1,293 citiri

Natura juridică și efectele renunțării la compensația legală

Marieta AvramCristian David Samoila

Despre compensație, s-ar putea spune că este acel mod de stingere a obligațiilor (art. 1.615 C. civ.) care apare chiar mai firesc decât plata însăși, aceasta din urmă reprezentând executarea voluntară a obligației asumate de debitor față de creditorul său. Într-adevăr, întrucât plata este un contract[1], înseamnă că aceasta presupune acordul de voințe al creditorului și debitorului; or, creditorul poate să refuze primirea plății de la debitorul său[2], motiv pentru care debitorul va trebui să-l pună în întârziere (art. 1.510 C. civ.), recurgând la procedura ofertei de plată și a consemnațiunii prevăzută de art. 1.006 și urm. C. proc. civ. Dimpotrivă, așa după cum stabilește art. 1.617 alin. (1) C. civ., dacă două persoane au în același timp, una față de cealaltă, atât calitatea de creditor, cât și pe aceea de debitor, iar datoriile sunt certe, lichide și exigibile, “compensația operează de plin drept”, datoriile stingându-se până la concurența celei mai mici dintre ele. Este cât se poate de logic ca, dacă sunt îndeplinite condițiile compensației legale, să nu se mai recurgă la o plată dublă. În fond, este vorba despre o situație de fapt (existența a două creanțe reciproce, certe, lichide și exigibile) pe care legea o reglementează în raporturile civile dintre părți[3], compensația fiind considerată, ca natură juridică, un beneficiu legal cu efect extinctiv [4].

1. Obiectul și scopul analizei. Anomalii practice. În cele ce urmează, ne propunem să analizăm semnificația dispozițiilor art. 1.617 alin. (3) C. civ., respectiv mecanismul și efectele renunțării la compensația legală. Scopul demersului nostru este acela de a atrage atenția asupra unui fenomen care, din păcate, s-a produs pe fondul noilor reglementări, și anume interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor legale menționate.

Astfel, în contextul unei neclarități legislative cu privire la efectele renunțării la compensație, în practica bancară (cu titlu de exemplu), se întâlnește tot mai des situația în care un debitor al instituției de credit are și calitatea de creditor al instituției de credit, fie în temeiul unei hotărâri judecătorești prin care instanța a dispus restituirea unor sume de bani încasate de către bancă cu titlu de accesorii stabilite prin clauze declarate ca fiind abuzive, fie în baza unei hotărâri judecătorești prin care debitorului i-a fost admisă o contestație la executare, dar nu pentru motive care să împiedice banca să inițieze o nouă executare silită sau, după caz, să continue executarea silită inițială. În aceste condiții, debitorul pretinde băncii ca aceasta să-și execute voluntar obligațiile stabilite prin titlul executoriu obținut de debitorul instituției de credit împotriva acesteia, în caz contrar debitorul băncii arătând ca va pune în executare hotărârea judecătorească obținută împotriva băncii. Această pretenție a debitorului este justificată prin faptul că acesta înțelege să renunțe la compensație. Ca o “pură întâmplare”, debitorul care renunță la compensație nu și-a executat obligațiile izvorâte din contractul de credit, creanța băncii, superioară valoric creanței debitorului împotriva sa, fiind integral exigibilă (în urma declarării scadenței anticipate). Banca fie inițiase executarea silită împotriva debitorului, fie ar putea să o demareze.

2. Renunțarea la compensație, în noul Cod civil. Reglementarea renunțării la compensație în Codul civil prezintă o indiscutabilă utilitate practică. În ceea ce privește modalitatea în care poate fi realizată, este unanim admis că renunțarea la compensație poate să fie expresă sau tacită, fapt care rezultă explicit din cuprinsul art. 1.617 alin. (3) C. civ.

De cele mai multe ori, renunțarea la compensație are loc în mod tacit[5]. O astfel de ipoteză o reprezintă situația în care una din părți plătește celeilate părți, aceasta din urmă primind plata.

