759 citiri

Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine – New York, 10.06.1958 – 60 de ani de la adoptare

Introducere

1. La aniversarea „varstei de 40 de ani” a Conventiei 1958, profesorul Albert Jan Van Den Berg a publicat in Buletinul ICC un articol intitulat „Refuzul de executare in virtutea Conventiei New York 1958: cateva cazuri de deficiente”, pentru ca, la 50 de ani, in acelasi prestigios Buletin (nr. 2-2007), sa reia examenul sub un titlu similar, prezentand analitic un numar impresionant de hotarari arbitrale, preluate din „Yearbook Commercial Arbitration” – XXVIII – 2003, pp. 562-738 (dintre cele 1400 de hotarari relative la Conventie, publicate in cele 32 de volume ale Yeabook Commercial Arbitration, disponibile aici).

Studiul din 2007 este divizat in doua parti: (1) refuzul de executare a hotararilor arbitrale straine, intemeiat pe motivele din art. V al Conventiei si (2) alte situatii, in care executarea unei sentinte arbitrale straine a fost refuzata.

In cuprinsul acestui articol, vom prelua unele exemple relevante pentru cadrul de analiza, din ambele sectiuni ale studiului ICC, integrandu-le celor din jurisprudenta romana in materie, cu referire speciala la aplicarea noii reglementari din Codul de procedura civila (art. 1111-1133), intrat in vigoare la 15.02.2013, privind „Arbitrajul international si efectele hotararilor arbitrale straine” in Romania.

2. Conventia 1958, la 60 de ani de la adoptare, se prezinta ca un succes relevant al comunitatii statelor membre ONU, al carei camp de aplicare este mondial, cat timp peste 140 de state contractante au aderat sau au ratificat acest tratat international de arbitraj.

Romania a aderat la Conventie prin Decretul nr. 186/10.06.1968 (Buletinul Oficial nr. 19/24.07.1961), la 3 ani de la data adoptarii – 10.06.1958, textul decretului fiind urmatorul:

Articol unic – Republica Populara Romana ADERA la Conventia pentru recunoasterea si executarea sentintelor arbitrale straine, adoptata la New York, la 10.06.1958, cu urmatoarele REZERVE:

a) ”Republica Populara Romana va aplica Conventia numai cu rezervele  rezultate din RAPORTURI DE DREPT contractuale sau necontractuale care sunt considerate COMERCIALE de catre legislatia sa nationala”;

b) Republica Populara Romana va aplica Conventia NUMAI la recunoasterea si executarea sentintelor date pe teritoriul unui alt stat contractant. In privinta sentintelor date pe teritoriul unor state necontractante, R. P. R. va aplica Conventia numai pe baza principiului reciprocitatii stabilit prin intelegerea intre parti[1]”.

I. Conventia New York, 10.06.1958  – Cadrul general

 1. Textul Conventiei surprinde si acum, dupa 60 de ani de la adoptare, prin suplete, acuratete, claritate si expresivitate, sinteza si accesabilitate, in cele 16 articole, care o compun, nefiindu-i aplicat niciun amendament, in cele 3 patrare ale veacului XX din mileniul II (!?).

2. Domeniul de aplicare, definitiile si restrictiile

2.1. Conform art. I.1. :„Prezenta Conventie se aplica recunoasterii si executarii sentintelor arbitrale date pe teritoriul unui alt Stat, decat acela unde se cere recunoasterea si executarea sentintelor si rezultate din diferende intre persoanele fizice sau juridice. Ea se aplica, de asemenea, sentintelor arbitrale care nu sunt considerate ca sentinte nationale in Statul unde este ceruta recunoasterea si executarea lor”.

2.2. Conform art. I.2.: “Prin „sentinte arbitrale” se inteleg nu numai sentintele date de catre arbitri numiti pentru cazuri determinate, ci de asemenea si acelea care sunt date de catre organele de arbitraj permanente carora partile li s‑au supus”.

2.3. Conform art. II.2: “Prin „conventie scrisa” se intelege o clauza compromisorie inserata intr‑un contract sau un compromis, semnate de parti, sau cuprinse intr‑un schimb de scrisori sau telegrame”.

2.4. Conform art. II.3: “Tribunalul unui Stat contractant, sesizat cu un litigiu asupra careia partile au incheiat o conventie in sensul prezentului articol, va indruma partile la arbitraj, la cererea uneia din ele, daca nu constata ca zisa conventie este caduca, inoperanta sau nesusceptibila de a fi aplicata”.

3. Conditiile cumulative pentru incuviintarea recunoasterii si executarii sentintelor arbitrale straine

Textul art. IV instituie urmatoarele conditii cumulative:

”1. Pentru a obtine recunoasterea si executarea aratata in articolul precedent, partea care cere recunoasterea si executarea trebuie sa produca odata cu cererea:
a) originalul sentintei autentificat in mod cuvenit sau o copie a acestui original intrunind conditiile cerute pentru autenticitatea sa;
b) originalul conventiei aratate in articolul II sau o copie intrunind conditiile cerute pentru autenticitatea sa;

2. Daca mentionata sentinta sau conventie nu este redactata intr‑o limba oficiala a tarii in care sentinta este invocata, partea care cere recunoasterea si executarea sentintei va trebui sa produca o traducere a acestor piese in aceasta limba. Traducerea va trebui sa fie certificata de un traducator oficial, sau de un traducator cu juramant, ori de un agent diplomatic sau consular”.

