2,073 citiri

Valentin Constantin: Procesul judiciar modern este una dintre cele mai remarcabile invenţii ale civilizaţiei umane

Alina Matei
Alina Matei
Marian Nicolae
Marian Nicolae
Valentin Constantin
Valentin Constantin

Alina Matei: Mulțumesc, stimate domnule profesor, pentru că ați acceptat să acordați un interviu cititorilor JURIDICE.ro. Cum este, din punctul dumneavoastră de vedere, învățământul juridic românesc și schimbări ar trebui făcute? Vă mențineți afirmația din 2011 că universitățile de pe continent, universitățile românești în special, par să acorde o atenție exagerată examenelor, care devin tot mai sofisticate,  uneori chiar mai sofisticate decât cursurile?

Valentin Constantin: Cînd mă gîndesc cum este învăţămîntul juridic românesc îmi amintesc vorba lui Blaise Pascal „Cînd mă văd mă detest, cînd mă compar, mă iubesc”. Participînd în ultimii 20 de ani, alături de Facultatea de la Bucureşti şi de cea din Cluj la concursurile internaţionale de proces simulat în drept internaţional, dreptul internaţional al drepturilor omului sau drept european, am la îndemînă instrumente de evaluare destul de credibile. Echipele româneşti s-au plasat în clasamentele generale înaintea unor universităţi, europene şi nu numai, cu nume sonore. Aşadar, învăţămîntul juridic românesc nu este prost plasat nici în Europa şi nici în lume. Pe de altă parte, nemulţumirile mele există, însă nu cred că vor face parte vreodată dintr-un curent mai general.

Cu vîrsta, înveți că sintagma „schimbările care ar trebui făcute” trebuie înlocuită cu sintagma „schimbările care ar putea fi făcute”. Miguel de Unamuno, filozoful, fost rector al Universității din Salamanca, mult mai bun cunoscător al situației decît mine, și, de aceea, mult mai radical, spunea cam așa: „Rolul examenelor în universitate este să distragă atenția studenților de la studiu”. Despre schimbări știu că trebuie făcute pe teritoriul autonomiei universitare și mai știu că nu ar trebui să luăm prea mult în serios criteriile cantitative de evaluare a profesorilor. Nu cred că H.A.L. Hart, despre care unii afirmă fără ezitări că a fost cel mai mare jurist al secolului XX, ar fi îndeplinit criteriile româneşti pentru a obţine gradul de profesor.

Alina Matei: De nivelul de predare al dreptului internațional public din facultățile de drept ce ne puteți spune? Îi cunoașteți pe profesori, le-ați citit cărțile, vă întâlniți la susținerea doctoratelor, la conferințe.

Valentin Constantin: De exemplu, atunci cînd studiezi tratatele poți să îi înveți pe studenți clasificări banale, să insiști inutil asupra unor tehnici prejudiciabile pentru dreptul internațional, cum sînt rezerva la tratat sau ratificarea, procedura internă sine die care a ruinat mai multe tratate multilaterale (e.g., Tratatul de la Versailles sau Tratatul apărării europene comune). Poți să îi înveți însă și lucruri mai complicate, cum sînt distincția dintre tratatul act şi tratatul normă, aplicarea directă a tratatului internațional în sistemul intern sau interpretarea tratatelor. Dreptul internațional poate fi o poveste rudimentară și anostă sau o poveste ceva mai sofisticată și mai palpitantă. În general, nu-i cunosc pe profesori. Doar pe cei de la Cluj, București și Sibiu cu care mă întîlnesc la suținerea doctoratelor sau la conferinţe, iar aceştia sînt profesori remarcabili. Nu cred că profesorii de drept internațional de la numeroasele noastre facultăți de drept se cunosc prea bine între ei. Am văzut cîteva manuale exagerat de simple, în care autorii nu menţineau nici o pauză de respiraţie între clişee. De aceea, cred că trei pătrimi dintre absolvenţii facultăţilor de drept din România nu au cunoştinţe elementare de drept internaţional.

Alina Matei: Că am amintit de doctorate, sunt puțini, sunt mulți doctoranzi, își ating școlile doctorale scopul? Dacă spui că faci un doctorat deja în ochii celorlalți pari grozav, iar efectul terminării unui doctorat poate să fie aducător chiar și de bani. Ce recomandări aveți pentru tinerii doctoranzi?

Valentin Constantin: Sînt prea mulți doctoranzi. Dar nu numai la noi. Școala doctorală este o invenție franțuzească relativ recentă, care a avut la bază o strategie de cercetare precisă. Cred că la origini şcoala doctorală era orientată spre profesori şi nu spre studenţi. Cred că acolo școlile doctorale au state de funcțiuni. La noi sunt niște structuri administrative sui-generis, conduse de consilii formate din voluntari. Nu am analizat niciodată cu prea mare atenție interesele care îi determină pe tineri să facă un doctorat. Remunerarea diplomelor nu este ceva rău în sine. S-ar putea, însă, ca apetitul pentru doctorate să crească la cote intolerabile. Evident că majoritatea candidaţilor nu sînt pregătiți pentru cercetare și evident că sînt domenii în care numărul temelor este relativ limitat și, din acest motiv, lucrurile se repetă sau se suprapun. Mi se pare curios că nu există un repertoriu al subiectelor de doctorat şi al tezelor susţinute.

Recomandările generale nu cred că au o valoare prea mare, iar micile recomandări pe care le fac doctoranzilor mei ţin de domeniul „esoteric” al doctoratului. Recomandările sînt, de fapt, partea din teză care nu aparţine nimănui, nici doctorandului şi nici îndrumătorului, reprezintă partea ascunsă care trebuie să rămînă ascunsă.