De asemenea, pot exista situații de renunțare tacită la compensație prevăzute de lege. Astfel, potrivit art. 1.623 alin. (1) C. civ., în condițiile în care există două creanțe reciproce, certe, lichide și exigibile și una dintre părți recurge la o cesiune de creanță, dacă cealaltă parte (debitor cedat) acceptă vânzarea creanței împotriva sa către un terț [art. 1.578 alin. (1) lit. a) C. civ.], înseamnă că a renunțat la compensație[6]. O astfel de situație de renunțare la compensație era reglementată și de dispozițiile art. 1149 alin. (1) din Codul civil de la 1864, de unde rezultă că renunțarea la compensație nu este o noutate absolută.

Așa cum s-a arătat în doctrină[7], dispozițiile art. 1.617 alin. (3) C. civ. nu precizează condițiile în care se poate renunța, expres sau tacit, la compensație și mai ales nu clarifică efectele renunțării.

Chestiunea renunțării la compensație poate să pară, la prima vedere, un non-sens: dacă a operat ”de plin  drept[8], cum s-ar mai putea renunța la ea?

Pe de o parte, mecanismul compensației se produce automat, ope legis, pe de altă parte, prin posibilitatea renunțării la compensație, legiuitorul a legat efectul compensației și de manifestarea de voință a părților, dând posibilitatea repudierii acestui efect (beneficiu), ceea ce înseamnă că, practic, se instituie un drept de opțiune al fiecărei părți de a invoca sau de a renunța la efectul compensației.

În orice caz, de lege ferenda, această chestiune va trebui clarificată de legiuitor, pentru a înlătura această contradicție logică internă a reglementării, pentru că, atâta timp cât efectul compensației este legat de un asemenea drept de opțiune, nu se mai poate considera că operează ”de plin drept”, adică automat. Existența unui asemenea drept de opțiune și a posibilității de renunțare la compensație este, pe de altă parte, pe deplin rațională, deoarece efectul extinctiv al compensației asupra dreptului de creanță din patrimoniul fiecărui  creditor-debitor nu poate să fie complet sustras voinței juridice a părților.

Aceasta înseamnă că mecanismul compensației nu este de ordine publică, dimpotrivă, presupune manifestarea de voință a  părților în sensul de a accepta sau de a repudia efectul extinctiv pe care legea îl instituie.[9]

Într-o logică similară prescripției extinctive, cu privire la care legiuitorul a realizat o veritabilă reformă legislativă[10], se poate spune că, și în materia compensației, această chestiune ar trebui să fie soluționată în mod corespunzător, prin eliminarea contradicției interne, pe care, din păcate, legiuitorul a menținut-o între efectul ”de plin drept” al compensației și dreptul de opțiune pe care îl are fiecare debitor-creditor.

Latura pozitivă a acestui drept de opțiune presupune că efectul compensației este ”acceptat”, însușit, ceea ce se întâmplă atunci când unul dintre debitori, care este și creditor,   invocă compensația celeilalte părți creditor-debitor, ca apărare prin care se opune plății. Acceptarea compensației este, astfel, un act unilateral declarativ, cu efect retroactiv, care consolidează efectul legal al stingerii reciproce a datoriilor, produs de la data la care erau îndeplinite condițiile legale ale compensației.

Latura negativă a acestui drept de opțiune presupune tocmai renunțarea la dreptul de a invoca efectul compensației legale. Dacă acceptarea sau invocarea efectului compensației apare ca un fenomen normal, natural, care aproape că nici nu este perceput ca un act juridic unilateral, deși este un asemenea act (sic!), și nu ridică nicio problemă practică, tocmai pentru că este în deplină concordanță cu soluția legală și vine în aplicarea acesteia, renunțarea la compensație iese din zona de confort juridic, pentru că efectul ei este orientat în contra efectului pe care însăși legea îl leagă de mecanismul compensației legale.

