I. Contextul adoptării Deciziei nr. 454/2018 a Curții Constituționale[1]
În vara anului 2017, am făcut o analiză Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale[2] prin care s-a pus capăt criteriului ,,pragului valoric” ȋn admisibilitatea căii de atac a recursului și deopotrivă s-a confirmat că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță cu plenitudine de competență ȋn judecarea recursurilor[3].
Comentariile noastre au fost apreciative ȋn legătură cu recunoașterea de către Curtea Constituțională a rolului esențial ce revine Înaltei Curți de Casație și Justiție ȋn unificarea practicii judiciare prin plenitudinea de competență ȋn judecarea recursurilor. Totodată, am exprimat opinia conform căreia eliminând criteriul ”pragului valoric” ȋn exercitarea căilor de atac, Curtea Constituțională s-a transformat ȋn legiuitor pozitiv, deoarece, ȋn spatele susținerii legate de nerespectarea egalității ȋn fața legii, Curtea a dat expresie unei neȋncrederi ȋn oportunitatea criteriului valoric. Or, acest aspect intra ȋn marja de apreciere a legiuitorului. În acest sens, arătam că soluția Curții Constituționale echivalează cu o activitate de legiferare indirectă (nu emite norme, dar face introspecții ȋn sfera de apreciere a legiuitorului și ȋi impune criterii de legiferare)[4]. La acel moment, ȋnsă, cele mai mari rezerve le-am exprimat față de considerentele prin care Curtea Constituțională stabilea reguli generale referitoare la efectele pe care hotărârea le produce asupra cauzelor aflate ȋn curs de judecată. Am argumentat, făcând apel inclusiv dotrina favorabilă tezei potrivnice, că instanţele judecătoreşti sunt suverane în a stabili modul în care hotărârile Curţii Constituţionale prin care se constatată neconstituţionalitatea unui text legal sau dintr-o ordonanţă se aplică în cadrul litigiilor aflate în curs, făcând o analiză directă a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României și a dispozițiilor legale aplicabile respectivei cauze, după materia ȋn acesteia.
Ulterior, potrivit rolului constituțional care ȋi revine ȋn unificarea practicii judiciare, Înalta Curte de Casație și Justiție a clarificat două aspete controversate:
a) Aplicarea ȋn timp a legii de drept procesual civil ȋn privința la căile de atac, din perspectiva efectelor abrogatoare ale Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale.
În această privință, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia nr. 52/2018[5]. Potrivit acesteia, ”ȋn interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Codul de procedură civilă, cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituţia României, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătoreşti pronunţate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 lei inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017)”.
În considerentele acestei decizii, instanța supremă a analizat dacă, în condiţiile în care regimul căilor de atac a fost determinat, în termenii art. 27 NCPC, de la data învestirii instanţei cu cererea de chemare în judecată (anterioară publicării deciziei) este posibilă introducerea unei căi noi de atac, prin recunoaşterea efectelor deciziei asupra litigiilor pendentes? Potrivit opiniei instanței supreme, un răspuns afirmativ ar însemna încălcarea flagrantă a principiului neretroactivităţii legii civile, de vreme ce s-ar ataşa cererii de chemare în judecată care a declanşat procesul alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare la momentul învestirii instanţei (efecte care se produc, cum s-a arătat, nu doar pentru determinarea competenţei, ci pentru îndeplinirea tuturor actelor procedurale, inclusiv, a actului jurisdicţional, supus anumitor căi de atac). În felul acesta, aplicarea deciziei Curţii Constituţionale proceselor ȋn curs nu s-ar face, cum în mod imperativ obligă art. 147 alin. (4) din Constituţie, cu „putere numai pentru viitor”, ci în mod retroactiv, modificând regimul căilor de atac aşa cum era el prevăzut la data începerii procesului (parag.159 – 161).
S-a mai statuat că acele considerente prin care Curtea Constituţională stabileşte întinderea în timp a efectelor propriei hotărâri nu sprijină în mod necesar dispozitivul (care prin ipoteză se referă doar la compatibilitatea textului incriminat cu legea fundamentală), pentru a intra în autoritate de lucru judecat împreună cu acesta şi a se impune astfel, cu valoare generală şi obligatorie, la fel ca soluţia adoptată.
De altfel, în jurisprudenţa instanţei supreme, creată în cadrul competenţei sale constituţionale, de unificare a practicii judiciare, s-a reţinut că această modalitate de inserare în conţinutul deciziilor Curţii Constituţionale a unor considerente legate de aplicarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, în cauze concrete deduse judecăţii, a fost generatoare de practică neunitară tocmai pentru că s-a făcut cu depăşirea limitelor competenţei specifice a instanţei constituţionale; ca atare, astfel de considerente neavând valoare necesară şi obligatorie nu s-au impus în mod obligatoriu instanţelor de drept comun, care au dat, în limitele jurisdicţiei lor, propria interpretare asupra acestor aspecte. (parag. 95 – 97).
Fiind vorba, aşadar, de aducerea la îndeplinire de către instanţa supremă a prerogativelor constituţionale înscrise în art. 126 alin. (3) din Constituţia României, pe de o parte, iar, pe de altă parte, de asigurarea interpretării şi aplicării unitare a unui considerent al deciziei instanţei constituţionale în acord cu principiul constituţional al neretroactivităţii legii şi cu principiile care guvernează desfăşurarea procesului civil, niciun conflict de natură constituţională nu poate subzista între cele două instituţii fundamentale ale statului – instanţa supremă şi instanţa constituţională – menite să asigure, prin întreaga activitate desfăşurată, tocmai preeminenţa dreptului într-o societate democratică.
Teza conform căreia problema aplicării efectelor hotărârilor pronunțate de Curtea Constituțională ȋn cauzele aflate ȋn curs de judecată reprezintă o chestiune ce revine ȋn suverana apreciere a instanțelor judecătorești, iar ȋn caz de jurisprudență neunitară, Înaltei Curți de Casație, nu reprezintă o poziție izolată a instanței supreme, ea fiind afirmată ȋn mod constant ȋn jurisprudența recentă a acesteia[6].
b) Instanța competentă să judece recursurile exercitate ȋmpotriva hotărârilor pronunțate de tribunale ca instanțe de apel, respectiv instanța imediat ierarhic superioară sau instanța supremă.
În această privință, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia nr. 18/2018[7]. Potrivit minutei aduse la cunostința publicului, instanța supremă a decis că ”în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din Codul de procedură civilă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, ca urmare a pronunțării D.C.C. nr. 369/2017 (M. Of. nr. 582 din 20 iulie 2017) revine curților de apel.”
Anterior, ne-am pronunțat ferm ȋn sensul contrar acestei interpretări. Am apreciat că ȋn absența unei intervenții a legiuitorului, care să prevadă altceva, recursurile ȋmpotriva hotărârilor date de instanțele de apel ȋn acele cauze care sunt vizate de hotărârea Curții Constituționale vor reveni ȋn competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului[8]. Cu toate acestea, ȋn afară de a ne reafirma poziția cu privire la interpretarea deja expusă de noi, nu putem a ne lansa ȋntr-un comentariu ȋn absența motivelor deciziei[9].
În cursul acestui an, la inițiativă parlamentară, a fost propus un Proiect de Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative (Pl-x nr. 346/2018). Potrivit expunerii de motive, proiectul de lege a avut ca principal obiectiv punerea ȋn acord a unora dintre prevederile noului Cod de procedură civilă cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională, dar și cu deciziile CEDO ȋn cauzele Cerovsek și Bozicnik c. Slovenia.
