazul conferirii unui agent imobiliar de către proprietarul unui imobil a exclusivității vânzării acelui bun, dublată de o promisiune de vânzare irevocabilă pe durata exclusivității în favoarea agentului la un anumit preț, cu dreptul acestuia de a-și substitui un terț în dreptul de a perfecta vânzarea și de a păstra diferența de preț obținută de el de la acel terț[43].

În astfel de situații mandatul este într-adevăr irevocabil, dar aceasta întrucât, așa cum în mod întemeiat s-a remarcat, el nu este autonom, adică un mandat pur și simplu – care prin natura lui este și rămâne revocabil, chiar dacă părțile l-ar declara „irevocabil” -, ci pentru că este doar un accesoriu al unui contract principal irevocabil unilateral de care este intim legat, astfel încât, ca instrument complementar al acestuia, mandatul respectiv nu poate fi revocat unilateral de către mandant[44], căci aceasta ar echivala cu o revocare unilaterală implicită a obligațiilor asumate de mandant prin  contractual principal cu care formează „un tot indivizibil” [45], ceea ce ar contraveni principiului pacta sunt servanda, lucru ce nu poate fi admis din punct de vedere juridic. În cazurile examinate, mandatul nu este decât un instrument, un mijloc de realizare a obiectului contractului principal, care imprimă coloratura sa, caracteristicile sale operațiunii juridice în discuție în ansamblul său, mandatul nefiind în acest caz decât un „act «neutru» de reprezentare”[46], nu un act autonom cu un scop specific al său în sine – o delegare de putere făcută de către mandant mandatarului în interesul său. În astfel de situații, mandatul își pierde autonomia,  nemaifiind un simplu act de delegare de putere către mandatar încheiat de mandant în interesul său, ci exclusiv în interesul mandatarului, așa încât revocarea nu-și mai găsește rațiunea de  a fi pe care o are în cazul mandatului propriu-zis.

În dreptul nostru, într-o speță, în care  o parte a împuternicit o altă parte să încaseze prețul unui imobil proprietate comună și pentru cota sa parte și „să dispună de acesta cum va crede de cuviință”, fostul Tribunal Suprem a decis că înțelegerea „include două acte distincte prin finalitatea lor”, unul translativ (donație) și unul juxtapus de mandat, act care rămâne guvernat de regula revocabilității, astfel încât, în măsura în care nu a fost executat până la data revocării, aceasta atrage și „dispariția” donației[47]. Comentând favorabil această speță, un autor a afirmat că ea relevă „o foarte interesantă răsturnare a paradigmei: mandatul este actul de bază, iar actul translativ devine un accesoriu (ca act subsecvent), iar nu mandatul este accesoriul (din anticamera) actului translativ”[48]. În ceea ce ne privește, nu aderăm la acest punct de vedere. Aceasta întrucât, dacă era vorba despre o donație[49], afară de cazul în care cei doi ar fi fost soți, între care, potrivit dispozițiilor art. 937 C. civ. anterior, aplicabil donației din cazul analizat,  donațiile erau revocabile, ea era în principiu irevocabilă, nicio clauză contractuală de reîntoarcere la donator nefiind valabilă, afară de cazul predecesului donatarului sau atât a donatarului, cât și a descendenților săi (art. 825 C. civ. anterior, aplicabil donației din cazul examinat)[50]. Așa fiind, mandatul din speță nu putea fi decât un accesoriu al donației și nu invers. Faptul dacă mandatul a fost executat sau nu până la data revocării sale este lipsit de orice semnificație juridică, neîncadrându-se în niciunul din cazurile de revocare a donațiilor (neîndelinirea condiției sub care a fost făcută; ingratitudine; pentru naștere de copii în urma donației – art. 829-839 C. civ. anterior). Afară de cazul în care cei doi ar fi fost soți, revocarea mandatului nu era aptă să ducă la revocarea donației, căci din cuprinsul înscrisului