1. Revenirea la pluralism politic și pluripartidism
Unul dintre obiectivele centrale ale Revoluției din decembrie 1989 a fost înlăturarea regimului comunist și instituirea unui sistem politic bazat pe voința liber exprimată a cetățenilor. De altfel, solicitarea organizării de alegeri libere a fost formulată încă din primele documente programatice ale Revoluției – revendicările revoluționarilor din Timișoara în negocierile cu prim-ministrul Constantin Dăscălescu din 20 decembrie 1989 și apoi în proclamația Frontului Democratic Român. din noaptea de 20/21 decembrie 1989 – precum și în Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, citit de Ion Iliescu la posturile de radio și televiziune în seara zilei de 22 decembrie 1989, care prevede la primele sale două puncte: „1. Abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernare; 2. Organizarea de alegeri libere în cursul lunii aprilie [1990]” [1].
Apoi, Decretul-lege nr. 8/1989 emis de Consiliul Frontului Salvării Naționale liberaliza funcționarea partidelor politice, stabilind condiții extrem de permisive pentru constituirea și înregistrarea acestora[2]. În consecință, în ianuarie 1990 au fost deja înregistrate 30 de partide, iar până la alegerile din 20 mai 1990 erau înregistrate 80 de partide politice. În anii următori, numărul partidelor politice legal înființate a crescut până la circa 200[3], reducerea numărului producându-se abia după adoptarea în 1996 a unei legi mai restrictive, care impunea pentru reînregistrarea partidelor un minim de 10.000 de membri fondatori[4].
Instituirea pluripartidismului și perspectiva alegerilor la începutul anului 1990 au contribuit și la polarizarea graduală a spectrului politic. În pofida numărului mare de partide nou-create, în cursul lunii ianuarie 1990 s-a conturat și principala falie ce a dominat viața politică a României în deceniul ce a urmat: cea dintre noul președinte al României Ion Iliescu și partizanii săi pe de o parte, și contestatarii săi, grupați în principal în jurul partidelor „istorice” reconstituite (Partidul Național Țărănesc – creștin și democrat (PNŢ-CD), PNL și mai modestul Partid Social-Democrat Român), pe de altă parte. Exprimate sub forma unor manifestări de stradă în zilele de 28-29 ianuarie 1990, din cauza controverselor generate de decizia transformării Frontului Salvării Naționale (FSN) în partid politic cu vocația participării la alegeri, aceste tensiuni au fost parțial moderate de acordul din 1 februarie 1990 pentru constituirea Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), în care erau reprezentate și noile partide politice și care a înlocuit Consiliul Frontului Salvării Naționale ca organ suprem al puterii politice în stat. Una dintre principalele sarcini asumate de CPUN a fost adoptarea unei legi electorale care să se bucure de un consens relativ al clasei politice și să îngăduie fondarea prin alegeri libere a noului regim democratic din România postcomunistă.
Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990[5] pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României „nu era doar o lege electorală, întrucât reglementa și principiile noii guvernări a României, structura principalelor autorități publice”, astfel încât „noua reglementare a prefigurat viitorul regim constituțional”[6]. Decretul-lege nr. 92/1990 reitera opțiunea pentru forma republicană de stat, statua structura bicefală a executivului, format din Președintele României, ales direct de către cetățeni, și Guvernul legitimat prin votul Parlamentului, preciza că Parlamentul ce urma să fie ales în 1990 avea să îndeplinească atât rolul de Adunare Constituantă, cât și cel de legiuitor ordinar și tranșa disputele în legătură cu structura legislativului prin opțiunea pentru bicameralism și prin aceea de a nu diferenția Senatul de Camera Deputaților, nici la nivelul atribuțiilor, nici la cel al modului de alegere[7]. În planul strict al reglementărilor electorale, au existat dispute în legătură cu dreptul de a fi ales al persoanelor care îndepliniseră funcții în timpul regimului comunist și al candidaților care se înapoiaseră din exil. În amândouă aceste controverse, CPUN a optat pentru soluții permisive, la fel ca și în ceea ce privește dreptul de depunere a unor candidaturi independente și în ceea ce privește limitele de vârstă (18 ani pentru a alege, 21 de ani pentru a fi ales ca deputat, 30 de ani pentru a fi ales senator sau Președinte al României). Dacă pentru candidaturile la funcția de Președinte al României legea solicita probarea prin semnături a susținerii din partea a cel puțin 100.000 de alegători și instituia sistemul alegerii majoritare în două tururi, pentru alegerile parlamentare este preferat sistemul reprezentării proporționale, mandatele de senator și deputat fiind atribuite potrivit metodei d’Hondt. Mai mult, pentru asigurarea unei reprezentări cât mai largi a opțiunilor politice, s-a evitat instituirea unui prag electoral minim pentru partide, iar organizațiilor minorităților naționale înregistrate legal, care nu obțineau numărul de voturi necesar pentru a avea mandate parlamentare, li se garanta un mandat de deputat (art. 4, art. 76, lit. h. din Decretul–lege nr. 92/1990)[8]. În aceeași logică de a asigura o reprezentare parlamentară cât mai largă, dar și pentru a oferi o șansă în plus reprezentanților micilor partide reprezentate în CPUN, s-a optat pentru o relativă supradimensionare a Parlamentului, mai ales a Camerei Deputaților[9].
Alegerile parlamentare au avut loc simultan cu cele prezidențiale în data de 20 mai 1990. Pentru Parlament au depus liste de candidați 75 de partide și formațiuni politice, la care s-au adăugat și un număr de candidați independenți. Pentru funcția de Președinte au fost înregistrați trei candidați, reprezentând FSN, PNL și PNŢ-CD. La alegeri au participat peste 14,8 milioane alegători, reprezentând 86,2% din corpul electoral. Rezultatele alegerilor au consemnat o victorie categorică a FSN și a candidatului său la președinție, Ion Iliescu[10]. Datorită sistemului electoral permisiv, au câștigat mandate parlamentare 27 de formațiuni politice (dintre care zece organizații ale minorităților naționale care au beneficiat de prevederile speciale ale legii) și un candidat independent.
Rezultatele alegerilor parlamentare și prezidențiale din 20 mai 1990
Sursa: Alexandru I. Bejan, „Prezentarea şi analiza comparativă a rezultatelor alegerilor de la 20 mai 1990”, în Petre Datculescu, Klaus Liepelt (coord.), Renaşterea unei democraţii: Alegerile din România de la 20 mai 1990, Institutul Român de Sondare a Opiniei Publice (IRSOP), Bucureşti, 1991, pp. 111-133;
2. Crearea noii legislații electorale-opțiunea pentru sistemul reprezentării proporționale
Constituția din 1991 a confirmat în mare măsură opțiunile de natură constituțională încorporate în Decretul-lege nr. 92/1990 adoptat de CPUN. Astfel, prin legea fundamentală din 1991 au fost consfințite forma de stat republicană, alegerea directă a Președintelui României, structura bicamerală a Parlamentului, egalitatea Camerelor Parlamentului[11] și nediferențierea modului de alegere a deputaților și senatorilor. În capitolul referitor la drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, Constituția reitera dreptul de vot pentru toți cetățenii care au împlinit 18 ani (exceptând debilii, alienații mintali, persoanele puse sub interdicție sau condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale) (art. 34 din Constituție) și ridica limita de vârstă pentru a fi ales la 23 de ani pentru deputați și 35 de ani pentru senatori și pentru Președintele României (art. 35 din Constituție).