4. Motivele refuzului de recunoastere si executare inscrise in art. V al Conventiei

Conform art. V: „1. Recunoasterea si executarea sentintei nu vor fi refuzate, la cererea partii contra careia ea este invocata, decat daca aceasta face dovada in fata autoritatii competente a tarii unde recunoasterea si executarea sunt cerute:

a) ca partile la conventia amintita in articolul II erau, in virtutea legii aplicabile lor, lovite de o incapacitate, sau ca conventia mentionata nu este valabila in virtutea legii careia partile au subordonat‑o, sau in lipsa unor indicatii in acest sens, in virtutea legii tarii in care sentinta a fost data; sau

b) ca partea impotriva careia este invocata sentinta nu a fost informata in mod cuvenit despre desemnarea arbitrilor sau despre procedura de arbitraj, sau ca i‑a fost imposibil, pentru un alt motiv, sa‑si puna in valoare mijloacele sale de aparare; sau

c) ca sentinta se refera la un diferend nementionat in compromis, sau care nu intra in prevederile clauzei compromisorii, sau ca ele contin hotarari care depasesc prevederile compromisului sau ale clauzei compromisorii; totusi, daca dispozitiile sentintei care au legatura cu problemele supuse arbitrajului pot fi disjunse de cei care au legatura cu probleme care nu sunt supuse arbitrajului, primele pot fi recunoscute si executate; sau

d) ca constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu a fost conforma cu conventia partilor sau, in lipsa de conventie, ca ea nu a fost conforma cu legea tarii in care a avut loc arbitrajul; sau

e) ca sentinta nu a devenit inca obligatorie pentru parti sau a fost anulata sau suspendata de o autoritate competenta a tarii in care, sau dupa legea careia, a fost data sentinta.

2. Recunoasterea si executarea unei sentinte arbitrale vor putea fi, de asemenea, refuzate daca autoritatea competenta a tarii in care se cere recunoasterea si executarea constata:
a) ca in conformitate cu legea acestei tari obiectul diferendului nu este susceptibil a fi reglementat pe calea arbitrajului; sau
b) ca recunoasterea sau executarea sentintei ar fi contra ordinii publice a acestei tari”.

5. Ineficacitatea Conventiei fata de celelalte acorduri multilaterale sau bilaterale ale Statelor contractante

Art. VII: „1. Dispozitiile prezentei Conventii nu aduc atingere validitatii acordurilor multila­terale sau bilaterale incheiate de Statele contractante in materie de recunoastere si executare de sentinte arbitrale si nu priveaza nicio parte interesata de dreptul pe care l‑ar putea avea de a se prevala de o sentinta arbitrala in modul si in masura admisa de legislatia sau tratatele tarii in care sentinta este invocata.

2. Protocolul de la Geneva din 1923 privitor la clauzele de arbitraj si Conventia de la Geneva din 1927 pentru executarea sentintelor arbitrale straine vor inceta sa mai produca efecte intre Statele contractante din ziua si in masura in care aceste State vor fi legate prin prezenta Conventie”.

II. Aderarea Romaniei si ”rezerva de comercialitate” privind domeniul de aplicare. Efectele intrarii in vigoare a Noului Cod civil si a legii de punere in aplicare (01.10.2011) asupra aplicarii Conventiei in Romania

1. Aderarea si rezerva

1.1. Conform art. I.3. teza a-II-a din Conventie „Orice stat va putea sa declare  ca va aplica Conventia NUMAI la diferendele rezultate din raporturi de drept, contractuale sau necontractuale, care sunt considerate COMERCIALE de catre legislatia sa nationala”.

1.2. Preluand acest text, prin Decretul nr. 186/1961, Romania a formulat REZERVA imperativa, declarand rituos ca „va aplica Conventia numai la diferendele rezultate din raporturile de drept contractuale sau necontractuale, care sunt considerate COMERCIALE de catre legislatia sa nationala”.

1.3. Desi, la data aderarii Codul comercial – 1887 nu era, in fapt, aplicabil, iar in scoala romaneasca de drept nu exista disciplina de drept comercial, totusi Romania a recunoscut existenta „raporturile de drept comercial” in viata economica prin acest act normativ de aderare si a aplicat Conventia 1958 in anii urmatori.

2. Efectele intrarii in vigoare a NCCR (Legea nr. 287/2009) si a LPA (Legea nr. 71/2011), de la 01.10.2011, asupra validitatii „rezervei de comercialitate”

2.1. Noile reglementari de excludere/inlocuire a termenilor de „comercial” si de „comerciant”

 2.1.1. Art. 6 din LPA nr. 71/2011:
(1) In cuprinsul actelor normative aplicabile la data intrarii in vigoare a Codului civil, referirile la comercianti se considera a fi facute la persoanele fizice sau, dupa caz, la persoanele juridice supuse inregistrarii in registrul comertului, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comertului, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, precum si cu cele aduse prin prezenta lege.

(2) Dispozitiile alin. (1) nu se aplica termenului “comerciant” prevazut in:
a) Legea nr. 84/1998 privind marcile si indicatiile geografice, republicata;
b) Legea pomiculturii nr. 348/2003, republicata, cu modificarile ulterioare;
c) Legea nr. 321/2009 privind comercializarea produselor alimentare, cu modificarile si completarile ulterioare;
d) orice alte acte normative in care termenul “comerciant” are un inteles specific dispozitiilor cuprinse in aceste din urma acte normative.

(3) In legislatia privind protectia drepturilor consumatorilor, termenul “comerciant” se inlocuieste cu cel de ”profesionist”.

