11,405 citiri

Avocații la Congresul din 2015 sau despre ce am spus și despre ce nu am spus la Congres

ESSENTIALS-Viorel-RosCu ani în urmă, când eram încă judecător la început de carieră, mă onora cu prietenia lui un avocat dintre aceia care își justificau prin știință, ținută, respect de sine și de ceilalți, prin lucrările lor (pledoarii, note scrise, articole, studii, cărți de o limpezime, originalitate și profunzime impresionante), prin puterea cuvântului lor, titlul cu care li se adresau nu doar confrații săi, ci și judecătorii, acela de „maestru”! Un om care impunea prin prestanță și prin atitudine, prin seriozitate și dedicație. Numele lui: DORU COSMA!

Ne întorceam într-o zi de iarnă, împreună, de la o cercetare la fața locului, iar prin fața Sălii Dalles m-a surprins cu o afirmație în fața căreia am întrebat atunci mirat: „Domnule Cosma, doar nu credeți că este mai importantă activitatea avocatului decât aceea a judecătorului?!” Mi-a răspuns cu vocea lui baritonală, inconfundabilă, gravă, serioasă, hotărâtă: „Ba bineînțeles, domnule prezident!

Mi-am zis atunci, mândru și eu de ce făceam, dar respectându-l cât și cum se cuvenea pe interlocutorul meu (mult, îl salutam de departe spre a preveni să o facă el primul, mi s-ar fi părut nepotrivit să fiu salutat eu întâi de domnia sa, dar și de alții la fel ca el), că fiecare are dreptul să creadă că este cel mai important om de pe Pământ și că într-un fel așa și trebuie să fie! Că pe mine mărimea și importanța lui, așa cum și le vedea, nu mă fac mai mic, după cum, ceea ce cred eu despre munca mea de atunci, aceea de judecător, nu îl poate face pe domnia sa să scadă în proprii săi ochi! Suntem, în fond, fiecare dintre noi atâta cât vrem și putem să fim!

De o vreme văd lucrurile din altă parte a barei și din altă robă. Și dintr-o lume din care lipsește Doru Cosma! Lipsesc Paul Vlachide, Constantin Vișinescu, Constantin Parascu, Lazăr Arjoca, Flavius Teodosiu, Ion Pora. O lume din care s-au retras și nu mai pledează Tilică Gal, Mircea Popescu, Constantin Amzuță (care ne mânca sufletul cu Codul de procedură în față, dar căruia i-aș fi încredințat oricând un proces al meu, dacă aș fi avut). O lume de scoborâtori din Delavrancea, Teodoreanu, Micesu, Danielopol, Dongoroz… și să mă ierte neamintiții care se cuveneau a fi amintiți! Avocați pe care îi ascultam vrăjit din scaunul de judecător, cu respect pentru ceea ce ei făceau, știau, erau, spuneau! Așa cum o făcea și președinta mea, doamna Gabriela Gaspar (și de la care am învățat arta judecății și faptul că judecătorul trebuie să judece fără ură și să fie cumpătat în toate deciziile sale) și toți care slujeam, alături de avocați și nu adversari cu ei, în templul zeiței Themis[1]! Oameni care se angajaseră să apere onoarea, averea și libertatea concetățenilor lor și o făceau într-un fel fără de fel! Și care cereau cu încredere în judecători să hotărască asupra onoarei, averii și libertății semenilor lor.

Astăzi știu că, de la contactul cu justițiabilul și problema lui (care este cea mai gravă dintre toate problemele lumii pentru el!) și până când pui concluzii în fața judecătorilor, cel mai greu și mai important este să fii avocat. Apoi, cel mai greu este să fii judecător și să spui dreptul! Cum cred că roba ne-a fost dată și nouă avocaților ca să ne apropie de judecători și de avocații statului, iar nu ca să ne facă vrășmași! Să pună, fie și numai formal, semnul egalității între acuzare și apărare! Să arate celor judecați că apărarea și acuzarea sunt la fel de importante în orice proces.