Stabilind faptul că Parlamentul este organul reprezentativ suprem și unica autoritate legiuitoare a țării, fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, Constituția integra prevederea Decretului-lege nr. 92/1990 care garanta dreptul de reprezentare parlamentară a cetățenilor aparținând minorităților naționale, prevăzând că organizațiile acestora, chiar dacă nu întrunesc numărul necesar de voturi, au dreptul la câte un mandat de deputat (art. 59 din Constituție). Constituția prevedea totodată principiul autonomiei locale, exercitate prin autorități alese în mod direct (consiliu județean, consiliu local și primar) (art. 119-121 din Constituție). Celelalte aspecte ale sistemului electoral erau lăsate spre a fi reglementate prin lege organică (art. 72 din Constituție). Urmare a adoptării Constituției din 1991, cadrul legislativ privind alegerile parlamentare şi prezidenţiale se reglementează prin Legile nr. 68/1992 (pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului) și nr. 69/1992 (pentru alegerea Preşedintelui României)[12].
Legea privind alegerile locale a fost elaborată în paralel cu Constituția, fiind adoptată încă din noiembrie 1991[13], ceea ce a și îngăduit desfășurarea alegerilor locale la 9 februarie 1992 (și 23 februarie 1992 în localitățile unde a fost necesară organizarea unui al doilea tur de scrutin). În schimb, elaborarea reglementărilor pentru alegerea Parlamentului și Președintelui României, care trebuia să aibă loc în cel mult un an de la adoptarea Constituției, a fost întârziată de disputele politice pricinuite pe de o parte de divizarea FSN, și pe de altă parte de desprinderea PNL din Convenția Democratică. Influențate de calculele de oportunitate ale diverselor partide și grupări reprezentate în legislativ, aceste dispute au vizat atât data alegerilor, cât și modul de repartizare a mandatelor. Noile alegeri parlamentare și prezidențiale au putut fi organizate numai la sfârșitul lunii septembrie 1992, ceea ce a favorizat noile partide constituite în 1992, și mai ales Frontul Democrat al Salvării Naționale, constituit de partizanii lui Ion Iliescu după acapararea Frontului Salvării Naționale de către gruparea din jurul fostului Prim-ministru Petre Roman. Legea referitoare la alegerea Camerei Deputaților și a Senatului păstra sistemul proporțional de repartizare a mandatelor, dar introducea pragul electoral de 3% pentru partidele politice și de 3% plus câte 1% din totalul voturilor valabil exprimate pe întreaga țară pentru fiecare partid membru al unei coaliții electorale, fără a putea depăși însă 8%. De asemenea, s-a stabilit ca metoda d’Hondt de repartizare a mandatelor să se aplice la nivel național, și nu la nivelul circumscripțiilor electorale. Dincolo însă de aceste modificări, legile electorale din 1992 au reluat majoritatea prevederilor Decretului-lege nr. 92/1990, inclusiv în ceea ce privește condiția de 100.000 de susținători pentru înregistrarea candidaturilor la funcția de Președinte al României și rolul Biroului Electoral Central și al birourilor electorale județene în organizarea și supervizarea alegerilor.
De remarcat, totodată, faptul că sistemul electoral statornicit prin Legile nr. 68/1992 și nr. 69/1992, completate printr-o multitudine de acte normative ulterioare, inclusiv prin adoptarea unei noi legi electorale în 2004 după revizuirea Constituției în 2003, a rămas în liniile sale esențiale în vigoare până în anul 2008, cea mai importantă schimbare fiind ridicarea în anul 2000 a pragului electoral la 5% pentru partide și maximum 10% pentru alianțele electorale[14]. În ceea ce privește alegerile prezidențiale, datorită prelungirii prin revizuirea Constituției din 2003 a mandatului de Președinte de la patru la cinci ani, s-au creat condițiile pentru decuplarea alegerilor prezidențiale de cele parlamentare, dar prima desfășurare separată a acestor alegeri a avut loc abia în anii 2008-2009.
Alte modificări mai degrabă tehnice ale sistemului electoral au vizat reducerea numărului de deputați și senatori, consecinţa reducerii populației României, durata campaniei electorale a fost limitată la 30 de zile și obligațiile mass-media în ceea ce privește reflectarea acesteia, introducerea cărților de alegător și instituirea Autorității Electorale Permanente[15]. Potrivit sistemului electoral reglementat prin Legile nr. 68/1992 și nr. 69/1992 au fost organizate patru alegeri parlamentare și prezidențiale, în anii 1992, 1996, 2000 și 2004.
În ultimul deceniu însă, legislaţia electorală a făcut obiectul unor modificări substanţiale. Astfel, Legea nr. 35/2008[16] a introdus alegerea deputaţilor şi senatorilor în colegii uninominale, potrivit principiului reprezentării proporţionale (un deputat la 70.000 de locuitori și un senator la 160.000 de locuitori). Această lege a reglementat şi modalitatea de alegere a autorităților administrației publice locale și funcționarea Autorității Electorale Permanente „instituție administrativă autonomă cu personalitate juridică și cu competență generală, care asigură aplicarea unitară, în intervalul dintre două perioade electorale, a dispozițiilor legale privind organizarea și desfășurarea alegerilor sau a altor consultări cu caracter național sau local” (art. 63, alin. 1 din Legea nr. 35/2008).
Conform Legii nr. 35/2008, pragul electoral minim a fost stabilit la 5%, însă a fost introdusă prevederea prin care un partid putea să intre în Parlament chiar dacă nu depăşise acest prag, dacă candidaţii săi obţinuseră primul loc în cel puţin trei colegii uninominale la Senat, cât şi în minimum şase colegii la Camera Deputaţilor.
Alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2008, desfăşurate în temeiul Legii nr. 35, au fost primele la care s-a renunţat la votul pe liste, fiind introdus un sistem de vot mixt: candidaturile şi votul au fost uninominale, dar atribuirea mandatelor a ţinut seama de rezultatele la nivel naţional, realizându-se proporţional. Cu excepţia candidaţilor independenţi, chiar dacă un candidat ar fi obţinut ipotetic peste 51% din voturile valabil exprimate în colegiul în care candida, câştiga mandatul doar dacă şi partidul din care făcea parte depăşea la nivel naţional pragul electoral de 5% (pentru alianţe acesta variind între 8 şi 10%). Astfel, nu mai puțin de 90 de candidați au intrat în Parlament după câștigarea alegerilor în colegiul lor cu cel puțin 51% din voturi, adică în aproape 20% dintre colegiile uninominale. Această modalitate de alegere a dus la constituirea de către formațiunile participante a unor strategii electorale, privind candidatura liderilor și membrilor importanți în colegiile în care se aprecia că existau șanse mai mari de reușită, în dauna unor colegii considerate „necompetitive”[17]. Aceste colegii puteau fi clasificate în funcție de sondaje, rezultatele electorale anterioare sau apartenența politică a aleșilor locali, etc.
Prin Legea nr. 208 din 20 iulie 2015[18] privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente s-a revenit la alegerea senatorilor şi deputaţilor „prin scrutin de listă, potrivit principiului reprezentării proporţionale” (art. 5, alin. 1 din Legea nr. 208/2015). Numărul aleşilor a fost redus: norma de reprezentare fiind de un deputat la 73.000 de locuitori şi respectiv un senator la 168.000 de locuitori (art. 5, alin. 2, 3 din Legea nr. 208/2015)[19]. Durata campaniei electorale a fost prevăzută să înceapă cu 30 de zile înainte de ziua votării şi să se încheie cu 24 de ore înainte de momentul începerii votării (art. 6, alin. 3 din Legea nr. 208/2015).