Alina Matei: Fie că sunt simpli absolvenți, fie doctoranzi, care ar trebui să fie lista cărților pe care nu ar trebui să o rateze juriștii, ceva de genul celor mai citate articole publicate în revistele de drept?

Valentin Constantin: Îmi place întrebarea asta, doamnă Alina Matei. Din punctul meu de vedere, cele mai bune articole juridice scrise vreodată sînt articolele lui Herbert Hart, Pozitivism și separația dintre drept și morală și cel al lui Lon L. Fuller, Pozitivism și fidelitate față de drept – o replică dată profesorului Hart, ambele publicate în anul 1958 în Harvard Law Review și traduse în anul 2008 în Noua Revistă de Drepturile Omului. Ar fi păcat ca un jurist inteligent să își încheie cariera fără să le citească. Sau fără să fi citit, sau răsfoit măcar, Concept of Law a lui Hart, The Path of the Law a lui Oliver Wendell Holmes, sau The Bramble Bush al lui Karl Llewellyn, traduse în Republica Moldova sau în România. Le-aș lua pe toate, cum se spune, pe o insulă pustie. Mai mult, aș citi din ele pasaje întregi cu voce tare, așa cum citeam în tinerețe cu un bun prieten, în faţa unui public devotat, o bijuterie a prozei românești, scrisoarea lui Caragiale către Alceu Urechia din 1905.

Alina Matei: Când mergeți în instanță, priviți judecătorii din perspectiva profesorului sau a avocatului?

Valentin Constantin: Îmi place să stau în sălile de judecată, îmi place să privesc și să ascult. Procesul judiciar modern este, după părerea mea, una dintre cele mai remarcabile invenţii ale civilizaţiei umane. Singurul lucru care mă deranjează la noi este utilizarea la scară largă a limbajului criptat: „conform articolului cutare, urmat de articolul cutare” ş.a.m.d.

Privesc judecătorii, cu ochii cuiva destul de atent la abilitățile lor tehnice și uneori încerc să ghicesc şi soluțiile pe care le vor da.

Alina Matei: Ce diferențe profesionale există între judecători și avocați? Sistemul actual de recrutare în cazul celor două profesii răspunde ordinii de care avem atâta nevoie?

Valentin Constantin: Judecătorii și avocații sînt, în acest moment, profesii pe care îmi vine greu să le compar. În ceea ce-i privește, judecătorii sînt mult mai puțini și, teoretic, ar trebui să fie un corp profesional mai omogen. Din păcate, nu sînt. Apoi, judecătorii se ocupă doar de procesul judiciar. Avocații în schimb, de regulă, produc pe lîngă procese judiciare, foarte multă consultanță.

Aparent, judecătorii sînt privilegiați, însă nu în orice situaţie. La capitolul privilegii, am în vedere, în primul rînd, condițiile de pensionare. Însă, la noi, funcția judecătorească implică şi penitența. De exemplu, dacă funcționezi la Judecătoria Sectorului 1 București, poți experimenta suferinţa împreună cu avocații și părțile în sala de judecată minusculă de la parter, mai ales dacă te găseşti acolo într-o zi toridă. Sala pare făcută pentru a studia diferenţa de calificare juridică dintre tratamentele inumane şi degradante şi tortură.

În termeni de răspundere, nu aș spune că răspunderea avocatului e mai mare decît a judecătorului. Aș spune, însă, că sentimentul răspunderii ar putea să fie mai acut la avocați.

Admiterea în avocatură prin teste grile este o metodă de selecție deplorabilă. Același lucru este valabil și pentru INM. La INM formarea ulterioară se bazează pe o premisă pe care am respins-o întotdeauna. În paranteză fie spus, și aici am urmat filiera de aculturație franceză. Premisa instituțională a INM-ului este aceea că cea mai bună formare profesională se asigură prin relația meșter-ucenic. Asta merge, probabil, la profesiunile manuale. Nu funcționează însă la procurori și judecători. Dacă ai hotărît să centralizezi formarea judecătorilor și a procurorilor, atunci ești obligat să apelezi la cei mai buni profesori din România și din străinătate, să oferi studenţilor cît mai multe cursuri la cererea lor și, de asemenea, să le oferi cursuri consistente de cultură generală. Sistemul cu un corp profesoral compus din așa-numiții „formatori” ilustrează un mod de educaţie corporatist, în care corporaţia şi-a construit, intenţionat sau neintenţionat, un mecanism prin care se reproduc, netulburate de spiritul critic, numeroase erori validate doar de o practică greşită.

Pînă la urmă, orice instrumentar ar adopta, formarea centralizată este incompatibilă cu o societate pluralistă.

Alina Matei: Care este viziunea dumneavoastră asupra reformei sistemului judiciar? Noile coduri, fie că vorbim de cele civile sau de cele penale, intră în noțiunea de reformă?

Valentin Constantin: Nu am viziuni despre reforma sistemului judiciar. Am însă păreri, ca toată lumea. Reforma oricărui sistem judiciar este un proces incremental. Un sistem judiciar poate fi distrus din temelii şi reconstruit, însă nu se vor obţine niciodată schimbări radicale pe termen scurt. Sau, altfel spus, s-ar putea ca pe termen scurt efectele perverse să depăşească efectele dorite. Oricum, trebuie reduse, pe cît posibil, experimentele.

Codurile civile au demonstrat că sistemul opune rezistență la reforme. Totuşi, normele lor s-au integrat armonios în sistem, fără să producă nici un fel de avarii. În schimb, Codul penal și de procedură penală au fost eşecuri zgomotoase.

Aşadar, nu se pot compara modificarea Codului civil şi de procedură civilă cu modificarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, nici tehnic, nici în termeni de aderenţă a celor care au lucrat la modificări la marele principiu politic care ar trebui să ne guverneze, rule of law. Calitatea operei legislative în materie penală a fost calificată de Curtea Constituţională, aşa că, în acest moment, e rîndul autorilor Codurilor în materie penală să ofere explicaţii şi/sau justificări.