 2.1.2Art. 8 din LPA nr. 71/2011:
(1) Notiunea ”profesionist” prevazuta la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, intreprinzator, operator economic, precum si orice alte persoane autorizate sa desfasoare activitati economice sau profesionale, astfel cum aceste notiuni sunt prevazute de lege, la data intrarii in vigoare a Codului civil.

(2) In toate actele normative in vigoare, expresiile ”acte de comert”, respectiv ”fapte de comert” se inlocuiesc cu expresia ”activitati de productie, comert sau prestari de servicii”.

2.1.3. Art. 230 (1) lit. „c” din LPA nr. 71/2011:
 „La data intrarii in vigoare a Codului civil se abroga:

a) Codicele civil (sau Codul civil din 1864), publicat in Monitorul Oficial nr. 271 din 4 decembrie 1864, nr. 7 din 12 ianuarie 1865, nr. 8 din 13 ianuarie 1865, nr. 8 din 14 ianuarie 1865, nr. 11 din 16 ianuarie 1865, nr. 13 din 19 ianuarie 1865, cu modificarile si completarile ulterioare, cu exceptia dispozitiilor art. 1169-1174 si 1176-1206, care se abroga la data intrarii in vigoare a Legii nr. 134/2010;

c) Codicele de comert din 1887, publicat in Monitorul Oficial nr. 31 din 10 mai 1887, cu exceptia dispozitiilor art. 46-55, 57, 58 si 907-935, aplicabile in continuare in raporturile dintre profesionisti, care se abroga la data intrarii in vigoare a Legii nr. 134/2010, a cartii a II-a “Despre comertul maritim si despre navigatie”, precum si a dispozitiilor art. 948, 953, art. 954 alin. (1) si art. 955, care se abroga la data intrarii in vigoare a Codului maritim”.

2.2. Desi, aparent, „rezerva de comercialitate” din decretul de aderare, ar fi obturata prin dispozitiile speciale din noul Cod civil monist, care a asimilat materia dreptului comercial, in realitate s-a realizat o inlocuire formala a termenilor. Notiunea de „profesionist” acopera toate componentele institutionale ale celei de „comerciant” din Codul comercial abrogat si din legile speciale comerciale”, astfel ca nu se poate sustine ideea ineficacitatii Conventiei sau a caducitatii rezervei de comercialitate.

 III. Arbitrajul international si efectele hotararilor arbitrale straine in Romania, conform NCPC, intrat in vigoare la 15.02.2013, Cartea a VII-a „Procesul civil international”, Titlul IV „Arbitrajul international si efectele hotararilor arbitrale straine”

1. Domeniul de aplicare

 1.1. Conform art. 1065 NCPC:
„Dispozitiile prezentei carti se aplica proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate in masura in care prin tratatele internationale la care Romania este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel”.

1.2. Arbitrajul international
 1.2.1. Art. 1111:
(1) In sensul prezentului titlu, un litigiu arbitral care se desfasoara in Romania este socotit international daca s-a nascut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate.

(2) Dispozitiile prezentului capitol se aplica oricarui arbitraj international daca sediul instantei arbitrale se afla in Romania si cel putin una dintre parti nu avea la data incheierii conventiei arbitrale domiciliul sau resedinta obisnuita, respectiv sediul in Romania, daca partile nu au exclus prin conventia arbitrala sau ulterior incheierii acesteia, dar numai prin inscris, aplicarea acestora”.

1.2.2. Arbitrabilitatea litigiului
Art. 1112:
 „(1) Orice cauza de natura patrimoniala poate face obiectul arbitrajului daca ea priveste drepturi asupra carora partile pot dispune liber, iar legea statului de sediu al instantei arbitrale nu rezerva competenta exclusiva instantelor judecatoresti.

(2) Daca una dintre partile conventiei arbitrale este un stat, o intreprindere de stat sau o organizatie controlata de stat, aceasta parte nu poate invoca propriul sau drept pentru a contesta arbitrabilitatea unui litigiu sau capacitatea sa de a fi parte in procesul arbitral”.

1.2.3. Conventia arbitrala
Art. 1113:
(1) Conventia arbitrala se incheie valabil in forma scrisa, prin inscris, telegrama, telex, telecopiator, posta electronica sau orice alt mijloc de comunicare permitand a-i stabili proba printr-un text.

(2) Cu privire la cerintele de fond, conventia arbitrala este valabila daca indeplineste conditiile impuse de una dintre legile urmatoare:
a) legea stabilita de parti;
b) legea care guverneaza obiectul litigiului;
 c) legea aplicabila contractului ce contine clauza compromisorie;
d) legea romana.

(3) Validitatea conventiei arbitrale nu poate fi contestata pe motivul nevalabilitatii contractului principal sau pentru ca ar viza un litigiu care nu exista inca”.

 2. Efectele hotararilor arbitrale straine. Recunoasterea si executarea in Romania 

 2.1. Notiunea de „hotarare arbitrala straina” si eficacitatea ei in Romania

Art. 1124  – „Calificare”:
„Sunt hotarari arbitrale straine orice sentinte arbitrale de arbitraj intern sau international PRONUNTATE intr-un STAT STRAIN si care nu sunt considerate hotarari nationale in Romania.

Art. 1125  – „Eficacitate”:
„Orice hotarare arbitrala dintre cele prevazute la art. 1.124 este recunoscuta si poate fi executata in Romania daca diferendul formand obiectul acesteia poate fi solutionat pe cale arbitrala in Romania si daca hotararea nu contine dispozitii contrare ordinii publice de drept international privat roman”.