În acest context, având în vedere insuficiența textului de lege analizat, pentru a putea determina scopul avut în vedere de legiuitor la edictarea acestei norme juridice, revine doctrinei și jurisprundenței sarcina de a clarifica sensul dispozițiilor analizate, precizând condițiile în care se poate renunța la compensație și efectele renunțării la compensație, atunci când e săvârșită numai de unul dintre creditorii-debitori. Întrucât este vorba despre o activitate de interpretare a legii civile, putem deja să facem referire la principiul bunei-credințe (art. 14 C. civ.) ca principiu director al dreptului civil, care, așa cum s-a spus[11], în materie contractuală (este și cazul debitorului instituției de credit care are această calitate în temeiul contractului de credit), presupune o bună-credință formativă (adică în formarea contractului) și una executivă (adică în executarea contractului).

3. Natura juridică a renunțării la compensația legală. Considerăm că renunțarea la compensație are natura juridică a unui act unilateral irevocabil[12], ale cărui efecte nu pot fi corect stabilite decât dacă se ține cont de faptul că fiecare debitor-creditor are dreptul de a accepta sau de a renunța la efectele compensației[13]. Iată de ce, la prima vedere, ar putea să pară că este necesar un acord de voințe pentru a se înlătura efectele compensației de drept, în sensul că fiecare debitor-creditor ar trebui să-și exprime voința în acest sens. Dar, o asemenea concluzie nu poate fi acceptată, având în vedere că textul de lege [art. 1.617 alin. (3) C. civ.] este categoric: “oricare dintre părți poate renunța (…) la compensație”. Într-adevăr, nu este vorba despre un contract, dar dacă fiecare debitor-creditor renunță la compensație, vom fi în prezența a două acte juridice unilaterale. Problema practică apare însă în ipoteza în care intră în concurs actul de renunțare la compensație săvârșit de unul dintre cei doi debitori-creditori cu actul de invocare a compensației săvârșit de celălalt debitor-creditor. O scurtă analiză a actului unilateral al renunțării la compensație este, așadar, indispensabilă pentru a putea înțelege care este efectul actului unilateral de renunțare la compensație doar al uneia dintre părți, în situația în care cealaltă parte nu înțelege să renunțe și ea la compensație.

3.1. Renunțarea la compensație ca act unilateral. Efecte.

3.1.1. Renunțarea la compensație: act pur reflexiv? De fapt, chestiunea principală în discuție este aceea de a determina efectul juridic al renunțării la compensație. Problemele apar în practică, pentru că textul legal este interpretat în sensul că, în ipoteza în care numai una dintre părți renunță la compensație, această manifestare unilaterală de voință ar avea ca efect înlăturarea cu efect retroactiv a compensației legale, în sensul că celălalt debitor-creditor nu ar mai avea nicio posibilitate de a invoca compensația, fiind nevoit să suporte efectele renunțării.

Or, o asemenea interpretare acreditează teza potrivit căreia actul unilateral al renunțării la compensație ar împiedica nu numai stingerea creanței al cărei titular este autorul renunțării, ci și a creanței reciproce, ceea ce ar constitui o evidentă imixtiune în sfera juridică a titularului creanței reciproce.

Altfel spus, în această interpretare, ar fi vorba despre înlăturarea efectului extinctiv al compensației doar pe temeiul voinței uneia dintre părți, care ar paraliza practic voința titularului creanței reciproce de a mai putea invoca compensația.

Considerăm că această teză, care, după cum am văzut, este promovată în practică în relația dintre consumatori și instituțiile de credit, este eronată.

Renunțarea la compensația legală nu poate avea un asemenea efect juridic potestativ, pentru că, în principiu, renunțarea ca act juridic unilateral, este un act abdicativ, ale cărei efecte se produc exclusiv în sfera juridică a renunțătorului. Nu este admisibil ca, prin renunțare, autorul renunțării să realizeze o imixtiune în sfera juridică a altei persoanei, fără nicio manifestare din voință, ba chiar în contra voinței acesteia din urmă.

Concluzia parțială care se impune este, așadar, în sensul că, interpretarea acreditată în practică, conform căreia notificarea consumatorului de renunțare la compensație ar stinge însuși efectul compensației, iar banca nu ar avea decât să se supună voinței unilaterale a consumatorului, este inacceptabilă, pentru că, de plano, renunțarea, inclusiv renunțarea la compensație este doar un act pur abdicativ, limitat la sfera juridică a celui care o săvârșește.

