2,009 citiri

Câteva aprecieri asupra soluționării cauzelor civile în mod echitabil

Dreptul la un proces echitabil este un principiu cardinal în orice societate democratică și o condiție esențială a unei justiții eficiente și conformă cu adevărul și legea. Principiul enunțat reprezintă o cerință fundamentală a oricărui proces, el nefiind limitat doar la o anumită materie sau la anumite categorii de cauze. Incidența acestui principiu este incontestabilă atât în materie civilă, cât și în materie penală, inclusiv în cadrul unor proceduri derogatorii de la dreptul comun. Chiar și în cadrul unor jurisdicții speciale aplicarea unui asemenea principiu nu poate fi negată sau pusă la îndoială. Așa este, de pildă, cazul arbitrajului privat, care, de altfel, se caracterizează și printr-o mare disponibilitate ca procesul să se soluționeze în echitate.

În materie arbitrală, majoritatea legislațiilor procesuale permit părților să convină ca judecata să se realizeze potrivit regulilor echității. În acest sens și NCPC prevede, în art. 601, pe baza acordului expres al părților, ”tribunalul arbitral poate soluționa litigiul în echitate”. Fără a intra în detalii, în limitele acestor precizări preliminare ne îngăduim să remarcăm că, în principiu, litigiul arbitral se soluționează potrivit regulilor convenite de părți sau în lipsa unui atare acord potrivit normelor instituite în Cartea a V-a NCPC. Cu toate acestea, astfel cum dispune categoric art. 574 alin. 2 NCPC ”principiile fundamentale ale procesului civil prevăzute la art. 5 alin. (2), art. 8-10, art. 12-16, art. 22 alin. (1), (2), (4), (5) și (6) și la art. 23 sunt aplicabile în mod corespunzător și în procedura arbitrală”. Așadar, sunt vizate de textul menționat cele mai importante principii fundamentale ale procesului civil (principiul egalității, principiul disponibilității, principiul bunei-credințe, principiul dreptului la apărare, principiul contradictorialității, principiul oralității, principiul nemijlocirii, principiul rolului activ și al adevărului etc.).

Constatăm, însă, că textul anterior menționat – art. 574 alin. (2) NCPC – nu face trimitere expresă și la dispozițiile art. 6 NCPC, intitulat marginal: ”dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil”. Este întâmplătoare sau nu o asemenea omisiune? Răspunsul credem că trebuie să fie unul nuanțat. În primul rând, în ceea ce privește soluționarea litigiului arbitral într-un termen optim și previzibil o atare prevedere necesară nu era necesară, întrucât, prin definiție, procedura arbitrală este considerată în mod constant ca una mai rapidă decât cea asigurată de justiția statală. Argumentul esențial rezidă în existența unei reglementări specifice arbitrajului și potrivit căreia litigiul trebuie soluționat într-un anumit termen. Iar asemenea prevederi există în marea majoritate a legislațiilor procesuale. Astfel, potrivit art. 567 alin. (1) NCPC: ”Dacă părțile nu au prevăzut altfel, tribunalul arbitral trebuie să pronunțe hotărârea în termen de cel mult 6 luni de la data constituirii sale, sub sancțiunea caducității arbitrajului”. Or, în dreptul comun nu avem dispoziții de principiu care să garanteze o atare celeritate a procedurii.

În al doilea rând, nu credem că s-ar putea susțin în mod întemeiat că procesul arbitral nu trebuie să fie unul echitabil, chiar dacă unele componente ale unui asemenea principiu nu sunt întrunite, cum este cazul principiului publicității. Referirea art. 575 alin. (2) la marile principii ale procesului civil nu poate avea o altă semnificație decât aceea că și procesul arbitral trebuie să fie unul echitabil.