S-a format Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei. Extinzând semnificativ sfera de interes, Comisia a permis intervenții asupra unor texte care nu aveau legătură cu hotărârile pronunțate de Curtea Constituțională, rezultând ȋn final o lege de modificare mai amplă decât cea impusă de scopul inițial declarat. Nu vom intra acum ȋn detaliile legate de modificările adoptate, deoarece asupra acestora vom reveni cu un studiu aprofundat după finalizarea procesului legislativ. După adoptarea proiectului de lege de către forul legiuitor, ȋnainte de promulgarea legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, ȋn conformitate cu prerogativele conferite de art. 146 lit. a) din Constituția României, a formulat o sesizare de neconstituționalitate cu privire la anumite dispoziții. Mai exact, instanța supremă a sesizat neconstituționalitatea cu privire la patru aspecte:
a) I pct. 37 [cu referire la art. 402 din Codul de procedură civilă] din lege, stabilind că pronunţarea hotărârii se face prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, nu permite stabilirea, cu precizie, a momentului pronunţării hotărârii, creând incertitudini cu privire la acest moment, în condiţiile în care legea atribuie momentului pronunţării hotărârii, în unele cazuri, funcţia de moment iniţial al curgerii termenelor pentru exercitarea unor căi de atac.
b) I pct. 58 [cu referire la art. 497 din Codul de procedură civilă] din lege nu este clar cu privire la soluţia pe care o poate adopta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în ipoteza în care a pronunţat deja o soluţie de casare cu trimitere şi se impune o nouă soluţie de casare, din cauza insuficienţei probatoriilor, în detrimentul respectării dreptului la apărare.
c) III pct. 3 [cu referire la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013] şi pct. 4 [cu referire la art.XVIII1 din Legea nr. 2/2013] din lege nu sunt clare, întrucât nu se poate stabili dacă referirea la „data intrării în vigoare a prezentei legi” din cuprinsul acestor texte vizează Legea nr. 2/2013 sau prezenta lege supusă controlului de constituţionalitate. Nepermiţând identificarea exactă a legii la care se referă, textul criticat nu întruneşte exigenţe de precizie şi claritate pe care le presupune aplicarea dispoziţiilor tranzitorii.
d) în măsura în care art. III pct. 4 [cu referire la art. XVIII1 alin. (2) din Legea nr. 2/2013] din lege se referă la Legea nr. 2/2013, el este inaplicabil, întrucât ar urma să prevadă că „dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi hotărârilor, susceptibile de recurs potrivit legii, pronunţate începând cu data de 15 februarie 2013 în procesele pornite începând cu data de 15 februarie 2013 şi până la data de 15 februarie 2013”. În schimb, dacă se referă la data intrării în vigoare a legii criticate s-ar pune problema întoarcerii în timp a efectelor acestui text, argument suplimentar în ceea ce priveşte caracterul imprevizibil şi neclar al normei de drept criticate.
În privința ultimilor două aspecte, ȋn cuprinsul sesizării s-a susținut că art. III pct. 3 [cu referire la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013] şi pct. 4 [cu referire la art. XVIII1 din Legea nr. 2/2013] din lege, introducând noi dispoziţii tranzitorii în cuprinsul Legii nr. 2/2013, după un interval mai mare de 5 ani de la intrarea în vigoare a acestei din urmă legi, creează incertitudini cu privire la efectele dispoziţiilor tranzitorii, încălcând standardele de previzibilitate şi coordonare a legislaţiei stabilite prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
Curtea Constituțională a soluționat sesizarea de neconstituționalitate prin Decizia nr. 454/2018 (citată anterior).
II. Soluțiile adoptate de Curtea Constituțională
În ceea ce privește obiecția de neconstituționalitate referitoare la art. 402 NCPC, s-a reținut că soluţia legislativă care extinde sfera de aplicare a punerii soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, ca formă de realizare a publicităţii hotărârii corespunde exigențelor constituționale.
În ceea ce privește obiecția de neconstituționalitate referitoare la art. 497 NCPC, s-a reținut că soluția legislativă care permite casarea cu trimitere o singură dată, impunând ȋn mod implicit ca după aceasta, instanța supremă să se transforme ȋn instanță de fond, casând cu reținere și rejudecând cauza, corespunde exigențelor de previzibilitate, având în vedere că rezultă cu suficientă claritate din textul criticat că, ulterior primei casări cu trimitere, ar urma să se caseze cu reținere, similar soluției prevăzute de lege pentru tribunale și curți de apel; totodată, s-a reținut corect că limitarea posibilității de casare cu trimitere intră ȋn marja de apreciere a legiuitorului, nefiind contrară prevederilor constituționale.
În ceea ce privește obiecția de neconstituționalitate referitoare la art. III pct. 3 [cu referire la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013] şi pct. 4 [cu referire la art. XVIII1 din Legea nr. 2/2013] din lege, din perspectiva faptului că nu se poate determina dacă referirea la „data intrării în vigoare a prezentei legi” din cuprinsul acestora vizează Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013 sau legea supusă controlului de constituţionalitate, Curtea Constituțională a apreciat că acestea sunt ȋntemeiate.
Totuși, dincolo de considerentele necesare pentru a justifica caracterul neconstituțional al dispozițiilor art.III pct. 3 [cu referire la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013] şi pct. 4 [cu referire la art. XVIII1 din Legea nr. 2/2013], Curtea Constituțională a expus o vertitabilă teorie a distribuirii funției jurisdicționale ȋntre aceasta și instanțele judecătorești, reprezentate de Înalta Curte de Casație și Justiție. În esența, Curtea Constituțională ȋși (re-) afirmă dreptul exclusiv a dispune cu privire la stabilirea ”efectelor de ordin constituţional ale acesteia asupra cauzelor pendinte” (parag.61) și implicit că, ”Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa să se pronunţe în legătură cu efectele deciziei Curţii Constituţionale sau să dea dezlegări obligatorii care contravin deciziilor Curţii Constituţionale” (parag.62).
Această teză, deloc nouă, dar afirmată acum cu mai multă incisivitate de Curtea Constituțională[10], are consecințe de natură funcțională și personală asupra puterii judecătorești: sub aspect funcțional, ea limitează sfera de puterii judecătorești, amputând dreptul acesteia de a stabili ȋn mod direct efectele ȋncetării aplicabilității unui text legal, iar ȋn caz de practică neunitară, de a regla opiniile divergente prin mecanismele interne ale acestei puteri (i); sub aspect personal, pune pe judecător, conștient de dispozițiile art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, ȋntre Scylla și Caribda, reprezentate de decizia obligatorie a instanței supreme și considerentele, afirmate ca fiind obligatorii și prevalente, ale Curții Constituționale (ii).
Demersul nostru reprezintă un parcurs firesc ȋn contextul preocupărilor atât ȋn sfera procedurii civile, dar și a organizării sistemului judiciar, fiind consecvenți principiilor afirmate ȋn cadrul dezbaterilor deschise pe marginea implicațiilor Deciziilor nr. 895/2015[11]și nr. 369/2017 ale Curții Constituționale[12].
III. Analiza parțial critică a considerentelor deciziei Curții Constituțional
Publicitatea pronunțării hotărârilor
Nu vom insista asupra constituționalității dispozițiilor prin care a fost extinsă posibilitatea asigurării publicității pronunțării prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței, ȋn contextul ȋn care cu alte ocazii am afirmat sau am achiesat la pozițiile exprimate ȋn doctrină, conform cărora punerea soluție la dispoziția publicului prin intermediul grefei instanței reprezintă un procedeu care asigură pe deplin respectarea principiului publicității[13]. Soluția legislativă este ȋn acord cu jurisprudența CEDO[14], aspect dezvoltat pe larg ȋn considerentele deciziei Curții Constituționale (parag. 28 și urm.).
2. Constituționalitatea dispozițiilor referitoare la soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție
Apreciem și noi, la fel ca și Curtea Constituțională, că dispozițiile care limitează posibilitatea de a casa cu trimitere sunt ȋn esență conforme Constituției, dar evident, absența oricărei circumstanțieri care să permită instanței supreme să caseze cu trimitere atunci când nu s-a judecat fondul cauzei, va genera nemulțumiri din partea justițiabililor, care vor fi privați ȋn unele situații de dublul grad de jurisdicție (ex: atunci când, la instanțele de fond, chiar și după o prima casare cu trimitere, procesul s-a soluționat ȋn baza unor excepții peremptorii; ȋn acest caz, instanța de recurs, dacă are numai varianta casării cu reținere, va admite recursul și ȋn rejudecare va analiza fondul, administrând și probele necesare, dar va fi singura analiză asupra fondului ȋn tot cursul procesului). Desigur, ar fi fost de dorit ca limitarea dreptului de a casa cu trimitere să fi fost condiționată măcar de parcurgerea unei judecăți ȋn fond la instanțele inferioare, dar aceste aspecte se circumscriu marjei de apreciere a legiuitorului.
Pe de altă parte, trebuie remarcat că soluția legislativă actuală nu mai păstrează nimic din corența inițială a reglementării. Este drept că limitarea dreptului de a casa cu trimitere a existat ȋn noul Cod și anterior, ȋn ceea ce privește tribunalule și curțile de apel ca instanțe de recurs. Nu trebuie uitat ȋnsă, că redactorii noului Cod au acceptat aceasta ȋn condițiile ȋn care tribunalele și curțile de apel judecau recursuri numai ȋn cauze care, de principiu, nu antamau fondul (cu excepția contenciosului administrativ, unde oricum, se aplica art. 20 din Legea nr. 554/2004). După ce ȋnsă legiuitorul a partajat competența ȋn privința recursurilor ȋntre instanța supremă și curțile de apel, extinzând competența funcțională a acestora din urmă, limitarea dreptului de a casa cu trimitere la ,,o singură dată” este de natură să genereze situații concrete ȋn care principiul dublului grad de jurisdicție să fie ȋnlăturat. Oricum, chestiunea ȋn discuție nu este de esența casației la instanța supremă, ci așa cum bine a reținut Curtea Constituțională, este ȋn egală măsură o problemă și pentru tribunale sau curți de apel, atunci când judecă ca instanțe de recurs.
În favoarea soluției legiuitorului se poate reține argumentul potrivit căruia înlăturarea soluției modificării, prevăzute de vechiul Cod, a impus casarea cu trimitere chiar și acolo unde, în urma casării în scopul aplicării corecte a normelor de drept material, Înalta Curte dispunea de toate datele necesare pentru a soluționa în fond litigiului, nefiind necesare alte constatări de fapt în urma dezlegărilor în drept date în mod definitiv. În această ipoteză, diametral opusă celei descrise anterior (casarea cu reținere obligatorie, deși fondul nu a fost judecat), casarea cu reținere apare ca o soluție mai rațională, de natură a asigura și celeritatea procesului.
Sintetizând, apreciem că soluția legiuitorului de a limita instanței supreme posibilitatea casării cu trimitere la ,,o singură dată”, fără circumstanțieri care să se refere la parcurgerea unei judecăți ȋn fond sau clarificării situației de fapt la instanțele de fond, este constituțională, dar aplicarea ad litteram a regulii enunțate este de natură să afecteze uneori principiul dublului grad de jurisdicție în fond.
3. Stabilirea sferei de competență a Curții Constituționale și retrasarea limitelor puterii judecătorești
Decizia Curții Constituționale, deși vizează un control de constituționalitate anterior promulgării legii (a priori), cuprinde ȋn considerente pasaje care, ȋn absența unei analize a naturii acestora, pot să afecteze imediat și semnificativ practica judiciară. Ele decurg ȋn principal, din reafirmarea cu tărie a dreptului exclusiv al Curții Constituționale de a statua cu caracter obligatoriu asupra efectelor de ordin constituţional ale propiilor hotărâri asupra cauzelor pendinte și corelativ, necompetenței Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie de a se pronunţa în legătură cu efectele deciziei Curţii Constituţionale, precum și de a da, ȋn această privință, dezlegări obligatorii care să contravină deciziilor Curţii Constituţionale. Pornind de la aceasta, Curtea Constituțională lansează teoria conform căreia efectele ȋncetării aplicabilității normei prin declararea ca neconstituțională a acesteia sunt diferite de cele ale abrogării normei.
Pentru a desluși natura și efectele acestor considerente ar trebui să analizăm: dacă Curtea Constituțională poate stabili, cu titlu obligatoriu pentru instanțele judecătorești, efectele propriilor hotărâri date ȋn rezolvarea excepțiilor de neconstituționalitate asupra cauzelor ȋn curs? (3.1) și dacă este corectă introducerea unei dualități ȋn conceptul de aplicare ȋn timp a legii ȋn legătură cu aceeași normă, ȋn raport cu modalitatea ȋn care a ȋncetat aplicabilitatea normei respective (3.2). Dincolo de acestea, trebuie analizată problema implicațiilor deciziei Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ȋn ceea ce privește cauzele aflate ȋn curs de judecată, dar și pentru legiuitor, ȋn ceea ce privește finalizarea procesului legislativ (3.3.).
Asupra acestor probleme juriștii ar trebui să facă o analiză prin detașare, dacă pot acest lucru, de poziția și interesele, altfel legitime, pe care le au ȋn legătură cu diversele cauze aflate pe rolul instanțelor, fie că doresc sau nu o cale de atac ȋn plus (numărul unora sau altora poate fi sensibil egal, având ȋn vedere contradictorialitatea specifică procesului civil). Gândurile trebuie să se ȋndrepte spre viitor și abstract, iar nu spre prezent și concret. Pentru că dacă vom gândi problema distribuirii exercițiului funcției jurisdicționale după un interes ȋntr-o cauză anume, atunci nu avem voie să ne plângem ȋn viitor de starea nouă creată și care va poate avea alte valențe concrete, mai puțin mulțumitoare.
3.1. Poate stabili Curtea Constituțională, cu titlu obligatoriu pentru instanțele judecătorești, efectele propriilor hotărâri date ȋn rezolvarea excepțiilor de neconstituționalitate asupra cauzelor aflate ȋn curs de judecată? Distribuirea exercițiului funcției jurisdicționale.
Curtea Constituțională ȋși justifică poziția extinderii controlului asupra efectelor propriilor hotărâri prin aceea că ȋn acest fel veghează asupra efectelor de ordin constituţional ale deciziilor sale asupra cauzelor pendinte (parag.61). Cu alte cuvinte, Curtea Constituțională dorește ca hotărârile sale să nu se limiteze la a spune ce este conform sau neconform dispozițiilor legii fundamentale. În scopul unei efectivități a controlului de constituționalitate, Curtea ȋși abandonează rolul de autoritate care decide numai asupra ȋncetării aplicării normei și ȋși revendică dreptul de a urmări modul ȋn care instanțele judecătorești dau valoare realității juridice reprezentate de ȋncetarea efectelor juridice ale normei afectate de neconstituționalitate. Acesta ar urma să se realizeze prin dispoziții obligatorii pentru instanțele judecătorești.
Poziția Curții Constituționale are baze logice și poate sta la baza unei viitoare revizuiri a Constituției, ȋn sensul armonizării ,,dialogului” ȋntre judecătorul constituțional și instanțele judecătorești. Totuși se ridică ȋntrebarea dacă acum, ȋn raport cu dreptul pozitiv, această ,,urmărire” de către Curtea Constituțională a așa – numitelor ,,efecte de ordin constituțional” ale propriilor decizii poate să justifice emiterea de indicații obligatorii pentru instanțele judecătorești ȋn legătură cu modul ȋn care acestea trebuie să dea valoare realității juridice reprezentate de ȋncetarea efectelor juridice ale normei afectate de neconstituționalitate.
In primul rând, trebuie recunoscut că legiuitorul constituant nu a preluat modelul mai flexibil, practicat în alte sisteme constituţionale, de a permite autorităţii care face verificarea de constituţionalitate să decidă şi cu privire la modul de în care urmează să fie aplicată hotărârea prin care constată neconstituţionalitatea sub aspectul efectelor pe care le-a produs textul legal în discuţie[15]. Aşa cum am mai arătat[16], evocând doctrina de specialitate, sunt sisteme în care deciziile date în privinţa neconstituţionalităţii unor dispoziţii legale produc efecte ex tunc, acest aspect regăsindu-se în natura jurisdicţională a controlului de constituţionalitate, hotărârea având caracter declarativ, de constatare a unei situaţii (neconstituţionalitatea) preexistentă momentului pronunţării ori publicării. De asemenea, există sisteme în care efectele deciziei date în controlul de constituţionalitate îşi produc efectele numai ex nunc. Acestea din urmă îşi justifică opţiunea pe ideea siguranţei circuitului juridic şi evitării complicaţiilor de ordin judiciar pe care le-ar produce aplicarea retroactivă a hotărârii de constatare a neconstituţionalităţii, dar și pe faptul că adesea instanțele constituționale își schimbă jurisprudența, adoptând standarde modificate pentru evaluarea constituționalității unor norme care, anterior, au fost declarate constituționale, iar într-o atare situație efectul retroactiv ar fi de natură să nege obligativitatea deciziilor anterioare revirimentului. Între acestea, există şi sisteme care prevăd posibilitatea pentru judecătorul constituţional de a stabili cu privire la efectele propriei hotărâri: fie păstrarea unor acte efectuate în baza textului declarat neconstituţional, fie acordarea unui termen pentru aplicarea deciziei de constatare a neconstituţionalităţii, fie un alt mod de aplicare care să satisfacă şi nevoia de remediu pentru încălcarea legii fundamentale, dar şi cea de siguranţă a circuitului juridic. Sunt și sisteme ȋn care se prevede în mod expres că revine judecătorului constituțional dreptul de a stabili limitele efectelor cauzate de dispoziţia respectivă.[17]
În al doilea rând, chiar şi în literatura care susţine dreptul Curţii Constituţionale de a determina efectele şi aplicarea acesteia asupra cauzelor în curs, se recunoaşte inexistenţa unei dispoziții care să justifice competenţa Curţii ȋn acest sens, argumentele fiind întemeiate în bună parte pe ideea coerenţei aplicării deciziei[18].
În al treilea rând, din structura textelor Constituției (art.126 alin. 1 și 3) pare că s-a optat pentru unicitatea funcției jurisdiționale, conferită ȋn totalitate instanțelor judecătorești. Cu toate acestea, s-a stabilit rolul Curții Constituționale de garant al supremației Constituției. In virtutea acestui rol, s-a acordat Curții Constituționale poziția de unica autoritate de jurisdicție constituțională ȋn România. Dar ce anume ȋnseamnă ”jurisdicție constituțională”? În ceea ce ne privește, noțiunea de ”jurisdicție constituțională” se raportează strict la atribuțiile conferite Curții Constituționale de art. 146 din Constituție[19].
Atribuțiile conferite de legea fundamentală Curții Constituționale sunt de strictă interpretare. Ele se limitează la stabilirea compatibilității dispozițiilor legale cu cele constituționale.
Prin urmare, Curtea Constituțională este cea care, ȋn virtutea atribuțiilor ce ȋi revin, decide dacă o normă ȋși ȋncetează efectele juridice (art.147 alin. 1 din Constituția României). Sub acest aspect, are un rol de legiuitor negativ.
Încetarea efectelor juridice ale unei norme reprezintă o realitate incontestabilă pentru instanțele judecătorești. Așa cum acestea nu au dreptul să cenzureze voința legiuitorului pozitiv de a abroga o normă, tot așa nu pot cenzura nici poziția leguitorului legativ de a dispune ȋn acest sens.
Dar ieșirea din vigoare a normei reprezintă un eveniment general și abstract care abia deschide aria unor diverse și complicate probleme ce țin de reflectarea acestui eveniment ȋn cadrul diferitelor raporturi juridice, dintre care numai unele sunt deduse judecății. Stabilirea legii aplicabile unui raport de drept dedus judecății este un atribut al puterii judecătorești. Tot așa se ȋntâmplă și ȋn ceea ce privește determinarea efectelor ȋncetării unei norme asupra unor raporturi juridice. Instanțele realizează acesta identificare a normei aplicabile sau a efectelor ȋncetării unei norme legale, analizând aspecte diverse precum materia (civilă, administrativă, penală etc.), natura contractuală sau delictuală a raportului juridic, dacă este vorba de un drept substanțial sau procesual, dacă normele ȋn cauză se referă la competență sau la organizarea instanțelor, la judecată, la admisibilitatea sau administrarea probelor, la căile de atac etc. Toate acestea sunt judecate de instanță prin raportare directă la normele juridice, care guvernează materia și natura raportului dedus judecății, inclusiv la regulile de aplicare ȋn timp a acestora. Or, tot ce am enumerat reprezintă chiar materia procesului civil (prin raportare la chestiunea ȋn discuție), materie a cărei analiză revine instanței de judecată. Desigur, atunci când uneori, complexitatea problemelor ce decurg din ȋncetarea aplicabilitatea unei norme juridice, indiferent de modalitatea ȋn care s-a produs aceasta (abrogare sau declarație de neconstituționalitate) dau naștere practicii neunitare sau prezintă potențialul de a genera aceasta, intervine Înalta Curte de Casație și Justiție, care prin mijloacele de unificare a practicii judiciare (art. 514-521 NCPC) stabilește interpretarea general obligatorie pentru instanțele judecătorești.
Curtea Constituțională, dacă revendică rolul de stabili ea ȋnsăși modul concret de aplicare în timp, ȋn virtutea unei responsabilități pentru efectele constituționale ale propiilor decizii, nu face altceva decât să se substituie instanței supreme ȋn rolul acesteia de a stabili interpretarea unitară cu privire la efectele produse asupra unor raporturi juridice concrete de ȋncetarea unei norme juridice.
În plus, a recunoaște un asemenea drept instanței de control constituțional ar presupune să acceptăm că aceasta poate emite veritabile norme tranzitorii, ceea ce o ȋndepărtează de rolul de legiuitor legativ și ȋi conferă atribuții (este drept limitate) specifice legiuitorului pozitiv. Or, realitatea concretă relevă că în mod frecvent Curtea Constituțională încearcă să emită astfel de norme tranzitorii, prin intermediul unor considerente prin care detaliază destul de amplu felul în care înțelege aplicarea în timp a deciziilor sale în cazul proceselor în curs de judecată. Aceste considerente nu sunt însă mereu congruente cu normele legale care guvernează respectivele materii și generează noi dificultăți de interpretare și aplicare, generând riscul unei practici judiciare neunitare.
Iată de ce, ȋn pofida argumentelor prezetate ȋn Decizia nr. 454/2018, ne menținem poziția deja exprimată, ȋn sensul că nici Constituția și nici legea organică nu conferă Curții Constituționale o atribuție ȋn sensul stabilirii de ȋndrumări concrete despre modul ȋn care instanțele de judecată vor valorifica efectul abrogator pe care ȋl produc deciziile Curții Constituționale. Tocmai această ”urmărire” a efectului concret al deciziilor sale asupra cauzelor pendinte face ca instanța de control constituțional să intre ȋn sfera puterii judecătorești, deoarece se substituie instanțelor judecătorești ȋn dreptul suveran de a stabili aplicabilitatea ȋn speță a unei anumite norme.
Desigur că nu este interzis Curții Constutuționale să analizeze efectele pe care consideră că ȋncetarea normei sancționate ar trebui să le producă ȋn cauzele concrete, dar acest aspect nu poate fi opus cu titlu obligatoriu instanțelor judedătorești. Acestea sunt suverane în a stabili modul în care hotărârile Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unui text legal sau dintr-o ordonanţă se aplică în cadrul litigiilor aflate în curs, făcând propria şi directa analiză a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României.
Faptul că art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 prevede că ,,în exercitarea atribuţiilor care îi revin Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale” nu poate avea semnificaţia că pasajele cuprinse în considerentele deciziilor Curţii sunt general obligatorii pentru instanţele judecătoreşti, indiferent de împrejurarea că acestea sunt sau nu necesare (decisive) pentru argumentarea soluţiei din dispozitiv. Ea nu are nici semnifiația că pe cale de interpretare, Curtea ar putea să ȋși sporească atribuțiile prin asumarea rolului de a interpreta cu efect general și obligatoriu consecințele juridice ale ieșirii din vigoare a unei norme legale ȋn privința raporturilor juridice. Totodată, în măsura în care Curtea Constituțională obligă legiuitorul să legifereze, ori să modifice un text în vigoare, pe calea unor considerente cu caracter incidental, care nu susțin soluția adoptată în limitele atribuțiilor sale, iar aceste considerente supraabundente sunt proclamate a fi obligatorii fără nici un fel de distincție ori nuanță, se ajunge pe cale ocolită (dar și din ce în ce mai explicită) ca instanța constituțională să se transforme într-un legislator pozitiv, ceea ce contravine concepției Constituției și caracterului limitativ al atribuțiilor prevăzute de aceasta. De aceea, semnificația corectă a art. 3 alin.2 din Legea nr. 47/1992 este aceea că, în ceea ce priveşte dreptul de a se pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate sau în privinţa exercitării altor atribuţii expres prevăzute la art. 146 din Constituţia României, nu există un organism superior care să stabilească asupra unei eventuale obiecţii de necompetenţă. Acest aspect care se poate desprinde din coroborarea art. 3 alin. (2) cu prevederile existente art. 3 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
Înalta Curte de Casație și Justiție, ca reprezentată a puterii judecătorești, a afirmat fără echivoc că este de atributul exclusiv al instanțelor judecătorești de a stabili modul ȋn care se manifestă ȋn cazurile concrete efectul abrogator al deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate. Orice considerent ȋn acest sens din partea Curții Constituționale nu este interzis, dar nici obligatoriu pentru instanțele judecătorești, deoarece nu este decisiv și nu se află ȋn limitele de competență fixate constituțional pentru Curtea Constituțională.