3. Asigurarea reprezentării minorităților naționale în Parlament și stimularea participării lor la viața politică
În ceea ce priveşte reprezentarea minorităţilor naţionale în Parlament, Legea nr. 68/1992 a menţinut şi a detaliat prevederile din Decretul-lege nr. 92/1990 prin care organizaţiile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale, legal constituite, care nu obţin în alegeri niciun mandat de parlamentar, au dreptul de a fi reprezentate în forul legislativ al ţării, dacă la nivelul întregii ţări, aceste minorităţi obţin în alegeri un scor egal cu cel puţin 5% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pentru alegerea unui deputat (art. 4 din Legea nr. 68/1992). Astfel, în 1992, acest prag a însemnat 1.327 de voturi, în 1996 au fost necesare minimum 1.494 de voturi, iar în 2000 a scăzut la 1.273 voturi[20]. Legea nr. 35/2008 a mărit pragul la 10% (art. 9, alin. 1 din Legea nr. 35/2008) şi a introdus, la fel ca în cazul alegerilor locale, o diferenţiere între „minorităţile naţionale”, reprezentate în Consiliul Minorităţilor Naţionale, care pot participa automat la alegeri şi respectiv organizaţiile nereprezentate în Parlament, care trebuie să facă dovada în faţa Biroului Electoral Central a unei liste de membri care să reprezinte cel puţin 15% din numărul cetăţenilor aparţinând acelei minorităţi[21]. Mandatele obținute de minorităţile naţionale, exceptând cea maghiară, au fost în număr de 12 în 1990, 13 în 1992, 15 în 1996, 18 la alegerile din 2000, 2004, 2008, 2012 şi 17 la alegerile din 2016[22].
4. Votul prin corespondență și iluzia rezolvării absenteismului la vot a românilor
În ultimii ani au existat numeroase dezbateri privind votul prin corespondenţă şi eventualele soluţii, dar şi probleme pe care acesta le poate aduce. Totuşi, intrarea în vigoare a Legii nr. 288 din 19 noiembrie 2015 privind votul prin corespondenţă, precum şi modificarea şi completarea Legii nr. 208/2015 au rezolvat doar parţial şi incomplet această chestiune. Dreptul de exercitare a votului prin corespondenţă a devenit posibil pentru alegătorii cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate. Rămâne de văzut în viitor dacă această formă de vot, aplicabilă de mai multă vreme în alte state se va extinde şi în cazul alegătorilor cu domiciliul sau reşedinţa în ţară. Pentru votul prin corespondenţă a fost înfiinţat şi un Birou electoral. La alegerile din 11 decembrie 2016 au fost un număr de 4.591 de plicuri exterioare primite de la alegători din cei 8.889 de alegători arondaţi. Pentru Camera Deputaţilor doar 4.050 au fost valabil exprimate[23], iar pentru Senat 4.052[24]. Remarcăm numărul relativ redus al cetăţenilor români cu domiciliul în străinătate care au optat pentru votul prin corespondenţă, în comparaţie cu al acelora care au preferat să voteze la secţiile de votare din străinătate (108.200)[25], parcurgând uneori şi sute de kilometri pentru a exercita acest drept.
Scorurile obținute de principalii competitori politici la alegeri în România după 1989 sunt cuprinse în tabelele de mai jos [26].
Alegerile parlamentare (1990-2016) (% voturi)
Sursa: Alexandru I. Bejan, „Prezentarea şi analiza comparativă a rezultatelor alegerilor de la 20 mai 1990”, în Petre Datculescu, Klaus Liepelt (coord.), Renaşterea unei democraţii: Alegerile din România de la 20 mai 1990, Institutul Român de Sondare a Opiniei Publice (IRSOP), Bucureşti, 1991, pp. 111-133; alegeri.roaep.ro; alegeriparlamentare2016.ro/pages/istoricalegeri.
Legenda: Au fost incluse în tabel numai formațiunile politice parlamentare cu reprezentanți în forul legislativ al țării și care au depășit pragul electoral de 3% (1992, 1996), respectiv de 5% (2000, 2004, 2008, 2012, 2016). Pentru formațiunile politice care și-au schimbat denumirea am preferat-o pe ultima sau pe cea mai reprezentativă. Pentru a putea observa mai bine evoluţia în timp, în cazul partidelor parlamentare, am menţionat şi procentajul obţinut la primele alegeri la care nu au mai reuşit să depăşească pragul electoral.
S = Senat.
CD = Camera Deputaților.
FSN = Frontul Salvării Naţionale.
PSD = Partidul Social-Democrat; a candidat în 1992 sub numele Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN), în 1996 sub numele Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), în 2000 ca Polul Social-Democrat (alianță formată din Partidul Democrației Sociale din România, Partidul Social Democrat Român și Partidul Umanist din România – PUR), în 2004 ca alianța PSD+PUR, în 2008 ca Alianţa Politică Partidul Social Democrat+Partidul Conservator, iar în 2012 în cadrul Uniunii Social Liberale.
PNȚ-CD = Partidul Național Țărănesc – creștin și democrat.
CDR = Convenția Democrată din România (din 1996 – Convenția Democratică din România), alianță a unei multitudini de formațiuni politice reunite sub stindardul anticomunismului și având ca principală componentă PNȚ-CD.
PNL = Partidul Național Liberal. În 1996 a participat la alegeri în cadrul CDR, în 2004 în cadrul Alianței DA, în 2012 în cadrul Uniunii Social Liberale.
Alianța D.A. = Alianța Dreptate și Adevăr, formată în 2003 de PNL și PD.
PD = Partidul Democrat, nume dat în 1993 prin schimbarea numelui FSN, în 1996 ca Uniunea Social Democrată (alianță formată din Partidul Democrat și Partidul Social-Democrat Român), în 2000 în nume propriu, în 2004 în cadrul Alianței DA, iar în 2008 ca Partidul Democrat Liberal (prin fuzionarea în 2007 cu Partidul Liberal Democrat). Partidul Democrat Liberal (PDL) a fuzionat cu PNL, prin contopire în anul 2014: formaţiunea rezultată intitulându-se PNL.
UDMR = Uniunea Democrată a Maghiarilor din România.
PUNR = Partidul Unității Națiunii Române, în 1996 împreună cu Partidul Național Român a candidat ca Partidul Alianța Națională.
PRM = Partidul România Mare.
PSM = Partidul Socialist al Muncii.
MER= Mişcarea Ecologistă din România.
AUR= Alianța pentru Unitatea Românilor.
PDAR = Partidul Democrat Agrar din România, a format pentru alegerile din 1996 o alianţă electorală cu MER şi Partidul Umanist din România (Uniunea Naţională de Centru Agrariană-Umanistă-Ecologistă).
PER = Partidul Ecologist Român.
PSDR =Partidul Social Democrat Român.
PP-DD = Partidul Poporului – Dan Diaconescu.
USL = Uniunea Social-Liberală (februarie 2011- februarie 2014), alianţă politică formată din Partidul Social Democrat + Alianţa de Centru Dreapta (compusă din PNL şi Partidul Conservator).
ALDE = Partidul Alianţa Liberalilor şi Democraţilor Europeni, înfiinţat în iunie 2015 prin fuziunea Partidului Liberal Reformator cu Partidul Conservator.
PMP = Partidul Mişcarea Populară.
USR = Uniunea Salvaţi România.