Dreptul la un proces echitabil se circumscrie, astfel cum am arătat, tuturor procedurilor judiciare indiferent de natura lor și vizează toate materiile (litigii civile lato sensu, litigii de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă etc.). O precizare importantă ce trebuie făcută este aceea că dreptul la un proces echitabil are aplicațiune, cu deosebire, în litigiile care au ca finalitatea realizarea unei judecății a fondului cauzei, nu și în acelea ce se finalizează în baza unor incidente procedurale. O decizie recentă a Curții Constituționale este foarte semnificativă în această privință. În acest sens, instanța de control constituțional a hotărât că: ”… garanțiile unui proces echitabil, instituite prin art. 6 din Convenție, nu sunt aplicabile în procedura de soluționare a cererii de recuzare, întrucât acest text se referă exclusiv la soluționarea în fond a cauzei, el nefiind aplicabil unei proceduri derivate, cu caracter derogatoriu, astfel cum este recuzarea”. Deși soluția instanței constituționale se referă la un singur incident procedural – recuzarea – socotim că ea trebuie considerată ca una de principiu.

Principiul pe care îl analiză  în contextul de față este unul de o mare complexitate, fapt pentru care el poate forma obiectul unor demersuri științifice mult mai aprofundate și nuanțate. De aceea, noi ne propunem să realizăm doar o prezentare a unora dintre reperele cele mai importante ale dreptului la un proces echitabil. Demersul nostru are ca punct de plecare, așa cum este și firesc, principalele reglementări în materie. Din acest punct de vedere trebuie să subliniem că dreptul la un proces echitabil are o reglementare convențională, dar și una legală, respectiv constituțională și infraconstituțională.

În plan european, cea mai cunoscută și importantă consacrare a principiului pe care îl cercetăm este cea statuată în art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului. Potrivit acestui text: ”Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”. Textul este denumit: ”Dreptul la un proces echitabil”.

Un text esențial este și cel promovat de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Potrivit acestui text: ” Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești în conformitate cu condițiile stabilite în prezentul articol.

Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată.

Asistența juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiție”. Textul este intitulat marginal: ”Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil”.

O examinare comparativă a celor două texte[1], fie ea una sumară, ne poate conduce la concluzia că situațiile la care ele se referă sunt, cel puțin asemănătoare, din punct de vedere substanțial, chiar dacă sub aspect redacțional deosebirile sunt evidente. Denumirile marginale ale textelor în discuție sugerează totuși o deosebire, anume aceea că art. 47 din Cartă are un caracter complex, anume în sensul că el vizează nu doar dreptul la un proces echitabil, ci și dreptul la o cale de atac ”eficientă”.

Textul în discuție ridică o problemă importantă, anume aceea de a  cunoaște dacă dreptul la o cale de atac eficientă reprezintă o componentă inexorabilă a dreptului la un proces echitabil sau are un caracter distinct. Din punct de vedere strict procedural, răspunsul pare unul extrem de simplu, anume în sensul că exercitarea oricărei căi de atac este expresia unui drept subiectiv distinct. Din punct de vedere al dreptului convențional, lucrurile trebuie examinate într-o altă perspectivă. Răspunsul la o atare întrebare va fi dat după o examinare a principalelor componente ale procesului echitabil.

Dreptul la un ”proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil” este proclamat și de art. 21 alin. (3) din Constituția României.

În centrul reglementărilor evocate mai sus se află ideea de ”proces echitabil”. Formula se regăsește și în legislațiile multor țări democratice nu doar din Europa, ci și de pe alte continente. În dreptul românesc, formula se regăsește, chiar dacă nu într-o redactare identică, în primul rând, în Noul Cod de procedură civilă. În acest sens, art. 6 din din acest Cod dispune că: ”Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății”. Textul este denumit marginal: ”Dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil”. O atare denumire sugerează că ne aflăm practic în prezența a două drepturi complet distincte: dreptul la un proces echitabil și dreptul la soluționarea acestuia într-un termen optim și previzibil. Fără îndoială că și conținutul textului sugerează o concluzie similară. Înainte de a realiza o exegeză a acestui text se cuvine să arătăm că o astfel de concluzie este departe de a fi una riguroasă.

O dispoziție interesantă este statuată și în art. 8 din Codul de procedură penală, intitulat marginal: ”caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal”. Nu ne propunem o analiză comparativă a celor două texte din codurile noastre de procedură. Din acest punct de vedere, doar două precizări dorim să facem. Prima este aceea că textul corespondent din Codul de procedură penală nu se referă la termenul optim și previzibil, ci doar la acela de ”termen rezonabil”. Prin urmare, în cazul Codului de procedură penală legiuitorul a preferat formula folosită de art. 6 alin. (1) din noul Convenția europeană a drepturilor omului. A doua precizare constă în faptul că  textul din Codul de procedură penală este relativ lapidar, deși se referă la unele elemente importante pentru soarta procesului penal. Totuși, acest text nu conține nicio referire la la ideea de proces echitabil, fapt pentru care concordanța dintre denumirea textului și conținut nu este una prea edificatoare.