2.2. Motivele de refuz al recunoasterii sau executarii

Art. 1129:
Recunoasterea sau executarea hotararii arbitrale straine este respinsa de tribunal daca partea contra careia hotararea este invocata probeaza existenta uneia dintre urmatoarele imprejurari:

a) partile nu aveau capacitatea de a incheia conventia arbitrala conform legii aplicabile fiecareia, stabilita potrivit legii statului unde hotararea a fost pronuntata;

b) conventia arbitrala nu era valabila potrivit legii careia partile au supus-o sau, in lipsa de stabilire a acesteia, conform legii statului in care hotararea arbitrala a fost pronuntata;

c) partea contra careia hotararea este invocata n-a fost cuvenit informata cu privire la desemnarea arbitrilor sau cu privire la procedura arbitrala ori a fost in imposibilitate de a-si valorifica propria aparare in procesul arbitral;

d) constituirea tribunalului arbitral sau procedura arbitrala n-a fost conforma conventiei partilor ori, in lipsa unui acord al acestora, legii locului unde a avut loc arbitrajul;

e) hotararea priveste un diferend neprevazut in conventia arbitrala sau in afara limitelor fixate de aceasta ori cuprinde dispozitii care excedeaza termenilor conventiei arbitrale. Totusi, daca dispozitiile din hotarare care privesc aspecte supuse arbitrajului pot fi separate de cele privind chestiuni nesupuse arbitrajului, cele dintai pot fi recunoscute si declarate executorii;

f) hotararea arbitrala n-a devenit inca obligatorie pentru parti sau a fost anulata ori suspendata de o autoritate competenta din statul in care sau dupa legea caruia a fost pronuntata”.

2.3. Forta probanta si fondul cauzei
a) Art. 1132:
„Hotararile arbitrale straine pronuntate de un tribunal arbitral competent beneficiaza in Romania de forta probanta cu privire la situatiile de fapt pe care le constata”.

b) Art. 1133:
„Tribunalul nu poate examina hotararea arbitrala pe fondul diferendului”.

3. Din cele ce preced, rezulta ca dispozitiile speciale din art. 1111-1133 C. proc. civ. nu contravin si nici nu contin norme derogatorii de la Conventia 1958, fiind in deplina concordanta cu aceasta, dar mai concrete si explicite, ca si cele anterioare din Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept international privat, fapt care nu a dat nastere la jurisprudenta contradictorie.

IV. Viabilitatea Conventiei si unele exemple de refuz al executarii hotararilor arbitrale straine in jurispudenta judiciara

1. Jurisprudenta interna a ICCJ si doctrina in materie

1.1. In legatura cu efectele hotararilor arbitrale straine[2].

„Reglementarea lor de o maniera distincta, iar nu prin trimitere a dispozitiilor aplicabile in materia efectelor hotararilor judecatoresti straine, constituie o solutie nou adusa de actualul Cod de procedura civila, menita a armoniza legislatia nationala cu aceea adoptata pe plan international si, in special, cu dispozitiile Conventiei pentru recunoasterea si executarea sentintelor arbitrale straine, adoptata la New York in 10 iunie 1958. Modificarea se observa in mod pregnant in ceea ce priveste conditiile recunoasterii si executarii sentintelor arbitrale straine, unde vechea reglementare (art. 181 din Legea nr. 105/1992 continea o simpla norma trimitere la dispozitiile legale corespunzatoare aplicabile hotararilor judecatoresti, ignorand existenta unor conditii expres reglementate prin Conventia de la New York (1958).

Raportul dintre Conventie de la New York (1958) si prevederile Capitolului II al Titlului IV din Cartea a VII-a a NCPC este evidentiat de urmatoarele prevederi legale:

– Art. VII din Conventia de la New York (1958), potrivit caruia dispozitiile sale  „nu priveaza nici o parte interesata de dreptul pe care l-ar putea avea de a se prevala de o sentinta arbitrala in modul si in masura admisa de legislatia sau tratatele tarii in care sentinta este invocata”;

-art. 1065 CPC potrivit caruia „dispozitiile prezentei carti (Cartea a VII-a „Procesul civil international”  – se aplica proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate in masura in care prin tratatele internationale la care Romania este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel”.

1.2.”Dispozitia legala din art. 1124 NCPC califica drept „straina” hotararea arbitrala care intruneste, in mod cumulativ, urmatoarele conditii:

a) este pronuntata intr-un stat strain. Criteriul legal este, asadar, unul geografic, prin raportare la care o hotarare arbitrala pronuntata in Romania nu poate fi considerata drept straina, chiar daca elemente de extraneitate relevante ar sugera o asemenea calificare. Astfel, spre exemplu, o hotarare arbitrala pronuntata in Romania, prin care a fost solutionat un litigiu dintre parti cu sediul in strainatate, derivand dintr-un contract incheiat intr-un stat strain si care trebuia executat in totalitate in strainatate, nu va fi considerata, in nicio situatie o hotarare straina. In cazul mentionat, prezenta elementelor de extraneitate mentionate, conduce la calificarea ca internationala a arbitrajului prin care litigiul este solutionat (conform art. 1.111 al. 1 NCPC), ceea ce atrage aplicarea prevederilor Capitolului I „ – „Procesul arbitral international”, al titlului IV din Cartea a VII-a a NCPC, dar ca nationala a hotararii arbitrale pronuntate (conform art. 1.124 NCPC);

b) nu este considerata nationala in Romania. Conditia mentionata evidentiaza faptul ca indeplinirea criteriului geografic este necesara, dar nu si suficienta pentru ca o hotarare arbitrala sa fie considerata straina.

Astfel, cum s-a aratat in literatura de specialitate, o hotarare arbitrala va fi considerata nationala sau straina, in functie de elementele de legatura pe care le are cu locul unde a fost pronuntata. Este, astfel, posibil ca, intr-un litigiu fara element de extraneitate, sa aleaga locul arbitrajului intr-o tara straina, art. 569 NCPC neinterzicand acest lucru. Intr-un asemenea caz, apreciem ca hotararea arbitrala trebuie considerata nationala. In schimb, existenta unor elemente de extraneitate suplimentare, precum pronuntarea hotararilor arbitrae, potrivit unor reguli procedurale straine sau de catre arbitri straini, poate conduce la calificarea acesteia ca fiind o hotarare straina.

Stabilirea nationalitatii hotararii arbitrale prezinta importanta din perspectiva efectelor pe care aceasta le produce pe teritoriul Romaniei. Astfel, in vreme ce o hotarare arbitrala nationala este definitiva si obligatorie (art. 606 NCPC) si constituie titlu executoriu (art. 615 NCPC), o hotarare arbitrala straina va produce asemenea efecte in Romania dupa parcurgerea procedurii recunoastere si incuviintare a executarii in conditiile Capitolului I, Titlul IV al Cartii a VII-a a NCPC”.

 2. Jurisprudenta interna a ICCJ [3]

2.1. Procedura recunoasterii si incuviintarii executarii silite nu permite rejudecarea cauzei in fond, ci doar examinarea indeplinirii conditiilor legale de regularitate formala a hotararii.

Motivul de ordine publica in dreptul international privat roman invocat impotriva recunoasterii si incuviintarii executarii silite a hotararii arbitrale este vadit neintemeiat, deoarece un asemenea motiv de refuz a recunoasterii si incuviintarii unei hotarari arbitrale straine poate avea ca premisa doar cazul in care tribunalul arbitral international ar fi aplicat o lege straina, ale carei prevederi sa fie ireconciliabile cu sistemul de drept al tarii unde se cere recunoasterea (Decizia nr. 3181/2.12.2009 a ICCJ-sectia comerciala)”.

„Inalta Curte a respins recursul pentru urmatoarele considerente:

1. Cu privire la incalcarea ordinii publice de drept international privat roman, prin aplicarea legii romane de catre tribunalul arbitral, Inalta Curte a apreciat ca atat Conventia de la New York, cat si Legea nr. 105/1992 au in vedere ordinea publica de drept international privat, care nu se confunda cu ordinea publica de drept intern. Ordinea publica in dreptul international privat este diferita de ordinea publica in dreptul intern.

In primul rand, sfera celor doua notiuni este diferita, in sensul ca nu toate normele de ordine publica in dreptul intern sunt de ordine publica in dreptul international privat.

In al doilea rand, fiecare notiune indeplineste o functie diferita. Ordinea publica in dreptul intern indica limitele domeniului lasat liberei initiative juridice a partilor, pe cand ordinea publica in dreptul international privat indica limitele aplicarii legii straine. Prin urmare, exceptia de ordine publica in dreptul international privat este un mijloc de inlaturare a legii straine normal competente, ceea ce inseamna ca, pentru a putea fi invocata o asemenea exceptie, trebuie, prin ipoteza, ca legea aplicabila sa fie o lege straina. Numai in aceste conditii se poate pune in discutie ordinea publica de drept international privat, ceea ce presupune existenta unor deosebiri fundamentale, esentiale, de reglementare intre legea romana si legea straina.

Ordinea publica se invoca, asadar, impotriva aplicarii legii straine.

In materia recunoasterii hotararilor judecatoresti straine, art. 168 din Legea nr. 105/1992 are in vedere ordinea publica de drept international privat, cu intelesul dat tot de art. 8 din Legea nr. 105/1992, potrivit caruia: «aplicarea legii straine se inlatura daca incalca ordinea publica de drept international privat roman».

2.2. Cerere de recunoastere si incuviintare a executarii hotararii pronuntate in etapa prealabila arbitrajului. Conditii de admisibilitate

 „In cazul in care partile au incheiat un acord de adjudecare a disputei supunand problemele devenite litigioase unei comisii, etapa nefinalizata ca urmare a notificarii de catre una dintre parti a dezacordului sau cu privire la solutia data, hotararea pronuntata in aceasta etapa prealabila arbitrajului nu reprezinta o hotarare arbitrala in intelesul Conventiei de la New York din 10 iunie 1958 pentru a putea fi admisibila cererea pentru recunoasterea si incuviintarea executarii”. (Sectia a II‑a civila, Decizia nr. 4613 din 21 noiembrie 2012)

Motivul de nelegalitate prevazut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. poate fi invocat atunci cand hotararea pronuntata este lipsita de temei legal ori a fost data cu incalcarea sau aplicarea gresita a legii.

Criticile recurentei subsumate acestui motiv de nelegalitate nu pot fi retinute, intrucat in mod corect s‑a retinut ca Hotararea din 22 noiembrie 2010 a carei recunoastere si executare se solicita nu indeplineste conditiile necesare unei astfel de solicitari in intelesul Conventiei ONU din 10 iunie 1958, fata de imprejurarea ca aceasta hotarare a fost pronuntata in etapa prealabila arbitrajului, potrivit careia partile au incheiat un acord de adjudecare a disputei supunand problemele devenite litigioase unei comisii, etapa nefinalizata ca urmare a notificarii de catre intimata a dezacordului sau in termenul de 28 de zile cu privire la hotararea anterior mentionata, conform art. 20.4 din Conditiile generale ale contractului. De altfel, aceasta hotarare devenea obligatorie pentru parti doar in ipoteza in care nu ar fi existat notificarea dezacordului, situatie in care etapa adjudecarii disputei nu ar mai fi fost continuata cu sesizarea instantei arbitrale.

Totodata, faptul ca recurenta a demarat procedura arbitrala in fata Curtii Internationale de Arbitraj pe langa Curtea Internationala de Comert, aspect avut in vedere de instanta de apel, nu este de natura a conduce la concluzia ca a fost incalcata legea, intrucat la pronuntarea hotararii recurate au fost avute in vedere clauzele la care partile s‑au obligat prin conditiile generale ale contractului, respectandu‑se dispozitiile legale aplicabile spetei”.

2.3. Hotarare arbitrala straina (CCI‑Zürich, Elvetia). Recunoasterea si incuviintarea executarii ei in Romania. Ordinea publica de drept international privat roman si ordinea publica a drepturilor fundamentale. Valoarea probatorie a unor opinii legale stiintifice (Decizia nr. 1834 din 16 mai 2007 a ICCJ)

„Prezenta cauza presupune, intr‑adevar, a analiza si a raspunde unor probleme de drept, de rezolvarea corecta a carora depinde solutionarea judicioasa si legala a recursului dedus judecatii.

4.2. Astfel, o prima problema de drept ridicata de primul motiv de recurs, intemeiat de recurenta pe dispozitiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ. este aceea daca se poate face distinctie intre diverse categorii de hotarari (intermediare si finale) si daca necuprinderea de drepturi si obligatii susceptibile de a fi puse in executare intr‑o sentinta intermediara ar face inutila o cerere de recunoastere a sentintei intermediare, fiind suficienta doar obtinerea recunoasterii sentintei finale.

Trebuie clarificate, prin urmare, limitele controlului judiciar in recunoas­terea si incuviintarea executarii silite a unei hotarari straine,avand in vedere urmatoarele:

4.3. Ca circumstante de fapt ale prezentei cauze, urmare deciziei arbitrului unic, contrar vointei partilor de a desparti procedura si a judeca in prima etapa problema raspunderii si in a doua pe cea a cuantificarii daunelor, au rezultat doua hotarari, hotararea intermediara (partiala) si hotararea finala.

Hotararea partiala din 8 octombrie 2002 are ca obiect «problema daca contractul a fost sau nu deplin valabil, pana la expirare, in special in ceea ce priveste trimiterile din America de Sud», precum si raspunderea contractuala, iar conform pct. 24, arbitrul unic a decis:

1) «contractul… a fost pe deplin valabil pana la 18 februarie 1998 (si, cu referire la zonele din SUA, pana in noiembrie 1998)»

2) «… parata este, ca o problema de principiu, raspunzatoare fata de reclamant…»

3) «Decizia cu privire la costurile acestei hotarari partiale si la pretentia reclamantei va fi luata in hotararea finala».

Prin sentinta finala din 10 mai 2004, arbitrul unic a hotarat ca parata datoreaza despagubiri de 1.390.548 USD, plus dobanda de 5% de lei in ianuarie 1996 si cheltuieli arbitrale de 107.243 USD.

4.4. Se sustine de catre recurenta ca sentinta intermediara are un continut diferit de sentinta finala, chiar daca anumite elemente din sentinta intermediara se reiau in cea finala – pentru ca au un dispozitiv diferit si o existenta de sine statatoare.

Se mai sustine ca in Conventia de la New York nu se face distinctie intre diverse categorii de hotarari si, drept urmare, se invoca lipsa recunoasterii hotararii intermediare, lipsa in raport de care nu poate fi recunoscuta hotararea finala, aceasta din urma neproducand efecte juridice.

Totodata, recurenta afirma ca instanta de apel a retinut gresit ca nu s‑ar impune o recunoastere a sentintei intermediare, pentru ca aceasta nu este susceptibila de executare silita.

4.5. Fata de cele mai sus mentionate, in legatura cu limitele controlului judiciar in procedura recunoasterii, se retine ca judecatorul national trebuie sa se limiteze la un control de legalitate al hotararii straine, fiindu‑i interzis sa rejudece fondul.

Controlul de legalitate consta in a examina daca sunt indeplinite conditiile impuse de Conventia de la New York si de art. 167 din Legea nr. 105/1992, cercetand, totodata, conformitatea hotararilor straine cu ordinea publica de drept international roman, spre a determina daca au fost respectate principiile, garantiile si drepturile fundamentale ale partilor si daca s‑a respectat ordinea publica de drept international privat roman, o astfel de examinare procedurala fiind obligatorie.

In ce priveste cele doua hotarari pronuntate de arbitrul unic (hotararea intermediara si finala) este de precizat ca textul art. V din Conventie si art. 167 din Legea nr. 105/1992 contin expresia de «hotarari straine», si nu cea de «hotarare susceptibila de executare silita», adoptata de instanta de apel.

Procedand in acest mod, instanta a adaugat la Conventie si la art. 167 si urm. din Legea nr. 105/1992 o conditie suplimentara si a stabilit inadmisibil ca numai hotararile straine susceptibile de executare silita pot face obiectul cererii de recunoastere, in conditiile in care este necesara recunoasterea oricarei hotarari arbitrale, atat timp cat reglementarile mai sus mentionate nu fac nicio distinctie in aceasta privinta.

Concluzionand, se retine ca, prin solutiile adoptate, instantele au incalcat ordinea procedurala nationala, calificand eronat sentinta partiala drept interlocutorie, cu rol pregatitor, si considerand susceptibila de recunoastere numai sentinta finala, ignorand prin aceasta faptul ca recunoasterea sentintei partiale este o conditie imanenta, fara de care sentinta finala nu poate fi recunoscuta.