Alegerile prezidențiale (1990-2014) (% voturi)
Sursa: S. Deaconu, Instituții politice, Editura CH Beck, București, 2017, p. 242-243
5. Participarea românilor la vot – un exercițiu democratic
Procentajele obținute de diversele formațiuni politice și de candidații la președinție au desigur importanța lor, dar ele nu reflectă decât o parte a procesului electoral. Semnificativ a fost și declinul participării la vot în toată această perioadă postcomunistă. Nivelul de 86% de participare la vot atins la alegerile din 20 mai 1990 era foarte mare, influențat puternic de noutatea exercițiului democratic pentru cea mai mare parte a societății românești și de nivelul ridicat al speranțelor de mai bine din primele luni de după Revoluția din decembrie 1989. Dezamăgirile acumulate după 1990 au fost însă considerabile și explică în mare măsură[27] declinul participării la vot.
Participarea la vot la alegerile naționale (1990-2016) (%)
Surse: C. Preda, S. Soare, Regimul, partidele și sistemul politic din România, p. 91; A se vedea și aici, aici și aici
Trendul participării la vot a fost continuu descrescător, exceptând o infimă creștere în 2012 la alegerile parlamentare și turul II al alegerilor prezidențiale din 2009 şi 2014, când mobilizarea votanților candidaţilor Traian Băsescu şi Klaus Iohannis a condus la situația în care numărul votanților la turul II al alegerilor prezidențiale l-a depășit pe cel al electorilor care se prezentaseră la turul I. Din 2008, de când alegerile parlamentare nu au mai fost organizate în același timp cu cele prezidențiale se observă o prezență semnificativ mai mare la cele prezidențiale. Există și unele variaţii privind prezenţa la vot la alegerile europarlamentare: prezenţa în 2014 fiind semnificativ mai mare decât cea din 2009.
Dinamica descrescătoare a prezenței la vot a făcut ca uneori partidele sau candidații la prezidențiale să obțină procentaje mai bune pe baza unui număr absolut mai mic de voturi efective. O asemenea situație se poate vedea cel mai bine în cazul lui Ion Iliescu, îndeosebi în faptul că plusul relativ de 4% din 2000 a fost obținut cu un număr ceva mai mic de voturi efective decât în 1996.
Voturi pentru Ion Iliescu în turul I al alegerilor prezidențiale (1990-2000)
Sursa: Alexandru Radu, Politica între proporţionalism şi majoritarism. Alegeri şi sistem electoral în România postcomunistă, Iaşi, 2012.
Tabelul de mai sus evidențiază și reducerea considerabilă a capitalului mare de încredere de care a beneficiat Ion Iliescu la începutul tranziției postcomuniste. Această erodare a capitalului electoral, firească la urma urmelor, nu trebuie însă să ne determine să pierdem din vedere rolul de locomotivă electorală pe care l-a jucat Ion Iliescu în condițiile simultaneității alegerilor parlamentare cu primul tur al alegerilor prezidențiale. Astfel, Ion Iliescu a obținut la alegerile din 1990, 1992 și 1996 procentaje de voturi net superioare cotei partidului din partea căruia a candidat, ceea ce a contribuit la perpetuarea polarizării politice conturate în ianuarie 1990, care îi opunea pe partizanii lui Ion Iliescu adversarilor politici ai acestuia. Doar în anul 2000 această polarizare a fost împinsă în plan secund de nemulțumirea electoratului față de forțele politice care formaseră coaliția guvernamentală de centru-dreapta din anii 1996-2000, nemulțumire care a îngăduit ascensiunea politică a Partidului România Mare (PRM) și intrarea în turul doi al alegerilor prezidențiale a candidatului acestuia, Corneliu Vadim Tudor, fapt care a determinat pe mulți dintre oponenții tradiționali ai lui Ion Iliescu să-l sprijine pe acesta în turul doi al prezidențialelor. Și alți candidați au avut un anume rol de locomotivă electorală, dar în cazul lor, ca și în cel al lui Ion Iliescu, acest rol a fost într-un relativ declin de la o rundă electorală la alta.
Rolul de locomotivă electorală al unora dintre candidații la președinție
Legenda: La alegerile parlamentare s-a făcut media aritmetică între procentajele obținute la alegerile pentru Senat și alegerile pentru Camera Deputaților. Din 2008, alegerile parlamentare şi prezidenţiale nu se mai realizează concomitent, ceea ce face ca la alegerile parlamentare candidatul la preşedinţie să nu mai poată juca rolul de „locomotivă”. Dimpotrivă, scăderea popularităţii preşedintelui în funcţie poate să ducă la rezultate slabe obţinute de partidele care îşi arată susţinerea faţă de politica acestuia.
Personalizarea relativ mare a alegerilor parlamentare în funcție de candidații la alegerile parlamentare, ca și relativa incapacitate a principalilor lideri politici de a „tracta electoral” partidele pe care le reprezentau, au avut un rol important în determinarea deciziei de a decupla cele două tipuri de alegeri odată cu revizuirea din 2003 a Constituției.
6. Corectitudinea alegerilor
Multe discuții a suscitat și problema corectitudinii alegerilor. Aici trebuie desigur să distingem între problema corectitudinii procedurale a alegerilor și problema unei eventuale reflectări distorsionate a voinței electoratului. Incorectitudini procedurale au fost semnalate cu privire la toate alegerile din România postcomunistă, dar ele nu au avut anvergura pentru a pune sub semnul întrebării corectitudinea de ansamblu a alegerilor. Este adevărat, unii candidați au formulat acuze de fraudă majoră la unul sau altul dintre scrutine, iar președintele PRM, Corneliu Vadim Tudor, a reiterat asemenea acuze după toate alegerile din anii 2000-2009, dar atât observatorii internaționali, cât și Biroul Electoral Central și Curtea Constituțională au considerat că rezultatele comunicate oficial reflectă relativ corect voința electoratului. Suspiciuni mai ample au existat pornind de la numărul relativ mare de voturi anulate la alegerile parlamentare din 1992 (peste 1,5 milioane voturi anulate, respectiv 12,06% din voturile pentru Senat și 12,73% din voturile pentru Camera Deputaților[28]) sau de la numărul relativ mare al voturilor obținute de Traian Băsescu la secțiile de votare din străinătate la turul II al alegerilor prezidențiale din 2009[29], dar în niciunul dintre aceste cazuri nu s-a ajuns la invalidarea rezultatului alegerilor. De altfel, este de remarcat faptul că la alegerile parlamentare de după 1990 (exceptând alegerile din 2004), partidul organizator al alegerilor a pierdut sistematic la vot. Astfel, în 1992, Frontul Salvării Naționale (care controla Ministerul de Interne în guvernul de coaliție condus de Theodor Stolojan) a obținut puțin peste 10% din voturi, iar PNL (care controla Ministerul Justiției) nici nu a obținut numărul de voturi necesar pentru a depăși pragul electoral. În 1996, Partidul Democrației Sociale din România a pierdut atât alegerile parlamentare, cât și pe cele prezidențiale. În 2000, Convenția Democratică (care controla Ministerul de Interne și domina guvernul de coaliție condus de Mugur Isărescu) a ratat intrarea în Parlament, iar premierul candidat la președinție a ieșit pe locul IV. În 2004, PSD a câștigat într-adevăr majoritatea relativă la alegerile parlamentare, dar a pierdut turul II al prezidențialelor și a trecut în opoziție, iar în 2008, PNL (partidul aflat la guvernare) a ieșit pe locul al III-lea, cu sub 18% din voturi. În alegerile legislative din decembrie 2012, Uniunea Social-Liberală (USL), aflată la guvernare, a câştigat 60,03% din voturi la Senat şi 58,50% din voturi la Camera Deputaţilor, dar la alegerile prezidenţiale din 2015, Victor Ponta, prim-ministrul şi preşedinte al PSD a pierdut alegerile în faţa lui Klaus Iohannis susţinut de către vechii parteneri de guvernare (PNL). Penalizarea de către electorat a partidului aflat la guvernare poate evidenția şi limitele capacității de falsificare a rezultatelor alegerilor de către autorități în România postcomunistă. La această limitare a capacității de falsificare a alegerilor au contribuit: scăderea treptată a numărului voturilor anulate, măsurile de prevenire a votului multiplu, și mai ales perfecționarea sistemului de control reciproc al rezultatelor prin prezența reprezentanților partidelor și a observatorilor în birourile secțiilor, în birourile de circumscripție și în Biroul Electoral Central.