Legea de organizare judiciară conține și ea o prevedere corespunzătoare. Potrivit art. 10 din acest act normativ: ”Toate persoanele au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanță imparțială și independentă, constituită potrivit legii”. Ideea de proces echitabil este evocată și de art. 6 din Legea nr.  304/2004 privind organizarea judiciară.

Ce înseamnă un proces echitabil? Ideea de echitate derivă de la vocabula echitate, în latină aequus, ce semnifică egalitate, echilibru moral și spirit de justiție[2]. În Dicționarul explicativ al limbii române, cuvântul ”echitabil” semnifică o idee întemeiată pe ”dreptate, pe adevăr, just, drept, nepărtinitor”[3]. Un dicționar francez, referindu-se la vocala equitable desemnează o ”persoană care acționează conform echității”. Același dicționar consideră equitatea o ”virtute a celui care posedă un spirit natural despre justiție, respectul drepturilor fiecăruia, imparțialitate”[4]. Enciclopedia universală britanică definește echitatea ca un ”sistem al jurisprudenței care se aplică în conformitate cu principiul imparțialității”[5].

Explicațiile date de dicționarele menționate ne oferă semnificațiile generale ale termenului analizat, sensul juridic fiind unul mai explicit din acest punct de vedere. Profesorul Serge Guinchard, unul dintre cei mai prestigioși proceduriști francezi, ne oferă un reper foarte sugestiv despre ceea ce poate reprezenta, în zilele noastre, un proces echitabil, anume ideea că procesul echitabil se atașează ”noțiunii foarte generale și generice de garanții fundamentale ale unei bune justiții, ceea ce se exprimă prin caracterul public al audierilor, în exigența de a accede la un tribunal independent și imparțial, sau a unui termen rezonabil etc.”[6]. Reținem, în mod deosebit, enunțarea de către autor, într-o manieră exemplificativă, iar nu limitativă a unor atribute procesuale ce conturează conținutul juridic, procesual, al sintagmei ”proces echitabil”. Prestigiosul autor conchide că procesul echitabil ”este procesul echilibrat dintre toate părțile”[7]. Multitudinea unor asemenea prerogative din unele reglementări naționale și internaționale și diversitatea lor explică și diferențele de normativizare semnalate.

Dreptul la un proces echitabil a fost conturat de-a lungul timpului ca  un drept complex[8], iar o atare constatare a fost făcută atât de doctrină, cât și de jurisprudență, în special de cea realizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Ideea de proces echitabil nu poate fi redusă la soluționarea procesului civil într-un termen rezonabil sau, după formula codului nostru de procedură civilă, într-un termen optim și previzibil.

Constatăm că atât art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului, cât și art. 6 din noul Cod român de procedură civilă se referă, în primul rând, la ”dreptul fiecărei persoane la judecarea cauzei sale în mod echitabil”. În opinia unor autori, echitatea care implică conceptul de proces echitabil are o autonomie proprie, dar se raportează la toate garanțiile statuate de art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului[9].

Viziunea CEDO asupra complexității dreptului la un proces echitabil este și mai semnificativă. Instanța europeană a statuat în acest sens că stabilirea dacă un proces s-a desfășurat în mod echitabil trebuie să ia în considerare ”ansamblul procesului desfășurat în ordinea juridică internă”[10] sau că trebuie avut în vedere ”ansamblul cauzei”[11].

Dreptul la un proces echitabil este, astfel cum am subliniat legat de ideea de justiție, dar și de aceea de egalitate. Distribuirea justiției nu se poate realiza exclusiv prin soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, ci semnifică respectul datorat tuturor garanțiilor procesuale esențiale, dreptul de a accede la un tribunal, dreptul la apărare, dreptul de a propune prope, dreptul de a formula apărări, dreptul de a exercita căile de atac și, în mod evident, și dreptul la executarea deciziilor judiciare. Garantarea contradictorialității, a egalității de arme și a publicității sunt de asemenea elemente importante ale echității procedurii. Din această ecuație nu pot lipsi nici exigențele privitoare la motivarea deciziilor judiciare. Aceste importante drepturi procesuale[12] sunt studiate în toate cursurile și tratatele de procedură, astfel că este inutil să insistăm în mod deosebit asupra acestora. Câteva reflecții particulare se impun totuși să fie făcute în contextul de față.