Considerentele cuprinse ȋn Decizia nr. 454/2018 exprimă o concepție pe care Înalta Curte de Casație și Justiție o cunoștea pe deplin atunci când, ȋn mod corect, a stabilit propria competență de a se pronunța asupra chestiunii legate de efectele deciziilor Curții Constituționale asupra cauzelor aflate ȋn curs de judecată, prin raportare la art. 27 NCP și art. 147 din Constituția României.
Este cu atât mai puțin cazul ca acum, când decizia pronunțată de Curtea Constituțională, așa cum vom arăta, are efecte mult mai puțin energice decât cele ale Deciziei nr. 369/2017, instanțele judecătorești și, ȋn primul rând, Înalta Curte de Casație și Justiție să ȋși schimbe poziția deja exprimată ȋn această chestiune.
3.2. Introducerea unei dualități ȋn conceptul de aplicare ȋn timp a legii ȋn legătură cu aceleași norme
Întreaga logică internă a considerentelor Deciziei nr. 454/2018 a Curții Constituționale ȋn partea privitoare la susținerea tezelor expuse ȋn parag. 32 din Decizia nr. 369/2017 are la bază distincția dintre ieșirea din vigoare a normei prin agrogarea acesteia de către legiuitor și ȋncetarea acesteia ca urmare a unei sancțiuni, așa cum se ȋntâmplă ȋn cazul admiterii unei excepții de neconstituționalitate.
Se pune problema dacă, ȋn raport cu dispozițiile actuale de natură constituțională, pot exista două sensuri privind aplicarea ȋn timp a uneia și aceleiași norme juridice, ȋn funcție de evenimentul care a provocat ieșirea din vigoare? Are oare Curtea Constituțională dreptul de a stabili standard de aplicarea ȋn timp a legii ȋn mod diferit, după modalitatea ieșirii din vigoare a normei?
În primul rând, chiar dacă sub aspect conceptual se poate distinge ȋntre ieșirea din vigoare a normei ca efect al abrogării și ieșirea din vigoare ca efect al suspendării/ȋncetării urmare a declarării neconstituționalității (care reprezintă o sancțiune specifică unei nulități)[20], Constituția nu stabilește un regim juridic diferit. Ambele modalități de ieșire din vigoare a normei produc efecte numai pentru viitor.
Textul care nu permite ca deciziile Curții Constituționale să aibă efecte diferite și mai abrupte decât cele ale abrogării este chiar art. 147 alin. 4 din Constituția României. Acest text nu a dat puterea Curții Constituționale de a stabili asupra efectelor deciziilor sale, stabilind un regim identic cu cel al abrogării normei juridice.
În al doilea rând, dincolo de argumentele de text, sunt alte rațiuni ȋn susținerea identității de regim juridic dintre abrogarea ”amiabilă’’ și cea ”sancționatorie’’ a normei :argumentele pe care se fundamentează neretroactivitatea legii sunt aplicabile mutatis mutandis și ȋn ceea ce privește efectele neretroactive ale deciziilor Curții Constituționale. Curtea, ȋndeplinind funcția de legiuitor negativ, nu se justifică ca decizia de neconstituționalitate să producă alte efecte decât cele acceptate potrivit principiului retroactivității și ȋn planul unei eventuale legi de abrogare a normei[21];
– este evident că legiuitorul constituant nu a dorit să dea efecte mai energice deciziilor Curții Constituționale de admitere a excepției de neconstituționalitate decât cele ale abrogării normei, deoarece ȋn Constituție nici măcar nu se prevede că admiterea excepției ar produce efecte față de cel care a invocat excepția de neconstituționalitate, aceasta fiind o creație ulterioară a legii de organizare a Curții Constituționale;
– schimbarea standardelor de neretroactivitate a legii de către Curtea Constituțională ar permite eludarea totală sau parțială a prevederilor art. 147 alin. 4 din Constituție, urmând ca, pe calea jurisprudenței Curții, să se adopte un efect mai degrabă retroactiv al constatării neconstituționalității, ceea ce desigur nu poate fi admis.
În alt treilea rând, faptul că efectele declarării neconstituționalității unei legi sunt reglementate distinct de cele ale abrogării, respectiv la art. 147 din Constituția României, nu ȋmpiedică ideea că aceste efecte sunt identice din moment ce atât art. 147 cât și art.15 alin. 2 din Constituție se referă la aplicarea numai pentru viitor[22]. Dimpotrivă, art. 147 alin. 4 nu ar putea fi aplicat fără o coroborare cu art. 15 alin. 2, care aduce precizări importante ȋn ceea ce privește legea penală și contravențională. Mai curând, credem că semnifiația art. 147 alin. 4 este aceea că efectele acolo prevăzute sunt identice cu cele de la art. 15 alin. 2.
În fine, apreciem că rezervele față aplicarea, ȋn anumite cazuri, a normei sancționate, chiar și după publicarea deciziei de declarare a neconstituționalității, nu pot fi ȋntemeiate pe argumentul conform căruia ȋn cazul sancțiunii neconstituționalității efectele juridice ale normei ȋncetează de ȋndată. Observăm că, de fapt, chiar ȋn varianta pe care Curtea Constituțională o oferă pentru aplicarea ȋn timp a efectelor propriei decizii (Decizia nr. 369/2017), normele declarate neconstituționale continuă să produce efecte juridice ȋn anumite circumstanțe. Astfel, chiar Curtea apreciază că pentru hotărârile judecătorești pronunțate anterior publicării deciziei de neconstituționalitate, efectul abrogator al deciziei nu se produce. Prin urmare, potrivit chiar concepției atașate considerentelor Curții Constituționale, pentru aceste cauze, dacă a fost declarat totuși recurs (nu excludem aceasta deoarece cu toate că legea de la momentul pronunțării nu prevedea această cale de atac, soluția Curții Constituționale era cunoscută cu mult timp ȋnainte de publicare), acesta urmează a fi respins ca inadmisibil chiar dacă judecata asupra inadmisibilității are loc după publicarea deciziei de neonstituționalitate. Soluția de respingere s-ar ȋntemeia chiar pe textul declarat neconstituțional, care ar valorificat, chiar și după publicarea deciziei de declarare a neconstituționalității[23]. Așadar, acest text nu iese din ordinea juridică total și necondiționat. Se pare că oricum, norma sancționată continuă să producă anumite efecte și după publicarea deciziei de neconstituționalitate, nefiind ȋn situația de i se refuza orice aplicabilitate.
Prin urmare, problema nu o reprezintă faptul că norma neconstituțională continuă să fie aplicată. Problema o constituie cine stabilește standardele de neretroactivitate ȋn raport cu care se stabilește cât și pentru ce anume supraviețuiește norma. Aceste standarde sunt stabilite de legiuitor, ȋn mod general și abstract, potrivit materiei ȋn care operează norma sancționată sau ele sunt stabilite de Curtea Constituțională, ȋn mod concret, ȋn raport cu fiecare normă sancționată, prin chiar hotărârea de declarare a neconstituționalității ?
În ceea ce ne privește, considerăm că standardele de netroactivitate sunt stabilite de legiuitor prin normele care reglementează aplicarea ȋn timp a legii ȋn domeniul ȋn care se plasează norma declarată neconstituțională. Aceste standarde de neretroactivitate se află ȋn marja de apreciere a legiuitorului. Curtea Constituțională nu poate să modifice aceste standarde, deoarece ar adăuga sau ar modifica legea (art. 2 alin. 3 din Legea nr. 47/1992). Nici nu s-a dorit ca, Curtea Constituțională să aibă o asemenea putere deoarece aceasta i-ar permite să se transforme pe cale indirectă ȋn legiuitor pozitiv (este drept, cu efect limitat), impunându-și propria viziune asupra a ceea ce ȋnseamnă stabilitatea ordinii juridice ȋn cazul ieșirii din vigoare a normei legale.
Or, dacă legiuitorul este cel care fixează standardele de neretroativitate ȋn cazul ieșirii din vigoare a unei norme legale, atunci instanțele sunt cele chemate să interpreteze voința acestuia, iar ȋn caz de practică neunitară interpretarea general obligatorie revine Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Desigur, Curtea Constituțională poate recurge la verificarea constituționalității standardelor de neretroativitate utilizate de legiuitor ȋntr-un anumit domeniu, dar nu prin raportare la efectele propriei hotărâri, care așa cum am arătat nu diferă cu nimic de cele ale abrogării, ci numai prin raportare la art. 15 alin. 2 din Constituție și la efectele generale generate de ieșirea din vigoare a normei legale. Curtea Constituțională nu poate ca pe cale incidentală, cu ocazia analizării efectelor ȋn timp a propriilor hotărâri sau ȋn cadrul unui control asupra unei legi ȋnainte de promulgare (a priori), să cenzureze și să invalideze opțiunea juridică a legiuitorul cu privire la ce anume ȋnseamnă retroactivitatea unei norme de procedură civilă aflate ȋn dreptul pozitiv.
Revenind la standardele unice fixate de legiuitor pentru aplicarea ȋn timp a legii, trebuie arătat că ȋn ceea ce priveşte procedurile judiciare (lites pendentes), deşi acestea pot fi calificate drept situaţii în curs, legea procesual civilă este clară, în sensul că dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor începute după intrarea acesteia în vigoare şi ca procesele şi executările începute sub legea veche rămân supuse acelei legi, iar ȋn ceea ce privește hotărârile judecătorești, acestea rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a ȋnceput procesul. Prin urmare, ieșirea din vigoare a normei va produce efecte numai pentru procesele ȋncepute după acest moment.
Cele de mai sus se explică prin faptul că legiuitorul noului Cod de procedură civilă a abandonat teza clasică a aplicării legii procesual civile ȋn timp, ȋmbrățișând una nouă, care pune ȋn centru ideea de unitate a procesului civil, văzut ca ansamblu indivizibil. Stricto iure potrivit acestei concepții, a suprima sau adăuga o cale de atac ȋnseamnă implicit, a reveni asupra efectelor viitoare ale cererii introductive de instanță deoarece actul prin care instanța soluționează cererea dobândește un regim juridic diferit de cel de la ȋnceputul procesului. Or, așa cum corect s-a arătat ȋn doctrină, acest lucru nu se poate face decât dacă ȋncetarea normei ar avea un efect retroactiv parțial[24].
3.3. Obligativitatea considerentelor deciziei Curții Constituționale. Implicații pentru instanțele judecătorești și pentru legiuitor. Situația litigiilor ȋn curs de soluționare
3.3.1. Cine este destinatarul dezlegărilor date de Curtea Constituțională?
Potrivit art. 147 alin. 2 din Constituția României ”ȋn cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale”.
Prin urmare, pornind de la obiectul sesizarii de neconstituționalitate, destinatarul caracterului obligatoriu al Deciziei nr. 454/2018 este (numai) legiuitorul. Acesta este obligat să procedeze la reexaminarea dispozițiilor considerate neconstituționale.
3.3.2. Ce implicații are Decizia nr. 454/2018 pentru procesele aflate ȋn curs de judecată?
Decizia nr. 454/2018 nu ar trebui să producă niciun efect asupra cauzelor ȋn curs.
Decizia nr. 52/2018 și Decizia nr. 18/2018 (după publicare) produc efecte și deocamdată nu există niciun motiv legal sau constituțional pentru fi repuse ȋn discuție cele decise.
Aceasta pentru că:
a) ȋn primul rând, considerentele nu sunt decisive ȋn legătură cu soluția adoptată de Curtea Constituțională. Obiecția de neconstituționalitate a constat ȋn neclaritatea textului ȋn ceea ce privește utilizarea formulei ”data intrării în vigoare a prezentei legi”, ȋn sensul ȋn care aceasta s-ar referi la Legea nr. 2/2013 sau legea supusă supusă controlului de constituţionalitate. Constatarea neconstituționalității este ȋn mod necesar și suficient motivată de faptul că nepermiţând identificarea exactă a legii la care se referă, textul criticat nu întruneşte exigenţe de precizie şi claritate pe care le presupune aplicarea dispoziţiilor tranzitorii. Considerentele prin care Curtea Constituțională ȋși dezvoltă argumentele din Decizia nr. 369/2017 nu sunt decisive, soluția fiind pe deplin ȋnțeleasă fără acestea. Aceste considerente nu pot fi decisive nici sub aspectul reexaminării de către legiuitor a dispozițiilor legale, deoarece, așa cum vom arăta mai jos (3.3.3.), Curtea Constituțională nu poate da ȋndrumări legiuitorului cu privire la stabilirea unor norme care să invalideze ȋn mod retroactiv efectele obligatorii ale unei hotărâri date de Înalta Curte de Casație și Justiție ȋn temeiul art. 519-521 NCPC. Oricum, este de reținut, cu caracter general, că aprecierea caracterului decisiv al considerentelor unei hotărâri este un atribut ce revine instanței ȋn fața căreia se invocă aceste considerente și care este chemată să le dea curs iar nu ale instanței care le emite. Nu ar fi permis ca un organ de jurisdicție să ȋși declare ȋn mod general și unilateral caracterul decisiv integral al propriilor considerente, deoarece ar răpi dreptul de apreciere al intanței ȋn fața căreia acestea se invocă cu pretinsă autoritate de lucru judecat.
b) ȋn al doilea rând, mai important, considerentele nu pot fi relevante și cu atât mai puțin obligatorii ȋn legătură cu aplicarea art. 27 NCPC și art.147 alin. 4 din Constituția României cauzelor ȋn curs deoarece obiectul sesizării este referitor la obiecția de neconstituționalitate ale unei legi anterior promulgării și intrării ȋn vigoare a acesteia (a priori). Or, nu poate fi decisiv pentru judecarea unor cauze aflate ȋn curs un considerent dintr-o decizie care, fiind dată ȋntr-un control a priori, are ȋn vedere o normă care nu a intrat ȋn Potrivit art.147 alin. 2 din Constituția României ”ȋn cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale”. Prin urmare, pornind de la obiectul sesizării de neconstituționalitate, destinatarul caracterului obligatoriu al Deciziei nr. 454/2018 este legiuitorul[25]. Acesta este obligat să procedeze la reexaminarea dispozițiilor considerate neconstituționale.
c) ȋn al treilea rând, prin Decizia nr. 52/2018 și prin Decizia nr. 18/2018 (ȋncă nepublicată) Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu caracter obligatoriu modul de interpretare a dispozițiilor legale care guvernează aplicarea ȋn timp a legii, cu referire la deciziile Curții Constituționale ȋn ceea ce privește căile de atac ȋn procesul civil. Potrivit art. 518 NCPC, aplicabil ȋn egală măsură și ȋn cazul hotărârilor prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, deciziile date ȋn asigurarea unei practici judiciare unitare ȋși ȋncetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituționalității dispoziției legale care a făcut obiectul interpretării. Or, așa cum arătam, Decizia nr. 454/2018 nu are ca obiect o normă legală ȋn vigoare. Ea vizează un control anterior promulgării legii (a priori). Faptul că ȋn analiza pe care o face Curtea Constituțională antamează un anume mod ȋn care ar trebui interpretat art. 27 NCPC nu echivalează cu constatarea neconstituționalității acestuia.
Nu există și nici nu poate exista un conflict ȋntre Decizia nr. 52/20018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și Decizia nr. 454/2018 a Curții Constituționale. În timp ce Curtea Constituțională este unica autoritate care se pronunță asupra compatibilității unei norme legale cu Constituția, Înalta Curte de Casație și Justiție este singura care are rolul de a asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. Ieșirea din vigoare a dispoziției legale ca urmare a declarării neconstituționalității reprezintă un eveniment decis de Curtea Constituțională, potrivit competențelor acesteia, dar efectele acestui eveniment ȋn sfera raporturilor juridice dintre părți se transpune ȋntr-o multitudine de analize ce definesc ȋnsăși materia procesului civil (ȋn speță) și actul de ȋnfăptuire a justiției. Înalta Curte de Casație și Justiție nu face altceva decât să dea interpretarea necesară ȋn aplicarea unitară a legii, ca modalitate de ȋnfăptuire a justiției. Prin urmare, domeniul de decizie ce revine celor două autorități este total diferit. Tocmai din acest motiv nu există reguli privind prevalența deciziilor Curții Constituționale asupra celor ale Inaltei Curți de Casație și Justiție ȋn afara celor referitoare la constatarea neconstituționalității unei legi sau ordonanțe[26].
3.3.3. Ce obligații revin legiuitorului?
Așa cum am arătat, legiuitorul este destinatarul celor reținute ȋn Decizia nr. 454/2018 a Curții Constituționale.
Potrivit art. 147 alin. 2 din Constituția României, ȋn cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.
Parlamentul are obligația de a proceda la reexaminarea art. III pct. 3 și 4 din Pl-x nr. 346/2018, respectiv:
3. La articolul XVIII, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins: „(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) – i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările ulterioare, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.”
4. După articolul XVIII se introduce un nou articol, art. XVIII1 , cu următorul cuprins: „Art. XVIII1 . – (1) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, recursurile declarate, potrivit legii, împotriva hotărârilor pronunţate în apel de tribunale în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, se judecă de curţile de apel, iar recursurile declarate, potrivit legii, împotriva hotărârilor pronunţate în apel de curţile de apel în cererile evaluabile în bani în valoare de peste 200.000 lei, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, se judecă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. (2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi hotărârilor, susceptibile de recurs potrivit legii, pronunţate începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi în procese pornite începând cu data de 15 februarie 2013 şi până la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
Critica Curții Constituționale se referă ȋn principal, la faptul că formularea ”începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv” nu respectă exigențele de claritate și privizibilitate pe care trebuie să le aibă legea. Curtea Constituțională, acceptând obiecțiile formulate de Înalta Curte de Casație și Justiție, a reținut faptul că din expresia ”prezentei legi” nu rezultă cu claritate dacă aceasta se referă la legea adoptată ca urmare a Pl-x nr. 346/2018 sau Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Prin urmare, Parlamentul trebuie să elimine această neclaritate care, ȋn viziunea Curții Constituționale, are consecințe ȋn ceea ce privește corecta aplicare a principiului neretroactivității legii.
O soluție pe care o vedem pe deplin ȋn concordanță cu cerințele Curții Constituționale este aceea a abrogării dispozițiilor art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013. Corelativ se adoptă un nou articol cu același conținut, fiind evident de această dată că textul se referă la legea ce urmează a fi adoptată acum.
În mod similar, art. III pct. 4 poate fi păstrat, dar nu ca o modificare a Legii nr. 2/2013, ci ca un articol distinct al prezentului proiect de lege, devenind clar faptul că expresia ”prezentei legi” are ȋn vedere Pl-x nr. 346/2018.
Este recomandabilă eliminarea art. III pct. 4 ȋn partea privitoare la aplicarea regulilor privind partajarea competențelor ȋntre instanța supremă și curțile de apel şi hotărârilor susceptibile de recurs potrivit legii, pronunţate în procese pornite începând cu data de 15 februarie 2013. Această dispoziție legală de natură tranzitorie este inutilă deoarece problema pe care dorește să o clarifice este aceea a instanței competente să judece calea de atac a recursului ȋn cauzele de competența ȋn primă instanță a judecătoriei și care, urmare a Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, sunt susceptibile de recurs. Această chestiune a fost ȋnsă tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.18/2018, pronunțată ȋn interesul legii. Această decizie este obligatorie pentru toate instanțele. Este drept că decizia nu este ȋncă publicată, dar nădăjduim că până la momentul reexaminării Pl-x nr. 346/2018 se va realiza publicarea ei. Prin urmare, este inutil și chiar nerecomandat să existe o lege care să confirme ceea ce deja s-a stabilit prin prin Decizia nr. 18/2018, pronunțată ȋn interesul legii.
Pe de altă parte, legiuitorul nu poate interveni pentru a stabili regimul căilor de atac ȋn legătură cu procesele ȋncepute de la data intrării ȋn vigoare a noului Cod de procedură civilă și până la publicarea Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. În primul rând, o asemenea reglementare ar avea efect retroactiv, deoarece ar stabili o cale de atac suplimentară acolo unde legea ȋn vigoare la data ȋnceperii procesului nu o prevedea. Aceasta s-ar produce ȋn beneficiul unora dintre părți, dar și ȋn detrimental altora. În al doilea rând, o asemenea intervenție ar reprezenta o ingerință asupra puterii judecătorești[27]. Aceasta din urmă stabilit, prin interpretarea legii ȋn vigoare, regimul aplicabil hotărârilor pronunțate ȋn procesele ce au ȋnceput sub imperiul noului Cod de procedură civilă. Decizia nr. 52/2018 reprezintă răspunsul puterii judecătorești la această chestiune. Legiuitorului ȋi rămâne la dispoziție numai reglementarea pentru viitor, adică cum va stabili regimul căilor de atac ȋn privința proceselor ce vor ȋncepe după intrarea ȋn vigoare a noii legi (Pl-x nr. 346/2018). În al treilea rând, o asemenea reglementare ar avea natura unei veritabile legi interpretative deoarece ar veni să stabilească pentru trecut modul de aplicare a art. 27 NCPC. Or, chiar Curtea Constituţională s-a pronunţat că în măsura în care prin conţinutul ei legea interpretativă tinde la modificarea în fapt a dispoziţiilor legii anterioare, atunci o asemenea lege este neconstituţională, având caracter retroactiv[28].
Concluzii
Curtea Constituțională nu are dreptul de a veghea asupra efectelor constituționale ale propriilor decizii prin imixtiunea ȋn activitatea de judecată sau prin aplicarea unor standarde de neretroactivitate diferită după modalitatea de ȋncetare a normei legale – abrogare sau declarare a neconstituționalității.
Înalta Curte de Casație și Justiție este singura ȋn drept să stabilească asupra interpretării general obligatorii a efectelor produse de ieșirea din vigoare a normei juridice, indifeent de modalitatea ȋn care s-a produs aceasta, ȋn raport cu regulile de aplicare ȋn timp a legii aplicabile ȋn domeniul normei respective.
Nu există motive pentru a se reveni asupra Deciziei nr. 52/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceasta fiind ȋn continuare obligatorie pentru instanțele judecătorești.
Recursurile declarate ȋn cauzele ȋncepute anterior publicării Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale urmează a fi respinse ca inadmisibile prin raportare la legea de la momentul ȋnceperii procesului.
Legiuitorul va trebui să procedeze la reexaminarea Pl-x nr. 346/2018, dar numai ȋn partea privitoare la art. III pct. 3 și 4.
Legiuitorul nu poate decide asupra regimului căilor de atac ȋn legătură cu procesele ȋncepute de la data intrării ȋn vigoare a noului Cod de procedură civilă și până la publicarea Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale deoarece norma ar avea carater retroativ și ȋn plus, ar reprezenta o ingerință asupra puterii judecătorești.
În ceea ce privește competența de soluționare a recursurilor ȋn cauzele ȋn care tribunalul a judecat ca instanță de apel, aceasta revine curților de apel, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 18/2018 (ȋncă nepublicată). Nu sunt motive de a se reveni nici asupra acestei decizii, deși ne rezervăm dreptul de a manifesta o poziție critică atunci când vom avea la dispoziție considerentele acesteia.
[1] Dec. nr. 454/2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 37 [cu referire la art. 402 din Codul de procedură civilă] și pct. 58 [cu referire la art. 497 din Codul de procedură civilă], precum și art. III pct. 3 [cu referire la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013] și pct. 4 [cu referire la art. XVIII1 din Legea nr. 2/2013] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, publicată ȋn M.Of., partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018.
[2] Dec. nr. 369/2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, publicată ȋn M.Of., partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017.
[3] Tr. C.Briciu (coord.), C.C.Dinu, M.Stancu, L. Gh. Zidaru, Analiza deciziei Curții Constitutionale nr. 369/2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”. Sfârșitul epocii ,,pragului valoric” și speranțele ȋntr-o Curte de Casație unificatoare a jurisprudenței, publicat pe JURIDICE.ro, la data de 24.07.2017.
[4] Am menționat cu carater critic: ”Curtea apreciază că atunci când a edictat norma legiuitorul se afla ȋn marja de apreciere, dar ȋntre timp, ca urmare a unei reorientări a viziunii Curții, astăzi nu se mai regăsește ȋn marja de apreciere. Așa să fie oare? Această marjă de apreciere lăsată legiuitorului de Constituție, poate fi modificată după concepțiilor evolutive fie ele și progresiste ale organismului chemat numai pentru controlul de constituționalitate? O asemenea teză presupune că legiuitorul ȋși poate vedea oricând limitată puterea de apreciere prin ajustarea a ceea ce se numește marjă de apreciere de către Curtea Constituțională.”