4.6. Cel de‑al doilea motiv de recurs trateaza problema gresitei retineri de catre instanta de apel a imposibilitatii cenzurarii pe calea actiunii in recunoasterea hotararii arbitrale a deciziei Curtii Internationale de Arbitraj, sub aspectul constituirii tribunalului arbitral, cat si a interdictiei reiterarii unor probatorii, daca au facut obiectul controlului Tribunalului Federal Elvetian.

Din actele dosarului se constata ca reclamanta, prin cererea arbitrala, a solicitat arbitru unic, iar parata a cerut compunerea arbitrajului din trei arbitri, avand in vedere valoarea obiectului litigiului, de peste 5.000.000 USD.

Or, daca tribunalul arbitral s‑a constituit dintr‑un singur arbitru, contrar principiului egalitatii partilor si al egalitatii de tratament, se poate aprecia ca au fost incalcate prevederile art. 6 alin. (1) din Conventia Europeana cu privire la imperativul solutionarii cauzei de catre o instanta impartiala, pentru ca partea, in speta parata, a putut avea o banuiala legitima privind lipsa de impartialitate a arbitrului numit numai de partea adversa, reclamanta.

4.7. In ceea ce priveste motivarea instantei de apel in sensul ca probatoriile care au fost verificate de Tribunalul Federal Elvetian nu pot face obiectul controlului instantei din tara unde se solicita exequatur‑ul, se retine ca este intr‑adevar eronata, avand in vedere ca este vorba despre controale diferite – instanta ce a solutionat recursul in sistemul de drept elvetian verificand hotararea arbitrala in raport de normele de ordine publica din dreptul elvetian, iar instanta ce solutioneaza cererea de recunoastere a hotararii trebuind sa efectueze verificarea hotararii arbitrale prin raportare la normele de ordine publica ale statului roman.

Conventia de la New York, la art. 5 pct. 2 lit. b), prevede ca «recunoasterea si executarea unei sentinte arbitrale va putea fi, de asemenea, refuzata daca autoritatea competenta a tarii in care se cere/constata ca recunoasterea sau executarea sentintei ar fi contrara ordinii publice a acestei tarii».

In acelasi sens, Legea nr. 105/1992, la art. 168 alin. (1) pct. 2, prevede ca «recunoasterea hotararii straine poate fi refuzata … daca incalca ordinea publica de drept international privat…».

4.8. In fine, cel de‑al treilea motiv de recurs, in care se afirma ca in mod gresit a fost admisa cererea de recunoastere, deoarece sentinta arbitrala a fost pronuntata cu incalcarea unor norme procedurale (pct. 1‑8) ce sunt incluse in notiunea ordinii publice de drept international privat roman este si el fondat, intrucat aceste norme consacra obligatia
instantelor ca partile sa beneficieze de un proces echitabil, in care sa fie res­pec­tata egalitatea partilor.

Prin nerespectarea art. 6 alin. (1) CEDO se produce simultan o incalcare a art. 21 alin. (3) din Constitutia Romaniei, adica a dreptului fundamental la un proces echitabil si intr‑un termen rezonabil, ce face parte din ordinea publica de drept international privat roman.

In consecinta, instanta care asigura controlul sentintei arbitrale este chemata sa verifice respectarea dispozitiilor art. 6 alin. (1) CEDO, pentru ca partile sa beneficieze de garantii esentiale, menite sa permita o judecata echitabila, garantii ce fac parte din ordinea publica internationala, respectiv din ordinea publica de drept international privat, or, in speta, un astfel de control nu s‑a efectuat. Intrucat instanta de apel nu a raspuns motivului 3 din apel, pct. 1‑8, necercetand impactul sentintei arbitrale cu ordinea publica de drept international privat roman, obligatie primordiala a instantei de exequatur, se considera indeplinite si cerintele art. 304 pct. 7 C. pr. civ., hotararea fiind practic nemotivata sub acest aspect.

Astfel fiind, se va admite recursul declarat de parata, se va modifica decizia Curtii de apel, se va admite si apelul aceleiasi parti formulat impotriva sentintei tribunalului, care va fi schimbata in tot, si se va respinge cererea reclamantei” (incheiat citatul extras din decizie).

IV.2. Jurisprudenta instantelor straine[4]

I. Motivele de refuz a executarii sentinelor arbitrale straine – art. V.

1. ”Obiectul general al art. IV. și al art. V este acela de a facilita executarea sentintelor arbitrale, iar din jurisprudenta se desprind trei caracteristici principale ale motivelor refuzului de executare:

– lista motivelor inscrise in art. V este exhaustiva, adica limitativa;
– judecatorul de exequator nu poate sa faca examenul de fond al sentintei arbitrale si
– sarcina probei incumba paratului.

Instantele straine au aderat, in general, la aceste criterii, cu exceptia catorva cazuri notabile in care executarea sentintei a fost refuzata”.

2. Exemple:

2.1. Curtea Suprema din Queensland Australia a decis ca lista motivelor de refuz din art. V lasa libertatea de a se refuza exequaturul (decizia din 29.10.1993, citata in articol, nota 5), iar Curtea de Casatie Italiana a retinut ca reclamantul trebuie sa probeze existenta clauzei compromisorii, inversand sarcina probei stabilita de Conventie (decizia din 26.05.1981).

Un tribunal din Atena a refuzat executarea unei sentinte arbitrale (decizia din 1993), ca si Curtea de Apel din Brandemburg, Germania (decizia din 13.06.2002) pe motiv ca „existenta si validitatea unei conventii arbitrale SCRISE era o conditie prealabila a executarii sentintei arbitrale, care trebuia probata de reclamant, care nu a reusit acest fapt in cauza”.

2.2Curtea suprema a Greciei a refuzat executarea unei sentinte arbitrale, adoptate la New York pentru nerespectarea art. II (2) din Conventie, considerand ca acea conventie de arbitraj, incheiata prin mandatar, nu era valabila, intrucat nu a fost autorizata in scris de mandant la momentul incheierii (Decizia din 14.01.1977).

2.3. Curtea de apel din Florenta-Italia a respins cererea de exequator pe motiv ca acea clauza compromisorie era redactata intr-o forma ambigua, relevand, doar, posibilitatea de a supune eventualele diferendumuri arbitrajului, in termenii unei conventii ulterioare (decizia din 27.01.1988).

2.4. Curtea Suprema a proviniciei Jiangsu-China, a refuzat executarea sentintei arbitrale germane, considerand ca acea clauza compromisorie, din contractul tip FIDIC era nula in raport cu legea chineza, intrucat nu prevedea clar tribunalul arbitral competent, iar in contrast, curtea de apel din Berlin, a refuzat executarea sentintei chineze (decizia din 18.05.2006).

2.5. Lipsa de echitate a procedurii, neregularitatea instituirii tribunalului arbitral, sentinta non obligatorie  si excesul de putere-au fost motive frecvente de refuz de executare a sentintelor arbitrale straine.

2.6. Nemotivarea sentintei arbitrale si/sau lipsa altor elemente constitutive obligatorii.

Intr-o cauza Curtea de Casatie Italiana a refuzat executarea unei sentinte arbitrale engleze pentru nemotivarea ei, retinand, in esenta, ca potrivit Conventiei europene din 1961 (la care Italia si Germania sunt parti), incorporata in Conventia 1958, sentinta trebuie sa fie motivata daca una din parti solicita acest lucru la sfarsitul sedintei arbitrale”.

2.7. Ordinea publica – art. V.2 din Conventie

2.7.1. Distinctia intre ordinea publica nationala si internationala

a) Intr-o cauza Curtea Suprema din Austria a refuzat executarea unei sentinte arbitrale olandeze, pentru ca era contrara ordinii publice austriece care intezicea achizitona „peste marja” (Decizia din 11.05.1983), considerand ca art. V.2 lit. „b” din Conventie-1958 nu stabilea clar distinctia intre ordinea publica nationala si internationala.

b) Intr-o alta cauza, tribunalul din Delfi-India, ofera un mod de interpretare non-restructiva a art. V (2), refuzand argumentul distinctiei dintre ordinea publica nationala si internationala si retinand ca hotararea arbitrala londoneza prin care arbitrii au respins actiunea formulata de partea indiana, datorita interdictiei exportului, este contrara ordinei de drept indiene (decizia din 12.07.1985).

2.7.2. Lipsa de impartialitate

a) Tribunalul din Hamburg a decis ca un tribunal arbitral, constituit sub egida unei asociatii, nu indeplineste cerintele de independenta si impartialitate (decizia din 10.12.1985).

b) Curtea de Apel din Hong Kong a refuzat executarea unei sentinte arbitrale adoptate la Beijing, sub auspiciile CIETAC, intrucat presedintele tribunalului arbitral si expertii numiti de el au particpat la inspectia unei uzine in prezent a reprezentatilor reclamantului si in absenta reprezentantilor paratului, care nu au fost instiintati (decizia din 16.01.1998).

c) Curtea de Apel din Haga-Olanda a refuzat executarea a trei sentinte arbitrale adoptate sub auspiciile AAA, intrucat erau contrare dreptului comunitar european (decizia din 25.03.2005), incalcandu-se art. 81 (1) din tribunalul CE.

2.8. Rezerva de comercialitate

In practica, „rezerva de comercialitate” instituita prin art. I.3. din Conventie, nu a pus, in general, probleme, intrucat tribunalele au avut tendinta de a interpreta extensiv termenul „comercial”. Totusi, Curtea Suprema a Tunisiei, intr-o hotarare din 1993, a considerat ca un contract prin care reclamantii s-au angajat sa elaboreze un plan de urbanism pentru un sit tunisian nu concorda cu definitia din art. 1 alin. (1) din Codul de comert si, deci, nu era „de natura comerciala dupa legea tunisiana” (decizia din 10.11.1993), motiv pentru care a respins cererea de executare a sentintei arbitrale pronuntata de ICC Paris.

Nota: Aceasta aniversare a „varstei” de 60 de ani a Conventiei, din pacate, nu a atras atentia institutiilor de arbitraj din Romania pentru a se dedica evenimentului onorant.


[1] In acest articol vom releva si unele exemple de reciprocitate si jurisprudenta romana a ICCJ.
[2] Noul cod de procedura civila, comentat si adnotat, vol. II, art. 527-1134”, de V. M. Ciobanu, s.a., UJ-2017.
[3] Decizii citate in volumul “Arbitrajul comercial. Jurisprudenta adnotata su comentata, 2004-2014”, de Marin Voicu, Editura Universul Juridic, 2015.
[4] Exemple preluate si prelucrate din articolul prof. Albert Jan van Den Berg, publicat in Bulentul ICC-vol 18, nr. 2-2007.


Prof. univ. dr. Marin Voicu
Președintele Asociației „Themis-Casatia” a foștilor judecători ai ÎCCJ
Membru de onoare AOS
Fost judecător la CEDO și ÎCCJ