3.1.2. Renunțarea la compensație, ca act abdicativ. Înțelesul corect și întinderea efectului extinctiv al renunțării. Actul juridic unilateral este analizat în funcție de efectele pe care acesta le produce[14]. Astfel, este posibil ca actul unilateral să producă efecte extinctive, renunțarea fiind actul unilateral tipic cu efect extinctiv. Înțelesul și întinderea efectului extinctiv al renunțării depind însă de o corectă determinare a obiectului renunțării.

Cu referire la situația drepturilor subiective civile, renunțarea înseamnă că titularul unui drept își manifestă voința în sensul stingerii, expulzării acelui drept din sfera sa juridică (spre exemplu, renunțarea la dreptul de proprietate asupra unui imobil, în condițiile art. 889 C. civ.). Ceea ce interesează este faptul că renunțarea produce efect extinctiv asupra dreptului respectiv. În ipoteza pe care o analizăm, desigur, nu este vorba despre un drept subiectiv civil, în sensul dreptului substanțial, căci compensația nu este decât un mijloc de apărare din perspectiva valorificării ei. Compensația se opune/se invocă de una dintre părți celeialte părți, în măsura în care se solicită plata. De aici rezultă că, cel care opune compensația este debitorul care se opune practic plății, deci invocă un mod de stingere a creanței celeilalte părți. Așadar, obiectul renunțării la compensație este însuși mijlocul de apărare al compensației.  

Astfel înțeleasă, renunțarea la acest mijloc de apărare este un act unilateral cu efect extinctiv.[15] Mai precis, este vorba despre o renunțare abdicativă[16],  care produce efecte doar  în sfera juridică a renunțătorului, în sensul că cel care a renunțat la compensație pierde acest mijloc de apărare și nu-l va mai putea invoca împotriva celeilate părți. Aceasta nu înseamnă altceva decât că, față de creanța celeilalte părți, renunțătorul la compensație   acceptă să fie ținut în continuare să facă plata integrală a creanței.

Prin renunțarea făcută de un debitor-creditor, celălalt debitor-creditor nu devine obligat, la rândul lui, să acționeze împotriva renunțătorului prin valorificarea creanței sale împotriva acestuia, pentru întreaga sumă pe care ar putea-o pretinde ca efect al renunțării la compensație. Un asemenea efect, adică o asemenea pretinsă obligație nu se poate naște dintr-un act abdicativ de renunțare. Celălalt debitor-creditor este și rămâne liber să opteze, la rândul lui, între a opune compensația sau a renunța la compensație, în raport cu creanța celeilalte părți, față de care are calitatea de debitor.  

În ipoteza în care alege să renunțe și el la compensație, vom fi în prezența a două acte unilaterale de renunțare, care, împreună, înlătură efectele compensației legale cu privire la fiecare creanță în parte, ceea ce înseamnă că fiecare a fost de acord să i se pretindă și să fie ținut de întreaga sumă pe care o datorează. Dar, dacă are indicii și se teme de posibila insolvabilitate a celui care a renunțat la compensație, cealaltă parte poate să adopte o strategie de apărare a patrimoniului său, adică să opteze pentru a opune compensația și, implicit, să pretindă plata împotriva renunțătorului doar pentru creanța rezultată în urma efectului compensației[17]. În acest caz, întrucât efectul extinctiv al compensației este valorificat de una dintre părți, renunțarea la compensație făcută doar de  celălalt debitori-creditor nu poate produce efectul juridic al înlăturării compensației legale.

Rezultă că, în concursul dintre renunțarea la compensație, făcută de una dintre părți și invocarea compensației, făcută de cealaltă parte, tertium non datur, adică fie produce efecte renunțarea la compensație, fie produce efecte invocarea compensației cu privire la ambele creanțe. Nu este posibil ca renunțarea la compensație să producă efect cu privire la o creanță, iar invocarea compensației să producă efect cu privire la cealaltă creanță, dat fiind caracterul reciproc al creanțelor.

