538 citiri

Unele repere privitoare la soluționarea cauzelor civile într-un termen optim și previzibil

Soluționarea litigiilor civile cu celeritate este un imperativ fundamental al procedurilor moderne și al tuturor jurisdicțiilor întemeiate pe principiile statului de drept. Dar ar fi eronat să considerăm că dezideratul la care ne referim este doar o cucerire a ultimelor decenii, respectiv a perioadei postbelice. În aceași măsură constatarea vizează nu doar continentul european ci și procedurile civile din state de pe alte continente.

Pentru o înțelegere corectă a principiului analizat trebuie precizat că celeritatea procedurii sau imperativul de ”termen rezonabil” nu reprezintă un principiu statuat pentru prima dată în Convenția europeană a Drepturilor Omului sau în codurile moderne de procedură civilă. Istoria dreptului ne demonstrează că asemenea deziderate s-au manifestat și în cadrul procedurii romane și a continuat să evolueze în aceeași direcție. Această aserțiune este valabilă și pentru vechiul drept francez, respectiv în reglementările anterioare Codului napolonian de procedură civilă.

Dacă ne referim la dreptul românesc ar fi suficient să reamintim, în acest context istoric general, că după Marea Unire din decembrie 1918 au fost adoptate trei legi de accelerare a judecăților (1925, 1929 și 1943).  În acest sens am putea aminti și Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniuile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, act normativ ce cuprinde un Titlu (Titlul XIII) intitulat: ”Accelerarea judecăților în materia restituirii proprietăților funciare”.

Poate ar trebui cunoscut că și regimul comunist s-a preocupat în mod constant de problema celerității procedurilor judiciare. A devenit aproape o obsesie ca la reuniunile periodice a judecătorilor de la organele judiciare – instanțe și parchete – să se discute despre stadiul soluționării proceselor civile și penale. Aceasta deoarece și justiția comunistă și-a propus să fie una eficieentă și rapidă, chiar dacă nu întotdeauna lucrurile au stat astfel.

Cu toate acestea, trebuie să recunoaștem că în Europa, sub imperiul Convenției europene a Drepturilor Omului, problema optimizării actului de justiție și rapiditatea procedurilor judiciare a devenit o paradigmă a acestor timpuri, iar CEDDO a exercitat și continuă să exercite un rol important în promovarea și înfăptuirea efectivă a dreptului la soluționarea procesului într-un termen rezonabil.

În contextul reglementărilor regionale cel mai important document juridic care consacră dreptul la soluționarea procesului într-un termen rezonabil este art. 6 alin.1) din Convenția europeană a Drepturilor Omului din anul 1950. Textul a inspirat, într-o manieră considrabilă, majoritatea reglementărilor legale subsecvente, inclusiv reglementările de natură constituțională și infraconstituțională.

Reglementarea europeană are un corespondent important și în Convenția americană privitoare la drepturile omului, adoptată la San José, la data de 22 noiembrie 1969, cunoscută sub denumirea de ”Pacto de San José de Costa Rica”. Potrivit art. 8 din acest document juridic: ”Orice persoană are dreptul să fie audiată, cu toate garanțiile recunoscute și într-un termen rezonabil, de către un judecător sau tribunal competent, independent și imparțial, determinat anterior de lege, în susținerea oricărei acuzații penale formulate contra sa, ori pentru determinarea drepturilor și obligațiilor sale de natură civilă, de muncă, fiscale sau de orice alt caracter” (t.a.).

Simpla lectură a acestui text scoate în evidență semnificația deosebită a drepturilor omului în marele spațiu geografic și politic american. Nu ne propunem o analiză aprofundată a unui text ce nu este aplicabil în spațiul nostru georgrafic, dar importanța lui ne prilejuiește câteva observații comparative în raport cu dispozțiile art. 6 din Convenția europeană a Drepturilor Omului. Prima observație pe care o facem este cea privitoare la domeniul de acțiune a textului, respectiv nu doar în cauzele penale și civile, ci și în cele ce decurg din raporturile de muncă, din raporturile fiscale sau care au orice ”alt caracter”. Deosebirea față de redactarea art. 6 din Convenția europeană a Drepturilor Omului nu este una esențială, întrucât și sintagma drepturi și obligații cu caracter civil este înțeleasă într-un sens mai larg. Convenția europeană a Drepturilor Omului conține prevederi mai ample în ceea ce privește acuzațiile în materie penală, în timp ce documentul american cuprinde o mai laborioasă referire la soluționarea cauzelor de către un judecător sau tribunal  competent. Ceea ce este deosebit de relevant este faptul că ambele reglementări consacră dreptul la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.