nu a rezultat nicio condiționare a donației de executarea mandatului până la un anume moment. În optica autorului mai sus menționat, care are meritul de a fi semnalat existența speței într-adevăr interesante aici analizate, pare a fi avut importanță decisivă în stabilirea caracterului principal al mandatului și accesoriu al donației faptul că, prin natura lucrurilor, cel dintâi preceda în timp pe cel de al doilea. Or, stabilirea caracterului principal sau accesoriu nu depindea în niciun caz de ordinea temporală în care cele două acte primeau efecte, ci de faptul că  mandatul nu era decât un instrument al realizării donației, cel dintâi fiind astfel accesoriu al celui de al doilea. Prin urmare, afară de cazul în care cei doi ar fi fost soți, soluția corectă ar fi fost aceea a constatării lipsei de orice efect juridic a revocării mandatului. Prin soluția pronunțată s-a ajuns la înfrângerea principiului irevocabilității donției, ceea ce din punct de vedere juridic este inadmisibil. Sus-zisa „schimbare de paradigmă” nu este așadar decât un hocus-pocus juridic care nu are niciun fel de temei. În cazul din speță, contractul de donație era actul principal, iar mandatul era actul accesoriu, astfel încât, în temeiul principiului potrivit căruia accesoriul urmează soarta principalului, mandatul nu putea fi revocat de către donator, actul respectiv fiind lipsit de efecte. În ipoteza în care cei doi ar fi fost soți, lipsirea de efecte a donației ar fi survenit ca urmare a revocării acesteia în temeiul dispozițiilor art. 937 C. civ. anterior, iar nu ca urmare a revocării mandatului, revocarea mandatului, eficientă în acest caz pentru că și actul principal (donația) era revocabilă, echivalând cu revocarea implicită (tacită) a donației înseși.

[1] În acest sens, a se vedea: Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gautier, Droit des contrats spéciaux, 8-e édition, LGDJ, Paris, 2016, p. 320, nr. 556; C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, ediție îngrijită de D. Rădescu, vol. II, Ed. All, București, 1997, p 621, nr. 1641.
[2] Pentru dezvoltări asupra acestui text de lege, a se vedea: D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, t. IX, Atelierele grafice Socec & Co, București, 1910, p. 613 și urm.; Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2001, p. 331, nr. 20.
[3] D. Alexandresco, op. cit., t. IX, p. 614.
[4] În acest sens, a se vedea: D. Alexandresco, op. cit., t. IX, p. 614; J. Huet, G. Decocq, C. Grimaldi, H. Lécuyer, Traité de droit civil sous la direction de J. Ghestin. Les principaux contrats spéciaux, 3-e édition, LGDJ, Paris, 2012, p. 1125, nr. 31274; Ph. le Tourneau, v° Mandat, „Rép. civ. Dalloz”, juillet 2017, nr. 391.
[5] În acest sens, a se vedea: D. Alexandresco, op. cit., t. IX, p. 614; I. Najjar, Mandat et irrévocabilité, „Recueil Dalloz” nr. 11/2003, I, B, nr. 2. p. 711.
[6] În acest sens, a se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gautier, op. cit., p. 319, nr. 555.
[7] În acest sens, a se vedea D. Alexandresco, op. cit., t. IX, p. 616.
[8] În acest sens, a se vedea: D. Alexandresco, op. cit., t. IX, p. 614; A. Baldassari, M. Magri, F. Santi, Commentario al Codice civile a cura di Paolo Cendon. Art. 1703 – 1765. Mandato – Commissione – Spedizione – Agenzia – Mediazione, Giuffrè Editore, Milano, 2009, p. 638, nr. 5; Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gautier, op. cit., p. 320, nr. 556.
[9] În acest sens, a se vedea Cass. 1-re civ., 5 feb. 2002, Obs. D. R. Martin, JCP nr. 9/2003, p. 353 și urm.
[10] În acest sens, a se vedea: D. Alexandresco, op. cit., t. IX, p. 614; P. Puig, Contrats spéciaux, 6-e édition, Dalloz, Paris, 2015, p. 659, nr. 973.
[11] În acest sens, a se vedea J. Huet, G. Decocq, C. Grimaldi, H. Lécuyer, op. cit., pp. 1124-1125, nr. 31274.