Dintre cele două soluții, este exclusă soluția în sensul ca actul renunțării făcut de unul dintre debitorii-creditori să conducă la stingerea dreptului celuilalt debitor-creditor de a opune compensația, dat fiind că renunțarea la compensație este limitată la sfera juridică a aceluia care a săvârșit-o. Rezultă că soluția care se impune logic este în sensul că va produce efecte de plin drept compensația, pentru că numai invocarea compensației este un act declarativ care consolidează efectul legal, în timp ce renunțarea la compensație este un act unilateral abdicativ care este limitat doar la sfera juridică a renunțătorului. În acest sens se poate spune că niciuna din părți nu suferă vreo daună, fiecare putându-și exercita dreptul de opțiune în sensul acceptării sau renunțării la beneficiul compensației.

Din această analiză se poate desprinde concluzia că ori de câte ori cel puțin una dintre părți invocă în apărare compensația, aceasta va produce efectul legal. Compensația operează ”de plin drept” fără a fi nevoie de un acord de voințe sau de voințele concurente ale titularilor creanțelor reciproce, fiind suficientă manifestarea unilaterală a uneia dintre părți de a opune compensația. Fiind vorba de un efect legal și de un act declarativ, legea unită cu un asemenea act constituie un temei suficient care să legitimeze efectul deplin al compensației.

Însă reciproca nu este valabilă. Renunțarea la compensație făcută doar de una dintre părți nu poate avea ca efect ștergerea efectului de plin drept al compensației, pentru că renunțarea la compensație are ca obiect doar renunțarea la mijlocul de apărare al compensației pe care renunțătorul l-ar fi putut invoca în contra creditorului său. Dar debitorul renunțătorului are, la rândul lui, dreptul de a invoca sau de a renunța la compensație, iar acest drept nu se poate stinge prin actul renunțării făcut de cealaltă parte, pentru că fiecare parte nu poate să renunțe decât la dreptul său, iar nu și la dreptul celuilalt (sic!). Aceasta nu înseamnă că renunțarea la compensație de către una dintre părți nu produce niciun efect. Dimpotrivă. Produce pe deplin efectul extinctiv exclusiv în sfera juridică a renunțătorului, în sensul că în mod irevocabil acesta nu se mai poate ulterior prevala de compensație în contra creditorului care ar cere plata integrală a creanței și, astfel, practic, aplicarea sau nu a mecanismului compensației va depinde de modul în care și cealaltă parte își va exercita dreptul de opțiune. Dacă cealaltă parte invocă/opune beneficiul legal al compensației față de creanța renunțătorului, atunci efectul compensației legale este consolidat. Dacă cealaltă parte renunță, la rândul ei, la beneficiul compensației, atunci vom fi în prezența a două acte unilaterale juxtapuse și reciproce de renunțare a fiecăruia dintre debitori-creditori la compensație, efectul compensației legale fiind înlăturat cu efect retroactiv.

4. Soluția practică pe care o reținem. Revenind la situația din practica bancară, chestiunea renunțării la compensație s-a pus în următorul context: debitorul transmite instituției de credit notificarea prin care o anunță în legătură cu decizia sa de a renunța la compensație. Consecutiv, banca poate alege să inițieze/continue o executare silită împotriva debitorului, pentru întreaga creanță izvorâtă din contractul de credit[18]. Dacă va alege acest demers, înseamnă că instituția de credit a acceptat (renunțând și ea la compensație) ca și debitorul să-i poată pretinde sumele pe care banca le datorează acestuia (în temeiul titlului executoriu obținut de debitor împotriva băncii). Dar dacă banca înțelege să nu dea curs voinței debitorului (tocmai în considerarea faptului că debitorul poate fi insolvabil), i s-ar putea impune instituției de credit voința debitorului de a renunța la compensație în sensul ca banca să fie executată silit de către debitor, iar instituția de credit să fie condamnată să suporte riscul insolvabilității debitorului? Răspunsul nu poate fi decât unul negativ.