Există și alte documente juridice regionale ce fac referire la dreptul oricărei persoane de a fi judecată într-un termen rezonabil. Astfel, de pildă, art. 7 din Convenția africană privitoare la drepturile omului, semnată la Nairobi în iunie 1981, se referă la principalele componente ale dreptului oricărei persoane de a fi audiată de un tribunal imparțial și la prezumția de nevinovăție. Textul se referă însă în art. 7 alin. (1), lit. d) și la dreptul oricărei persoane de a fi ”judecată într-un termen rezonabil de către o jurisdicție imparțială”.

Revenind la domeniul strict al procedurii civile este util să facem referire și la un alt document juridic regional, respectiv la Proiectul de Cod de procedură civilă model pentru America Latină, adoptat și publicat în Montevideo la data de 10 martie 1988. Documentul conține mai multe texte legale relevante pentru abordarea de față. În primul rând, potrivit art. 9 din Proiect: ”Tribunalul și sub conducerea sa funcționarii jurisdicției vor lua măsurile necesare pentru a realiza cea mai proptă și eficientă administrare a justiției” (t.A.). De asemenea, conform art. 11.4. ”Orice subiect de drept va avea acces la un proces cu o durată rezonabilă de natură să soluționeze pretențiile sale” (t.a.). Din analiza celor două texte rezuiltă că termenul rezonabil evocă ideea de rapiditate a procedurii.

Sumarele referințe de drept comparat, raportate la documente juridice regionale, scot în evidență existența unui principiu aproape universal privitor la soluționarea litigiilor într-un termen rezonabil și de către un tribunal independet și imparțial. În acest context, nu am făcut referire la Declarația Universală a Drepturilor Omului, întrucât acest document deși conține referiri privitoare la exigențele unui proces echitabil și la prezumția de nevinovăție nu utilizează, în textele sale, și sintagma termen rezonabil.

Sintagma ”termen rezonabil” este în opinia noastră de o expresivitate cu totul deosebită. Ea evocă celeritatea procedurii, dar nu o celeritate cu orice preț, ci una ”rezonabilă”, adică una care să nu sacrifice, în ultimă instanță, calitatea actului de justiție. Este, credem, și explicația pentru care un număr important de reglementări juridice au preferat și în ultimele decenii sau chiar în ultimii ani să recurgă la această formulă legală. Din acest punct de vedere este foarte semnificativ faptul că art. 8 din Codul de procedură penală, adoptat prin Legea nr.135/2010 în perioada în care a fost promulgat și Codul de procedură civilă, a folosit atât în denumirea marginală, cât și în cuprinsul acestuia sintagma ”termen rezonabil”. Prin urmare, legiuitorul nu s-a lăsat înfluențat de soluția din art. 6 C.proc. civ. și nici de un standard mai ridicat prefigurat de Comisia pentru eficientizarea justiției din cadrul Consiliului Europei.

Am putea să ne întrebăm dacă o atare abordare normativă este justificată. Noi socotim că răspunsul trebuie să fie pozitiv, atâta timp cât reglementarea procesual penală este în perfectă concordanță cu prevederile art. 21 alin. 3) din Constituția României și cu prevederile art. 6 din Convenția europeană a Drepturilor Omului. Totuși lipsa de armonizare între soluții de aceeași natură cuprinse în două coduri de procedură nu ne apare ca una justificată. Pe de altă parte, notăm că formula menționată este păstrată și de art. 10 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară. Unul din cele mai recente coduri de procedură civilă din spațiul european, contemporan de altfel cu cel român, folosește aceeași sintagmă de termen rezonabil. Este vorba de art. 2 pct.1 din Codul de procedură civilă portughez, cod intrat în vigoare la data de 1 septembrie 2013.

