4,350 citiri

Considerații critice referitoare la Decizia ÎCCJ nr. 24/2017 de soluționare a recursului în interesul legii formând obiectul dosarului nr. 1699/1/2017

1. Prin Decizia nr. 24/2017, dată într-un RIL formând obiectul dosarului nr. 1699/1/2017, ÎCCJ a decis că ”în interpretarea și aplicarea unitară a art. 72 și a art. 153¹² din Legea nr. 31/1990, raportat la art. 1552 Codul civil de la 1864, respectiv la art. 2030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, cu aplicarea art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, administratorul societății pe acțiuni al cărui mandat a expirat, fără a exista un act de numire a unui nou administrator și o acceptare expresă din partea acestuia, deține prerogativele reprezentării atât timp cât încetarea funcției nu a fost publicată în conformitate cu legea (s. n., D. C.)”.

În general, decizia mai sus menționată nu a declanșat decât reacții de aprobare, tendința fiind aceea de acceptare a ei ca atare, lucru de altfel firesc în principiu, de vreme ce, pe de o parte, în conformitate cu dispozițiile art. 517 alin. (4) NCPC, ”dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României Partea I”, iar, pe de altă parte, pentru că, în conformitate cu dispozițiilor art. 518 C. pr. civ., decizia în interesul legii își încetează aplicabilitatea doar ”la data modificării, abrogării sau constatării neconstituționalității dispoziției legale care a făcut obiectul interpretării”. Prin urmare, forța juridică a unei decizii date în interesul legii este considerabilă. Însă una este forța juridică (formală) a deciziei și cu totul alta este forța sa de convingere care nu poate rezulta din nimic altceva decât din pertinența și coerența argumentelor aduse în sprijinul soluției adoptate. Or, în cazul examinat, așa cum vom vedea, elementele care ar trebui să asigure forța de convingere a deciziei, din nefericire, sunt în mare suferință.

Astfel, de la prima lectură, forța de convingere a deciziei este grav subminată de contradicția flagrantă dintre enunțul principal al dispozitivului, din care rezultă, fără niciun fel de nuanță, că ”administratorul societății pe acțiuni al cărui mandat a expirat, fără a exista un act de numire a unui nou administrator și o acceptare expresă din partea acestuia, deține prerogativele reprezentării atât timp cât încetarea funcției nu a fost publicată în conformitate cu legea (s. n., D. C.)”, și considerentele deciziei, din care rezultă exact contrariul, și anume că, ”43… în raporturile dintre mandatar [administrator – n. n., D. C.] și mandant [societate – n. n., D. C.],  după expirarea duratei mandatul a încetat (s. n., D. C.), atât timp cât lipsesc atât actul de numire a unui administrator, cât și acceptarea expresă din partea acestuia. 44. În asemenea situație, a lipsei unui mandat (s. n., D. C.),  similar celei în care limitele sale sunt depășite, mandantul are dreptul de a ratifica actele făcute de către mandatar, potrivit art. 1311 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil”. Iată, așadar, că cine nu se mulțumește doar cu lectura dispozitivului deciziei care, prin enunțurile sale, ar trebui el singur ”să asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești”, află că, în realitate, în ipoteza examinată, în raporturile dintre societate (mandant) și administrator (mandatar), ”prerogativele reprezentării” nu mai subzistă, de vreme ce ”mandatul a încetat”, astfel încât acestea (prerogativele) nu mai au cum să fie ”deținute” de către administrator (mandatar), așa cum rezultă din enunțul principal al dispozitivului deciziei. Numai prin ratificarea de către societate post factum, actele juridice încheiate de administratorul aflat în situația de mai sus putând deveni eficiente juridic față de aceasta cu efecte retroactive, conform dispozițiilor art. 1311 alin. (1) și art. 1312 NCC. Tot din cuprinsul considerentelor rezultă că – deși, în mod normal, acest lucru ar fi trebuit să rezulte în clar din dispozitiv – ”45… în ceea ce privește puterea de reprezentare, aceasta se manifestă în raporturile juridice cu terții, în care prevalează principiul ocrotirii terților de bună-credință”, după care, în continuare, se arată că ”48. În raporturile cu terții, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă ele depășesc limitele puterilor prevăzute de lege. În condițiile lipsei unui mandat ori atunci când limitele acestuia sunt depășite, terții de bună-credință sunt ocrotiți, devenind aplicabilă teoria mandatului aparent, astfel că, deși mandatul a încetat (prin expirarea termenului), lipsa publicității poate avea ca efect neluarea în seamă a încetării sale de către terți, împrejurare de natură a face ca toate actele încheiate de administrator să fie considerate valabile din punct de vedere juridic și să angajeze societatea. 49. În sensul aceleiași concluzii vin și dispozițiile art. 1309 [alin. (1)] din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, care, ca regulă, prevăd că între reprezentat și terț nu produce efecte contractul încheiat de persoana care acționează în calitate de reprezentant, însă fără a avea împuternicire sau cu depășirea puterilor conferite. 50. Cu toate acestea, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, «dacă, însă, prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terțul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta și că acționează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala față de terțul contractant de lipsa puterii de a reprezenta». 51. Aplicate situațiilor relevate de hotărârile judecătorești anexate memoriilor de recurs în interesul legii, dispozițiile citate anterior sunt pe deplin incidente, căci mandantul (societatea), prin comportamentul său – constând în omisiunea, ulterior încetării mandatului, de a numi un nou administrator sau de a reînvesti în funcție pe cel anterior, în condițiile de validitate cerute de lege și de publicitate, necesare pentru a fi opuse terților – îl determină pe terț să creadă în mod rezonabil – în lipsa publicării încetării funcției administrative, în condițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 – că mandatarul (administratorul) are puterea de a-l reprezenta”.