Aceasta nu înseamnă că nu au fost probleme în reflectarea voinței electoratului prin rezultatele alegerilor. Unele dintre aceste probleme au fost însă determinate de natura sistemului electoral folosit. Astfel, datorită pragului electoral, numărul voturilor „irosite” (voturi acordate unor liste care nu au obținut mandate parlamentare) a variat în jurul lui 17% în 1992 și 1996, a sporit la peste 20% în 2000, scăzând la circa 12% în 2004 și crescând apoi la circa 13% în 2008[30], pentru ca ulterior să scadă substanţial. Astfel, la alegerile parlamentare din 2012, procentul voturilor irosite a variat între 3,29% pentru Camera Deputaţilor şi 5,73% pentru Senat[31]. La alegerile parlamentare din 2016, a revenit trendul crescător al numărului de voturi irosite: aproximativ 8,48% pentru Camera Deputaţilor şi respectiv 7,11% pentru Senat.
Eliminarea voturilor „irosite” din calculul pentru repartizarea mandatelor parlamentare a creat „prime electorale” ad-hoc pentru formațiunile politice care au reușit să depășească pragul electoral, și în primul rând pentru acelea care au câștigat majoritatea relativă în alegeri. Aceste prime au variat în jurul a 6% pentru câștigătorii alegerilor din 1992 și 1996, aproape 9% pentru PSD în 2000, au scăzut la sub 4% în 2004 și la aproape 4,5% în 2008[32].
7. Coerența opțiunilor electorale ale cetățenilor
Un alt aspect semnificativ a fost volatilitatea votului acordat diverselor formațiuni politice și/sau candidați la alegerile prezidențiale. Această volatilitate a fost amplă mai ales în cazul PNL, care de la peste 900.000 de voturi la parlamentarele din 1990 a coborât la sub 300.000 de voturi (și ratarea pragului electoral de 3%) în 1992, în cazul CDR, care a obținut circa 2,2 milioane voturi în 1992, circa 3,7 milioane voturi în 1996 și puțin peste 0,5 milioane voturi în 2000 (dacă luăm în considerare și voturile PNL, care în 1996 a făcut parte din CDR, iar în 2000 a candidat pe liste separate, circa 1,3 milioane voturi) sau în cazul PRM, care a obținut 0,4 milioane voturi în 1992, 0,55 milioane voturi în 1996, 2,2 milioane voturi în 2000, sub 1,4 milioane voturi în 2004, puțin peste 230.000 voturi în 2008 şi mai puţin de 110.000 voturi în 2012. PD a obținut peste 1,1 milioane voturi în 1992, circa 1,3 milioane voturi în 1996 (dar în alianță cu PSDR), și sub 0,8 milioane voturi în 2000, după care circa 3,2 milioane voturi în 2004 în cadrul Alianței D.A. cu PNL (contribuția directă a PD putând fi estimată la aproximativ 1,4 milioane voturi), și peste 2,25 milioane voturi ca PDL în 2008, pentru ca în 2012 Alianţa România Dreaptă (PDL, Forţa Civică, PNŢ-CD) să obţină doar 1,2 milioane de voturi. Ceva mai stabil a fost PSD, cu puțin peste 3 milioane voturi în 1992, peste 2,7 milioane voturi în 1996, circa 4 milioane voturi în 2000 (în alianță cu PSDR și PUR), sub 3,8 milioane voturi în 2004, puțin peste 2,3 milioane voturi în 2008, peste 4,3 milioane voturi în 2012 atribuite USL şi nu mai puţin de 3,2 milioane voturi (fără a mai forma alianţe cu alte partide importante) în 2016. Evident, cea mai stabilă formațiune politică parlamentară a fost UDMR, al cărei număr de voturi a scăzut într-adevăr de la aproape 1 milion în 1990 la puțin peste 440.000 în 2016 (la Senat), dar care s-a menținut la toate alegerile parlamentare postcomuniste într-o marjă de ±1% față de ponderea minorității maghiare în populația totală a României[33].
8. Mai multe sau mai puține partide pe scena politică? Cum rezolvăm dilema?
Pragul electoral, modificarea în sens restrictiv a legislației referitoare la partidele politice (care în 2003 a mărit numărul de susținători necesari la înregistrarea unui partid politic la cel puțin 25.000 de semnături) și logica polarizatoare a vieții politice din România postcomunistă a făcut ca numărul partidelor politice reprezentate în Parlament să se reducă de-a lungul celor aproape 3 decenii de după 1989. Astfel, dacă facem abstracție de organizațiile minorităților naționale care au beneficiat de mandate de deputat datorită prevederilor speciale ale legii, în Parlament au reușit să câștige mandate 16 formațiuni politice în 1990, 12 formațiuni politice în 1992 și 1996, 7 în 2000, 6 în 2004, 5 în 2008, 4 partide şi alianţe în 2012 şi 6 în 2016.
Din cele 196 de partide care au participat la alegerile parlamentare din anii 1990-2004, doar nouă au reușit să câștige mandate în cel puțin trei alegeri (în 2008 acestora li s-a alăturat Partidul Conservator, care însă și-a obținut mandatele doar în cadrul unor alianțe cu PSD)[34].
9. Sistemele electorale utilizate în alegerile locale
Desfășurate la intervale de patru ani începând din 1992, alegerile locale au pus în competiție mandate de primar și de consilier local pentru peste 3000 de localități și de consilier județean (consilier general în municipiul București) pentru cele 41 de județe și municipiul București. Alegerile pentru primari s-au desfășurat în sistem majoritar cu două tururi de scrutin, iar cele pentru consilieri locali și județeni în sistem proporțional pe listă, cu aplicarea pragului electoral.
În 2008, s-a introdus și alegerea directă, prin vot majoritar într-un singur tur de scrutin, a președinților Consiliilor Județene. Alegerile locale au avut loc în prima jumătate a anului (în 1992 în februarie, apoi regulat în iunie), premergător alegerilor generale la nivel național și constituindu-se astfel în “adevărate teste” pentru partidele politice înaintea alegerilor parlamentare și prezidențiale. În municipiul București, doar unul dintre cei șase primari generali, aleși după 1992, a reușit să fie reales (Traian Băsescu, în 2004), acest rezultat fiind datorat faptului că doar doi dintre aceştia au candidat sau au putut candida pentru un al doilea mandat. În schimb, în multe alte localități și mai ales municipii reședință de județ primarul în funcție a fost deseori reales de electorat, ajungându-se la situații în care aceeași persoană a fost aleasă consecutiv și de şase ori în funcţia de primar (Mircea Hava la Alba-Iulia, începând din 1996); de cinci ori (Florin Cârciumaru la Târgu-Jiu, 2000-2016 – a renunţat la funcţia de primar pentru un mandat de senator; Dorin Florea la Târgu-Mureș, începând cu 2000), de patru ori (Gheorghe Ciuhandu la Timişoara, 1996-2012, Decebal Bacinschi la Focşani, 2000-2016, Klaus Johannis la Sibiu 2000-2014, Marian Vanghelie la sectorul 5 din București, 2000-2015, Neculai Onțanu la sectorul 2, 2000-2016, etc.).