Dar, în mod surprinzător, Noul Cod de procedură civilă francez este și mai lapidar; el nu ”vorbește” nici de termen rezonabil, cu atât mai puțin de termen optim și previzibil. El conține totuși un text cu o semnificație mai generală cu privire la rolul judecătorului în procedura judiciară. În acest sens, art. 3 din NCPC francez dispune că: ”Judecătorul veghează la buna desfășurare a procesului; el are puterea de a stabili termene și de a ordona măsurile necesare”. Un procedurist francez, de incontestabilă notorietate în țara sa, face următoarele precizări despre interpretarea acestui text: el are un mare potențial, dar tribunalele n-au știut întotdeauna să exploateze această prevedere legală spre a ”accelera cursul justiției”, astfel cum a făcut-o CEDO care  a instituit o jurisprudență amplă asupra termenului rezonabil[1]. Aplicarea în Franța a principiului înscris în art. 6 din Convenția europeană a Drepturilor Omului nu face nicio îndoială, întrucât, astfel cum se precizează și în doctrină Convenția fac parte din dreptul intern[2]. Referirea la legislația franceză nu ar fi adecvată dacă am ignora prevederile art. L.113-3 din Codul de organizare judiciară. Potrivit acestui text: ”Hotărârile justiției se pronunță într-un ”termen rezonabil”.

Principatul Andora, prin Constituția din 23 aprilie 1993, a proclamat în mod expres principiul pe care îl analizăm. Textul este însă extrem de expresiv, astfel că reproducerea lui poate fi utilă pentru orice studii comparatiste ulterioare, cu atât mai mult cu câte el a fost aprobat prin referendum. Potrivit art. 10 din Constituție : ”(1)Orice persoană are dreptul la un recurs în fața unei jurisdicții, spre a obține de la aceasta o decizie fondată în drept, precum și la un proces echitabil, în fața unui tribunal imparțial creat în prealabil prin lege.

Fiecăruia îi este garantat dreptul la apărare și la asistență printr-un avocat, dreptul la un proces de o durată rezonabilă, la prezumția de nevinovăție, de a fi informat asupra unei acuzații, de a nu fi constrâns să se declare vinovat, de a nu face declarații împotriva sa și, în caz de proces penal, la exercitarea unui recurs” (t.a.).

Iată o sinteză excelentă a reperelor esențiale ale unui proces echitabil, realizată, la nivel constituțional, de un principat minuscul din spațiul european. Atașamentul acestui principat la cele mai ridicate standarde, existente în lumea contemporană, rezultă și din prevederile art. 5 din Constituție, text potrivit căruia: ”Declarația Universală a Drepturilor Omului face parte din ordinea juridică andoriană” (t.a. din limba franceză; în limba spaniolă și catalană formula finală precizează că este în vigoare în Andora).

Fără alte dezvoltări doctrinare observăm că textul se referă, în general, la un proces, de o ”durată rezonabilă”. Mai precizăm că referirea textului la un recurs are sensul de acces la un tribunal și nu la o cale omonimă cu cea din alte țări europene. De altfel, codul de procedură civilă din Andora nici nu reglementează calea extraordinară de atac a recursului.

O situație specială este aceea a Noului Cod de procedură civilă elvețian, adoptat prin referendum, și intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2011. Principiile procesului civil sunt statuate în art. 52-58 din acest cod. Printre aceste principii, legea nu enunță și principiul soluționării procesului civil într-un termen rezonabil. În schimb, art. 124 alin. (1) din Codul elvețian de procedură civilă evocă imperativul soluționării rapide a procesului, încredințând sarcina conducerii procesului tribunalului competent.

Sintagma ”termen rezonabil” are rezonanțe juridice deosebite, în sensul deja precizat. Totuși Dicționarul explicativ al limbii române nu ne oferă o astfel de prespectivă. În acest sens, Dicționarul precizează că adjectivul rezonabil semnifică acțiuni care se mențin ”în limite normale, obișnuite; care nu are nimic ieșit din comun; fără exagerări; cumpătat”[3].

Din punct de vedere procesual sintagma ”termen rezonabil” este legată, astfel cum am arătat, de celeritatea procedurii[4], fără a se identifica totalmente cu aceasta. O atare opinie are un sprijin chiar în dispozițiile art. 6 alin. 1) C.proc. civ., teza II, text ce dispune că instanța este obligată să dispună ”toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății”. Ideea de celeritate  este sinonimă cu aceea de rapiditate a procedurii.