Era o vreme în care a vorbi cu avocații despre o problemă de drept, a vorbi cu ei dacă îi întâlneai în Sala Pașilor Pierduți, a merge împreună la o aniversare, a te întâlni la o petrecere, erau lucruri ce nu aveau nimic nefiresc! Era o vreme în care relația judecător-avocat era una de respect reciproc și necondiționat! Era o relație normală! Sau trăiam eu într-o lume ideală!? Nu cred! Cu nu foarte mulți ani în urmă o distinsă judecătoare m-a provocat la o discuție despre mărci, spunându-mi că nu înțelege un anume lucru. Mi-am dat cu părerea pe problema discutată. După două-trei săptămâni mi-a spus că a simțit nevoia să vorbească despre problema aceea pentru că avea un dosar în pronunțare și că în urma discuției s-a convins că judecată îi era corectă și că omul pe care îl judeca în recurs trebuia achitat! Se poate deci și în zilele noastre! Iar acela care nu crede că știe tot și are puterea de a întreba este judecător adevărat!

M-am întrebat adesea ce s-a întâmplat și cum de această relație între avocați și judecători sau între judecători și avocați are azi nu doar accente stridente, ci aproape permanent conflictuale! Cine, unde și de ce greșește?

Afirmația făcută de un invitat la Congres în sensul că avocatura are azi „conotații negative din cauza mediatizării unor cazuri” îmi pare de o gravitate extremă! Nu știu dacă afirmația făcută reprezintă punctul de vedere oficial al celui mai înalt magistrat al țării. Condamn apărările făcute de către avocați la televizor! Dar nici acuzațiile nu pot fi formulate la televizor! Condamn atacurile la adresa unor judecători sau procurori! Dar condamn și ieșirile lor publice, deși ei, mult mai mult decât noi, sunt obligați de lege să tacă! Îmi pare, parafrazând pe doamna Daniela Panioglu, că în țara noastră sunt mai mulți Nero pregătiți să dea foc cetății cu legea transformată în torță, decât cei care vor să cerceteze drept și cu legea în mână, să judece cu dreaptă măsură, să ajute la aflarea adevărului, la facerea dreptății, la liniștea cetății.

Amintesc însă că, pe președintele în exercițiu, avocații sunt aceia care l-au apărat în fața unei acuzații nedrepte și că avocații au oferit judecătorilor argumentele soluției care l-au salvat de la o infamă condamnare (a nu se înțelege că vorbesc de o condamnare penală, iar avocații și magistrații știu ce spun!). Că i s-a făcut dreptate cu ajutorul avocaților! Poate că fără ajutorul lor soluția ar fi fost aceeași! Sau poate nu! Dar pentru că a fost victimă a unei acuzații nedrepte, pentru că știe ce este nedreptatea și mai ales pentru că este președintele tuturor (vrea oare să fie, ori este ca predecesorul domniei sale?!), ar fi trebuit să aibă un cuvânt și pentru cel nedrept acuzat, nu doar pentru cel care a generat nedreptatea!

Apropos de nedreptate! Le spuneam colegilor mei în ziua pronunțării soluției de achitare atât de mediatizate că vom vedea curând un recurs în casație (în sfârșit!) admis! Pentru că va fi al Parchetului! Dar nu mi-am putut imagina că s-ar putea formula o contestație în anulare pentru motivul pentru care s-a formulat! Și că judecătorii care au pronunțat hotărârea de achitare ar putea fi supuși la ceea ce sunt supuși! De aceea, noi toți, purtătorii de robe (judecători, procurori, avocați), dar și aleșii și alegătorii, reclamanții și pârâții, acuzatorii și acuzații, avem azi obligația de a face zid în jurul acestor oameni. De a-i apăra! Pentru că dacă lor li se va întâmpla ceva pentru că au pronunțat acea hotărâre, oricui i se va putea întâmpla același lucru, iar speranța noastră, care era convingere justificată pentru un biet morar a cărui moară o voia împăratul său, că există judecători și la București iar nu doar la Berlin, se va nărui cu totul și pentru totdeauna!

Pot să înțeleg emoția și subiectivismul victimei care a formulat o plângere! Dar judecătorul trebuie să fie deasupra emoțiilor muritorilor de rând! Îi datorăm respect profund judecătorului pentru ceea ce face și pentru ceea ce este în viața profesională și îl onorăm și după ce se retrage din profesie pentru că este deasupra noastră. Și trebuie să fie mereu, în toate împrejurările, astfel. E dreptul nostru să-i cerem să fie astfel pentru că i-am dat puterea de a ne judeca și l-am învestit cu încrederea noastră! E obligația lui să fie astfel pentru a răspunde încrederii ce i-am acordat!