Așadar, rezultă că, în esență, în optica Instanței Supreme, prin ajungerea la termen a împuternicirii administratorului, contractul de mandat dintre acesta și societate încetează de drept, în lipsa înscrierii în registrul comerțului a desemnării unui nou administrator (care poate fi și cel al cărui mandat a încetat), conform dispozițiilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privitoare la societăți, și care să fi acceptat expres desemnarea, conform dispozițiilor art. 153¹² alin. (3) din |Legea nr. 31/1990. Actele încheiate de administratorul al cărui mandat a expirat, fiind încheiate fără împuternicire, nu produc efecte față de societate, afară de cazul în care sunt ratificate de aceasta în temeiul dispozițiilor art. 1311 alin. (1) NCC. În schimb, față de terții de bună-credință, puterea de reprezentare ”se manifestă” între societate și aceștia, devenind aplicabilă teoria mandatului aparent, societatea prin comportamentul său – constând în omisiunea numirii unui nou administrator sau reînvestirii celui anterior și îndeplinirea formelor de publicitate impuse de lege – determinându-i pe terți să creadă în mod rezonabil că administratorul al cărui mandat a încetat are puterea de a reprezenta societatea și că acționează în limita puterilor conferite, dispozițiile art. 1309 alin. (2) NCC fiind astfel incidente.

2. Decizia ÎCCJ nr. 24/2017 prin care a fost soluționat RIL care a format obiectul dosarului nr. 1699/1/2017 este inacceptabilă, din punct de vedere juridic, nu numai pentru contradicțiile dintre considerente și dispozitiv, ci și pentru alte motive.