[5] I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dec.nr. 52/2018, publicată ȋn M.Of. , partea I, nr. 613 din 17 iulie 2018.
[6] A se vedea decizia nr. 77 din 6 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M.Of., Partea I, nr. 23 din 10 ianuarie 2018. În sensul limitării atribuțiilor Curții Constituționale numai la verificarea neconstituționalității legii și a lipsei oricărei forțe obligatorii ȋn ceea ce privește interpretarea dispozițiilor legale ȋn vigoare, a se vedea decizia nr. 34 din 15 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M.Of., Partea I, nr. 803 din 11 octombrie 2017.
[7] I.C.C.J., dec. nr. 18/2018, ȋn interesul legii, pronunțată la data de 1 octombrie 2018 (nepublicată).
[8] Tr. C. Briciu (coord.), C.C.Dinu, M.Stancu, L.Gh.Zidaru, Analiza deciziei Curții Constitutionale nr. 369/2017.
[9] Remarcăm că, în soluții de declinare a competenței de soluționare a unor astfel de recursuri către curtea de apel, instanța supremă a reținut că art. 97 pct.1 NCPC reglementează în mod limitativ cauzele în care instanța supremă soluționează recursuri; că art. 483 alin. 3 NCPC nu poate fi interpretat ca o normă generală de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, ci doar o explicitare a scopului recursului, în general; Înalta Curte a admis că o competență de soluționare a recursurilor împotriva deciziilor date de tribunale în apel nu este reglementată nici în favoarea curților de apel, dar a dedus, pe cale de interpretare, o atare competență, prin analogie cu soluția reglementată de art. 483 alin. 4 NCPC, în baza art. 5 alin. 3 din același cod (e.g,, I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 1912/14.11.2017, disponibilă pe www.scj.ro). Apreciem că, dimpotrivă, art. 483 alin.3 relevă și optica legiuitorului, de a da în regulă generală în competența ICCJ soluționarea recursurilor, astfel încât analogia s-ar fi impus mai degrabă cu această normă decât cu norma de excepție prevăzută de alin. 4 al aceluiași articol, excepțiile fiind de strictă interpretare (art. 10 NCC).
[10] Despre raporturile dintre Curtea Constituțională și Instanțelele judecătorești reprezentate de Inalta Curte de Casație și Justiție, pornind de la colaborarea amiabilă până la concurență, a se vedea E. S. Tănăsescu, Excepția de neconstituționalitate ȋn România – ȋntre trimitere prejudicială și excepție procedurală, ȋn lucrarea Excepția de neconstituționalitate ȋn România și ȋn Franța (coord. E. S. Tănăsescu), Ed.Universul Juridic, București, 2013, pp. 66-75, dar și E. S. Tănăsescu, Curtea Constituțională și sistemul judiciar: raporturi de forță ?, AUB, 2012 –II, p. 240 și urm.
[11] V. M. Ciobanu, Tr. C. Briciu, Analiza O.U.G. nr.1/2016, ȋn lumina deciziei Curții Constituționale nr.895/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.666 C.pr.civ., ȋn RRES nr.1/2016, pp. 27-41.
[12] Tr. C. Briciu (coord.), C. C. Dinu, M. Stancu, L. Gh. Zidaru, Analiza deciziei Curții Constitutionale nr. 369/2017.
[13] A. Nicolae, ȋn Nolul Cod de procedură civilă. Comentat și adnotat (coord. V .M. Ciobanu, M. Nicolae), ed. 2, Ed.Universul Juridic, București, 2016, vol. II, p.1095; V. M. Ciobanu, Tr. C. Briciu, C. C. Dinu, Drept procesual civil, ed. 2, Ed. Național, București, 2018, p. 55-56.
[14] C. Bȋrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ed. 2, Ed.C.H. Beck, București, 2010, p. 520.
[15] A se vedea Tr. C. Briciu (coord.), C. C. Dinu, M. Stancu, L. Gh. Zidaru, Analiza deciziei Curții Constitutionale nr. 369/2017.
[16] V. M. Ciobanu, Tr. C. Briciu, Analiza O.U.G. nr.1/2016, ȋn lumina deciziei Curții Constituționale nr. 895/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 666 C.pr.civ., ȋn RRES nr. 1/2016, p. 32.
[17] A se vedea, B. Selejan-Guţan, Excepţia de neconstituţionalitate, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 221-225. A se vedea și Constituţia Franţei, care referitor la atribuițiile ce revin Consiliului Constituţional, prevede că ”Une disposition déclarée inconstitutionnelle sur le fondement de l’article 61-1 est abrogée à compter de la publication de la décision du Conseil constitutionnel ou d’une date ultérieure fixée par cette décision. Le Conseil constitutionnel détermine les conditions et limites dans lesquelles les effets que la disposition a produits sont susceptibles d’être remis en cause” (art. 62).
[18] S. M. Costinescu, K. Benke, Efectele deciziilor Curţii Constituţionale [pronunţate în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţia României] în dinamica aplicării lor, în Dreptul nr. 10/2012, p. 127-128.
[19] Despre noțiunea de justiție constituțională și limitele acesteia, a se vedea și I. Muraru, ȋn Constituția României. Comentariu pe articole (coord. I. Muraru, E. S. Tănăsescu), Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 1376.
[20] A se vedea M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. I, Ed.Solomon, București, 2017, p. 413.
[21] A se vedea, I. Muraru, M. N. Vlădoiu, A. Muraru, S. G. Barbu, Contenciosul constituțional, Ed. Hamaangiu, București, 2009, p.260.
[22] Pentru opinia contrară, a se vedea G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. 4, Ed.Hamangiu, București, 2017, p. 720.
[23] Desigur, sunt și autori care susțin aplicarea deciziei nr. 369/2017 și cauzelor ȋn care s-a declarat recurs anterior publiării deciziei, precum și ȋn cele ȋn care termenul de recurs (eventual recurs, deoarece legea nu ȋl prevedea) nu este ȋncă ȋmplinit. A se vedea, M. Ursuța, Efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017. În ce litigii poate fi exercitat recursul ȋncepând cu data de 20 iulie 2017?, disponibil pe JURIDICE.ro din data de 27.07.2017.
[24] A se veadea M. Nicolae, ȋn Noul Cod de procedură civilă (coord. V. M. Ciobanu, M. Nicolae), ed. 2, Ed.Universul Juridic, vol. I, București, 2016, pp. 99-135 și pp. 140-143.
[25] De altfel, în alt context, însuși președintele actual al Curții Constituționale a adoptat punctul de vedere potrivit căruia o decizie adoptată asupra unei obiecții de neconstituționalitate produce efecte numai pentru viitor, fără a afecta situațiile juridice în curs, disponibil aici.
[26] De altfel, conflictul de natură constituțională poate interveni numai ȋntre autoritățile prevăzute ȋn Titlul III din Constituția României (a se vedea și CCR, dec. nr. 53/2005 citată de I.Muraru, ȋn Constituția României, p. 1406).
[27] S-a stabilit că atunci când intervenția leguitorului are ca scop soluționaarea unor ”divergențe jurisprudențiale” privitoare la aplicarea unor norme juridice, ce constituie, prin natura lor, consecințele inerente unui sistem judiciar contituit dintr-un ansamblu de jurisdicții de fond și cu o instanța supremă de casație ce are ca rol, printre altele, tocmai rezolvarea contradicțiilor jurisprudențiale de fond, o asemenea intervenție constituie ȋncălcarea dreptului de acces la un tribunal – cedo, 28 octombrie 1999, Zielinski, Pradal, Gonzales și alții c. Franței, citată de C. Bȋrsan, op.cit., p. 459.
[28] DCC nr. 19/1995, publicată ȋn M.Of., Partea I, nr. 39 din 23 februarie 1995. Sunt şi autori care consideră în mod categoric că legile interpretative nu au caracter retroactiv – I. Vida, Acţiunea normei juridice în timp, în Dreptul nr. 12/1994, p. 94 şi urm.
Prof. univ. dr. Traian Cornel Briciu (coord.)
Conf. univ. dr. Claudiu Constantin Dinu
Lect. univ. dr. Gheorghe-Liviu Zidaru
Centrul de procedură civilă
Facultatea de Drept, Universitatea din București