În primul rând, dreptul la un proces echitabil implică prin definiție și accesul liber la justiție, idee care este statuată cu deosebită claritate de art. 21 din Constituția României. Un atare drept este o garanție esențială a statului de drept și, astfel cum bine s-a afirmat, un ”principiu fundamental al dreptului unanim recunoscut”[13]. La rândul său, accesul liber la justiție nu poate fi conceput fără accesul la un tribunal independent și imparțial, constituit potrivit legii. Dreptul la un tribunal este considerat în practica CEDO ca unul ce nu are un caracter absolut, în sensul că el poate fi restrâns de către stat cu condiția să nu fie afectat în substanța sa[14].

Dreptul la un tribunal impune și obligații importante în sarcina statului, în sensul amenajării unui sistem judiciar corespunzător. Din acest punct de vedere, mai este necesar ca tribunalul, organizat potrivit legii, să aibă deplină jurisdicție, în sensul de a i se recunoaște toate prerogativele de natură a face posibilă examinarea cauzei în fond, respectiv cu privire la toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei. Ideea de justiție, în sensul procedural al termenului, nu poate fi imaginată fără o judecată de fond corespunzătoare, respectiv în sensul precizat anterior.

Problema care se ridică, în acest context și pe care am enunțat-o deja, este aceea de a stabili dacă dreptul la o cale de atac reprezintă sau nu o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil. Din acest punct de vedere, situația este relativ delicată. Un răspuns detaliat ar implica o investigație relativ amplă a principiului celor două grade de jurisdicție[15], principiu tradițional în dreptul românesc, dar care nu este promovat cu aceeași consecvență în dreptul altor state europene. În dreptul nostru, principiul celor două grade de jurisdicție se realizează prin intermediul unei judecății în fond sau în primă instanță și a unei judecății în apel. Judecării de la instanța de apel trebuie să posede puteri jurisdicționale asemănătoare celor recunoacute judecătorilor de la fond. Cu alte cuvinte, judecata în apel reeditează practic judecata în fond.

În doctrina franceză se apreciază că principiul dublului grad de jurisdicție este considerat ca fiind de ordine publică, ceea ce înseamnă că numai o lege poate aduce restrângeri acestui drept[16]. Soluția a fost evocată și la noi de către un prestigios procedurist[17]. Exercițiul dreptului la apel nu este  considerat de către unii autori decât un drept, o facultate procesuală, iar nu o obligație. Noul Cod de procedură civilă a suprimat recursul în varii situații, dar a consolidat, în mod semnificativ, calea de atac a apelului prin extinderea cazurilor în care poate fi exercitat.

Pornind de la aceste constatări sumare considerăm. alături de alți autori, că dreptul la exercitarea căii ordinare de atac a apelului este o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil[18]. CEDO a promovat teza conform căreia Convenția europeană a drepturilor omului – art. 6 – nu impune statelor membre să deschidă o cale de atac împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță. Nici art. 47 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu ne sugerează o altă soluție în materie civilă. Nici reglementările noastre interne nu evocă o altă soluție în materie civilă.

O recomandare importantă a Comitetului miniștrilor către statele membre – Recomandarea nr. (95) 5 privind introducerea și îmbunătățirea funcționării sistemlor și procedurilor de apel în materie civilă și comercială – adoptată la data de 7 februarie 1995 conține dispoziții importante în materie. Astfel, potrivit art. 5 lit. a) din această Recomandare: ”În principiu, trebuie să existe posibilitatea reanalizării oricărei decizii a unei instanțe inferioare (”prima instanță”) de către o instanță superioară (”instanța secundă”). O simplă lecturare a acestui text ne evidențiază faptul că Recomandarea vizează principiul celor două grade de jurisdicție.