Astfel, deși, în prealabil, la nivel declarativ, ÎCCJ admite în mod corect la pct. 46 din considerente că ”stabilirea măsurii în care un terț este sau nu de bună-credință – și, astfel, poate fi ocrotit sau nu – este atributul exclusiv al instanțelor de judecată, care vor aprecia în funcție de particularitățile fiecărei situații (s. n., D. C.)”, vine mai apoi și prin considerentele de la  pct. 51 din decizie (reproduse supra nr. 128), invocând dispozițiile art. 1309 alin. (2) NCC, impută situația creată societății,  pentru ca, în final, să rețină în dispozitiv fără niciun fel de nuanță că administratorul al cărui mandat a expirat ”deține prerogativele reprezentării atât timp cât încetarea funcției nu a fost publicată în conformitate cu legea”. Procedând astfel, practic, fără să realizeze acest lucru, ÎCCJ a soluționat o problemă de fapt, nu una de drept, lăsând să se înțeleagă, prin formularea nediferențiată mai sus evocată, că toți terții care contractează cu societatea sunt de bună-credință și că pot astfel beneficia de teoria mandatului aparent. Or, o astfel de concluzie nu poate fi acceptată. Aceasta întrucât, potrivit dispozițiilor art. 218 alin. (2) NCC, care nu pare a fi fost luat în considerare de Instanța Supremă, ”în raporturile cu terții, persoana juridică este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă dacă aceste acte depășesc puterea de reprezentare conferită prin actul de constituire sau statut, în afară de cazul în care ea dovedește că terții o cunoșteau la data încheierii actului (s. n., D. C.). Simpla publicare a actului de constituire sau a statutului persoanei juridice nu constituie dovada cunoașterii acestui fapt”. De aici rezultă, așadar, că cel puțin în ipoteza la care se referă textul de lege citat (dovedirea de către societate a faptului cunoașterii de către terț a expirării mandatului administratorului), nepublicarea de către societate a încetării funcției de administrator în registrul comerțului nu permite terțului să invoce față de societate teoria mandatului aparent[1]. Or, fără nicio îndoială, stabilirea de către instanța de judecată a cunoașterii sau necunoașterii de către terț a expirării mandatului administratorului este o simplă problemă de fapt, nicidecum una de drept. Pe de altă parte, de altfel, chiar dacă ar fi întrunite condițiile aplicării teoriei mandatului aparent, administratorul al cărui mandat a expirat nu mai ”deține prerogativele reprezentării” pentru purul și simplul motiv că, la împlinirea termenului, mandatul său încetează de drept, fiind vorba despre un termen extinctiv, la a cărui împlinire, potrivit art. 1412 alin. (2) NCC, obligația (raportul contractual de mandat, în speță) se stinge de drept, adică automat, indiferent dacă expirarea mandatului a fost sau nu înscrisă în registrul comerțului[2]. Dacă, după ajungerea mandatului la termen, administratorul continuă să gereze și să reprezinte societatea, el nu se poate prevala de tacita reconducțiune a acelui mandat, el fiind doar un simplu gerant de fapt sau mandatar aparent care angajează societatea doar prin excepție, în condițiile în care terții cu care intră în raporturi contractuale în numele și pe seama societății ignoră ”în mod rezonabil” că acesta nu este deținătorul puterii de a reprezenta societatea[3]. De esența mandatului aparent este tocmai lipsa puterii de a reprezenta societatea (supra nr. 69-71), neputându-se admite nicidecum că administratorul care la împlinirea termenului pierde puterea de a reprezenta societatea ar fi o persoană care ar ”deține prerogativele reprezentării”, așa cum fără niciun temei a reținut Instanța Supremă. Tocmai pentru că este vorba despre o situație specială, menită să apere interesele terților, efectele mandatului aparent pot fi invocate doar de terțul aflat în eroare legitimă, iar nu și de societate sau de către administratorul de fapt (supra nr. 71), iar, lucru esențial, aceste efecte nu decurg din contractul de mandat, care încetează ope legis de la sine la împlinirea termenului, ci din aparența creatoare de drept, deci, în ultimă instanță, din protecția acordată de lege unei asemenea situații, care, din rațiuni care țin de securitatea operațiunilor juridice[4], prevalează asupra situației de drept, care, în ipoteza examinată, este tocmai aceea a lipsei puterii de reprezentare din partea administratorului; dacă sunt întrunite condițiile aparenței creatoare de drept (mandatului aparent) – lucru care trebuie stabilit de către instanța de judecată în fiecare caz în parte, iar nu stabilit paușal sub cuvânt de ”interpretare unitară a legii” -, raporturile dintre societate și terț sunt guvernate de regulile mandatului ca și când mandatarul (administratorul) ar fi avut puterea de a reprezenta societatea, fără însă ca în realitate el să fi dețină această putere [art. 17 alin. (2) NCC][5]. Conform dispozițiilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1954, societatea nu poate invoca față de terți încetarea funcției mandatarului (administratorului), dacă aceasta nu a fost publicată în conformitate cu legea (Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului), dar potrivit dispozițiilor art. 218 alin. (2) teza I NCC, la care am făcut referire mai sus, poate dovedi că terțul, cu care a contractat în numele și pe seama ei administratorul ale cărui puteri încetaseră de drept prin ajungerea la termen a mandatului său, a cunoscut la momentul încheierii contractului faptul că administratorul nu mai deținea puterea de a reprezenta societatea. Prin urmare, iată, există situații prevăzute de lege în care, chiar fără îndeplinirea formelor legale de publicitate a încetării mandatului, administratorul nu ”deține prerogativele reprezentării”.

În fine, faptul că, în realitate, administratorul al cărui mandat a expirat nu ”deține prerogativele reprezentării societății” este demonstrat și de împrejurarea că acesta nu poate introduce valabil acțiuni în justiție în numele și pe seama societății. Într-adevăr, art. 151 C. pr. civ., care se referă la ”cererea formulată prin reprezentant, prevede la alin. (4) că ”reprezentanții persoanelor juridice de drept privat vor depune în copie, un extras din registrul public în care este menționată împuternicirea lor”. Or, în cazul examinat, dacă administratorul introduce o acțiune în numele și pe seama societății, din simpla cercetare a extrasului din registrul comerțului, din care rezultă că mandatul acestuia a încetat, instanța, care este obligată să facă o asemenea verificare[6], va anula acțiunea dacă aceasta nu va fi ratificată de societate, dispozițiile art. 82 alin. (1) C. pr. civ. fiind în acest sens. Este de menționat faptul că în memoriul Procurorului General al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, autorul uneia din cele două sesizări prin care a fost învestită ÎCCJ cu RIL formând obiectul dosarului nr. 1699/1/2017, în care s-a pronunțat Decizia nr. 24/2017 aici analizată, a fost adusă în discuție această problemă, dar ea a fost doar în trecere amintită în cuprinsul Deciziei nr. 24/2017, cu ocazia prezentării punctului de vedere al Procurorului General (pct. 10), fără însă a fi direct analizată și tranșată de ÎCCJ în partea din hotărâre referitoare la punctul său de vedere, deși acest lucru s-ar fi impus cu necesitate.