Având în vedere argumentele expuse anterior, în ipoteza descrisă, avem deplina convingere că, deși debitorul consumator poate renunța la compensație, această decizie nu i se impune unilateral băncii care nu pierde dreptul de a invoca, la rândul ei, compensația și poate decide ca, (i) dacă nu a declanșat executarea silită împotriva debitorului, să o înceapă doar în limita creanței rezultate în urma compensației de drept[19] sau, (ii) dacă inițiase deja demersul execuțional împotriva debitorului când primește notificarea debitorului de renunțare la compensație, să poată solicita executorului să actualizeze valoarea creanței ca efect al operării compensației.

Calificarea juridică propusă (renunțarea la compensație ca act abdicativ) explică cum poate fi conciliată ideea că mecanismul compensației operează ”de plin drept” cu dreptul fiecărui debitor-creditor de a opta pentru invocarea sau renunțarea la efectul compensației și, mai ales, oferă soluția înțelegerii faptului că renunțarea la compensație făcută doar de o parte nu poate să conducă la stingerea dreptului celeilalte părți de a opune compensația, pentru că renunțarea poate stinge numai dreptul asupra căruia este titular renunțătorul, iar nu și dreptul altuia. Astfel, niciuna din părți nu este prejudiciată ca urmare a deciziei celeilalte părți de a renunța la compensație[20].

În fine, trebuie precizat că mecanismul renunțării la compensație, astfel cum a fost explicat mai sus, rămâne același chiar dacă ambele părți sunt solvabile, deci și în situația în care una din părți nu ar avea motive să se teamă (în sensul amintit) de actul renunțării la compensație al celeilalte părți. Într-adevăr, dacă una din părți dorește să efectueze plata datoriei sale (deci renunță tacit la compensație), cealaltă parte poate să primească plata (caz în care renunță și ea – tot tacit – la compensație, pentru că va trebui, la rândul său, să-și execute propria obligație), după cum poate să refuze primirea plății, invocând compensația, și evitând, astfel, să fie pusă în situația în care să fie nevoie să facă și ea o plată. Desigur, în ipoteza unui refuz de primire a plății (pe temeiul invocării compensației), teoretic, nu ar fi exclus ca partea care a dorit să efectueze plata (deci care a renunțat la compensație) să apeleze la procedura ofertei de plată și a consemnațiunii prevăzută de art. 1.006 și urm. C. proc. civ. Apreciem că, după consemnarea sumei, în condițiile art. 1.009 C. proc. civ., de către partea care a dorit să plătească, cealaltă parte va putea să atace cu cerere în anulare [conform art. 1.010 alin. (2) C. proc. civ.] încheierea executorului judecătoresc,  dată potrivit art. 1.010 alin. (1) C. proc. civ., arătând că refuzul primirii plății nu a fost unul nejustificat, ci, dimpotrivă, a avut ca temei intervenirea compensației (de care a înțeles să uzeze pentru a evita inutilitatea unei plăți duble).

Analiza naturii juridice și a efectelor renunțării la compensație relevă încă o dată faptul că renunțarea abdicativă la un drept sau la un mijloc de apărare este un act juridic unilateral reflexiv. Dacă jus est ars boni et aequi (Celsus), înseamnă că nimeni nu poate renunța decât pentru sine însuși și numai în granițele propriei sferei juridice. În plan etic, renunțarea poate avea cel mult semnificația unui act indirect de generozitate, dar niciodată a unui act de putere…


[1] A se vedea Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. a IX-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 311.
[2] Evident, interesul creditorului ar fi acela de a lăsa să curgă daunele moratorii (art. 1.535 C. civ.).
[3] În planul dreptului intertemporal, apreciem că, chiar dacă este vorba despre obligații născute sub imperiul Codului civil de la 1864, în măsura în care realizarea condițiilor compensației de drept (în esență, este vorba despre momentul la care creanțele devin exigibile) are loc după data de 1 octombrie 2011, vor fi aplicabile, în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, dispozițiile art. 1.616 și urm. C. civ.
[4] A se vedea Paul Vasilescu, Drept civil. Obligații, ed. a 2-a revizuită, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 55.
[5] Renunțarea tacită la compensație trebuie să fie neechivocă. Anticipând interpretarea noastră referitoare la natura juridică a renunțării la compensație, și anume că este vorba despre un act juridic unilateral, urmează a fi avute în vedere toate condițiile de validitate a consimțământului celui care renunță tacit la compensație. Astfel, cât privește cerința exteriorizării consimțământului, se impune a fi făcută observația că manifestarea de voință tacită poate îmbrăca forma tăcerii, or, în ce privește valoarea juridică a tăcerii  – qui tacet consentire videtur, se cunoaște faptul că, de regulă, simpla tăcere nu valorează consimțământ. A se vedea și Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 374. Spre exemplu, o situație precum neinvocarea compensației legale într-un proces de fond (dacă se invocă, pârâtul o face pe calea întâmpinării – a se vedea, de exemplu, Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, ed. a 4-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 404) nu ar putea fi interpretată în mod mecanic, după părerea noastră, drept o renunțare la compensație din partea pârâtului, în măsura în care acesta ar deține și el un titlu executoriu împotriva reclamantului. În ipoteza în care reclamantului i se va admite acțiunea, este firesc ca executarea silită să aibă loc doar pentru creanța care rămâne nestinsă în urma intervenirii compensației legale. Prin urmare, renunțarea tacită trebuie să fie clară și neechivocă, în sensul unei voințe conștiente în acest sens din partea debitorului-creditor.
[6] Potrivit art. 1.623 alin. (2) C. civ., renunțarea la compensație nu are loc (dacă creditorul cedent era deja debitor al debitorului cedat la momentul cesiunii de creanță) în cazul în care cesiunea de creanță nu a fost acceptată de către debitorul cedat, ci i-a fost comunicată conform art. 1.578 alin. (1) lit. b) C. civ.
[7] A se vedea Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 542.
[8] În sensul că renunțarea la compensație se referă doar la ipoteza compensației de drept, iar nu și la ipoteza compensației convenționale, a se vedea Paul Vasilescu, op. cit., p. 58. Prof. Paul Vasilescu analizează distinct compensația legală, cea convențională (nereglementată de dispozițiile Codului civil) și cea judiciară. Compensația judiciară reglementată de dispozițiile art. 1.617 alin. (2) C.civ. – care, într-adevăr, presupune formularea unor pretenții, pe calea cererii reconvenționale, de către debitorul-pârât, în calitatea acestuia de titular al unei creanțe certe, dar nu și lichide împotriva reclamantului (a se vedea, de exemplu, Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, ed. a 4-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 403) – poate să fie evitată printr-o înțelegere a părților realizată într-un cadru extrajudiciar, ceea ce ar însemna tocmai o compensație convențională. Desigur însă că, dacă ar fi vorba, pe de o parte, despre o creanță certă, lichidă și exigibilă, iar, pe altă parte, despre o creanță certă, lichidă și neexigibilă, nu ar mai putea fi vorba despre o compensație judiciară, caz în care, într-adevăr, doar o compensație convențională ar fi soluția de stingere a obligațiilor reciproce. Împărtășim opinia exprimată de prof. Paul Vasilescu, în sensul că renunțarea la compensație privește compensația de drept. Menționăm că a fost exprimată și opinia conform căreia renunțarea la compensație ar fi posibilă doar în cazul compensației judiciare (a se vedea Gabriel Tița-Nicolescu https://www.universuljuridic.ro/wp-content/uploads/2017/04/03_Revista_Universul_Juridic_nr_03-2017_PAGINAT_BT_G_T_Nicolescu.pdf?fbclid=IwAR2XjXmm3KYGeszzoKCUkZW6Y18t76knfXRB439h4BdVgFE0St4jqnrBVUk , p. 29-30). Deși nu împărtășim această opinie, înțelegem rațiunea pentru care autorul a concluzionat astfel, în sensul că a preferat să dea această interpretare decât să admită o soluție inechitabilă.