Ideea de celeritate a procedurii este enunțată și în principiul 8 alin. 1 din Anexa la Recomandarea (84) 5 a Comitetului miniștrilor către statele membre asupra principiilor de procedură civilă menite să îmbunătățească funcționarea justiției. Potrivit acestui principiu ”trebuie instituite adițional unele reguli sau un ansamblu de reguli speciale pentru a accelera soluționarea litigiilor”. Menționăm că potrivit celui de-al șașelea principiu din aceeași recomandare ”hotărârea trebuie luată la încheierea dezbaterilor sau cât mai repede după aceea”[5].

Noul nostru Cod de procedură civilă nu mai folosește sintagma ”termen rezonabil”, ci pe aceea de ”termen optim și previzibil”. Cele două sintagme exprimă funcțiuni procesuale diferite sau sunt sinonime ? Cu un alt prilej am exprimat opinia că între formula ”termen rezonabil” și aceea de ”termen optim” nu există o deosebire esențială[6]. Ambele sintagme evocă aceeași idee de găsire a unui echilibru între necesitatea soluționării procesului cu celeritate și calitatea actului de justiție[7]. Previzibilitatea este un element nou introdus în Codul de procedură civilă și care a fost prefigurat în cadrul Programului-cadru al Comisiei europene pentru eficacitatea justiției (Strasbourg 2004). În considerarea acestui element procedural părțile vor avea posibilitatea de a avea o reprezentare a perspectivelor temporale de soluționare a litigiului[8].

Astfel cum am arătat noul Cod de procedură penală nu a receptat acest element al procedurii judiciare. Or, soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil este o exigență a oricărei proceduri și este impusă și de art.21 alin.3) din Constituție. În materie penală, date fiind consecințele întârzierilor asupra destinului unor cetățeni cercetați pentru săvârșirea unor infracțiuni, exigențele legate de celeritatea procedurii ar trebui să fie aceleași.

Jurisprudența CEDO este extrem de bogată în privința semnificației sintagmei de ”termen rezonabil”. Precizăm că jurisprudența la care ne referim este constituită în considerarea prevederilor art. 6 alin.1) din Convenția europeană a Drepturilor Omului. Nu este locul să reiterăm mecanic o jurisprudență atât de abundentă. Doar câteva reflecții asupra acestei jurisprudențe.

Cu referire la jurisprudența CEDO, în doctrrina franceză s-a observat că aceasta poate fi sintetizată pe baza următoarelor criterii: complexitatea cauzei, comportamentul părților și comportamentul autorităților publice (din cadrul cărora face parte și judecătorul)[9].

În primul rând, o soluție importantă a fost pronunțată într-o cauză împotriva României, instanța europeană considerând că natura rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de ”circumstanțele cauzei și în raport cu criteriile determinate de jurisprudență, în special în raport cu complexitatea litigiului, comportamentul reclamantului și a autorităților competente, precum și miza litigiului pentru părțile interesate”[10].  Considerațiile evocate sunt de natură să evidențieze o anumită diversitate a criteriilor jalonate de jurisprudență în legătură cu semnificația procesuală a termenului rezonabil. O evocare limitativă a acestor criterii este greu de realizat din punct de vedere practic, împrejurare datorată faptului că fiecare cauză civilă sau de altă natură are propria sa fizionomie și individualitate. Dar o atare realitate nu-l scutește nici pe judecătorul european și nici pe cel național de a determina durata unei proceduri in concreto, în funcție de cirumstanțele fiecărei cauze. Pentru rigoare, este util să evocăm străduința legiuitorului din Republica Moldova de a determina reperele necesare pentru stabilirea duratei unei proceduri. Într-adevăr, potrivit art. 192 alin. (1), teza II, din Codul de procedură civilă din Republica Moldova: ”Criteriile de determinare a termenului rezonabil sunt: complexitatea pricinii, comportamentul participanților la proces, conduita instanței judecătorești și a autorităților relevante, importanța procesului pentru cel interesat”. Precizăm, în acest context, că prima teză a textului citat (art. 192 alin.1) dispune că : ”Pricinile civile se judecă în primă instanță în termen rezonabil”.

Textul analizat are un caracter particular din cel puțin două puncte de vededre. În primul rând, este unul dintre puținele texte legale care determină criteriile de apreciere a caracterului rezonabil al termenului, într-o enumerare ce pare a fi chiar limitativă. În al doilea rând, constatăm că legea folosește sintagam ”termen rezonabil” cu referire la judecata în primă instanță. Este totuși de observat că potrivit art. 371 C.proc,civ. și apelul se examinează ”într-un termen rezonabil”. O dispoziție corespondentă întâlnim și în art. 70 alin. (1) C.proc.civ. din Republica Moldova, text potrivit căruia: ”Documentul executoriu va fi executat în termenul indicat în el sau, în cazul în care nu este indicat, într-un termen rezonabil”. Același text determină și criteriile de determinare a termenului rezonabil, anume: ”complexitatea procedurii de executare, comportamentul participanților la procedura de executare, interesul creditorului și conduita executorului judecătoresc”.