[12] În acest sens, a se vedea: Cass. 1-re civ., 25 feb. 2010, Obs. P.-Y. Gautier, RTD civ. 2010, p. 345; H. Kenfack, S. Ringler, Droit des contrats spéciaux, LGDJ, Paris, 2017, p. 233, nr. 417.
[13] În acest sens, a se vedea Ph. le Tourneau, v° Mandat, cit. supra, nr. 411.
Așa cum s-a subliniat însă, interesul comun nu se confunda nici cu caracterul oneros al mandatului, nici  cu faptul că mandatarul beneficia de o clauză de exclusivitate sau cu faptul că mandatarul era un profesionist; ceea ce se cerea era ca mandatarul să aibă un interes în realizarea chiar a obiectului mandatului, așa cum era cazul în care mandatul avea ca obiect prospectarea, crearea, dezvoltarea și exploatarea unei clientele comune (A. Bénabent, Droit civil. Les contrats spéciaux civils et commerciaux, 5 édition, Montchrestien, Paris, 2008, p. 462, nr. 964; F. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, Contrats civils et commerciaux, Precis Dalloz, 10-e édition, Paris, 2015, p. 597, nr. 677; J. Raynard, J.-B. Seube, Droit des contrats spéciaux, 9-e édition, LexisNexis, Paris, 2017, p. 466, nr. 553).
[14] Potrivit doctrinei, daunele-interese cuvenite mandatarului nu erau o veritabilă indemnizație pentru pierderea clientelei, ci o reparare a prejudiciului rezultat din pierderea remunerației pe care ar fi putut-o obține dacă contractul nu ar fi fost revocat, în practică ea fiind echivalată cu comisionul pe doi ani cuvenit comisionarului (P. Puig, op. cit., p. 660, nr. 973).
[15] În acest sens, a se vedea: A. Bénabent, op. cit., p. 463, nr. 965; F. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 595 și urm., nr. 675 și urm.; J. Huet, G. Decocq, C. Grimaldi, H. Lécuyer, op. cit., p. 1126 și urm., nr. 31276 și urm.; J. Raynard, J.-B. Seube, op. cit., p. 465, nr. 553; Ph. le Tourneau, v° Mandat, cit. supra, nr. 407 și urm.
[16] A nu se confunda, așa cum se mai întâmplă uneori și în present, revocarea (renunțarea) abuzivă, adică făcută prin abuz de drept (în scopul de a păgubi pe cealaltă parte contractantă sau într-un mod excesiv și nerezonabil), caz în care proba acestor împrejurări trebuie făcut de partea împotriva căreia s-a îndreptat abuzul, cu revocarea (renunțarea) justificată, adică făcută pe motive întemeiate, care trebuie dovedite de partea care denunță mandatul, nu de cea care trebuie să o suporte (în acest din urmă sens, a se vedea C. Ap. București, s a VI-a civ., dec. nr. 2176/A/2017, în RRDA nr. 6/2017, p. 211).
[17] În acest sens, a se vedea, bunăoară: Gh. Piperea, Comentariu sub art. 2031, în Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, București, 2012, p. 2036; R. Dincă, Contracte civile speciale în noul Cod civil. Note de curs, Ed. Universul juridic, București, 2013,, pp. 248-249; I. Popa, Contractul de mandat, RRDP nr. 5/2016, p. 173; L. Stănciulescu, Dreptul contractelor civile. Doctrină și jurisprudență, ediția a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureși, 2017, p. 420.
[18] Potrivit acestui text de lege, „mandantul care revocă mandatul rămâne ținut să-și execute obligațiile față de mandatar; el este de asemenea ținut să repare prejudiciul cauzat mandatarului prin revocarea făcută fără motiv serios și intempestiv”.
[19] În acest sens, a se vedea J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, t. 2, 13-e édition, Wilson & Lafleur, Montreal, 2010, p. 3124.
[20] D. Lluelles, B. Moore, Droit des obligations, 2-e edition, Les editions Thémis, Faculté de droit Université de Montréal, 2012, p. 1205, nr. 2099.
[21] Ibidem, p. 1205, nr. 2100.
[22] Ibidem.