În cazul localităților rurale, presa a relatat câteva cazuri de primari care sunt în această funcție, neîntrerupt, din 1990. Mulţi dintre primari, cei mai vizibili fiind aceia care au exercitat mai multe mandate, au pierdut Primăria nu în urma unor alegeri, ci a unor probleme de ordin juridic: suspendări, dar şi condamnări definitive. Pe de altă parte, nu putem trece cu vederea faptul că ultimii doi preşedinţi ai României au exercitat anterior demnitatea de primar, care, cu siguranţă, le-a adus un important capital politic. Puterea de primar sau de președinte al Consiliului Județean, din punct de vedere electoral, este cu atât mai mare, cu cât unii dintre acești primari au schimbat partidul politic sau au candidat uneori ca independenți, fără ca aceasta să le diminueze semnificativ aderența la electorat. Dincolo însă de acest aspect, care arată faptul că ideologiile și chiar afilierile partinice sunt secundare la nivel local, au fost și situații în care rezultatul unora dintre alegerile locale a indicat un trend politic continuat apoi la alegerile parlamentare, cum a fost cazul victoriilor candidaților Convenției Democrate la alegerile din București din 1992 și 1996, realegerea lui Traian Băsescu la București în 2004, eliminarea din turul I a lui Gheorghe Funar și apoi victoria finală a lui Emil Boc la Cluj-Napoca în 2004, sau înfrângerea lui Dumitru Sechelariu de către Romeo Stavarache la Bacău tot în 2004.
După alegerile parlamentare și prezidențiale din noiembrie-decembrie 2004 a avut loc o restructurare treptată a spectrului politic în funcție de actorul cel mai puternic electoral și cel mai activ politic. Acesta nu mai era Ion Iliescu, care după expirarea ultimului său mandat de președinte al României a pierdut în aprilie 2005 și competiția cu Mircea Geoană pentru conducerea PSD, ci noul președinte al României Traian Băsescu. Astfel, dacă în anii 1990, întreaga scenă politică fusese dominată de disputele dintre partizanii și adversarii lui Ion Iliescu, între 2005 şi 2014 întreg spectrul politic a fost structurat de partizanatul și respectiv adversitatea față de Traian Băsescu. În prezent, după alegerile parlamentare din 2016, ne aflăm într-o situație de coabitare în care preşedintele ţării nu este sprijinit de către partidele politice aflate la guvernare. Repoziționările formațiunilor politice, mai ales cele de după 2005, au condus la alianțe transideologice, cum a fost de exemplu sprijinirea în Parlament a guvernului PNL-UDMR condus de Călin Popescu-Tăriceanu de către PSD, PC și minorități în anii 2007-2008, și chiar colaborarea acestor forțe la suspendarea din funcție a președintelui Traian Băsescu în aprilie 2007, sau crearea în 2011 a USL de către PSD şi Alianţa de Centru Dreapta (PNL şi PC).
Restructurarea scenei politice a relansat și solicitările de schimbare a sistemului electoral[35]. Încă din 1999, au început să fie receptate solicitările societății civile pentru înlocuirea votului pe listă și a reprezentării proporționale cu un sistem majoritar, uninominal. Ideea dominantă era aceea de a-i lega mai strâns pe aleși de alegători. Aceste tentative nu au fost însă însușite cu adevărat de niciuna dintre forțele politice majore până în 2007, când, după ce a fost reinstalat în funcția de președinte prin succesul la referendumul din 19 mai 2007, Traian Băsescu a solicitat organizarea unui nou referendum pentru schimbarea modului de alegere a parlamentarilor prin trecerea la un sistem majoritar în două tururi de scrutin, similar celui folosit pentru alegerea primarilor. Deși circa 80% dintre alegătorii care au participat la vot au susținut propunerea președintelui Băsescu, rezultatul referendumului nu a putut fi validat din cauza prezenței mici la vot (doar 26,5% dintre alegători)[36]. Cu toate acestea, referendumul s-a constituit într-un avertisment pentru adversarii președintelui Băsescu, care au realizat faptul că menținerea neschimbată a sistemului proporțional pe liste îi dezavantaja în competiția politică cu partizanii acestuia. De aceea, după negocieri între partidele care susțineau guvernul, în principal între PNL și PSD, s-a ajuns la o soluție hibridă, care îmbina candidaturile uninominale cu un mod esențialmente proporțional de atribuire a mandatelor, sistem care s-a aplicat la alegerile din 2008 și 2012, în 2016 revenindu-se la votul pe liste de partid, motivat și de faptul că, în 2012, prin aplicarea acestui sistem mixt de vot, în care sunt votate persoane, dar se păstrează și sistemul reprezentării proporționale a partidelor politice în Legislativ, numărul parlamentarilor a cunoscut o creștere spectaculoasă, de la 471 în 2008 la 588 în 2012, rezultat direct al faptului că una dintre formațiunile politice (Uniunea Social-Liberală) a obținut un scor electoral de mai mult de 50% din voturile acordate.
10. Concluzii
De-a lungul ultimilor 28 de ani de democraţie constituţională în România putem constata o fluctuaţie destul de mare a legislaţiei electorale. Spre exemplu, pentru alegerea Preşedintelui României au fost adoptate 2 legi: una în anul 1992 modificată de cinci ori, în special prin Ordonanţe de urgenţă în anii electorali şi alta în anul 2004, modificată şi ea de şapte ori, tot prin Ordonanţe de urgenţă cu precădere şi în ani electorali.
Legile privind alegerea Preşedintelui României
În ceea ce priveşte alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat, s-au adoptat 4 legi în anii electorali, iar acestea au fost modificate de fiecare dată, tot în anii electorali, şi cu precădere prin Ordonanţe de urgenţă. Uneori, aceste modificări prin Ordonanţe de urgenţă au avut loc la doar câteva luni după adoptarea legii electorale de către Parlament ceea ce demonstrează faptul că Parlamentul a adoptat astfel de legi fără o atentă analiză din moment ce ale au avut nevoie de corecturi făcute prin Ordonanţe de urgenţă.
Legile privind alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului
Nici în privinţa legislaţiei privind alegerile locale lucrurile nu stau diferit, ţinând cont de faptul că legislaţia electorală în această materie a fost modificată destul de des şi, în mod special, prin Ordonanţe de urgenţă, în ani electorali.
Legile privind alegerea autorităţilor publice locale
Toate aceste situaţii au constituit un factor de incertitudine juridică şi o cauză a deficienţelor acestei legislaţii, constatate cu prilejul aplicării sale.