Reformă prin coduri este un slogan politic. Însă, Codurile trebuiau, într-adevăr, modificate.

Alina Matei: Curtea Constituțională cât a pus/pune umărul la această reformă? E sonoră Curtea noastră Constituțională…

Valentin Constantin: În materie penală, Curtea Constituţională a făcut ceea ce trebuia să facă. Nu „umărul” ei mi se pare aici cel mai interesant, ci „umărul” pe care l-au pus la proiectarea Codurilor CSM-ul, asociaţiile magistraţilor şi, bineînţeles, facultăţile de drept.

Alina Matei: Inerția în Drept ce greșeli produce?

Valentin Constantin: Este riscant să vorbești despre inerție în drept. Dreptul este un instrument de control social care promovează status quo-ul. Valoarea sa de căpătîi este una statică: securitatea relațiilor juridice.

Aş putea spune, totuşi, ceva despre inerţia în drept. Aş vrea să vă semnalez două inerţii expresive. Sînt inerţii-revelatori. Ele îţi arată că sistemul juridic nu a internalizat valorile pe care afirmă că le recunoaşte. De exemplu: este important pe unde intră procurorul în sala de judecată sau faptul că, în continuare, cazurile nu se identifică prin numele părţilor. Nu poartă numele celor care pun în joc curaj, tenacitate şi bani şi care susţin sistemul judiciar prin simplul fapt că îşi apără drepturile şi interesele. Procesele lor sînt reduse la simple numere şi asta mi se pare destul de dezolant.

Alina Matei: Meșteșugul numit revizuirea Constituției cum ar trebui exercitat?

Valentin Constantin: În afara erorilor ortografice şi conceptuale, astăzi nu mai cred că trebuie revizuit ceva în Constituţia României. Mi-am schimbat părerile despre revizuire. Oricum, înainte de o revizuire a Constituţiei, dacă mi-ar sta în putere, aş impune un moratoriu: orice cuvînt nou-introdus trebuie să conducă la eliminarea unui cuvînt dovedit redundant sau inutil.

Nu este necesară nici o revizuire, pentru că o Curte Constituţională credibilă poate asigura reglajele fine, cu imparţialitate şi prudenţă.

Alina Matei: Ce e de făcut pentru ca instanțele române să aplice Convenția Europeană a Drepturilor Omului? Și de ce este important ca ea, Convenția, să fie aplicată?

Valentin Constantin: Consiliul Europei, organizaţie cu resurse financiare mult mai reduse decît Uniunea Europeană, deşi are un număr aproape dublu de membri, nu a sprijinit niciodată în mod serios statele în aplicarea Convenţiei. Convenţia a fost concepută în 1950 ca un instrument de dezvoltare a drepturilor fundamentale, adică a drepturilor constituţionale. Curţile constituţionale, care au aceeaşi misiune, au apărut după ce Curtea de la Strasbourg şi-a început activitatea. Pentru ca scopul Convenţiei să se realizeze, hotărîrile Curţii se adresau tuturor statelor membre, deşi îşi produceau efectele obligatorii în regim de relativitate.

Pentru a menţine vii scopurile Convenţiei, Consiliul Europei, sub autoritatea Curţii, ar fi trebuit să publice toate deciziile importante ale acesteia din urmă, în limbile naţionale ale statelor membre. Şi, evident, că ar fi trebuit să-şi asume acurateţea traducerilor. După părerea mea, aceasta ar fi fost o acţiune care ar fi contribuit la succesul aplicării Convenţiei.

Apoi, Consiliul Europei ar fi trebuit să susţină studiul dreptului internaţional al drepturilor omului în facultăţile de drept. În acest moment, puţine facultăţi de drept au în curriculum cursuri obligatorii în această materie.

Şi nu în ultimul rînd, ar trebui să existe un sistem de formare avansat şi un nivel avansat de formare continuă. Nu am văzut cursuri destinate unei formări avansate. Ar fi prea multe de spus, aşa că o să mă opresc aici.

În ce priveşte importanţa aplicării Convenţiei lucrurile sînt foarte simple: jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg este mult mai extinsă în materia drepturilor fundamentale prin comparaţie cu jurisprudenţa Curţii noastre constituţionale sau cu cea a instanţelor de drept comun. Cu alte cuvinte, jurisprudenţa internaţională oferă o protecţie superioară celei oferite de dreptul intern.

Alina Matei: Dar dumneavoastră, ce lecturi preferați?

Valentin Constantin: Să vă spun ce cărți aș vrea să recitesc. În lunile care urmează vreau să recitesc o carte cu adevărat splendidă, cartea lui Mancur Olson, Creșterea și declinul națiunilor. Apoi, mi-am propus să-i recitesc pe Albert Hirschman și pe Isaiah Berlin și, dacă se poate, să mai subțiez teancul de cărți necitite.

Alina Matei: Domnul profesorul Marian Nicolae mi-a făcut bucuria să accepte invitația „întrebătorului”, pentru care îi mulțumesc, așa că îl rog să adreseze întrebările pentru domnul profesor Valentin.

Marian Nicolae: Mulțumesc mult pentru invitație! Stimate domnule profesor, o primă întrebare ar fi, apropo de superbul și incitantul dvs. articol, publicat recent pe JURIDICE.ro (Câtă coerență a rămas în dreptul public?) – care a trezit, de altfel, și o «mică» polemică, spun „mică”, pentru că reacția unui „publicist” a fost, mi s-a părut, absolut previzibilă: Care credeți că sunt cauzele incoerenței dreptului public? Mai ales că se încearcă afirmarea dreptului public, sub stindardul prevalenței „interesului public” față de drepturile și interesele individuale, cum proclamă noul Cod administrativ, visul, iată împlinit, al administrativiștilor români. Rămânând în același perimetru, dacă Hans Kelsen – care repudia, de altfel, distincția drept public/drept privat – ar mai trăi astăzi, ce ar putea spune el despre coerența dreptului public, dacă ea există, în Europa, și, nu în ultimul rând, dincolo de Ocean, în SUA, chiar dacă formal dreptul anglo-american, cum știm, nu cunoaște, trebuie să spunem, o astfel de grande dicotomia, cum o numea Bobbio?