Fiind vorba de o Recomandare în mod evident că aceasta nu instituie obligații pentru statele membre de a introduce în legislație dispoziții privitoare la existența unei căi de atac – devolutive – care să permită o reexaminare completă a deciziei atacate. De altfel, se poate observa că textul citat se referă, pur și simplu, la posibilitatea unui examen al deciziei atacate, fără a-i preciza conținutul sau întinderea acesteia. Așa fiind ar trebui admis că Recomandarea nu vizează neapărat o cale de atac devolutivă. Dar, într-un număr important de țări apelul are un caracter devolutiv.

Diversitatea soluțiilor din dreptul comparat a impus, în opinia noastră, adoptarea unei recomandări, iar nu a unei directive sau Regulament al Uniunii Europene.. Există țări în care calea ordinară de atac a apelului este foarte mult restricționată sau supusă unor exigențe particulare, Totuși, din acest punct de vedere, art. 5 lit. b) din Recomandare precizează că: ”Dacă se consideră necesar să se facă excepții de la acest principiu, acestea trebuie să fie stipulate în lege și să fie în concordanță cu principiile generale de drept”.

Legislația noastră procesuală corespunde unor atare exigențe, apelul fiind reglementat ca o cale de atac ordinară cu caracter devolutiv, iar posibilitatea de exercitare a acestuia reprezintă o regulă importantă a sistemului nostru judiciar. Situația este aceeiași și în Franța, Spania, Portugalia etc. În foarte multe țări apelul are un caracter limitat, fiind admis numai în anumite condiții. Astfel, în Germania, apelul este inadmisibil în litigiile patrimoniale a căror valoare nu depășește suma de 600 de Euro, iar în Elveția acest barem este de 10.000 de franci.

În Germania, apelul este supus și unei autorizări din partea instanței de fond. Prin reforma procedurii civile din anul 2001, s-a introdus o procedură de filtrare a apelurilor, în sensul că instanța de apel are posibilitatea de a respinge în unanimitate această cale de atac dacă constată că ea  nu are nicio șansă de succes sau dacă chestiunea de drept invocată nu are o importanță de principiu ori dacă dezvoltarea dreptului sau garantarea unei jurisprudențe unitare nu necesită o poziție a jurisdicției de apel. Decizia trebuie motivată, deși mult timp aceasta nu putea fi contestată ceea ce a provocat mari controverse și intervenția repetată a Curții Constituționale. Prin reforma Codului de procedură civilă din anul 2011 s-a permis atacarea deciziei de respingere a apelului, în condițiile anterior arătate, dar numai în litigiile patrimoniale a căror valoare depăsește suma de 20.000 de Euro. Controversele n-au încetat însă, fiind propuse și alte soluții, chiar suprimarea procedurii de filtru.

O procedură de autorizare asemănătoare cu cea din Germania este statuată și în Regulile de procedură din Anglia. Și, în acest caz, autorizarea se acordă de instanța a cărei hotărâre se atacă, dar numai dacă apelul are șanse de succes (real prospect of success) ori dacă există o altă rațiune majoră pentru ca apelul să fie examinat.

Limitări privitoare la exercitarea căii ordinare de atac a apelului sunt statuate și în Noul Cod de procedură civilă a provinciei canadiene Quebec, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2016. Ne limităm să arătăm în acest context că în cazul litigilor patrimoniale a căror valoare nu depăsește suma de 60.000 de dolari, apelul nu poate fi exercitat decât în baza unei autorizari date de Curtea de apel (art. 30 pct.1).

Dacă am încerca o simplă comparație între sistemle procesuale menționate și cel românesc am putea constata că apelul în dreptul nostru este larg admis, neexistând restricții sau excepții foarte semnificative. Așa fiind, am putea afirma că, din punct de vedere al dreptului românesc, dreptul la apel este o componentă importantă a procesului echitabil, astfel cum de altfel se consideră și în doctrina și legislația franceză, chiar dacă legea admite excepții de la această regulă.

În finalul acestor considerații generale asupra dreptului la un proces echitabil, concluzionăm că importanța acestuia pentru statul de drept este una covârșitoare, iar recunoașterea și promovarea plenară în practică a unui atare drept este definitorie pentru o justiție democratică. De aceea, nu întâmplător, un prestigios procedurist francez remarca că dreptul la un proces echitabil reprezintă ”un criteriu principal al unui stat de drept”[19]. Același autor consideră că dreptul la un proces echitabil reprezintă ”un veritabil drept substanțial și care nu mai constituie doar o simplă garanție formală”[20].