Curtea Constituţională, chemată să se pronunţe asupra constituţionalităţii normelor juridice electorale, a instituit o jurisprudenţă care, mai degrabă a încurajat această practică a modificării legilor prin Ordonanţe de urgenţă, ea nesancţionând modificarea legislaţiei prin astfel de proceduri deşi, tot ea consideră că un stat democratic înseamnă legi stabile adoptate în Parlament. ,,Caracterul democratic al unui stat nu poate fi conceput fără o legislaţie electorală care să permită, în mod efectiv, exprimarea voinţei reale a cetăţenilor de a-şi alege organele reprezentative, prin alegeri libere, periodice şi corecte. Un sistem electoral democratic şi stabil, inspirat din această voinţă reală a celor care, potrivit art. 2 din Constituţie, sunt deţinătorii suveranităţii naţionale, este de natură să determine o percepţie şi o atitudine civică corespunzătoare a cetăţenilor şi, totodată, poate impune o conduită adecvată competitorilor electorali. Aceste considerente recomandă ca reglementările în materie electorală să fie dezbătute în Parlament, iar nu adoptate pe calea unei proceduri cu caracter de excepţie, prin care Parlamentul este ocolit, dar obligat la un vot tacit asupra unui conţinut normativ aflat la aprecierea aproape exclusivă a Guvernului.’’[37].
De-a lungul timpului, instabilitatea legislativă în materie electorală, determinată de modificarea acestei legislaţii, cu precădere, în anii electorali ,,s-a relevat a fi nu doar un factor de incertitudine juridică, ci şi o cauză a deficienţelor acestei legislaţii, constatate cu prilejul aplicării sale’’.[38]
Tot prin jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a încurajat modificarea legislaţiei electorale deficitare, imperfecte, însă nu în anii electorali. Un caz concret îl reprezintă legislaţia electorală adoptată în anul 2008 asupra căreia Curtea Constituţională s-a pronunţat stabilind că ,,actuala reglementare a sistemului electoral românesc prezintă o serie de imperfecţiuni şi, ca atare, se impune o reconsiderare a acesteia din perspectiva alegerilor parlamentare din anul 2012, care să asigure, sub toate aspectele, organizarea şi desfăşurarea unor alegeri democratice în România. În această privinţă, trebuie să se pornească de la realităţile economice, politice şi sociale ale ţării, de la rolul partidelor politice în procesul electoral, de la necesitatea raţionalizării Parlamentului şi, în final, să fie reglementat un tip de scrutin corespunzător concluziilor desprinse şi care să aibă corespondent în tipurile de scrutin care se regăsesc în majoritatea statelor europene…Rezultatele alegerilor parlamentare din noiembrie 2008 au arătat că mecanismul utilizat pentru atribuirea mandatelor a avut drept consecinţă rezultate neconforme celor specifice unui tip de scrutin majoritar uninominal, rezultate determinate de calculele matematice reglementate de regulile procedurii electorale ale scrutinului uninominal prevăzut de Legea nr.35/2008. Aşa se face că desemnarea unor parlamentari s-a realizat pe baza unor calcule, fără ca o asemenea desemnare să rezulte din alegeri, în urma exprimării prin vot a opţiunilor politice. În cadrul preocupărilor de revizuire a legislaţiei electorale, o atenţie sporită trebuie acordată posibilităţii cetăţenilor români cu drept de vot care domiciliază în străinătate, şi nu numai acestora, de a-şi exercita dreptul de vot, în cadrul unei proceduri speciale, inclusiv prin votul electronic, care să se desfăşoare în corelare cu orele oficiale ale României între care se desfăşoară procesul de votare’’[39].
Din păcate, considerentele Curţii Constituţionale nu au fost luate în seamă de către legiuitor, acesta păstrându-şi obiceiul de a modifica legile tot în anii electorali şi pe calea ordonanţelor de urgenţă.
Modificările aduse legii privind organizarea şi desfăşurarea referendumului
Ce-i de făcut într-o astfel de situație[40]? O legislaţie electorală stabilă şi predictibilă este în măsură să asigure condiţiile propice pentru alegeri corecte. Tocmai de aceea, considerăm că este nevoie de:
– Stabilitate legislativă
Stabilitatea legislativă consolidează alegerile democratice pentru că numai o legislaţie stabilă poate asigura alegătorului cunoaşterea din timp a regulilor juridice după care îşi exprimă opţiunea în cadrul diferitelor tipuri de scrutin.
– Adoptarea unor norme de drept clare
Orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat[41]. Prevederile legale trebuie să stabilească distinct, precis, explicit şi cu claritate obligațiile și drepturile alegătorilor. Numai aşa, legile clare şi predictibile vor putea evita manipularea alegatorului.
– Coerenţă a legislaţiei
O legislaţie electorală coerentă creează la rândul ei o jurisprudenţă coerentă care disciplinează partidele şi instituţiile statului. Această coerenţă este dată şi de o schimbare mai rară a diferitelor tipuri de sisteme electorale. Trebuie evitate situaţiile schimbării de la un ciclu electoral la altul a diferitelor sisteme electorale şi a modurilor de scrutin.
– Transparenţă în adoptarea normelor de drept
Evitarea modificării legislaţiei electorale prin Ordonanţe de urgenţă şi adoptarea acestor modificări prin legi cu suficient de mult timp înainte de alegeri reprezintă o necesitate. Legile dezbătute în Parlament asigură un grad sporit de transparenţă şi ajută la consolidarea Parlamentului şi a partidelor politice.
[1] A se vedea Monitorul Oficial al României, nr. 1 din 22 decembrie 1989.
[2] Art. 3 din acest Decret-lege prevedea că ,,În vederea înregistrării, fiecare partid și organizație obștească trebuie să-și prezinte statutele de organizare și funcționare, programul politic, să-și declare sediul și mijloacele financiare de care dispun și să facă dovada că are cel puțin 251 de membri” (Monitorul Oficial al României, nr. 9 din 31 decembrie 1989.
[3] Conform C. Preda, S. Soare, Regimul, partidele și sistemul politic din România, Nemira, București, 2008, p. 76-78.
[4] Legea nr. 27/1996 privind partidele politice, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 87 din 29 aprilie 1996.
[5] Publicat în Monitorul Oficial al României, nr. 35 din 18 martie 1990.
[6] M. Enache, M. Constantinescu, Renașterea parlamentarismului în România, Polirom, Iași, 2001, p. 89.
[7] Ibidem, p. 91-97. De asemenea, a se vedea și I. Iliescu, Viața politică între violență și dialog, Editura Semne, București, 2005, p. 96-98.
[8] M. Enache, M. Constantinescu, op. cit., p. 97-101, 226.
[9] C. Preda, S. Soare, op. cit., p. 96.
[10] O parte dintre actorii politici și dintre analiști au afirmat că victoria lui Ion Iliescu și a FSN a fost frauduloasă. Cu toate acestea, nu au putut fi probate vicieri semnificative ale corectitudinii alegerilor propriu-zise, iar rezultatul alegerilor a fost consistent cu sondajele pre-electorale ca și cu toate observațiile non-partizane asupra atitudinilor corpului electoral, astfel încât până și contestatarii rezultatelor au preferat să se concentreze asupra diverselor nereguli din timpul campaniei electorale și să incrimineze „orbirea” electoratului (ziua de 20 mai 1990 a fost ulterior deseori desemnată ca „Duminica Orbului”).
[11] De observat totuși faptul că în procesul elaborării Constituției au fost exprimate și opinii în favoarea, fie a unicameralismului, fie a unei diferențieri de atribuții între Senat și Camera Deputaților (M. Enache, M. Constantinescu, op. cit., p. 118-120, 139).
[12] Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului și Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, nr. 164 din 16 iulie 1992.
[13] Legea nr. 70 din 26 noiembrie 1991 privind alegerile locale, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 239 din 28 noiembrie 1991.
[14] A se vedea art. I pct. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 129/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 311 din 5 iulie 2000.
[15] A se vedea Cap. IV din Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 887 din 29 septembrie 2004.
[16] Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 196 din 13 martie 2008.