În alte sisteme de drept, cum este, bunăoară, cazul dreptului italian, numai revocarea mandatului cu titlu oneros dă dreptul mandatarului la despăgubiri, nu și cel cu titlu gratuit, conform dispozițiilor art. 1725 C. civ. it. (în acest sens, a se vedea A. Baldassari, M. Magri, F. Santi, op. cit., p. 632, nr. 1).
[23] Diferența este că, în locul sintagmei „motive serioase” utilizate de C. civ. Québec, art. 2032 alin. (1), NCC utilizează sintagma „revocare nejustificată”, ceea ce nu semnifică altceva decât că în vreme ce C. civ. Québec privește lucrurile din perspectiva conduitei dezirabile a mandantului, revocarea trebuind să fie întemeiată pe „motive serioase”, NCC privește lucrurile din perspectiva conduitei indezirabile a mandantului, „revocarea nejustificată” fiind cea care nu are la bază motive care să poată fi luate în considerare din punct de vedere juridic, atrăgând răspunderea acestuia.
[24] Astfel, de exemplu, în dreptul nostru, s-a judecat într-o speță că revocarea mandatului directorului general al unei societăți pe acțiuni este justificată  pentru încălcarea obligației de loialitate față de societatea-mandant și pierderea încrederii, deduse din încheierea ulterioară unui contract de muncă pentru o funcție de conducere cu o altă societate având același obiect de activitate, fără a aduce acest lucru la cunoștința  societății-mandant, cu încălcarea obligațiilor stipulate în contractul de mandat (în acest sens, a se vedea Curtea de Arbitraj Comercial și Maritim de pe lângă Camera de Comerț, Industrie, Navigație și Agricultură Constanța, hot. nr. 6/2017, cu Comentariu de D. Călin, în RRDA nr. 5/2017, p. 158 și urm.). Tot în dreptul nostru, într-o altă speță, s-a judecat că neîndeplinirea criteriilor de performanță  stabilite prin hotărârea adunării generale a unei societăți pe acțiuni în sarcina directorului general constituie motiv justificat de revocare a mandatului acestuia (în acest sens, a se vedea C. Ap. Constanța, dec. civ. nr. 776/2017, cu Comentariu de D. Călin, RRDA nr. 5/2017, p. 167 și urm.). În fine, într-o speță, s-a reținut că nerespectarea de către directorul unei societăți comerciale a orientărilor privind realizarea obiectului de activitate și nerespectarea politicii de personal constituie motive justificate de revocare a mandatului acestuia (în acest sens, a se vedea Trib. București, s. a VI-a civ., sent. civ. nr. 1455/2016, cu Comentariu de D. Călin, în RRDA nr. 5/2017, p. 177 și urm.).
[25] D. Lluelles, B. Moore, op. cit., pp. 1205-1206, nr. 2101.
[26] În acest sens, a se vedea: A. Baldassari, M. Magri, F. Santi, op. cit., p. 639, nr. 6; G. Di Rosa, Il mandato. Tomo secundo. Artt. 1710 – 1730, Giuffrè Editore, Milano, 2017, p. 164 și nota 7 de subsol.
[27] În acest sens, a se vedea: J. Huet, G. Decocq, C. Grimaldi, H. Lécuyer, op. cit., p. 1129, nr. 31279; Ph. le Tourneau, v° Mandat, cit. supra, nr. 416; J. Raynard, J.-B. Seube, op. cit., p. 465, nr. 553.
[28] În acest sens, a se vedea D. Lluelles, B. Moore, op. cit., p. 1206, nr. 2102.
[29] În acest sens, a se vedea Gh. Piperea, Comentariu sub art. 2032, în Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, cit. supra, p. 2037, nr. 3.
[30] În acest sens, a se vedea G. Di Rosa, op. cit., p. 165.
[31] În acest sens, a se vedea A. Baldassari, M. Magri, F. Santi, op. cit., p 640.
[32] În acest sens, a se vedea D. Lluelles, B. Moore, op. cit., p. 1213, nr. 2111.
[33] Pentru dezvoltări, a se vedea A. Baldassari, M. Magri, F. Santi, op. cit., p. 640.