Valentin Constantin: Sînt onorat de posibilitatea de a schimba cîteva idei cu dumneavoastră. Doamna Alina Matei mi-a făcut, într-adevăr, o frumoasă surpriză. Dacă vine din partea dumneavoastră, interesul pentru scrierile mele mă bucură.

Cred că o cauză a incoerenţei vine din comunism. Ideea cea mai puternică din dreptul public comunist era aceea că nu putea fi angajată răspunderea civilă a statului pentru faptele organelor sale. Vreau să subliniez o singură consecinţă. Dacă statul nu răspunde civil pentru organele sale, nu răspund civil nici funcţionarii de stat. Astăzi, în cazul lor, nici răspunderea penală sau disciplinară nu mai funcţionează, dacă au funcţionat vreodată în comunism. Chiar în acest moment se desfăşoară un mic război în materia răspunderii, pe mai multe fronturi. Prima bătălie s-a cîştigat la Curtea Constituţională, acolo de unde abuzul în serviciu a ieşit destul de ridicol machiat şi costumat.

Conceptul de „interes public” poate fi instrumentat şi el în direcţia diminuării răspunderii funcţionarilor. Sub acoperirea interesului public, orice acte ultra vires pot deveni scuzabile. Cine răspunde pentru o hotărîre de guvern cu efecte deplorabile, sau pentru proiectarea unui cod care se dovedeşte larg neconstituţional, sau pentru şirul nesfîrşit de acte întocmite cu rea-credinţă?

Despre Kelsen aş vrea să spun ceva care s-ar putea să aibă legătură cu ceea ce ar fi spus el astăzi legat de distincţia public/privat.

Puţină lume ştie că Hans Kelsen şi-a publicat cele mai importante cărţi şi a scris cele mai bune articole, după 60 de ani, în America. Acolo, între 80 şi 90 de ani, Hans Kelsen începuse să-i citească asiduu pe marii jurişti americani, Holmes, Jerome Frank, Felix Cohen, Morris Cohen, Llewellyn ş.a. Îşi nota scurte comentarii, deoarece vroia să pună în acord propria teorie a normelor cu ceea ce descoperise în doctrina din Statele Unite. Kelsen dorea să fie relevant nu doar ca autor de drept internaţional, voia ca teoria sa generală să însemne ceva şi într-un spaţiu de cultură juridică diferit, dominat de valorile common law-ului. Am citit notele sale de lectură într-o carte postumă, publicată în celebra colecţie Leviathan de la PUF.

Citind însemnările lui Kelsen am descoperit că talentul primar pe care trebuie să îl posezi pentru a face ceva cît de cît semnificativ în drept (şi nu numai) este talentul de cititor. Tot atunci mi-am dat seama că rolul unui profesor, mai ales în condiţii de inflaţie editorială, este să-l pună pe student pe un drum pavat de cărţile bune şi să-l ferească astfel de cărţile proaste. Deoarece cărţile bune se intersectează rareori cu cărţile proaste. Pe scurt, aceasta ar putea fi numită obligaţia profesorului de a proteja.

Mai departe, cărţile bune, prin bibliografiile lor, te conduc inevitabil la alte cărţi bune. Însă să înţelegi mai departe care dintre cărţile bune trebuie aşezate pe primul rînd în rafturile bibliotecii şi care trebuie puse pe rîndul doi, asta depinde de talentul tău de cititor.

Hans Kelsen, care dovedise că era un cititor talentat, a vrut să spună ceva important despre distincţia public/privat şi, din ceea ce ştiu despre el, ar fi spus probabil că distincţia public/privat este în contradicţie cu libertatea politică, adică cu rule of law şi că o curte constituţională, organul pe care l-a inventat, şi-ar putea dovedi şi în acest punct utilitatea, deoarece ar putea aboli distincţia, în anumite condiţii.

Marian Nicolae: Legat de întrebarea anterioară, credeți că poate Curtea Constituțională, în această formulă sau într-o formulă, să zicem, „remaniată”, să asigure coerența dreptului public și, bineînțeles, supremația reală a Constituției?

Valentin Constantin: Curtea noastră Constituţională nu cred că ar putea să asigure coerenţa dreptului public. La simpozionul internaţional anual al Asociaţiei Române de Drept Constituţional, care a avut loc în octombrie curent la Bucureşti şi în care s-a discutat chestiunea revizuirii constituţiilor, am insistat într-o intervenţie asupra unor incoerenţe ale revizuirii Constituţiei din 2003. Ele şi altele explică, cred, de ce n-ar putea Curtea Constituţională să asigure coerenţa dreptului nostru public.

În primul rînd, atunci cînd au modificat articolul 1 din Constituţie şi au introdus la descrierea politică a României sintagma „stat de drept”, autorii textului au făcut o eroare, eroarea de a urma în mod reflex aculturaţiile franţuzeşti. Pentru că „stat de drept” este un concept în contrasens cu valorile pe care dorea să le protejeze construcţia europeană postbelică.

În 2003, România era deja membră a Consiliului Europei şi aderase la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Standardul de democraţie liberală promovat de Consiliul Europei era rule of law, iar standardul „societăţii democratice” despre care vorbeşte Convenţia, este, de asemenea, rule of law.