[17] A se vedea M. Chiru, „Învingători dinainte: Selecția candidaților pentru colegiile necompetitive la alegerile parlamentare din 2008”, în S. Gherghina (coord.), Voturi și politici. Dinamica partidelor românești în ultimele două decenii, Institutul European, Iași, 2011, p. 103-119.
[18] Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 553 din 24 iulie 2015.
[19] În decembrie 2012, numărul parlamentarilor a crescut de la 477 (în 2008) la 588, pentru ca la alegerile din 2016, numărul acestora să cunoască o scădere: 464 aleşi (136 senatori şi respectiv 328 de deputaţi, din care 17 reprezentanţi ai minorităţilor naționale).
[20] I. G. Székely, Reprezentarea politică a minorităţilor naţionale în România, în Studii de Atelier. Cercetarea Minorităţilor Naţionale din România, nr. 20, Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Cluj-Napoca, p. 9.
[21] Politologul Székely István Gergő apreciază că „începând din 1992, mandatele rezervate pentru minorităţi din sistemul electoral românesc nu sunt garantate, deoarece reprezentarea minorităţilor nu se realizează indiferent de rezultatul electoral”, Ibidem, p. 10-11.
[22] Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani nu mai este reprezentată în Parlament în actuala legislatură.
[23] http://www.mae.ro/sites/default/files/file/anul_2016/2016_alegeri/2016.12.16_pv_coresp_cdep.pdf
[24] http://www.mae.ro/sites/default/files/file/anul_2016/2016_alegeri/2016.12.16_pv_coresp_senat.pdf
[25] http://parlamentare2016.bec.ro/wpcontent/uploads/2016/12/8/42_anexa_ANEXA11%20MAE_134768.pdf
[26] Din 1990 până în prezent s-au desfăşurat nu mai puţin de opt runde de alegeri parlamentare. Doar doi parlamentari au fost aleşi neîntrerupt din 1990 până astăzi, ambii din partea UDMR: Attila Verestóy, în Harghita, şi Árpád Francisc Márton în Covasna, aflaţi la optulea mandat consecutiv de senator, respectiv deputat. Şapte mandate au câştigat Markó Béla (UDMR, senator, 1990-2016), Károly Kerekes (UDMR, 1990-2016), Eugen Nicolicea (1992 – în prezent), Varujan Vosganian (1990-2000, 2004-prezent), Călin Popescu-Tăriceanu (1990-1992, 1996–prezent). Şase mandate au avut şi György Frunda (1990-2012), Attila Varga (1990-2012), Radu Berceanu (două de senator, patru de deputat, 1990-2012), Adrian Năstase (deputat, 1990-2012).
[27] Un factor care are legătură indirectă cu deziluziile perioadei de tranziție, dar care a influențat nivelul participării la vot, a fost emigrarea temporară la muncă a unui număr considerabil de cetățeni cu drept de vot, corelată cu numărul redus al secțiilor de vot în străinătate și cu dificultățile logistice pe care le-au întâmpinat cei care ar fi dorit să voteze.
[28] C. Preda, S. Soare, op. cit., p. 93.
[29] Scorul strâns al alegerilor prezidențiale din turul II (o diferență de puțin peste 71.000 de voturi în favoarea candidatului Traian Băsescu, reprezentând 0,67% din totalul voturilor exprimate) a încurajat speculațiile că alegerea a fost fraudată la secțiunile din străinătate, unde Traian Băsescu a obținut 115.831 voturi comparativ cu 31.045 voturi pentru Mircea Geoană. Nu trebuie uitat însă că Traian Băsescu și PDL avuseseră anterior o poziție dominantă în ceea ce privește voturile din străinătate și la alegerile parlamentare din 2008 și la turul I al alegerilor prezidențiale din 2009, astfel încât succesul său la secțiile din străinătate la turul II al prezidențialelor nu a fost cu adevărat o surpriză. De altfel, după ce PSD a contestat rezultatul alegerilor și după renumărarea voturilor anulate, Curtea Constituțională a validat rezultatul anunțat de Biroul Electoral Central și prin aceasta realegerea președintelui Traian Băsescu.
[30] Procentajele calculate ca medie aritmetică a voturilor „irosite” pentru cele două Camere, se bazează pe datele din C. Preda, S. Soare, op. cit., p. 97, completate cu date de la Biroul Electoral Central ( http://www.becparlamentare2008.ro/rezul/anexa8abun.pdf și http://www.becparlamentare2008.ro/rezul/anexa8bbun.pdf). Pentru Parlamentul European, voturile „irosite” au fost de circa 18% în 2007 și sub 3% în 2009 (http://www.bec2009pe.ro/Documente%20PDF/Rezultate/Rezultate%20finale/Proces%20verbal%20centralizare%20voturi.pdf).
[31] C. Preda, „Partide, voturi şi mandate la alegerile din România (1990-1992)”, în Studia Politica: Romanian Political Science Review, 13 (1/2013), p. 52, http://www.ssoar.info/ssoar/bitstream/handle/document/44740/ssoar-studiapolitica-2013-1-preda-Partide_voturi_si_mandate_la.pdf?sequence=1.
[32] Procentajele calculate ca medie aritmetică a primelor pentru cele două camere, se bazează pe datele din C. Preda, S. Soare, op. cit., p. 97, completate cu http://www.becparlamentare2008.ro/rezul/anexa8abun.pdf și http://www.becparlamentare2008.ro/rezul/anexa8bbun.pdf
[33] S-a făcut media aritmetică a voturilor obținute de diferitele partide pentru cele două camere ale Parlamentului.
[34] Cristian Preda și Sorina Soare remarcă faptul că dintre orientările politico-ideologice, doar cinci au reușit să se impună durabil pe scena politică românească: social-democrații, liberalii, popularii de centru-dreapta (categorie în care ei includ PNȚ-CD și alte câteva formațiuni mai mici, dar și PD/PDL după 2005), național-populiștii și reprezentanții minorităților. Ibidem, p. 103 și urm.
[35] C. Preda, S. Soare, op. cit., p. 100-101.
[36] http://www.becreferendum2007vu.ro/rezultate.html
[37] Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 25 ianuarie 2012 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale şi a alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat din anul 2012, precum şi pentru modificarea şi completarea titlului I al Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în Monitorul Oficial nr. 90 din 3 februarie 2012.
[38] Decizia Curţii Constituţionale nr. 682 din 27 iunie 2012 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind modificarea şi completarea Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în Monitorul Oficial nr. 473 din 11 iulie 2012.
[39] Decizia Curţii Constituţionale nr. 61 din 14 ianuarie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 48 alin. (17) din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în Monitorul Oficial nr. 76 din 3 februarie 2010.
[40] A se vedea S. Deaconu, Stabilitatea şi predictibilitatea legislaţiei electorale, condiţii necesare pentru alegeri corecte, Revista Expert Electoral, Ediţie specială/2016.
[41] A se vedea în acest sens considerentele din Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 11 ianuarie 2012 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 227/2002, precum şi, în special, ale art. I pct. 5 [referitor la art. 4 alin. (1)], pct. 6 [referitor la art. 5 alin. (1) şi (2)], pct. 8, pct. 9 [referitor la art. 8 alin. (3) lit. a)-d)], pct. 14 [referitor la art. 131 şi 134], pct. 15 [referitor la art. 14 alin. (1) lit. b)] din lege 1/2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 53 din 23 ianuarie 2012.
Dr. Marian Enache, Judecător Curtea Constituțională a României
Prof. univ. dr. Ștefan Deaconu