[1] Dreptul la un proces echitabil este consacrat și în multe alte documente juridice regionale și internaționale. În context, precizăm că un atare drept este consacrat și de art. 14 din Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice, adoptat la data de 19 decembrie 1966 de ONU. Textul se referă la dreptul la un proces echitabil, cu referire specială la învinuirile penale îndreptate împotriva unei persoane.Primul alineat al acestui text dispune că: ”Toții oamenii sunt egali în faţa tribunalelor şi curţilor de justiţie. Orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil şi public de către un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege, care să decidă fie asupra temeiniciei oricărei învinuiri penale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Se poate remarca cu ușurință o apropiere redacțională față de art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului.
[2] A se vedea în acest sens S. Guinchard, în Droit processuel. Droits fundamentaux du procés, 9é édition de S.Guinchrd, C.Chainais, C. S. Delicostopoulos, I. S. Delicostopoulod, M. Douchy-Oudot, F. Ferrand, X. Lagarde, V. Magnier, H. Ruiz Fabri, L. Sinopoli, J-M. Sorel, Dalloz, Paris 2017, p. 535.
[3] Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română. Institutul de lingvistică ”Iorgu Iordan”, Univers Enciclopedic, București 1998, p. 328.
[4] Le Petit Larousse, Dictionnaire enciclopedique, Larousse, Paris 1995, p. 402
[5] Enciclopedia Universală Britanică, Editura Litera, București 2010, vol. 5, p. 225.
[6] S. Guinchard, op. cit., p. 536.
[7] Idem, p. 537.
[8] A se vedea în sensul că și accesul liber la justiție este un drept subiectiv complex C. Ionescu, Unele considerații pe marginea liberului acces la justiție consacrat prin art. 21 din Constituția României, republicată, în Dreptul nr. 4/2016, p. 102.
[9] S. Guinchard, op. cit., p. 1103.
[10] CEDO, cauza Monnel și Morris c. Anglia, hotărârea din 2 martie 1987.
[11] CEDO, cauza Granger c. Anglia, hotărârea din 28 martie 1990.
[12] În jurisprudența CEDO se face o diferențiere între aspectele de ordin procedural și cele de ordin substanțial, subliniindu-se că garanțiile oferite de art. 6 din Convenția europeana a drepturilor omului nu-și găsesc, în principiu, aplicare în cazul limitărilor de ordin substanțial. A se vedea în acest sens Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții c. României, în Curierul Judiciar nr. 2/2017, p. 115.
[13] S. Guinchard, Nouveau Code de procédure civile comenté, Dalloz, Paris 1999, pp. 86-87.
[14] CEDO, cauza Philis c. Grecia, hotărârea din 27 august 1991.
[15] A se vedea pentru detalii T. C. Briciu, C. C. Dinu, P. Pop, Instituții judiciare, Ediția 2, C.H. Beck, București 2016, p. 52-53. A se vedea, de asemenea, I. Leș, Sisteme judiciare contemporane, C.H. Beck, București, 2007, pp. 52-59; I. Leș, Sistemul dublului grad de jurisdicție în dreptul procesual civil actual, în Revista de drept comercial, nr. 6/2003, pp. 28-39.
[16] F. Kernaleuguen, Institutions judiciaires, déuxieme édition, Litec, Paris, 1999, p. 89. Soluția este promovată și de Curtea de Casație franceză. A se vedea în acest sens M. Douchy-Oudot, în Droit processuel. Droits fondamentaux du procès, p. 797.
[17] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, C.H.Beck, București 2005, p. 54. A se vedda, de asemenea, I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Universul Juridic, București, 2013, vol. II, p. 172.
[18] A se vedea I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, p. 172.
[19] S. Guinchard, Nouveau Code de procédure civile comenté, p. 531.
[20] S. Guinchard, Droit processuel. Droits fondamentaux du procès, p. 290.


Prof. univ. dr. Ioan Leș
Profesor emerit la Universitatea ”Lucian-Blaga” Sibiu