Atacurile împotriva judecătorilor care au pronunțat hotărârea au însă o singură rațiune, dar aceasta ar fi trebuit să rămână departe de justiție. Am întrebat odată pe domnul Emil Boc (la vremea aceea doar parlamentar), în prezența regretatului profesor Ion Deleanu, cum de a putut face o interpelare a ministrului justiției, fără să știe nimic despre judecătorul la care, în chip nedrept, se referea interpelarea. Mi-a răspuns stupefiant că „așa este în politică” și că problema lui politică este ministrul interpelat (al justiției), iar nu judecătorul! Adică jocul politic poate avea orice victimă dacă interesul politic este atins! Azi însă, expunerea judecătorilor care au pronunțat decizia de achitare este mult mai perversă și expune unui grav pericol întregul corp al judecătorilor, iar nu doar pe cei doi.

Putem să nu fim de acord cu hotărârea lor de achitare, doar că și dezacordul trebuie să se manifeste civilizat! Deși nu înțeleg de ce hotărârile de condamnare nu pot fi comentate în spațiul public, iar cele de achitare trebuie blamate! Amintesc însă că există un serial de televiziune la noi în care hotărârile de condamnare sunt comentate de către acuzatori! Asta e drept?

Pentru aceia care nu sunt de acord cu deciziile de achitare există soluția simplă a modificării Codului de procedură penală: abrogați articolele 396 alin. (5) și 16 alin. (1) lit. a)-d). După reacțiile la propunerile de modificare (prea puține, prea de suprafață) a codurilor penale, s-ar putea să avem surprize.

Atunci când atacurile vin însă din partea unui judecător, membru al CSM, cu misiunea de a-i apăra pe judecători de toate nedreptățile din vorbele noastre, adică de a le apăra reputația (că până la proba contrarie, sunt judecători și au dreptul la reputație neîntinată), lucrurile îmi par de o gravitate extremă. Este adevărat că, așa cum ne spune Curtea Constituțională prin Decizia nr. 196/2013, articolul 55 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, această misiune este imprecisă și neclar formulată, dar lipsa de previzibilitate de care vorbește aceeași Curte, în aceeași decizie, spre a declara neconstituțional textul, nu cred că dă dreptul alesului de a fi curând previzibil în forul care reprezintă garantul independenței justiției. Mi-e teamă că domnul judecător și-a „condamnat” deja colegii și că o nouă procedură de revocare ar trebui să fie degrabă inițiată. Din păcate, nu este posibilă pentru că Parlamentul nu s-a conformat art. 147 din Constituție și nu a pus nici până la această dată textul declarat neconstituțional în anul 2013 în acord cu Legea fundamentală, astfel că astăzi nici nu mai este posibilă revocarea domniei sale, oricât și-ar dori acest lucru alegătorii săi. Zeița Themis are, precum se vede, copii vitregi și în Parlament!

Noi, avocații nu avem de partea noastră decât arma cuvântului! Puterea noastră este doar în cuvintele noastre! Această putere este astăzi în pericol! Se spune (Alina Ionescu zice asta, dar nu foarte convinsă că ar fi și adevărat) că Napoleon Bonaparte ar fi afirmat că atâta timp cât are o spadă la îndemână ar putea tăia limba oricărui avocat care s-ar servi de ea împotriva guvernului! Dar în Sala Pașilor Pierduți a Palatului de Justiție din capitala Franței există un monument ridicat în onoarea unui avocat care s-a distins apărându-și semenii și salvându-i pe mulți. Merită văzută statuia și merită ascultată istoria ei spusă de un judecător francez. Pentru că este superbă. O să aflați, dacă o să vreți, și de ce în grupul statuar una dintre femei este în fundul gol!

În opoziție cu noi, acuzarea are de partea ei o putere năucitoare! O putere de care abuzează nu de puține ori! Are cătușele, poliția, informațiile. Are „specialiștii” care execută orbește dispozițiile care servesc acuzării. Știu tot ce vorbim! Știu și ce nu știm noi că am făcut! Știu și ce gândim ori cârtim!