3. În esență, așadar, în cazul examinat, soluția corectă, în opinia noastră, ar fi trebuit să fie în sensul că administratorul al cărui mandat a expirat nu mai ”deține prerogativele reprezentării”[7], dar că terții cu care acesta încheie ulterior contracte în numele și pe seama societății pot invoca în favoarea lor teoria mandatului aparent, ale cărei condiții vor fi verificate de către instanța de judecată competentă în fiecare caz în parte.

În condițiile în care, însă, Decizia nr. 24/2017 dată de ÎCCJ în RIL formând obiectul dosarului nr. 1699/2017 stipulează fără nuanțe în dispozitiv că ”administratorul societății pe acțiuni al cărui mandat a expirat, fără a exista un act de numire a unui nou administrator și o acceptare expresă din partea acestuia, deține prerogativele reprezentării atât timp cât încetarea funcției nu a fost publicată în conformitate cu legea (s. n., D. C.)”, rezultă că terții cu care administratorul încheie contracte în numele și pe seama societății, invocând decizia, se vor putea prevala direct de efectele contractului față de societate, fără a mai  trebui să dovedească întrunirea condițiilor de excepție ale mandatului aparent, cum s-ar impune în mod normal, mai ales în legătură cu existența/inexistența situației obiective de aparență[8], care ar trebui apreciată de la caz la caz, iar nicidecum paușal cum a făcut ÎCCJ.

În ceea ce privește introducerea unor acțiuni în justiție în numele și pe seama societății a administratorului a cărui mandat a încetat prin ajungere la termen, există pericolul, care nouă ni se pare iminent, ca unele instanțe, având în vedere dispozitivul deciziei aici analizate, să considere că sunt legal învestite, atâta timp cât nu a fost numit un nou administrator care să fi acceptat expres împuternicirea, iar acesta să fie înscrisă în registrul comerțului, în vreme ce alte instanțe, având în vedere dispozițiile art. 151 alin. (4) și art. 82 alin. (1) C. pr. civ., să anuleze cererea, pentru că a fost introdusă de către o persoană care nu are dreptul de a reprezenta societatea.


[1] În acest sens, a se vedea Ph. Merle, A. Fauchon, Droit commercial. Sociétés commerciales, 20-e édition, Dalloz, Paris, 2016, p. 134, nr. 118.
[2] În acest sens, a se vedea: D. Lluelles, B. Moore, Droit des obligations, 2-e édition, Les  Éditions Thémis. Faculté de droit. Université de Montréal, p. 1485, nr. 2507; Mémento pratique. Sociétés civiles 18, Éditions Francis Lefebvre, Levallois  Perret, 2017, p. 187, nr. 7202.
[3] Mémento pratique. Sociétés civiles 18, cit. supra, p. 188, nr. 7203.
[4] În acest sens, a se vedea F. Collart-Dutilleul, Ph. Delebecque, Contrats civils et commerciaux, 10-e édition, Dalloz, Paris, 2015, p. 575, nr. 659.
[5] Pentru dezvoltări, a se vedea D. Chirică, O privire asupra noului Cod civil – Titlul preliminar (III), ”Pandectele române” nr, 5/2011, p. 135, nr. 21-24.
[6] În sensul că ”două probleme sunt esențiale în legătură cu o asemenea reprezentare: a) verificarea temeiului reprezentării – legea sau statutul – și a realității (s. n., D. C.) acesteia; b) verificarea întinderii puterii de a reprezenta”, a se vedea I. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 315.
[7] Punct de vedere care a fost susținut și de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎCCJ în memoriul său de recurs în interesul legii în dos. nr. 1699/1/2017.
[8] În acest sens, a se vedea: F. Collart-Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 576, nr. 660; Ph. le Tourneau, v° Mandat, ”Répertoire de droit civil”, Dalloz, juillet 2017, mis à jour avril 2018, nr. 172.


Prof. univ. dr. Dan Chirică
Facultatea de drept a Universității ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca