736 citiri

Unele considerații privind aplicarea doctrinei “DREPTULUI VIU” în jurisprudența Curții Constituționale a României

I. Doctrina dreptului viu in teoria si jurisprudenta constitutionala europeana

1. Doctrina dreptului viu a fost aplicata in anii 1950 de Curtea Constitutionala a Italiei pentru a raspunde necesitatii de a gasi un „modus operandi” in relatia cu Curtea de Casatie, in cadrul exercitarii procedurii de control incident de constitutionalitate.

Aceasta doctrina[1] justifica puterea de control a judecatorului de constitutionalitate asupra legii, astfel cum a fost interpretata de judecatorul judiciar si sa o realizeze numai daca ea este, in mod manifest, susceptibila de o interpretare conform Constitutiei. Astfel, s-a recunoscut noul rol al judecatorului judiciar, acela de a participa la controlul de constitutionalitate.

Doctrina dreptului viu, importata din SUA, este: „Justificarea de ultim resort pentru legiferarea judiciara sau, in alti termeni, revizuirea normelor juridice sub pretextul necesitatii unei interpretari evolutive, utilizand metoda teleologica”, doctrina criticata puternic in Franta, ca si „activism judiciar”. „O decizie „activista” pretinde ca motivarea ei sa posede o inalta putere de persuasiune, ceea ce nu este cazul in majoritatea hotararilor judecatoresti, care se bazeaza pe interpretari teleologice” (Prof. univ. dr. Valentin Constantin, interviu cu prof. univ. dr. Marian Nicolae, publicat pe JURIDICE.ro, in data de 28.10.2018).

In Franta, doua decizii ale Consiliului Constitutional din anul 2010 (6 si 1.10.2010) si alte doua din 2011 (4 si 11.02.) „s-au inspirat din doctrina dreptului viu, cu prilejul examinarii chestiunilor prioritare de constitutionalitate, la sesizarea Curtii de Casatie sau a Consiliului de Stat. In hotararile sale Consiliul Consttiutional s-a insipirat din doctrina dreptului viu pentru a-si justifica prerogativa controlului legii, astfel cum aceasta a fost interpretata de curtile supreme, administrative si judiciare[2].

2. Cercetand doctrina si jurisprudenta constitutionala, am constatat o redusa preocupare pentru studiul si aplicarea doctrinei „dreptului viu”, cea mai edificatoare lucrare identificata fiind „La doctrine du droit vivant” de Caterina Severino, publicata de Ed. „Economica-Press Universitaires D’Aix Marseille”, 2003, in colectia „Droit Public Positif”, cu un „Cuvant-inainte” de Louis Favoreu, constitutionalist de o mare reputatie si o prefata de Alessandro Pizzarusso, profesor la Universitatea din Pisa.

 2.1. Ilustrativa este reflectia din prefata: „Juristii sunt constienti de caracteristica activitatii lor, constand in faptul de a opera pe doua planuri: cel al edificarii regulilor, tendintelor generale si abstracte si cel al aplicarii lor la cazuri concrete. In consecinta, opozitia dintre notiunea de „drept teoretic” sau „abstract” si notiunea de „drept viu” sau „concret” nu dateaza de ieri”.

Lucrarea, care are la baza teza de doctorat a autoarei Caterina Severino, este sistematizata in doua parti:

– prima parte:O doctrina solid fixata in contenciosul constitutional italian” care contine trei capitoale:

-I- ”Obiectul controlului de constitutionalitate, hotararile interpretative si conflictele intre Curtea Constitutionala si jurisdictiile ordinare”;

-II- „O articulare complexa. Identificarea dreptului viu – jurisprudenta, sursa a dreptului viu si aplicarea doctrinei dreptului viu”;

-III- „Analiza doctrinelor contrastante: dreptul viu considerat ca obiect al controlului de constitutionalitate si element al dispozitiilor Curtii Constitutionale; justificarile teoretice ale aplicarii doctrinei dreptului viu de Curtea Constitutionala italiana (teza precedentului judiciar, teza reglarii competentelor si teza „selfului restrans”).

– a doua parte: „O doctrina dificil de transpus in contenciosul constitutional francez”, care contine doua capitole:

-I- „O tehnica in principiu inaplicabila – imposibilitatea teoretica de aplicare, breșele deschise de Consiliul Constitutional al Frantei, aplicarea efectiva a dreptului viu s.a.

-II- „Un demers totusi comparabil” – concretizarea controlului de constitutionalitate in contextul factual si in cel juridic si luarea in considerare a echilibrului cu jurisdictiile ordinare”.

2.2. Pentru a se intelege mai clar acest concept doctrinar si evolutia aplicarii lui in jurisprudenta constitutionala, dar si in cea a drepturilor omului, prezentam, selectiv, unele idei si note blibliografice preluate din volumul „La doctrine du droit vivant”, 2003, de Caterina Severino.

2.2.1. Autoarea, de la inceput, il citeaza pe Aristotel care a folosit expresia „Justitie vie” („èmpsychon dikalon”), ca si pe Cicero, care in cartea sa „ Despre legi”, utilizeaza expresia „legea care vobeste” („lex loquens’), prin care desemneaza pe judecatorul care interpreteaza legea, in opozitie cu cel care scrie legea („mutus magistratus”).

Metafora „dreptul viu” a fost introdusa in limbajul juridic de catre juristul austriac E. Ehrilch, unul din fondatorul sociologiei juridice, desemnand, dreptul care domina viata sociala” si care cuprinde „toate regulile, atat cele etatizate, cat si pe cele cutuminare sau populare, aplicate efectiv in raporturile sociale” (par 13).

2.2.2.In doctrina fraceza s-a sustinut ca „judecatorul constitutional interpreteaza normele constitutionale in lumina dreptului asa cum rezulta acesta, in special, din jurisprudenta instantelor administrative sau din reglementarile in vigoare”, iar in contenciosul italian a existat o „receptare a dreptului viu, atunci cand Curtea Constitutionala a luat in considerare interpetarea normativa a judecatorului obisnuit, deoarece acesta a constatat conformitatea cu normele constitutionale” (par. 16).

In mod cert judecatorul constitutional italian a aplicat doctrina dreptului viu ca un raspuns la conflictele dintre instantele ordinare si Curtea Constitutionala, generate de utilizarea de catre curte a hotararilor interpretative.

„Studierea doctrinei dreptului viu necesita in mod inevitabil analiza obiectului controlului de constitutionalitate, pentru ca el se inscrie in problematica mai generala, atunci cad se utilizeaza dreptul viu, el apare ca un veritabil obiect al examinarii de catre Curtea Constitutionala, iar nasterea si aplicarea acestei doctrine in Italia sunt strans legate de raspunsul dat de Curte intrebarilor privind obiectul controlului” (par. 29).

2.2.3. Totuși, în numeroase decizii care se referă la dreptul viu, Curtea constituțională italiana utilizează, întotdeauna, această expresie pentru a desemna conceptul, dar folosește diferite expresii sinonimice. Astfel, ea se întoarce uneori la „jurisprudența dominantă”, la „soluția interpretativă coroborată de judecători”, la „semnificația actuală a normei” sau din nou la dispoziția legislativă, așa cum „trăiește” în interpretarea dată de Curtea de casație”, la „semnificația dobândită de articolul atacat în realitatea juridică vie”, la „abordarea interpretativă aproape incontestabilă în jurisprudență”.

Prin aceste diverse formule, Curtea se referă la norma vie, la cea care se afirmă de-a lungul timpului în interpretarea și în aplicarea concretă a tuturor juriștilor și, în particular, a judecătorilor. Ea urmărește legea în interpretarea sa consolidată.

Pentru a verifica existența unei norme vii, Curții constituționale i s-a acordat o mare putere – adevăr, discreționară. Cu toate acestea, in jurisprudența sa, aceasta a elaborat criterii pe baza carora a putut, în principiu, să afirme că s-a format un drept viu.

Potrivit Curtii constitutionale, prin aplicarea dreptului viu, se face o anumita concordanta intre aplicarea si interpretarea unei dispozitii legislative. Norma vie reprezinta interpretarea, aproape intotdeauna de origine judiciara, difuza, constanta, predominanta. O decizie izolata nu poate, in principiu, sa formeze un drept viu, intrucat, prin natura sa, necesita constatarea unei orientari dominante in jurisprudenta si al altor principii juridice practice. Nu este esential sa existe o uniformitate absoluta in aplicarea dispozitiei, o astfel de uniformitate este relevanta, in practica, foarte rar. Dar, o anumita concordanta trebuie sa poata sa limpezeasca aplicarile dispozitiei respective, iar divergentele foarte importante nu pot, in cel mai bun caz, decat sa constituie semnul unui drept viu in curs de formare, d’un droit vivant in fieri” (par. 66).

Pentru ca semnificatia unei dispozitii sa fie recunoscuta ca un drept viu, ea trebuie sa obtina sprijin si consens suficient de elevat si sa fie utilizata in mod repetat in timp. Totusi, pentru a constata ca exista un drept viu, dincolo de problema cantitativa, se pune intrebarea de a sti prin ce organ si in ce context trebuie sa fi fost adoptata interpretarea.

„Trebuie sa se stie care sunt „matricele„ dreptului viu, adica sursele juridice apte sa produca norme vii. Despre aceasta chestiune, chiar daca doctrina este impartita, putem afirma ca existe numeroase surse, dar sursa jurisprudentiala este considerata cea mai importanta; celelalte fiind mai putin importante sau discutabile.

Potrivit majoritatii doctrinei, interpretarea data de Curtea de casatie reprezinta matricea naturala si principala a dreptului viu. Intr-adevar, este general recunoscut ca, jurisprudenta acestei curti, in special cea a ”sectiilor reunite”, formula sa cea mai solemna/ inalta, constituie o sursa privilegiata, desi nu este exclusiva, a dreptului viu.

Teza majoritara, potrivit careia jurisprudenta Curtii de Casatie constituie sursa principala a dreptului viu, pare sa fie adoptata de Curtea constitutionala in jurisprudenta sa.

Intr-adevar, in numeroase decizii Curtea califica drept “viu” sau desemneaza prin expresii similare, interpretarea data de Curtea de casatie, in special cea provenita de la Sectiile reunite” (par. 67).

 II.Tendintele si caracterele generale ale jurisprudentei CEDO[3]

A.Tendintele majore ale jurisprudentei CEDO. Interpretarea progresista si evolutiva a Conventie

1. Marile constante ale jurisprudentei CEDO

Se pot degaja cateva mari orientari ale jurisprudentei elaborate Curte in decursul celor aproape 60 de ani (1959-2018) in domenii deosebit de variate. Pentru a ne limita la jurisprudenta care trateaza clauzele ”normative”ale Conventiei si ale Protocoalelor, articole ce enunta drepturile si libertatile fundamentale se pot contura doua tendinte preeminente.

1.1. Tendinta spre conservatorism si prudenta (excesiva)

Pe de o parte, o tendinta neta spre prudenta, dupa opinia unora, un conservatorism excesiv, care se manifesta in mai multe feluri.

a. primul rezida in afirmarea ”caracterului subsidiar”al mecanismului european de control, care consta in aceea ca dispozitiile Conventiei nu vizeaza inlocuirea si nici subminarea dreptului intern, care ramane principalul instrument de protectie a drepturilor si libertatilor fundamentale, functia sa fiind de a se adauga si de a se suprapune acestuia, de a-l completa, la nevoie, iar unde este cazul, de a-i remedia lacunele, carentele si slabiciunile;

b. pe aceasta baza, Curtea a tras concluzia, ce nu reiese la fel de clar din Conventie: recunoasterea in favoarea statelor a unei anumite “marje de apreciere”, in diverse materii;

c. moderatia extrema cu care Curtea controleaza felul in care jurisdictiile nationale interpreteaza si aplica dreptul lor intern, chiar acolo unde trimite Conventia sau are norme adaptate;

d. respectarea anumitor traditii sau particularitati juridice si situatii de fapt, proprii unui stat, unui grup de state sau unei regiuni, in mod rezonabil Conventia neputand fi interpretata ca vrand sa le ”stearga” sau sa le suprime cu usurinta;

e. grija de a statua in lumina circumstantelor si conceptiilor timpului, si nu in beneficiul opiniilor “la moda”;

f. preocuparea, uneori criticata de doctrina, de a se margini, in principiu, la examinarea spetei, mai ales in cauzele izvorate dintr-o cerere individuala, fara a renunta, insa, la interpretarea Conventiei in abstracto, daca aceasta se dovedeste indispensabila pentru rezolvarea litigiului si

g. tendinta de a evita tratarea problemelor lipsite de interes in cauza sau”absorbite”de altele, pe care aceeasi hotarare le-a transat deja.

1.2. Tendinta spre fermitate si rigoare, caracterul viu si concret al interpretarii si aplicarii Conventiei

a. Mai intai, Curtea proclama, fara echivoc, puterea pe care i-o atribuie Conventia, insa, in privinta”marjei nationale de apreciere”, ea si-o declina in favoarea acelui „domeniu rezervat”statelor contractante.

b. Relevanta este consacrarea, prin mai multe hotarari, a principiului interpretarii stricte a posibilitatilor de limitari pe care il prevede Conventia. El se traduce, in special, prin ideea ca o limitare sau o reglementare nu trebuie sa atinga vreodata ”substanta insasi” a unui drept si prin inlaturare, pentru anumite drepturi – dar nu pentru toate – a teoriei ”limitarilor implicite”. Totusi, nu ar trebui sa se subestimeze efectele acestui principiu: Curtea il sustine cu doctrina “marjei de apreciere” si pare, deci, sa-l aplice cu intransigenta, din ce in ce mai mult, in ultimii ani.

1.3. Pastrarea constantelor jurisprudentei

Curtea a fost preocupata, in mod special, de pastrarea constantelor jurisprudentei sale, relativa, in principal, la tezaurul pe care-l produce pentru stiinta drepturilor omului si la prudenta si stabilitatea sa. In egala masura, jurisprudenta Curtii a ramas supusa unui for calauzitor, luminat puternic de obiectul si scopul conventiei, al caror corolar viu il constituie protectia eficace a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului intr-o societate democratica.

2. Jurisprudenta Curtii – continuitate sau schimbare?

In studiul sau[4], elaborat, imediat dupa intrarea in vigoare a Protocolului 11 si instalarea noii Curti, aducand un maret omagiu lui L.E.Pettiti – <succesorul lui Réné Cassin si al lui P. H. Teitgen>, cunoscutul teoretician si analist al jurisprudentei curtii, Vincent Berger, se opreste, cu atentie si ingrijorare, la doua „idei principale si antinomice”, cea a continuitatii jurisprudentei si cea a schimbarii sale.

2.1. Continuitatea

Continuitatea, impune asigurarea si garantarea securitatii juridice, precum si mentinerea increderii si prestigiului Curtii europene.

Asadar, previzibilitatea jurisprudentei „trebuie sa joace un rol util de stimulare sau de abtinere ori infranare, dupa caz”.

A doua tendinta, egalitatea in fata jurisprudentei, presupune, in fapt, egalitatea in fata legii, atat a statelor, cat si a indivizilor. Guvernele trebuie, in primul rand, sa inteleaga obligatiile asumate prin Conventie si sa execute, cu promptitudine, hotararile Curtii, sub supravegherea Comitetului de Ministrii.

Egalitatea indivizilor, intre ei, in fata jurisprudentei nu admite ca aceasta sa fie oscilanta ori cu <mari variatii raportate la moment sau perioada”, caci s-ar prejudicia spiritul Conventiei si, in mod direct, art. 14 al acesteia.

In ce priveste cel de-al doilea imperativ al continuitatii jurisprudentei Curtii, acela de a asigura, si in viitor, credibilitatea Curtii, deci a Conventiei si a intregului mecanism de protectie si control, in raport cu alte sisteme de protectie internationala, cu statele membre si cu opinia publica, evident ca acesta are mai mult un caracter politic.

2.2. Schimbarea

„Schimbarea jurisprudentei Curtii este data de trei imperative: sa raspunda sustinerilor sau invocarilor de incalcari sau aparari, eliminand inconvenientele inregistrate pana acum si, mai ales, determinand, argumentat, amploarea unei anumite probleme si intervenind cu o interpretare generala; hotararile Curtii sa fie caracterizate de clarificare, adica dominate de simplificare si precizie, renuntandu-se la acele formule alambicate, la rationamente sinuoase, daunatoare intelegerii de catre cititorul de rand si stabilirea unor criterii pentru adoptarea unor metode de interpretare mai exacte din ratiuni de securitate juridica si armonizarea hotararilor, ca efecte pozitive asupra uniformizarii relative in expunerea faptelor, a dreptului intern, in calitatea jurisprudentei si rigurozitatea coerentei sale.

Schimbarea jurisprudentei este, in buna masura, facilitata de anumiti factori, definiti in doctrina astfel: jurisprudenta insasi, vointa guvernelor, dispozitiile institutionale, si contextul istoric al reformei mecanismului de control al Conventiei.

3. Reforma continua a procedurilor Curtii – cerinta majora a noilor realitati din Europa

Marea Camera, referindu-se la jurisprudenta sa anterioara, a examinat distinct dreptul la un recurs efectiv, revizuindu-si propria jurisprudenta. Astfel, reconsiderand locul art. 13 din Conventie, in sistemul de protectia al acesteia, Curtea a retinut ca acest text „da expresie directa obligatiei statelor de a proteja drepturile omului mai presus de propriul lor sistem juridic”[5].

Curtea a decis, in final, ca interpretarea corecta a art. 13 este aceea in sensul ca el „garanteaza recursul efectiv in fata unei instante nationale, permitandu-i reclamantului sa se planga de incalcarea dreptului sau, conform art. 6 alin. (1) si sa fie, asadar, judecat intr-un termen rezonabil”.

B. Principiile generale de interpretare a Conventiei reflectate in jurisprudenta CEDO

CEDO are, in temeiul art. 32 din Conventie, puterea exclusiva de a interpreta Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Curtea si-a exercitat cu subtilitate functiile sale intre conceptele amplificatoare, care dau mai multa efectivitate Conventiei si conceptele moderatoare, care tind sa stabileasca un echilibru intre interesele individului si interesul general.[6]

I. Conceptele amplificatoare care au extins domeniile Conventiei.

Asa cum a statuat prin hotararea Loizidou, din 23.03.1995, calificand Conventia drept un instrument constitutional de ordine publica europeana, Curtea a dat Conventiei si protocoalele aditionale o interpretare calificata ca progresista, tot mai evolutiva si, in acelasi timp, moderatoare.

1. Interpretarea progresista

Curtea a directionat permanent interpretarea Conventiei pentru a se realiza efectiv scopul ei si obiectivele sale, astfel incat, acestea sa nu ramana o simpla expresie a angajamentelor Statelor parti, iar prin hotararea Airey, din 9.10.1979, Curtea a afirmat explicit rolul sau major de “a proteja drepturile nu teoretice sau iluzorii, ci ca drepturi concrete si efective”.

Ideile, principiile si metodele care i-au permis Curtii sa triumfe in aceasta misiune au fost, sistematic, prezentate in hotararile sale, prin aplicatii punctuale, cum ar fi:

principiul bunei credinte, in hotararea Golder (precitata);

principiul interpretarii in sipiritul economiei generale a Conventiei (hotararea De Wilde din 18.06.1971);

preeminenta dreptului (Golder Engel – 8.06.1976, Silver – 25.03.1983, Malcone – 02.08.1986, s.a.);

autonomia termenilor Conventiei (Sunday Times din 26.04.1979, s.a.);

notiunea de obligatii pozitive;

principiul nediscriminarii (art.14 – Conventii – Hot. Marks din 13.06.1979, Mazurek din 1.02.2000, s.a.);

interpretarea stricta a restrictiilor (hot. Klass din 06.09.1978, Basthold din 25.03.1985, Gusinsky din 19.05.2004, s.a.);

speranta legitima (hot. Pine Valley din 29.03.1991, Kopecky – Marea Camera din 28.09.2004, Anagnostopoulus din 03.04.2003, Von Hannoner din 24.06.2004).

2. Interpretarea evolutiva

Pentru a fi progresista, interpretarea Conventiei nu este necesar sa fie extremista, Curtea fiind, de regula, mai mult decat circumspecta.

Inca din 1979 (hotararea “Marcks”), Curtea a decis ca, intotdeauna, Conventia trebuie interpretata in “lumina conditiilor de astazi“, ea instituind metoda de interpretare evolutiva care a fost teoretic fundamentata inainte de a fi aplicata.

2.1. Revirimentul jurisprudentei in acest sens a fost teoretic marcat in hotararea “Cossey” din 27.09.1990 care a dat prilejul Curtii sa afirme ca ea nu este legata de deciziile sale anterioare.

Interpretarea evolutiva are la baza un fascicol de factori care determina o evolutie inerenta a interpretarii si aplicarii Conventiei, tinand cont de schimbarile de mentalitati, de progresele tehnice si medicale, de transformarile sociale esentiale relevate in mutatiile juridice, de acumularile jurisprudentiale, s.a.

2.2. In aplicarea acestor elemente Curtea a adoptat decizii marcand o evolutie semnificativa a jurisprudentei sale.

In a doua perioada a existentei sale remarcabile, Curtea a marcat accente substantiale in jurisprudenta, generate de evolutiile sociale si europene.

Schimbarea spectaculoasa de interpretare a art. 6 alin. (1) privind pe agentii publici, s-a realizat prin hotararea “Pellegrin” din 08.12.1999, iar prin hotararea “Kudla” din 26.10.2000 s-a dat o inerpretare mai accentuata art. 13, art. 35 din Conventie, provocandu-se, in numeroase state parti, consacrarea legislativa a unor instrumente de procedura de remediu national.

II. Conceptele moderatoare

Actiunii conceptelor amplificatoare, esentialmente protectoare a individului, trebuie sa i se opuna priincipiile reductoare, exclusiv destinate apararii colectivitatii, Curtea accentuandu-le pe acelea care tindeau saa conclieze interesele individului cu cele ale colectivitatii: marja nationala de apreciere si principiul proportionalitatii.

1. Marja nationala de apreciere

1.1. Curtea a recunoscut ca legislatorii nationali si jurisdictiile interne dispun de o marja de apreciere in aplicarea Conventiei, ceea ce este de esenta principiului subsidiaritatii. In principal, respectarea Conventiei trebuie asigurata prin mijloace juridice interne si, in acest scop, fiecare stat parte trebuie sa ia toate masurile pentru a o aplica. Aceasta marja nationala de apreciere, ca notiune juridica, permite de a incerca concilierea exigentelor constructiei europene si salvarea pluralismului juridic[7]. Ea a introdus, insa, o suplete necesara in aplicarea Conventiei in favoarea adaptarii sale la realitatile culturale, economice, juridice si sociale, adesea, puternic diferite de la o tara la alta.

1.2. In hotararea “Rasmunsen”, din 28.11.1984, Curtea afirma ca marja nationala de apreciere este un principiu care, in aplicarea sa, adesea variaza dupa circumstante, domenii si realitati, astfel el fiind intr-o evolutie constanta.

Totusi, este dificil de a distinge clar sectoarele in care marja nationala de apreciere este inca relativ larga de cele in care ea ramane restransa.

1.3. Dar marja de apreciere ramane un concept moderator, intrucat ea se afla si sub un control european care vegheaza, de fiecare data, asupra legii si asupra deciziilor care o aplica, care basculeaza intre intensitate si rigoare, dar, in special privind “caracterul pertinent si suficient al motivelor invocate pentru a sustine proprotionalitatea ingerintei” .

2. Principiul proportionalitatii

Aflat in esenta marjei de apreciere, principiul proportionalitatii este unul din principiile generale ale dreptului, “cel mai profund”, pentru constructia Europei comunitare si edificarea Europei drepturilor omului.

Principiul proportionalitatii permite, deci, sa se verifice daca mijloacele utilizate pentru realizarea scopului legitim nu au fost prea energice. Curtea asociaza adesea notiunea de proportionalitate cu conceptul de “just echilibru intre interesul individului si interesul colectivitatii” care se degaja din Conventie, in intregul ei .

2.1. Proportionalitatea – instrument de calificare

Marja de apreciere permite fiecarui stat parte, dupa propriile realitati culturale, economice, juridice si sociale sa faca mai mult sau mai putin, in raport cu standardul european din Conventie, iar principiul proportionalitatii va servi la dozajul variatiunilor permise.

In alte cazuri, proportionalitatea nu permite decat adaptarea unui drept garantat la realitatile nationale; ea devine mijlocul de a fixa punctul de plecare, de la care, in orice Stat dreptul este garantat de Conventie si este, deci, un instrument de calificare, mai mult decat un regulator al marjei de apreciere.

3. Scurta concluzie

Aceasta sinteza asupra celor doua categorii de concepte – amplificatoare (extensive) si moderatoare – pe care Curtea le-a creat pentru a interpreta Conventia si protocoalele sale aditionale a incercat sa depaseasca analiza statica in acord cu viziunea strategica a Curtii asupra aplicarii textelor Conventiei: de a nu le privi ca “incremenite” in timp, la data elaborarii lor, ci de a le da viata contemporana, ca elemente vii ale unei arhitecturi majore a drepturilor fundamentale, printr-o interpretare dinamica in acord cu realitatile existente.

Asadar, incercarea din acest eseu, “impanata” cu elemente de doctrina europeana a drepturilor omului nu este proportionala cu scopul urmarit daca nu va constitui un instrument eficace de natura a genera intelegerea mecanismului de protectie, in conditiile in care drepturile garantate au fost substantial imbogatite prin interpretarea creatoare si evolutiva a Curtii, si, totodata, de a observa mai atent si pertinent masura, in care, jurisprudenta CCR raspunde acestor tendinte majore si principii de interpretare a Conventiei.

III. Jurisprudenta CCR

1. Doctrina relevanta privind natura juridica si rolul constitutional al CCR

“Daca dimensiunea jurisdictionala a Curtii rezulta cu prisosinta, nu inseamna, insa, ca institutia, ca atare, poate fi denumita “contencios constitutional.

Aceasta denumire nu acopera in intregime nici structura, nici functiile Curtii Constitutionale, ea fiind partial exacta.

Caracterizarea pur juridica trebuie, insa, completata si cu trasaturile ce rezulta din modul de desemnare a judecatorilor Curtii Constitutionale, precum si din continutul unor atributii.

De aceea, in literatura juridica s-a considerat ca in functie de acesti factori, Curtea Constitutionala trebuie caracterizata ca o autoritate publica politico-jurisdictionala.

Caracterul politic este si o consecinta a controlului prealabil al constitutionalitatii legilor care, evident, este un control politic din moment ce se realizeaza in procesul elaborarii legii.

Putem, deci, sintetiza urmatoarele trasaturi si functii ale Curtii Constitutionale:

– nu este o “alta putere” in stat si nici nu preia vreuna din functiile celor trei puteri clasice;

– este o autoritate publica politico-jurisdictionala, care prin unele dintre atributiile sale are si un rol politic, putem afirma, fara teama de a gresi, ca actioneaza ca un adevarat judecator;

– ca o autoritate publica, este garantul suprematiei Constitutiei;

– este autoritatea publica ce sprijina buna functionare a puterilor publice in cadrul raporturilor constitutionale de separatie, colaborare si control reciproc. De aceea ea este independenta fata de orice alta autoritate publica si se supune numai Constitutiei si legii sale organice.Aceasta functie a Curtii Constitutionale se motiveaza prin aceea ca suprematia Constitutie, al carei garant este, se fundamenteaza stiintific, daca nu integral in orice caz substantial, chiar pe puterea politica in organizarea si functionarea sa. Prin aceasta Curtea sprijina, in fond, buna functionare a intregului sistem politic;

– Curtea Constitutionala este protectorul libertatilor publice, activitatea sa fiind pusa in slujba cetatenilor si drepturilor lor” (I. Muraru si S. Tanasescu, “Constitutia Romaniei. Comentarii pe articole”, 2003, Ed. Beck, pp. 1377-1378).

2. Concepte, termeni si expresii atestand „balansul” intre continuitatea si schimbarea jurisprudentei si precaritatea protectiei principiului securitatii juridice a jurisprudentei sale: „riviriment jurisprudential”, „reconsiderarea jurisprudentei”, aplicarea „doctrinei dreptului viu”, „extinderea controlului de constitutionalitate” s.a.

2.1. Instanta de contencios constitutional”, expresie frecvent utilizata in deciziile CCR, desi, in mod uzual trimiterea la CCR se face prin termenul „CURTEA”, precum in hotararile CEDO, in care nu regasim expresia „instanta de contencios european”.

In acest sens, doctrina relevanta citata la sectiunea III.1. (Prof. I. Muraru si S. Tanasescu) precizeaza rituos ca: „Aceasta denumire nu acopera integral nici structura, nici functiile CCR”.

2.2.”Riviriment jurisprudential”, „reconsiderarea jurisprudentei”, „reevaluarea jurisprudentei”, aplicarea doctrinei dreptului viu, s.a., fara a se argumenta pertinent, stiintific si convingator asemenea anihilari (desfiintari) imprevizibile ale unora din constantele jurisprudentei CCR, ceeace afecteaza negativ principiul major al securitatii juridice jurisprudentiale-centru vital al preemimentei dreptului intr-o societate democratica”.

Schimbarea brutala a jurisprudentei, justificata de unele circumstante subiective, a creat deseori, in mediul judiciar si in administratia statului, in general, un efect negativ major, surprinzand autoritatile publice nepregatite institutional, tehnico-logistic si cu o infrastructura aferenta precara.

Preluarea necritica si consacrarea, ca atare, a unor opinii ale Comisiei de la Venetia in propria jurisprudenta nu este de natura a justifica rolul major al Curtii in asigurarea bunei functionari a intregului sistem politic, sugerand ca aceasta Comisie a Consilului Europei ar fi, in fapt, o „Curte Europeana pentru Demoractie prin Drept”, deasupra CEDO si CJUE (?!), cu nescotirea cadrului constitutional (art. 11, art. 20 si art. 148 din Constitutia Romaniei, revizuita).

In acest sens, edificator este considerentul de principiu din Decizia nr. 369/2016 prin care Curtea statueaza energic (?!) ca „prin art. XVIII (2) din Legea nr. 2/2013, legiuitorul si-a folosit marja sa LARGA de apreciere, intr-un MOD MAXIMAL (?!).

Curtea reconsiderandu-si jurisprudenta in raport cu acest text legal, in sensul reducerii marjei de aprobare a legiuitorul in domeniul cailor extraordinare de atac care reprezinta un ASPECT (sîc!) al accesului liber la justitie (par. 21)”, desi, in paragraful anterior (20) se consemneaza ca: „Raportat la specificul (?) cauzei de fata, Curtea observa (?!) ca, in jurisprudenta sa, a ACORDAT legiutorului o marja de apreciere LARGA in domeniul admisibilitatii, al procedurii de judecata si al configurarii (?) cailor extraordinare de atac” (!).

3. Deseori, in deciziile Curtii sunt unele texte confuze, atipice, cu expresii sau termeni neconstitutionali ori inadecvati, care ilustreaza o redusa grija pentru stilul si acuratetea juridica, lingvistica si gramaticala.

Iata doar cateva exemple vizibile din unele decizii recente.

Desi, recursul este o cale de atac extraordinara recunoscuta partilor in proces, deopotriva, persoane fizice si juridice, in mod repetat, in motivare, se refera numai la „egalitatea juridica a cetatenilor” (par. 28), sa fie accesibil cetatenilor” (par. 27), „cetateanul sa fie incredintat de faptul ca s-a aplicat corect legea” (par. 30), s.a. din Decizia nr. 369/2016, ignorandu-se textul imperativ din art. 21 al Constitutiei, alin. (1) „Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime„ si alin. (3) „Partile au dreptul la un proces echitabil si la solutionarea cauzelor intr-un termen rezonabil”.

Tot astfel, intalnim expresii bizare precum: „recurs in casatie… pus la indemana instantei supreme” (par. 30), „rolul ICC ca instanta de casatie” (par. 26), „in conditiile in are si caile extraordinare de atac reprezinta un ASPECT (?) al accesului liber la justitie” (par. 21), „excluderea posibilitatii de a ataca cu recurs in casatie deciziile pronuntate de ICCJ, ca instanta de apel, este neconstitutionala” (?!), dar ICCJ niciodata in procesul civil nu este instanta de apel (?) sau „evolutia ascendenta” (poate fi si evolutia descendenta?) a acestei protectii se evidentiaza in jurisprudenta CCR, ASPECT (?) care poate sa stabileasca noi exigente in sarcina legiuitorului” (?!).

Uneori, considerentele se contrazic in mod vizibil: „recursul este o cale extraordinara de atac si de exceptie, care se poate promova numai in situatii exceptionale” (par. 24), pentru ca in par. 26 sa se mentioneze ca „recursul nu este o cale de atac exceptionala” s.a., fara a se mai relua expresia „recurs in casatie”, neprevazuta in Codul de procedura civila.

4. Decizia nr. 369/2016 – model atipic de „reconsiderare a jurisprudentei CCR” prin invocarea „doctrinei dreptului viu”

4.1. Jurisprudenta anterioara constanta a CCR

4.1.1. Prin mai multe decizii, mentionate in motivarea Deciziei nr. 369/2016, CCR si-a format o jurisprudenta constanta relativa la constituionalitatea art. XVIII (2) din Legea nr. 2/2013 si a art. 483 (2) C. proc. civ., validand aceste texte in redactarea lor initiala (Deciziile nr. 192/2014, nr. 500/2015, nr. 517/2015, nr. 375/2016, nr. 711/2016).

Edificatoare sunt considerentele de sinteza din Decizia nr. 711/2016 (par. 16, 17, 18):

„16. Cu privire la criticile de neconstitutionalitate, Curtea constata ca, in jurisprudenta sa, a retinut ca, instituind reguli speciale privind exercitarea cailor de atac, legiuitorul trebuie sa asigure partilor interesate posibilitatea de a formula o cale de atac impotriva hotararii judecatoresti considerate defavorabile. Lipsa oricarei cai de atac impotriva unei hotarari pronuntate in instanta echivaleaza cu imposibilitatea exercitarii unui control judecatoresc efectiv, dreptul de acces liber la justitie devenind astfel un drept iluzoriu si teoretic (a se vedea, in acest sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13, sau Decizia nr. 375 din 7 iunie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 643 din 22 august 2016).

17. Referitor la critica de neconstitutionalitate raportata la art. 16 privind egalitatea in drepturi din Legea fundamentala, Curtea constata ca aceasta este neintemeiata. Astfel, in sistemul actualului Cod de procedura civila, recursul este o cale de atac extraordinara, exercitandu-se doar pentru motivele expres si limitativ prevazute de lege. De asemenea, recursul este o cale de atac nedevolutiva, nefiind permisa rejudecarea fondului, pe calea recursului realizandu-se exclusiv o analiza a legalitatii hotararii atacate, iar nu si a temeiniciei acesteia. In acest context, legiuitorul a prevazut ca anumite hotarari, pronuntate in anumite materii, cum sunt conflictele de munca si asigurari sociale, sa fie atacate numai cu apel, singura cale de atac devolutiva, potrivit art. 476 din Codul de procedura civila.

18. Cu privire la ratiunea instituirii unei singure cai de atac in materia conflictelor de munca, prin Decizia nr. 703 din 11 septembrie 2007, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 720 din 24 octombrie 2007, Curtea a retinut ca, avand in vedere specificul si implicatiile lor sociale, conflictele de munca se judeca dupa o procedura caracterizata prin celeritate. De aceea, legiuitorul a prevazut pentru solutionarea acestora doua grade de jurisdictie, respectiv o singura cale de atac. Nicio dispozitie constitutionala sau reglementare internationala nu stabileste gradele de jurisdictie si numarul cailor de atac care trebuie prevazute pentru judecarea diferitelor litigii, reglementarea acestor probleme intrand in atributiile exclusive ale legiuitorului national. Stabilirea unor reguli diferentiate in aceasta materie, tinand seama de specificul unor litigii sau chiar de situatia deosebita, specifica in care se afla persoanele implicate, nu are semnificatia instituirii unor privilegii ori discriminari”.

4.1.2. Prin Decizia nr. 350/7.05.2015, Curtea a retinut ca „reglementarile succesive pot prezenta in mod firesc diferente determinate de conditiile obiective in care ele au fost adoptate , fara ca aceste diferente sa aiba semnificatia unei discriminari”, reluand teza afirmata in Decizia nr. 321/14.06.2014.

Prin Decizia nr. 375/07.06.2016, relativ la incalcarea art. 21 din Constitutie, Curtea a statuat ca accesul liber la justitie nu are semnificatia accesului la toate structurile judecatoresti (?!) si la toate caile de atac prevazute de lege”, s.a.

4.2. ”Reconsiderarea jurisprudentei” pe teza „dreptului viu”

Fata de cele retinute prin aceste decizii (citate la 3.1. mai sus si preluate in Decizia nr. 369/2016, par. 17-18), Curtea, prin prezenta decizie, urmeaza sa-si RECONSIDERE JURISPRUDENTA.

19. In acest sens, Curtea constata ca, in jurisprudenta sa, a preluat doctrina dreptului viu, care produce efecte directe in privinta determinarii continutului normativ al normei de referinta, si anume Constitutia, iar, in aceasta privinta, Curtea este unica autoritate jurisdictionala care are competenta de a realiza o asemenea interpretare. Prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, retinand ca dreptul este viu, Curtea a impus ca si normele de referinta in realizarea controlului de constitutionalitate sa prevada o protectie juridica sporita subiectelor de drept. Evolutia ascendenta a acestei protectii este evidenta in jurisprudenta Curtii Constitutionale, aspect care ii permite sa stabileasca noi exigente in sarcina legiuitorului sau sa adapteze exigentele constitutionale deja existente in diverse domenii ale dreptului (a se vedea, in acest sens, Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 585 din 2 august 2016, par. 31).

20. Raportat la specificul (?) cauzei de fata, Curtea observa ca, in jurisprudenta sa, a acordat legiuitorului o marja de apreciere larga in domeniul admisibilitatii, al procedurii de judecata sau al configurarii cailor extraordinare de atac. In schimb, Curtea constata tendinta jurisprudentei sale recente de a stabili si dezvolta exigente constitutionale sporite in sensul asigurarii unei protectii efective a drepturilor si libertatilor fundamentale, integrate continutului normativ al art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) sau art. 129 din Constitutie, dupa caz, prin raportare la caile extraordinare de atac.

21. Prin urmare, fiind chemata, in prezenta cauza, sa verifice constitutionalitatea art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, prin al carui continut normativ legiuitorul si-a folosit marja sa larga de apreciere, intr-un mod maximal, Curtea isi va reconsidera jurisprudenta in raport cu acest text legal, tocmai datorita reevaluarii standardului de protectie pe care il asigura art. 16 alin. (1) si art. 21 alin. (3) din Constitutie, in sensul reducerii marjei de apreciere a legiuitorului in domeniul cailor extraordinare de atac si al sporirii garantiilor care insotesc accesul liber la justitie in conditiile in care si caile extraordinare de atac reprezinta un aspect al accesului liber la justitie (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, precitata, par. 27).

28. Curtea constata ca, din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului, acesta trebuie sa asigure egalitatea juridica a cetatenilor (?) in utilizarea acestei cai de atac, chiar daca este una extraordinara. Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea caii de atac a recursului, reglementand anumite situatii in care nu se poate formula recurs, insa acest tratament juridic diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive (?!) a legiuitorului, ci trebuie sa se justifice in mod obiectiv si rational, in respectul principiului egalitatii cetatenilor in fata legii si a autoritatilor publice”.

5. In raport de considerentele teoretice expuse in Cap. I si de exemplele din jurisprudenta Curtii Constitutionale italiene, constatam o cu totul ALTA TALMACIRE data „doctrinei dreptului viu” prin Decizia nr. 369/2016, in care, de fapt, nu identificam acei parametrii intrinseci de afirmare a doctrinei asa zis „preluate in jurisprudenta CCR”, prin Decizia nr. 276/10.05.2016, invocata in par. 19.

Prin aceasta precizare: „preluata in jurisprudenta Curtii” se afirma si, totodata, se epuizeaza analiza, aplicata la speta a filozofiei „doctrinei dreptului viu”, in raport cu caracteristicile normative si jurisprudentiale din cauza, ca temei UNIC al „reconsiderarii jurisprudentei Curtii” (?!).

5.1. Solutia adoptata de Curte este „seaca” si partial operabila in procesul civil roman. Raspunsurile ICCJ si ale Curtilor de apel relative la efectele si la modul de aplicare a Deciziei nr. 369/2016.

Curtea, in opinia noastra, si-a afirmat, din nou, tendinta de superputere, in raport cu Parlamentul, ca unica putere legislativa si cu ICCJ-centrul puterii judecatoresti.

In toata jurisprudenta sa, Curtea a statuat, fara ezitare, ca legea este creatia exclusiva a puterii legiuitoare, in acord cu principiul constitutional consacrat in art. 1 alin. (4) si in art. 61 alin. (1) din Constitutia Romaniei (‚ Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii”, precum si pe cel din art. 1 alin. 5 (In Romania respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie”), afirmandu-se ca „garant al suprematiei Constitutiei (art. 142 alin. 1).

Si atunci, cum poate fi explicata „alunecarea” contrara exprimata clar in par. 28 al Deciziei nr. 369/2016, in care se precizeaza ca: „Curtea constată că, din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului, acesta trebuie sa asigure egalitatea juridică a cetatenilor in utilizarea acestei cai de atac, chiar daca este una extraordinara. Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea caii de atac a recursului, reglementand anumite situatii in care nu se poate formula recurs, insa acest tratament juridic diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie sa se justifice in mod obiectiv si rational, in respectul principiului egalitatii cetatenilor in fata legii si a autoritatilor publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție. În consecință, legiuitorul nu are îndreptățirea constituțională de a bloca, în funcție de valoarea pretenției deduse judecății, accesul la calea de atac a recursului, deoarece pune ab initio cetățenii într-o situație diferită, fără a avea o justificare obiectivă și rezonabilă” (?!).

O asemenea solutie (prevazuta si intr-o ordonanta de urgenta din 2003) prin care TOATE recursurile contra deciziilor date in apel sau contra sentintelor date fara drept de apel, sa poata fi atacate cu recurs numai la instanta suprema, care-si poate indeplini, astfel, rolul sau unificator al jurisprudentei (art. 126 alin. 3 Constitutie), s-a dovedit a fi nerealista, nejudicioasa, contrara legii si a spiritului cailor de atac, dar si a principiului ierarhiei judiciare care fundamenteaza ordinea cailor de atac in procesul civil.

5.2. Raspunsul instantei supreme si al curtilor de apel cu privire la efectele Deciziei nr. 369/2016

5.2.1. Decizia nr. 1912/24.11.2017 a ICCJ, Sectia I civila

Din considerentele Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, prin care Curtea Constitutionala a constatat ca sintagma „precum si in alte cereri evaluabile in bani in valoare de pana la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinsa in art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstitutionala, nu rezulta ca accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intra in continutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs solutionat de catre Inalta Curte, in sensul ca dispozitiile art. 16 alin. (1) si art. 21 alin. (3) din Constitutie ar fi incalcate in masura in care Inalta Curte nu solutioneaza recursurile in toate litigiile vizand cereri evaluabile in bani.

Totodata, din continutul dispozitiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ. rezulta in mod neechivoc faptul ca Inalta Curte de Casatie si Justitie solutioneaza recursurile declarate impotriva altor hotarari decat hotararile curtilor de apel doar in cazurile in care legiuitorul a prevazut in mod expres competenta ratione materiae a Inaltei Curti. Prin urmare, textul nu consacra plenitudinea de competenta a Inaltei Curti in solutionarea recursurilor, indiferent de instanta ce a pronuntat hotararea supusa recursului. 

Insa, cum competenta de solutionare a recursurilor declarate impotriva hotararilor pronuntate in apel de catre tribunale nu este prevazuta de principiu nici in favoarea curtilor de apel, avand in vedere ca, potrivit art. 96 pct. 3 C.proc.civ., curtile de apel judeca recursuri doar „in cazurile anume prevazute de lege”, in aplicarea prevederilor art. 5 alin. (3) C. proc. civ., se impune recurgerea la analogie si identificarea instantei competente „in baza dispozitiilor legale privitoare la situatii asemanatoare”. Or, situatiile asemanatoare cu cele din speta sunt cele in care legiuitorul a prevazut in mod expres ca este deschisa calea de atac a recursului impotriva hotararilor pronuntate de tribunale in apel, dar fara a individualiza instanta competenta ca fiind curtea de apel sau Inalta Curte de Casatie si Justitie. In acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teza C. proc. civ., conform carora „In cazurile anume prevazute de lege, recursul se solutioneaza de catre instanta ierarhic superioara celei care a pronuntat hotararea atacata”.

Ca atare, in interpretarea si aplicarea dispozitiilor Codului de procedura civila, curtea de apel este instanta competenta sa solutioneze recursurile declarate impotriva hotararilor pronuntate de tribunale in apel, in litigiile vizand cereri evaluabile in bani in valoare de pana la 200.000 lei inclusiv [litigii solutionate in prima instanta de catre judecatorii, in aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.], in timp ce Inaltei Curti ii revine competenta de solutionare a recursurilor impotriva hotararilor pronuntate de curtea de apel, in cazurile in care valoarea obiectului cererii depaseste pragul de 200.000 lei”.

5.2.2. Decizia nr. 1793/05.12.2017 a ICCJ, Sectia a-II-a civila

„Recunoasterea, ca efect al pronuntarii deciziei nr. 369/2017 de catre Curtea Constitutionala, a caii de atac a recursului impotriva hotararilor pronuntate in apel de tribunal, in cererile evaluabile in bani in valoare de pana la 200.000 lei inclusiv, dar si lipsa unei modificari legislative ulterioare Codului de procedura civila, care sa fi stabilit instanta careia urma sa ii revina competenta de a solutiona asemenea recursuri, sunt imprejurari care au determinat existenta unui veritabil vid legislativ sub acest aspect.

Cum, de lege lata, nicio norma nu justifica nici competenta Inaltei Curti, nici cea a curtilor de apel in solutionarea acestor recursuri, devin incidente prevederile continute de art. 5 C. proc. civ., iar instanta competenta se impune a fi determinata prin prisma interpretarii istorice si logice a textelor legale si a principiilor dreptului procesual civil si organizarii judiciare.

Asadar, competenta materiala trebuie stabilita prin aplicarea principiului organizarii judecatoresti in sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se implini dezideratul realizarii de catre instante a controlului judiciar din treapta in treapta, dispozitiile legale relevand ca un atare sistem, in materie procesual civila, ramane expresia unei viziuni constante”. 

5.2.3. In acelasi sens sunt si deciziile mai recente, intre care Decizia nr. 307/2018 a ICCJ, Sectia I-a civila

 5.3. In raport de obiectul nemijlocit al exceptiei de neconstitutionalitate, cu care a fost investita Curtea, respectiv art. XVIII-2 din Legea nr. 2/2013, reafirmat si in considerentele finale dar si de faptul ca dispozitia din art. 483 alin. 2 C. proc. civ. va intra probabil, in vigoare la 01.01.2019, avand calitatea de „norma viitoare”, careia nici „doctrina dreptului viu” nu-i poate fi aplicata, apare excesiv, considerentul final al Deciziei nr. 369/2016 inserat in par. 34, prin care Curtea dispune ca „legiuitorul sa puna de acord cu prezenta decizie dispozitiile din art. 483 alin. 2 C. proc. civ., intrucat considerentele sale sunt, ca si dispozitivul, general obligatorii astfel incat legiuitorul trebuie sa le aplice si cu privire la art. 483 alin. 2 C. proc. civ., dispozitiv care, asemenea celor constatate neconstitutional, reglementeaza un prag valoric al cererilor evaluabile in bani pentru care hotararea judecatoreasca sa fie supusa recursului”?!.

In loc de concluzii, doua intrebari:

1. Daca toate celelalte Decizii ale CCR, prin care s-a consacrat o jurisprudenta constitutionala contrara, isi mai produc efectele si isi pastreaza forta general obligatorie?

2. Daca Decizia nr. 369/2016 are ca „beneficiare” si persoanele juridice, cat timp in considerente se refera expres si repetat numai la cetatenii vizati de art.16, desi art. 21 din Constitutie, ca si art. 6 alin. (1) din Conventia Europeana consacra aceste drepturi fundamentale pentru „orice persoana fizica sau juridica”?!.


[1] Nicolas Mziau, Recueil Dalloz, D. 2011.529, “Bref commentaires sur la doctrine du droit vivant dans le cadru du control incident de constitutionalitè”, pag. 529.
[2] Gustavo Zagrebelsky, fost presedinte al Curtii Constitutionale din Italia, in Revue “Constitutiones”, 2010, citat de Caterina Severino, in volumul “La doctrine du droit vivant”, LGDJ, 2003.
[3] Extras din volumul “CEDO – 50 de an de existenta”, de M. Voicu Ed. Universul Juridic, 2010.
[4] Vincent Berger – “La Nouvelle Cour Europeenne des Droits de l’ Homme: D’une jurisprudence a l’autre?“, în “Melanges en hommage a Louis Edmond PETTITI“, Ed. Boulyant, Bruxelles, 1998, pag. 130 şi urm.
[5] Hotararea Kudla contra Poloniei (2000).
[6] J.P. Marguènand „Times New Roman CE”, Dalloz, 2005, p. 36..
[7] J.P. Marguénaud, op. cit., p. 48.


Prof. univ. dr. Marin Voicu
Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Stiinta, Presedintele Sectiei de drept international si drept comparat a Academiei de Stiinte Juridice, fost judecator ICCJ, fost judecator CEDO