Mi-e teamă de răul din noi, de răul care ne vine din interiorul profesiei noastre. Și de adâncimea acestui rău. Vă propun o temă de cercetare! Nu știu foarte bine cui trebuie să o adresez! Ea nu privește doar pe avocații din București! Cu siguranță, îi privește pe toți avocații. Aș spune, întemeindu-mi afirmația pe lecturile privind starea avocaturii în Franța, că și pe alte meleaguri se întâmplă ceva rău cu avocatura!

Tema de cercetare pe care v-o propun este un studiu serios asupra stării avocaturii în România! Ea nu poate exclude, nu poate fi separată, desigur, de starea justiției! Un studiu care să ne spună unde suntem și de ce am ajuns unde am ajuns. Și ce trebuie făcut!

Mi-e teamă că noi, avocații, am stat prea mult și am răbdat prea mult. Cred că trebuie să ieșim din starea de pasivitate în relația noastră cu justiția! Că trebuie să reacționăm ori de câte ori constatăm că un atentat la adresa avocaților se produce! Că nu trebuie, ca în numele bunei cuviințe ori a speranței că tăcând vom câștiga bunăvoința greșiților noștri, să tăcem în fața nedreptăților. Pentru că dacă vom tăcea la nesfârșit, vom fi părtași la prăbușirea noastră.

Noi nu am reacționat în niciun fel la atentatul la adresa DREPTĂȚII, a JUSTIȚIEI înseși, atunci când un înalt ofițer SRI a anunțat că JUSTIȚIA din România este sub vizorul permanent al serviciului de informații! Un fapt de o gravitate fără de egal și care ne așează mai degrabă în rândul țărilor conduse militar decât al celor democratice! Felicit pe judecătorii care au făcut-o. Și dacă sunt și avocați care au făcut-o, lor le cer iertare că nu am știință să o fi făcut!

Democratică am spus?! E o greșeală! O țară în care Parlamentul și Guvernul nu există, pentru că sunt paralizate de spaima Parchetului, nu poate fi democratică! O țară în care președintele nu observă această stare și nu-și îndeplinește rolul de mediator nu poate fi numită democratică! O țară în care nimeni nu mai ia nicio decizie, pentru că îi este teamă că ar putea fi acuzat de abuz în serviciu, nu poate fi democratică! O țară în care tăcem de spaimă nu poate fi democratică! O țară în care delațiunea este legiferată și a dobândit rang de virtute nu poate fi democratică! O țară în care rechizitoriile se bazează aproape în exclusivitate pe interceptări nu poate fi democratică! O țară în care nu se administrează probele în apărare cerute de inculpați nu poate fi democratică!

O țară în care între funcțiile procesului penal nu se află și funcția de apărare nu poate fi democratică! Și am întrebat în Congres, cu obidă: cum ați putut accepta așa ceva, Domnule Ministru?! Și adaug acum, cu și mai multă obidă: cum ați putut accepta așa ceva, domnilor senatori și deputați?! Unii dintre dumneavoastră, avocați fiind, cum de nu ați observat?! Că nu-mi imaginez că ați fi putut fi de acord cu așa ceva! V-ați făcut părtași la un rău pe care începeți să-l simțiți! Un vânt rece suflă azi în ceafa tuturor politicienilor, iar zăngănitul cătușelor se aude pretutindeni! Nu contează că sunteți vinovat ori nevinovat! Contează că poate cineva susține că are suspiciuni rezonabile că ați făcut o faptă (grava faptă de a cârti, de exemplu, pentru că nu mi se pare că e departe ziua în care și delictul de opinie va fi o faptă gravă) ca să fiți încătușat!