Pe de altă parte, nu putem ignora un alt criteriu important. În adevăr, durata unui proces trebuie apreciată și în considerarea naturii procedurii derulate în fața judecătorului, respectiv dacă este vorba de o procedură de drept comun sau de una care se realizează potrivit unor reguli speciale și care ele însele implică uneori ideea de urgență, cum este cazul ordonanțelor președințiale, acțiunilor posesorii sau a litigiilor de muncă. În ceea ce privește litigiile de muncă CEDO a statuat că în cadrul acestora trebuie depusă o diligență particulară, datorită ”importanței capitale a acestora pentru situația profesională a unei persoane”[11].

În continuare ne propunem  să formulăm și câteva considerații asupra tendințelor ce se manifestă în foarte multe țări europene și nu numai în privința soluționării cu celeritate sau, pentru a prefera formula Convenției europene a Drepturilor Omului, într-un termen rezonabil.      Eforturile statelor membre ale Uniunii Europene au fost substanțiale și s-au manifestat sub cele mai diverse forme și mijloace procedurale. Iar evoluțiile din statele membre sunt foarte interesante din acest punct de vedere, deși este imposibil să vorbim despre un punct terminus ale unor asemenea reforme.

Cel mai semnificativ exemplu în privința unor atare evoluții este cel italian. În ultimele decenii, Italia a fost condamnată în mod repetat de către CEDO pentru lentoarea procedurilor judiciare. O atare realitate s-a datorat și poziției jurisprudenței italiene care a considerat că dispozițiile art. 6 din Convenția europeană nu obligă judecătorul național. Fenomenul a fost unul de amploare ceea ce l-a determinat pe legiuitor să introducă un nou alineat în art. 111 din Constituție, respectiv o dispoziție conform căreia orice proces trebuie să se desfășoare cu respectarea contradictorialității și într-un ”termen rezonabil”. Urmarea acestei intervenții legislative a fost adoptarea Legii nr. 89 din 24 mai 2009, cunoscută sub denumirea de Legea Pinto[12].  La început acest act normativ a produs efecte pozitive. Legea Pinto obliga instanțele naționale să examineze durata procedurilor judiciare în raport cu exigențele impuse de Convenția europeană a Drepturilor Omului. Nerespectarea acestor exigențe genera dreptul persoanei afectate prin întârzierea judecății la obținerea unei despăgubiri din partea statului italian. Dspăgubirile nu au fost totuși însemnate, astfel că în final s-au produs și efectele scontate.

Prin reformele întreprinse după anul 2008 – descongestionarea procedurilor judiciare, raționalizarea procedurilor și o mai bună organizare a instituțiilor judiciare – scopul propus s-a realizat într-o manieră foarte semnificativă. În noile reglementări procesuale din Italia medierea ocupă un loc extrem de important și este destinată să conducă la descongestionarea aparatului judiciar, respectiv a instanțelor judecătorești. De asemenea, prin Legea nr. 116/2017 s-a ridicat plafonul valoric până la care este atrasă competența judecătorilor de pace în materie civilă. Acest plafon este de 30.000 de Euro în privința cererilor având ca obiect bunuri mobile și de 50.000 de Euro în cazul despăgubirilor privind accidente de circulație.

Un reper important al reformelor din Italia sunt și cele realizate prin Legea nr. 353 din 26 noiembrie 1990. Printre inovațiile reformei menționăm și caracterul imediat executoriu a hotărârilor pronunțate în primă instanță. Soluția comportă și unele excepții și ea a fost promovată în aceeași idee a finalizării cu mai mare celeritate a procedurilor judiciare.

În Franța, evoluțiile sunt la fel de spectaculoase și în derulare. O lege recentă – Legea 2016-1547 din 18 decembrie 2016 privind modernizarea justiției secolului XXI – are ca obiectiv principal facilitarea accesului la justiție. În contextul noilor reglementări medierea ocupă un loc important.

Franța a fost și ea condamnată în mod repetat pentru lentoarea cu care se derulează procedurile judiciare. Interesant de notat că în Franța au fost înființate – prin Legea nr. 2002/1138 din 2 septembrie 2002 – o categorie nouă de instanțe, aceea a tribunalelor de vecinătate (tribunaux de proximité). Prin organizarea acestei jurisdicții s-a urmărit obținerea unei judecăți simple, rapide și eficiente. În privința acestor jurisdicții s-a apreciat de un prestigios autor că ele au avut meritul de a transforma justiția realizată de aceste instanțe într-o instituție intinerantă, apropiată de părțile litigante[13].

În urma unor critici venite din partea judecătorilor aceste instanțe au fost desființate. Un destin asemănător s-ar putea să aibă în Franța jurisdicțiile de muncă a căror mare deficiență o constituie lentoarea cu care se judecă procesele. De aceea președintele Macron a solicitat reformarea urgentă a acestei jurisdicții[14].

Cele două exemple nu sunt singulare. Aceleași tendințe se manifestă și în alte țări europene. Ele se concretizează și în introducerea unor proceduri de filtrare a recursurilor (Franța, Italia, România, Suedia, etc.) sau chiar a apelurilor (Germania). De asemenea, suprimarea apelului într-un număr important de cauze sau introducerea unui plafon valoric pentru exercitarea unor căi de atac sunt procedee folosite pentru accelerarea judecăților.

Dispozițiile procedurale privitoare la soluționarea cauzelor într-un termen optim și previzibil trebuie însoțite de mijloace adecvate pentru exercitarea unui control asupra modului lor de respectare. Care sunt aceste mijloace sau remedii procedurale ? Noul Cod de procedură civilă a prefigurat un remediu extrem de important, deși eficiența acestuia este discutabilă. Avem în vedere posibilitatea exercitării contestației pentru tergiversarea procesului.. Legitimarea procesuală este conferită de art. 522 C.proc.civ. oricăreia dintre părți, dar și procurorului care participă la judecată. Cazurile în care se poate exercita această cale procedurală sunt determinate expres de art. 522 alin. 2) C.proc.civ. Se poate observa că toate aceste cazuri pun în discuție, în mod direct sau indirect, tocmai conduita instanței care nu a luat anumite măsuri. De aceea și în doctrina recentă s-a remarcat că reglementarea acestei proceduri este nefericită, neavenită și ineficientă[15], judecătorul fiind pus în situația de a-și critica propria conduită. Observația este pertinentă, dar propunerea de reglementare directă a unei contestații la instanța ierararhic superioară nu oferă mai mari garanții de celeritate a procedurii.

Sistemul actual are avantajul de a oferi instanței care judecă procesul posibilitatea de a adopta ea însăși măsurile ce se impun pentru respectarea termenului rezonabil. Or, încheierea pronunțată în acest sens nu este susceptibilă de nicio cale de atac (art. 524 alin. 4) C.proc. civ.). Doar încheierea prin care se respinge contestația poate fi atacată cu plângere la instanța superioară. Așadar, notăm existența unui remediu la eventualul abuz al instanței care a soluționat contestația în primă instanță.

Trebuie să recunoaștem că acest remediu nu este unul suficient. Nu putem face abstracție de faptul că nerespectarea ”în mod repetat și din motive imputabile” a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea procesului într-un termen rezonabil constituie abatere disciplinară. Culpa este un element indiscutabuil al răspunderii disciplinare a magistraților, dar cerința privitoare la caracterul repetat al acestei abateri este discutabilă. Socotim că persoana prejudiciată prin nerespectarea dreptului la soluționarea procesului într-un termen rezonabil ar trebui să aibă dreptul la despăgubiri, în măsura în care a suferit o pagubă materială sau morală. O dispoziție particulară în acest sens ar fi necesară, deoarece de data aceasta nu ne aflăm în prezența unei veritabile erori judiciare.

Restricțiile privitoare la exercitarea căii ordinare de atac din unele state membre ale Uniunii Europene au o explicație deosebită și care ține, în esență, de dorința legislativelor acelor țări de a găsi mijloace adecvate pentru soluționarea procesului civil într-un termen rezonabil. Legislațiile procesuale conțin un ansamblu de norme procesuale de natură a facilita accesul liber la justiție și de a conduce la soluționarea litigiilor într-un termen rezonabil. Printre aceste se numără și căile alternative de soluționare a litigilor, instituirea unor reguli particulare cum sunt cele privitoare la regularizarea cererilor introductive de instanță, etc. Aceste instituții au format obiectul unor abordări doctrinare destul de susținute. Din păcate rezultatul scontat este departe de a fi realizat. Un exemplu elocvent este tocmai acela al procedurii de regularizare, care, în opinia noastră, mai mult a complicat lucrurile, decât le-a simplificat.

Nu putem încheia acest demers fără a formula câteva considerații asupra modificărilor recente aduse noului Cod de procedură civilă. O primă astfel de modificare vizează abrogarea dispozițiilor legale privitoare la procedura de filtrare a recursurilor (art. 493). Este foarte adevărat că această ”figură” juridică a fost extrem de controversată și în Franța, deși Consiliul Constituțional a apeciat-o conformă cu legea fundamentală. Totuși, această procedură funcționează și în alte țări europene unde a fost configurată ca una destinată a conduce la accelerarea judecății. Ea este sugerată chiar și de unele documente juridice europene (art.4 lit.b din Recomandarea nr. 95/5).  În aceste condiții, opțiunea de abrogare a prevederilor art. 493 C.proc.civ. ne apare discutabilă.

O altă dispoziție interesantă este și cea privitoare la termenul de motivare a deciziilor judiciare. Lege de modificare a Legii de organizare judiciară a dispus introducerea unei dispoziții – art.16 alin. 3) – conform căruia termenul de 30 de zile poate fi prelungit de cel mult două ori, în cazuri temeinic motivate. Textul a fost supus unui control de constituționalitate înainte de promulgare. Instanța constituțională a respins obiecțiunea de neconstituționalitate, motivat de faptul că o atare opțiune legislativă nu afectează dreptul la soluționarea procesului într-un termen rezonabil[16]. Textul a fost preluat în proiectul de modificare a Codul de procedură civilă.

După părerea noastră o atare soluție, în forma actuală, trebuia evitată pentru că reprezintă un element ce poate genera tergiversări nejustificate ale judecăților. O singură amânare ar fi putut avea o anumită justificare, dar două prelungiri de câte 30 de zile nu sunt conforme cu tendințele europene de modenizare a procedurilor judiciare.

În viziunea noii reglementări o hotărâre judecătorească ar putea fi redactată într-un termen de cel mult 90 de zile, ceea ce reprezintă un termen ce nu poate fi considerat optim în condițiile în care legislația noastră cuprinde un număr mare de prevederi procedurale ce pot reprezenta elemente dilatorii ale procedurii judiciare. Exemplificativ reamintim procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, care, a avut ca obiectiv accelerarea judecății, dar a produs și efecte dilatorii.  Iar exemplele ar putea continua.

Din păcate, România continuă să fie condamnată de CEDO pentru nerespectarea dreptului la un proces echitabil și la soluționarea acestuia într-un termen rezonabil, formulă folosită în art. 6 alin.1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De aceea, legislativul român ar trebui să găsească remedii procesuale importante pentru favorizarea aplicării principiului analizat, ținând seama și de evoluțiile din alte țări (favorizarea căilor alternative de soluționare a litigiilor, optimizarea căilor de atac, scurtarea unor termene de procedură, suprimarea unor dispoziții care determină amânarea nejustificată a cauzelor, etc.).

Modificările aduse recent noului Cod de procedură civilă, deși sunt pozitive în ansamblul lor, nu reprezintă un punct final al reformei justiției civile din țara noastră. Și justiția penală are nevoie de remedii  corespunzătoare care să contribuie la promovarea principiului soluționării cauzelor în mod echitabil și într-un termen rezonabil. De altfel, trebuie precizat, în mod conclusiv, că principiul examinat în cadrul demersului de față se aplică în cadrul oricărei proceduri judiciare, indiferent de natura acesteia (civile, penale, de contencios administrativ și fiscal, de dreptul muncii, etc.).

Demersul de față ne prilejuiește unele concluzii asupra reglementărilor noastre în materie. Din acest punct de vedere efortul autorilor NCPC este lăudabil, întrucât scopul urmărit a fost acela de a însera în legislația noastră procesuală cele mai avansate soluții propuse la nivel european. Din păcate, nu întodeauna asemenea abordări au fost și însoțite de succesul mult așteptat.

Revenind la sintagma ”termen optim și previzibil” este de observat că aceasta nu se armonizează nici cu textul constituțional corespunzător (art. 21), nici cu art. 6 din Convenția europeană a Drepturilor Omului, nici cu dispozițiile Codului de procedură penală și nici cu cele cuprinse în art. 10 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară. Pe de altă parte, legea fundamentală și textul convențional anterior menționat (art. 6) consacră, în mod incontestabil, dispoziții imperative și nederogabile, iar jurisprudența nu le poate ignora. CEDO va impune întotdeauna aplicarea dispozițiilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. Dar, așa cum am precizat deosebirile dintre sintagma ”termen rezonabil” și aceea de ”termen optim” sunt nesemnificative. Din păcate adăugarea adjectivului ”optim” nu a reprezentat o ”revoluție procedurală” în România, atâta timp cât orice doctrinar sau practician de bună-credință poate constata cu ușurință că procedurile noastre judiciare nu sunt mai rapide decât cele realizate sub imperiul Codului anterior de procedură civilă.

O altă observații ce trebuie făcută în finalul demersului nostru este acela că nici art. 6 NCPC nu este tributar unei consecvențe desăvârșite. El este intitulat marginal ”dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil”. Este adevărat că această formulă este folosită și în conținutul textului comentat. Dar, în același termen, textul în primul său alineat, teza a II-a, instituie obligația instanței de a asigura ”desfășurarea cu celeritate a judecății”. O atare abordare induce, în final, concluzia că termenul optim și previzibil are aceeași conotație juridică ca și celeritatea sau rapiditatea procedurii.

În pofida eforturilor semnificative realizate în ultimii ani drumul spre o uniformizare a procedurii civile la nivel european este încă îndepărtat, iar Brexitul nu credem că este de natură să faciliteze un atare traiect. Asemenea abordări ar fi poate utile în varii domenii ale dreptului, inclusiv în domeniul strict tehnic al organizării judiciare. ”Legile justiției” din România sunt cele care, în opinia noastră, ilustrează nevoia unei armonizări la nivelul legislațiilor europene, care, în prezent, sunt de o mare diversitate. Dar această problemă excede obiectul demersului de față. Nădăjuim, totuși, că într-un viitor nu prea îndepărtat justiția noastră va fi mai eficientă și în acord cu cele mai ridicate standarde în materie, iar NCPC va contribui la realizarea unui asemenea deziderat.

Prof.univ.dr.h.c. Ioan Leș
Academia de Științe Juridice


[1] S. Guinchard,  Megacode. Nouveau Code de procedure civile commente, Dalloz, Paris 2009, p. 18.
[2] A se vedea în acest sens Ch. Lefort, Procedure civile, 2 edition, Dalloz, Paris 2007, p. 16-17.
[3] Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română. Institul de lingvistică ”Iorgu Iordan”, Univers enciclopedic, București 1998, p. 926.
[4] A se vedea de asemenea C.Ionescu, Unele considerații pe marginea liberului acces la justiție consacrat prin art. 21 din Constituția României, republicată, în Dreptul nr. 4/2016, p., p. 106.
[5] Principiul rapidității este enunțat și de art. 124 din Noul Cod de procedură civilă elvețian.
[6] I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ediția 2, C.H.Beck, București 2015, p.16.
[7] Idem.
[8] Ibidem, p. 17.
[9] S.Guinchard, op. cit., p. 18.

[10] Cauza Codarcea c României, hotărârea din 2 iunie 2009 cu privire la cererea nr.31675/04.
[11] A se vedea pentru detalii S.Guinchard, op. cit., p.  1098-1101.
[12] A se vedea pentru detalii S.Guinchard, op. cit., p.  1098-1101.
[13] R. Perrot, Institutions judiciaires,  8e édition, Montchrestien, Paris 1998, p . 63. 

[14] A se vedea cu privire la aceste reforme în Italia și Franța I.Leș,  Reformele din justiție și realitățile societății contemporane – o abordare comparatistă, intervenție realizată cu prilejul conferirii titlului de doctor honosris causa a Universității din Craiova, 16 martie 2018.
[15] A se vedea M. Bojincă, Contestația privind tergiversarea procesului, în Liber Amicorum Ioan Leș, Universul Juridic, București 2017, p. 59.
[16] A se vedea Curtea Constituțională, decizia nr. 33/2018, în Monitorul Oficial, nr.146 din 15 februarie 2018.