Statutul Consiliului Europei este un tratat bilingv, iar rule of law din textul oficial englez este tradus în textul oficial francez prin sintagma „preeminenţa dreptului”. Aşadar, autorii Tratatului au respins sintagma „stat de drept” ca echivalent al lui rule of law. Pentru că sintagma „stat de drept” este, pur şi simplu, inadecvată. Pentru că trimite la germanul rechtsstaat (fiind de fapt o simplă traducere a acestuia) şi nu semnifică nimic mai mult decît respectarea principiului legalităţii. Or, după cucerirea puterii în stat, orice forţă totalitară îşi elaborează o legislaţie care să-i protejeze toate interesele. Mai apoi, devine vital să-şi respecte propria legislaţie totalitară. Trebuie să observ, fără să intru totuşi în detalii, că în comunism, unde rule o law era cu totul absent, principiul legalităţii era mai bine servit decît este acum. Supremaţia Constituţiei despre care vorbiţi dumneavoastră este un sinonim pentru preeminenţa dreptului (rule of law) şi nu pentru statul de drept.

Problema sintagmei „stat de drept” nu este o problemă de ordin lingvistic. Problema este că utilizînd „stat de drept” îl înlocuieşti pe rule of law în Constituţie. Or, rule of law este indispensabil în Constituţia democratică pentru că funcţionează acolo ca principala directivă de interpretare a Constituţiei.

În al doilea rînd, marele principiu politic rule of law, sau preeminenţa dreptului, nu poate fi pus efectiv în operă fără garanţiile solide ale separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. Pentru că esenţa lui rule of law este protejarea unei societăţi de voinţa de putere nelimitată a oamenilor. Cea mai clară şi mai precisă formulare a lui rule of law este inscripţionată pe frontispiciul clădirii bibliotecii celei mai prestigioase facultăţi de drept din lume, Harvard Law School: non sub homine, sed sub Deo et lege. 

Pentru a nu ajunge sub homine trebuie să existe în designul statului toate mecanismele de echilibru necesare (checks). Şi vreau să subliniez că mecanismele de echilibru între organele statului nu există doar în Constituţie, ci şi în legile organice.

Afirmarea la articolul 1 din Constituţie a principiului separaţiei şi echilibrului a fost urmată, în cadrul aceleiaşi revizuiri din 2003, de ceea ce s-a dovedit ulterior a fi cea mai toxică modificare a Constituţiei: instituirea competenţei Curţii de a rezolva aşa-numitele „conflicte juridice de natură constituţională”. Curtea devine arbitrul luptei pentru putere între organele statului, o luptă pentru putere purtată pe terenul competenţelor constituţionale şi legale.

Practic, Curţii i se încredinţează misiunea de a lichida mecanismele de echilibru de putere despre care vorbeşte articolul 1 din Constituţie sub pretextul eliminării aşa-numitelor „blocaje instituţionale”. Cît de caraghioasă este sintagma „blocaje instituţionale”! Nici o instituţie nu s-a blocat din 1991 pînă în 2003 şi nici o instituţie nu se blochează vreodată în statele în care Curţile Constituţionale nu controlează „conflictele juridice de natură constituţională”. Adică în majoritatea statelor civilizate.

Cum să lichidezi incoerenţa în sistem dacă accepţi să te ocupi de eliminarea mecanismelor de echilibru între puteri?

Marian Nicolae: Ce ne puteți spune despre doctrina „dreptului viu” însușită și aplicată foarte zelos de Curtea Constituțională, ca și când Constituția României este deja vetustă, cu mult depășită de realitățile sociale, economice, politice etc.?

Valentin Constantin: Știți poate mai bine decît mine că această doctrină, importată din Statele Unite, este justificarea de ultim resort pentru legiferarea judiciară. Legiferarea judiciară sau, în alţi termeni, revizuirea normelor juridice sub pretextul necesităţii unei interpretări evolutive, i.e., utilizînd metoda teleologică, a trezit peste tot puternice reacţii adverse. Francezii au pus în circulaţie o expresie pe care eu o resping ca tendenţioasă, „guvernarea judecătorilor”. În ceea ce mă priveşte, sînt conştient de faptul că activismul judiciar nu poate fi exclus din activitatea unei curţi care posedă monopolul interpretării Constituţiei şi nu am nici o opoziţie de plano faţă de activism. Am criticat însă de-a lungul timpului, cazuri concrete de activism la Curtea Internaţională de Justiţie, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi la Curtea Constituţională. O decizie „activistă” pretinde ca motivarea ei să posede o înaltă putere de persuasiune. Ceea ce nu este cazul în majoritatea hotărîrilor judecătoreşti care se bazează pe interpretări teleologice.

Marian Nicolae: Spuneți undeva că judecătorul român nu ar putea aplica direct Constituția, si că instanța constituțională este singurul interpret al Constituției. Nu înseamnă aceasta un absolutism juridic? Quis custodes custodiet? Cine, deci, ne păzește de eventualele derapaje sau interpretări să zicem „nerezonabile” furnizate de Curtea Constituțională?

Valentin Constantin: Pentru ca cititorii să ne înţeleagă mai bine, o să răspund de ce, după părerea mea, judecătorii de drept comun nu sînt recomandaţi pentru funcţia de judecător constituţional. Ca să aplici direct Constituția, cu autoritatea epistemică cuvenită, trebuie să posezi o capacitate de expresie pe care o formează doar practica dizertației și obișnuința de a exprima în scris, cu o anumită frecvenţă, idei proprii. Practica judiciară de zi cu zi este, în acest moment, o activitate de uzură care nu impune să-ţi dezvolţi progresiv expresivitatea. Nu este acelaşi lucru să argumentezi de ce trebuie preferată, în circumstanţele cauzei, libertatea de expresie atunci cînd se află în conflict cu dreptul la viaţă privată sau să argumentezi că o posesie a fost suficient probată sau că o faptă trebuie să primească o anumită calificare penală. Dacă la concursuri s-ar pretinde ca test obligatoriu prezentarea celor mai reprezentative sentinţe sau rechizitorii ale candidaţilor, s-ar înţelege mai bine ce vreau să spun.

Curtea Constituţională are o funcţie politico-juridică, deoarece posedă o putere politică. Ea testează valorile politice prin metoda judiciară deoarece metoda judiciară reprezintă cel mai performant instrument pentru aflarea adevărului. Puterea politică constă în faptul că o curte constituţională impune cu autoritate valori în sistemul social. Nu reprezintă o putere politică nelimitată, aşa cum nici puterea Parlamentului de a legifera nu este o putere politică nelimitată.

Puterea politică a Curţii Constituţionale, care se mişcă pe un soi de terra ferma, pe terenul Constituţiei, echilibrează puterea politică a Parlamentului, un organ care se mişcă pe insulele voinţei populare, care este deopotrivă legitimă şi fluctuantă.

De derapajele Curţii ne păzeşte „mîna invizibilă” care acţionează în relaţiile de putere mai evident decît în economie. Mîna invizibilă întoarce Curtea pe linia de plutire a credibilităţii tocmai atunci cînd, logic, te-ai aştepta cel mai puţin.

Nu cred că se ajunge pînă la absolutism juridic. Mi-am amintit că, Curtea de la Strasbourg a început, odată cu Hotărîrea Ruiz-Mateos c. Spania (din 1993, dacă nu mă înşel) să controleze hotărîrile curţilor constituţionale, privite ca tribunale aflate în cîmpul de aplicare al articolului 6 din Convenţie.

Marian Nicolae: Încă două întrebări din această „arie” a dreptului public (a dreptului constituțional îndeosebi).

Jeremy Waldron, într-unul din multele sale articole critice împotriva controlului judecătoresc al constituționalității legilor, discută și legitimitatea hotărârilor date de instanțele constituționale cu majoritate de voturi (ex.: 5 contra 4, sau 6 contra 3), în probleme care sunt de multe ori preponderent politice, sociale, morale, religioase etc., iar nicidecum (pur) juridice, precum drepturile economice și sociale, avortul, drepturile minorităților etc., sau cum a fost și este la noi disputa familie tradițională versus alte forme zise „moderne” ale familiei ș.a.m.d. Ce forță („autoritate”) juridică, epistemică, deontică etc. au astfel de hotărâri și cum vor putea fi ele receptate, în mod pozitiv, de către societatea civilă?

Valentin Constantin: În cazul majorităților strânse, pot coexista în regim de legitimitate două puncte de vedere. Primul, la care nu ader, este acela că deliberarea transpartență care produce hotărîri majoritare, slăbește autoritatea hotărîrilor judecătorești, reduce coeziunea instanțelor și distruge înclinația spre compromis. Iar hotărîrile luate cu majorităţi strînse scot în evidenţă toate aceste neajunsuri. Un partizan ilustru al acestui punct de vedere a fost judecătorul şi profesorul Pierre Pescatore. Al doilea, la care ader fără rezerve este acela că nu există probe convingătoare în legătură cu diminuarea autorității în cazul hotărîrilor adoptate cu majorităţi strînse, nici în legătură cu slăbirea coeziunii, sau cu dispariția capacității de a ajunge la compromis. Două dintre cele mai interesante sentinţe internaţionale, una a Curții Permanente de Justiţie Internațională, Afacerea Lotus și cealaltă a Curţii Internaţionale de Justiţie, Afacerea Sud-Vestul African au fost adoptate, voturile fiind partajate, cu votul preponderent al Președintelui. Totuşi, ele au avut o posteritate cu totul remarcabilă. În schimb, hotărîrile adoptate cu majoritate zdrobitoare de Curtea Internaţională de Justiţie în Afacerea Nicaragua (excepţii şi fond) sînt supuse astăzi celor mai severe critici. După părerea mea, este mai bine ca toate părțile să se simtă reprezentate, fie în hotărîre, fie în opiniile dizidente.

Sînt, de asemenea, de părere că opiniile concurente sau dizidente contribuie în aceeaşi măsură ca hotărîrea majoritară la dezvoltarea sau la „distilarea” dreptului.

Marian Nicolae: Alina Matei a întrebat de revizuirea Constituției. Eu aș dori să vă întreb de situația, „starea” instanței constituționale. Este Curtea Constituțională în criză? Dacă da, cum ar putea fi depășită? Iar dacă, nu, de ce pe zi ce trece acumulează un val de critici și de nemulțumiri tot mai mari, mi se pare.

Valentin Constantin: Curtea Constituţională nu este în criză. Situaţia ei actuală este consecinţa directă a faptului că a fost greşit construită. Cei care au lucrat la proiectul Constituţiei aveau o cultură politică aliniată la mainstream-ul teoriei constituţionale din Franţa. Or, nici Constituţiile Franţei şi nici Constituţiile României de dinainte de 1991 nu reprezentau modele ale democraţiei liberale. Cei care au conceput Constituţia României nu s-au sfiit însă să afirme în textul Constituţiei tradiţii democratice care, pur şi simplu, nu existau. Urmînd aceeaşi linie de gîndire, credeau că judicial review, controlul constituţionalităţii legilor, se poate îndepărta de modelul creat de Curtea Supremă a Statelor Unite cel care, aşa cum se ştie, a inspirat constituţionalismul postbelic din Europa continentală. Nenorocirea a fost că şi-au propus „să perfecţioneze modelul”. Nu şi-au dat seama că pentru a funcţiona ca un veritabil garant al Constituţiei un organ constituţional alcătuit din 9 judecători nu poate soluţiona mai mult de 80 pînă la 90 de cauze pe an. Dacă îl încarci peste această limită, îl distrugi sau îl transformi într-un alt tip de organ.

O să folosesc o comparaţie care poate părea trivială, dar alta mai bună nu am găsit. Gîndirea care a stat în spatele stabilirii competenţelor Curţii Constituţionale a fost de acest tip: dacă tot ai primit cadou un Ferrari cu un motor atît de puternic, de ce să nu-l foloseşti şi la arat? Sau, poate, l-ai putea folosi pe post de generator de curent, sau, ai putea să mai faci din cînd în cînd şi cîte un grătar pe motor. Ideea de Ferrari s-a pierdut deja, iar valoarea pentru care a fost produs a intrat deja în deriziune. De peste 200 de ani, Curtea Supremă a Statelor Unite a realizat un control de constituţionalitate performant deoarece s-a limitat să controleze neconstituţionalităţile concrete reclamate prin excepţii de neconstituţionalitate. Excepţiile de neconstituţionalitate sînt instrumente juridice aflate la dispoziţia oamenilor, a persoanelor fizice şi juridice. Curtea Supremă a Statelor Unite nu se ocupă de investigarea neconstituţionalităţilor abstracte, cu alte cuvinte nu face nici control aprioric de neconstituţionalitate şi nici un control de neconstituţionalitate a tratatelor. Pentru americani este stupid să remediezi neconstituţionalităţi virtuale, să asiguri o presupusă puritate abstractă a sistemului cu preţul de a sacrifica credibilitatea jurisdicţiei care garantează Constituţia.

Ce importanţă are dacă o normă este constituţională sau nu, in abstracto, dacă ea nu a lezat niciodată drepturile sau interesele nimănui?

Curtea Supremă a Statelor Unite nu este nici servitorul partidelor care vor să tergiverseze intrarea în vigoare a legilor, nici al preşedinţilor şi nici a unor instituţii inutile cum este pe continentul european avocatul poporului.

Am fost întrebat odată de unde apetitul juriştilor din statele de civil law pentru chestiuni abstracte şi pentru logică, pentru ceea ce ar putea în mod logic să se întîmple şi nu se întîmplă de fapt niciodată? Există o explicaţie scurtă pe care o formulez pentru prima dată în scris, deşi am citat-o destul de des în cursurile mele. Din păcate, nu mi-am amintit şi nu îmi amintesc autorul. El spunea următoarele: „În 1776 oamenii din Virginia vorbeau în Declaraţia lor despre drepturi pe care ei, sau strămoşii lor le-au avut în Anglia. În schimb francezii în 1789, în Declaraţia lor, vorbeau despre drepturi pe care nici ei şi nici strămoşii lor nu le-au avut niciodată, însă visau să le aibă”.

Ca să închei, Curtea noastră constituţională funcţionează ca o cvasi-curte constituţională, am mai scris asta, iar termenul „criză” exprimă faptul că activitatea ei în chestiunile importante, uimeşte şi nemulţumeşte.

Marian Nicolae: Trecând în planul dreptului internațional, una din principalele „arii” de preocupare ale dumneavoastră, care credeți că sunt astăzi cele mai mari provocări ale acestuia?

Valentin Constantin: Cred că în acest moment, în dreptul internațional distincția dintre lex lata și lex ferenda s-a estompat. Acest fapt va descuraja în viitor orice tentativă de centralizare juridică în sistem prin acceptarea jurisdicțiilor obligatorii, de exemplu, prin acceptarea mai largă a jurisdicției Curții de la Haga. Nimeni nu va dori să își încredințeze interesele unor jurisdicții care ”dezvoltă progresiv” dreptul internațional într-un mod impredictibil și care își asumă prin dreptul pe care îl creează un rol în politica internațională.

Dacă traversăm cea mai lungă perioadă de pace din istoria modernă, nu datorăm, din păcate, acest fapt dreptului internațional. Datorăm stabilitatea și liniștea faptului că am traversat un echilibru aproape perfect de putere bipolară, un echilibru bazat pe disuasiunea nucleară și trăim încă în marginea acelui echilibru dispărut în 1989. Iar echilibrele de putere sînt procese de ajustare spontană, prin urmare, putem spune puţine lucruri sigure despre viitor.

Marian Nicolae: Cum se afirmă și se recunoaște „supremația” dreptului internațional în dreptul intern? Și care sunt limitele ei? Sunt conștiente de această supremație – unul din cele mai spectaculoase contra „absolutismului” drepturilor naționale (și a suveranităților naționale) – c Curtea Constituțională, instanțele judecătorești și, de ce nu, Parlamentul, chiar Guvernul și alte „autorități publice” pentru a folosi terminologia legală, contestată, pe bună dreptate, de dumneavoastră?

Valentin Constantin: Noi nu reprezentăm un model de monism, cu supremația dreptului internațional. Noi sîntem niște dualiști parțial convertiți la monism prin articolul 20 din Constituție, pe care l-am copiat de la spanioli, care la rîndul lor l-au copiat de la portughezi. A fost o aculturație fericită pe care am apreciat-o întotdeauna fără rezerve. În ce privește sub-sistemul politico-juridic internațional din care facem parte, Uniunea Europeană, nu ne sfiim să încălcăm reguli şi principii. Cel mai bun exemplu este saga taxelor de poluare. Sîntem nişte dualiştii relaxaţi care nu au probleme nici cu aplicarea şi nici cu încălcarea lui lex superior din sub-sistemul internaţional. Pînă acum autorităţile au cîntărit întotdeauna atent riscurile şi nu au forţat limitele.

Marian Nicolae: Una din marile carențe ale dreptului nostru, excelent diagnosticată și de dumneavoastră cu mai multe ocazii, este lipsa culturii juridice? De ce România nu are școli de drept? Și cum am putea depăși acest teribil handicap?