Și pentru că a venit vorba de „rezonabilitate”: în care țară din lume se poate întâmpla ca oamenii să fie condamnați de către judecătorii aceleiași instanțe (cea mai înaltă în ierarhia stabilită de lege, pentru că, altfel, în lumea civilizată, toți judecătorii, indiferent de instanța în care lucrează, se bucură de prețuirea și de respectul cel mai înalt) cu votul a trei din opt judecători, ori să fie achitați cu votul a trei din opt judecători! Și judecătorii acelei instanțe să nu observe acest lucru, să nu sesizeze anomalia, să nu țipe că așa ceva nu se poate întâmpla într-o lume normală! De ce nu vă uitați mai des oare la „12 oameni furioși”! Este o admirabilă lecție despre cum se poate preveni răul!

Dar Parlamentul, parlamentarii pe care i-am trimis să facă legi în numele nostru, cum de nu au observat această anomalie?! Cum pot rămâne indiferenți la astfel de întâmplări? Știți ceva de Legea Mirinda, domnilor parlamentari? Știți că a fost suficient ca o greșeală să se fi produs, pentru ca în SUA o lege să se schimbe și că, de atunci, oricine are dreptul la tăcere când este acuzat? Încercați să vă exercitați acest drept în România! Și veți afla că este socotit o sfidare la adresa anchetatorilor!

Iar pentru cei care formați pe viitorii acuzatori publici și pe viitorii judecători, nu credeți că ar avea de învățat și din experiența lui „cum nu se face? cum nu trebuie făcut? cum nu trebuie să te comporți?”. Și dacă vi se pare că viața transformată în film nu este adevărată și nu poate fi dată ca exemplu și nu poate fi obiect de studiu (dacă gândiți așa, vă înșelați, cu siguranță!), dați auditorilor să citească cererile de recuzare și cele de strămutare! S-ar putea ca după lectura unora dintre acestea, unii să spună asemenea lui Michelangelo că „dacă s-ar putea muri de rușine, nu aș mai fi în viață”!

Și tot de rezonabilitate vorbind: care este unitatea de măsură a acesteia? Muribunda justiție de la Strasbourg ne vorbește de observatorul obiectiv care ar fi în stare să o măsoare! Nu vreau să spun lucruri de nespus din eleganță pentru cei care cred că acolo se face cu adevărat dreptate! Dar Justiția din capitala Alsaciei este mult mai iluzorie decât justițiile tuturor statelor CEDO. Observatorul atent, chemat să decidă la noi ce este și dacă este rezonabil, ar trebui să trăiască pe Marte, să coboare, să judece și să se întoarcă apoi printre marțieni, cum spune profesorul Viorel Ciobanu! Pe malul Dâmboviței este exclus să mai găsim un observator suficient de obiectiv! Televiziunile noastre au grijă să ne facă pe toți parțiali! Adică de o parte sau alta a baricadei! Cei care vor să stea deoparte sunt dușmanii și ai unora și ai altora. Iar cei de la Strasbourg nu ar înțelege ce-i cu noi! În viața lor tihnită și cumpătată or putea fi obiectivi și observatori! În nebunia în care trăim noi, toți ar fi descumpăniți!

Se pare, totuși, că există astfel de „observatori” și la noi! Și că îi putem identifica prin sălile de ședință unde stau uneori la vedere și sunt cunoscuți până și de femeile de serviciu care s-au obișnuit cu ei și unde ar trebui, în semn de respect, să-i salutăm cuviincios cu formula „Să trăiți!”. Că asta se deduce din interviul înaltului oficial!

Repet: trebuie să fim însă conștienți de faptul că în noi se află cele mai multe cauze ale stării actuale a avocaturii! Am uneori impresia că purtătorii de robă nu fac roba doar pe care o poartă de râs, ci fac și un rău imens celor pe care îi „apără”! Și că ar trebui nu doar să nu fie lăsați să îmbrace roba, dar nici să dea sfaturi justițiabililor, ori celor care au nevoie de alte servicii avocațiale!

Noi suntem vinovați că nu reacționăm în fața nedreptății sau a abuzului ori de câte ori vedem, auzim, constatăm că se întâmplă! Încercați odată în sala de ședință să vă solidarizați cu victima unui abuz. Repetați gestul de fiecare dată când se întâmplă! Ieșiți din pasivitatea vinovată! Dar nu vă solidarizați cu neștiutorul! Cu cel care face roba de râs! Nu acceptați ca un nepregătit să facă profesia de râs! Profesia asta este a profesioniștilor, nu a nepregătiților!