[34] Concluzia se impune deoarece numai din contractele oneroase de mandat se nasc obligații în sarcina mandantului față de mandatar, deci numai în acest caz mandantul poate „rămâne ținut să își execute obligațiile față de mandatar”.
[35] În acest sens, a se vedea: J.-L. Baudouin, Y. Renaud, op. cit., t. 2, jurisprudența la care se face referire sub. nr. 2176/3, p. 3117; D. Lluelles, B. Moore, op. cit., p. 1217, nr. 2119.
[36] Astfel, un autor afirmă fără niciun fel de nuanță că „revocarea mandatului de către mandant are natura juridică a unei denunțări unilaterale a contractului cu particularitatea că ea nu stinge obligațiile părții denunțătoare. Potrivit art. 2032 C. civ., mandantul care revocă mandatul rămâne ținut să își execute obligațiile față de mandatar, inclusiv obligația de a plăti remunerația (s. n., D. C.)” (R. Dincă, Contracte civile speciale…, cit. supra, p. 249). În același sens, a se vedea și: Gh. Piperea, Comentariu sub art. 2032, în Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, cit. supra, p. 2037, nr. 1; I Popa, Contractul de mandat, cit. supra, pp. 173-174, nr. 8.1.
[37] În acest sens, a se vedea: Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Les obligations, 2-e edition, Defrénois, Paris, 2005, p. 197, nr. 418; M. Fabre-Magnan, Droit des obligations. 1 – Contrats et engagement unilatéral, 2-e édition, Thémis droit, PUF, Paris, 2010, p. 172.
[38] Conform acestui text de lege, „dacă părțile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în 3 ani de la data încheierii lui”.
[39] R. Dincă, Contracte civile speciale…, cit. supra, p. 249.
[40] În acest sens, a se vedea Tr. C. Briciu, Comentariu sub art. 328, în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I – art. 1-526, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 782, nr. 1.
[41] Pentru opinia contrară, a se vedea D. Lluelles, B. Moore, op. cit., p. 1206, nr. 2102.
[42] În acest sens, a se vedea:  A. Baldassari, M. Magri, F. Santi, op. cit., p. 590 și urm., nr. 5; G. Di Rosa, op. cit., p. 139 și urm., nr. 3; Ph. le Tourneau, v° Mandat, cit. supra, nr. 400 in fine.
[43] În acest sens, a se vedea I. Najjar, op. cit., II, A, 2, pp. 713-714.
[44] În acest sens, a se vedea: I. Najjar, op. cit., pp. 713-714; J.-L. Baudouin, Y. Renaud, op. cit., t. 2, jurisprudența citată sub nr. 2176/4, p. 3117.
Pentru opinia potrivit căreia și în asemenea situații mandatul ar putea fi totuși revocat, dar cu plata de daune-interese către mandatar în condițiile dreptului comun referitor la contractul de mandat, a se vedea R. Rizoiu, Mandatul irevocabil ca tehnică de garantare a obligațiilor, RRDP nr. 4/2009, p. 210 și urm., nr. 11 și  urm.
[45] Ph. le Tourneau, v° Mandat, cit. supra, nr. 400.
[46] I. Najjar, op. cit., p. 714, lit. B.
[47] În acest sens, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 872/1973, în CD 1973, Ed. Științifică, București, 1974, p. 102 și urm.
[48] R. Rizoiu, op. cit., p. 210, nr. 10.
[49] În opinia noastră actul a fost unul de donație directă, menținând expres că mandatarul poate dispune de partea de preț cuvenită mandatarei „după cum crede de cuviință”, motiv pentru care trebuia să fie încheiat ad validitatem în formă autentică (art. 813 C. civ. anterior).
[50] În acest sens, a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. 3, ediție îngrijită de D. Rădescu, Ed. All, București, 1998, p. 482 și urm., nr. 1167.

Prof. univ. dr. Dan Chirică
Facultatea de drept a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca

* Studiul reprezintă contribuția autorului la Conferința Națională de Drept Comercial organizată de Facultatea de Drept a Universității de Vest Timișoara, care a avut loc la 15-16 iunie 2018, urmând să apară într-un volum consacrat acestei manifestări.