Valentin Constantin: Eu cred că această lipsă a culturii juridice, pe care o deplîng și eu, este determinată de lipsa unui climat cultural. Nu ma gîndesc la faptul că declinul culturii juridice este o parte din declinul culturii în societate, sau că media formează gusturi și preferințe anti-culturale. Mă gîndesc la corpul profesoral, la climatul cultural pe care îl întreține comunitatea epistemică a profesorilor dintr-o universitate sau dintr-o facultate.

Nu există în acest moment un astfel de climat, pentru că nu se observă nicăieri manifestările lui. El se va construi atunci și numai atunci cînd profesorii se vor citi între ei, cînd își vor comenta operele, cînd vor comunica frecvent și cu o anumită intensitate. Dumneavoastră, care aveți lecturi consistente, ați fost probabil frapat de numărul, care poate părea la noi exagerat, de mulțumiri pe care le adresează un autor important din Statele Unite colegilor care i-au citit manuscrisul și care i-au comunicat observațiile lor. Acest lucru nu se întîmplă în comunitățile noastre epistemice, deoarece corpul profesoral dintr-o facultate reprezintă un ansamblu de funcționari didactici, fără îndoială competenți și dedicați, însă cu foarte puțin timp la dispoziție pentru a observa eforturile colegilor și foarte puțin dispuși să riște cîte ceva din timpul lor atît de prețios pentru a-i citi pe ceilalți.

Fără îndoială, mitul specializării este o excelentă justificare pentru relativa indiferență față de lucrările celorlalți.

Profesorii americani alcătuiesc o comunitate, o structură menită să existe pentru ea însăşi, aşa cum este, spre exemplu, o biserică. Profesorii din facultăţile noastre de drept alcătuiesc societăţi, adică asocieri orientate pentru realizarea unui scop comun. Aşa cum aţi observat, folosesc termenii „comunitate” şi „societate”, în sensurile pe care le-a consacrat Ferdinand Tönnies.

Dar nu numai profesorii reprezintă comunitatea, din comunitate fac parte şi cei mai buni studenţi, pentru că cele mai bune reviste academice de drept, cele de la Harvard, de pildă, sînt conduse de studenţi. Profesorii scriu în reviste, iar studenţii le produc. V-aţi putea imagina aşa ceva în peisajul nostru academic?

E normal că o cultură, inclusiv cultura juridică, se formează în comunităţi. S-ar putea să mă înşel, dar nu cred că mă plasez prea departe de adevăr. Atunci cînd vom putea observa forme de viaţă comunitară în facultăţile de drept putem să aşteptăm o renaştere a culturii juridice.

În ce priveşte şcolile de drept, i-am răspuns doamnei Alina Matei că problema şcolilor de drept nu este o problemă locală. Dacă mă gîndesc la preferinţele mele, nu văd o convergenţă de opinii care să mă ducă cu gîndul la iminenţa vreunei schimbări.

Marian Nicolae: Vom avea și noi „lorzii” noștri, în doctrină, justiție, practică ?

Valentin Constantin: Răspunsul la această întrebare e legat de cel de la întrebarea anterioară. În locul unui proces care să conducă la o evoluţie calitativă sub toate aspectele, s-ar părea că asistăm la un proces invers, de nivelare a valorilor, în numele unor rudimente de „corectitudine politică”. Dacă privim situaţia generală, putem observa că nicio jurisdicţie internaţională nu mai posedă judecători care să probeze gradul de expertiză a celor care funcţionau în anii ’70, ’80 ai secolului trecut. Nici Curtea Internaţională de Justiţie, nici Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nici Curtea de la Luxemburg, nici altele.

Marian Nicolae: Încă 2 întrebări, dacă îmi mai permiteți. De ce o carte, precum „Incertitudini și efectivități” (autor: Valentin Constantin, Ed. Universul Juridic, București, 2014) nu e discutată, citată, criticată, adică luată efectiv în seamă?

Valentin Constantin: Domnule profesor, sînt foarte bucuros că v-a plăcut cartea mea de eseuri. Nu găsesc nimic surprinzător în faptul că nu m-a făcut ceva mai cunoscut publicului. Juriștii citesc, de regulă, pentru a căuta informații și pentru a obține certitudini. Cred că titlul era destul de prost, pentru că lumea nu prea are timp disponibil ca să descopere „incertitudini”. M-am consolat cu faptul că mulți alți autori importanți sînt pe nedrept ignorați de colegii lor.

Însă trecînd într-un registru mai serios, România ar avea nevoie de o revistă dedicată exclusiv recenziilor juridice. Ar trebui acoperit întreg spectrul editorial. Dacă ar exista o astfel de publicaţie, ar deveni mai dificil să nivelezi valorile.

Marian Nicolae: La ce lucrați, acum, Domnule profesor? Ce proiecte editoriale aveți?

Valentin Constantin: La vîrsta mea, trebuie să închid niște uși. Lucrez împreună cu profesoara Diana Botău, de la Cluj, la o ediție semnificativ îmbunătățită a cărţii mele de drept internațional. Sper să termin și o carte despre interpretarea normelor juridice.  O carte la care lucrez de mai mulţi ani.

Alina Matei: Mulțumesc pentru că ați stat de vorbă cu mine și domnul profesor Marian Nicolae.

Valentin Constantin: Eu sînt cel care trebuie să vă mulţumească.

Alina Matei: Un mesaj, vă rog, pentru cititorii JURIDICE.ro.

Valentin Constantin:  Nu trebuie să le ascundem cititorilor dumneavoastră că am răspuns în scris şi că am consumat ceva timp cîntărind răspunsurile la aceste întrebări dificile. Vreau, însă, să închei cu o urare. Caragiale, pentru că tot am vorbit despre el, își încheia scrisorile cu o urare pe care vreau să le-o transmit cititorilor: să fie sănătoși și veseli!