Ca să știm unde suntem cred că trebuie să facem cercetarea de care vă vorbeam. Și să propune apoi soluții! Măsuri radicale! Chiar cu riscul de a deveni impopulari! Pe termen lung vom avea de câștigat!

Palatul de Justiție din București a fost dat în folosință la 15 octombrie 1895! Atunci, cheia Palatului a fost înmânată președintelui Înaltei Curți de către Regele Carol I.

Și pentru că sunt azi suma a ceea ce am făcut în viață, pentru că iubesc și respect justiția și pe judecători, pentru că eu cred că avocații sunt parte a justiției și nu anexele neînsemnate ale acesteia, pentru că Palatul de Justiție din București este și al avocaților nu doar al judecătorilor, pentru că trebuie să întindem mâna cu respect și pentru cei care, asumându-și riscul de a deveni impopulari, vor să se îndrepte nedreptățile, adică procurorilor, vă invit pe toți să organizăm împreună, dacă vreți și ca pas de conciliere între profesii, 120 de ani în Palatul de Justiție.

Am făcut-o în anul 1995 ca președinte al Tribunalului București! Îi pot ajuta pe toți cei care ar vrea să o facă! Sigur, pentru asta trebuie să mai crezi în justiție! Iar eu cred! Cum cred în puterea ei de a fi bună și dreaptă!

Plecând din justiție, nu am putut rămâne departe de ea! De aceea sunt arbitru și sunt mândru să conduc, chiar în vremuri grele ca acestea, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României!

Vă rog să vă întoarceți fața spre arbitraj cu încredere! Vă asigur că aveți de ce!

Avem, de un an, reguli de procedură dintre cele mai bune! Le vrem și mai bune! Și oricât s-ar supăra unii pe termenul folosit de mine și oricât de mult țin la cel pe care cuvântul îl supără, eu le vreau și mai flexibile decât sunt. Vreau ca natura contractuală a arbitrajului să devină și mai pronunțată!

Căutăm soluții pentru a judeca în arbitraj și litigiile în care sunt angajați cei care au dificultăți de plată a taxelor.

Vreau să facem arbitrajul mai atrăgător și prin taxele arbitrale!

Vreau să-i extindem sfera! Să soluționăm în arbitraj toate litigiile care sunt arbitrabile!

Vrem soluții pentru a face arbitrajul mai atractiv!

Vreau ca arbitrii să reprezinte cel mai select corp de juriști!

Vreau ca instituția noastră permanentă de arbitraj să fie cunoscută și respectată pretutindeni! Vreau ca litigii dintre entități române și străine să se judece la București.

Arbitrajul nu poate există însă dacă avocații nu îl vor! Oricât ne-am imagina că oamenii de afaceri sunt cei care vor o alternativă la justiția statală, adevărul este că avocații sunt cauza existenței arbitrajului! Noi, arbitrii, instituțiile permanente de arbitraj, suntem din dorința lor!

Veniți spre noi! Alegeți alternativa unei judecăți mai rapide, mai puțin formaliste, într-o atmosferă mai caldă, mai cordială, justiției statale.

Colegiul de Conducere al Curții vă roagă, prin mine, să formulați și să trimiteți propunerile dumneavoastră pentru a face arbitrajul atrăgător, eficient, performant!

PS 1. Când am vorbit despre tema de cercetare nu știam că figurează în programul candidaților la alegeri.
PS 2. Îi felicit pe cei care au câștigat alegerile. Dar și pe cei care au pierdut. Candidaturile lor și proiectele lor îi obligă și mai mult pe aleși.


[1] Celor care nu știu ori au uitat, trebuie să le spun/reamintesc că fiica Cerului (Uranus) și Pământului (Gaia), Themis, a fost aleasă de grecii antici ca simbol al ordinii divine, a legilor și a obiceiurilor, adică zeița dreptății, pentru că l-a rugat pe Zeus, care, mâniat, a stârnit potopul, să-l oprească, spre a salva omenirea! Nu poate fi, prin urmare, de mirare, că într-o biserică din Italia, Justiția este înfățișată sub chipul unei femei care ține în brațe Pământul cu toate necazurile și durerile lui!


Prof. univ. dr. Viorel Roș
Președintele Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României