[9] Este vorba despre un mijloc de apărare de ordine privată. A se vedea, în acest sens, A. Ștefănescu, în ”Noul Cod civil. Comentariu pe articole”, coord. Fl.A.Baias, E.Chelaru, R.Constantinovici, I.Macovei, Editura C.H.Beck, 2012,  p. 1707.  În prezent, în dreptul francez, această soluție este consacrată la nivel legislativ, în urma modificării Codului civil francez în anul 2016. Astfel, conform art. 1347 C. civ. fr.,  “La compensation est l’extinction simultanée d’obligations réciproques entre deux personnes. Elle s’opère, sous réserve d’être invoquée (subl. ns.), à due concurrence, à la date où ses conditions se trouvent réunies”. Chiar și sub imperiul reglementării anterioare modificărilor intervenite în 2016 [când, conform art. 1291 C. civ..fr. (abrogat în 2016), compensația opera de drept], această soluție se admitea în jurisprudență și doctrină. În acest sens, a se vedea Code civil Annoté, 118 édition, Dalloz, Paris, 2018, p. 1791 (La compensation, n’étant pas d’ordre public, ne peut pas être invoquée pour la première fois devant la Cour de cassation./On peut renoncer qux effets de la compensation légale, soit par avance, soit après que cette compenation s’est accomplie.) și Phlippe Malaurie, Laurent Aynès, Philippe Stoffel-Munck, Obligațiile, Ed. Wolters Kluwer România, 2010, p. 703.
[10] Potrivit art. 2.512 C. civ. (și art. 707 C. proc. civ.), prescripția nu operează de plin drept.  Dreptul de opțiune, în sensul de a invoca prescripția sau de a renunța la prescripție, a fost calificat ca fiind un drept potestativ. A se vedea Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 775.
[11] A se vedea Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. I. Teoria dreptului civil, Ed. Solomon, București, 2017, p. 254-255.
[12] A se vedea art. 1.325 C. civ., potrivit căruia, dacă prin lege nu se  prevede altfel, dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale.
[13] În măsura în care este vorba despre o renunțare expresă la compensație, urmează sa admitem, în temeiul art. 1.326 alin. (1) C. civ., că este vorba despre un act juridic unilateral supus comunicării, întrucât informarea destinatarului este necesară potrivit naturii acestui act, iar nu pentru că actul ar produce o modificare asupra situației juridice a destinatarului.
[14] A se vedea Marieta Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, București, 2006, p. 197 și urm.
[15] De exemplu, conform art. 1.262 C. civ., confirmarea unui act juridic anulabil presupune, de fapt, renunțarea la dreptul la acțiune și la orice mijloc de a opune cauza de nulitate.
[16] A se vedea Marieta Avram, op.cit., p. 222 și urm.
[17] Și dacă cel care a renunțat la compensație este creditorul cu creanța superioară, însă (în calitatea lui de debitor) este insolvabil, tot există interesul pentru cealaltă parte (creditorul cu creanța inferioară) să valorifice compensația.
[18] În cazul inițierii de către bancă a executării silite împotriva debitorului, acesta din urmă nu ar mai putea formula contestație la executare împotriva încheierii de încuviințare a executării, cât privește partea din creanța băncii care ar fi diminuată prin compensația cu creanța debitorului împotriva băncii (căci debitorul a renunțat la compensație). Dacă executarea silită era demarată de bancă, debitorul, care îi comunică băncii renunțarea la compensație, nu ar mai putea recurge la dispozițiile art. 646 alin. (2) C.proc.civ.
[19] Dacă ar fi vorba de situația în care, ținută fiind de dispozițiile art. 38 alin. (10) din OUG nr. 50/2010 sau, după caz,   art. 55 alin. (5) din OUG nr. 52/2016, instituția de credit nu poate declanșa executarea silită mai înainte de împlinirea termenului de 3 luni care curge de la data declarării scadenței anticipate a creditului, compensația de drept nu este împiedicată. Într-adevăr, pe temeiul art. 1.619 C. civ., termenul de grație nu împiedică realizarea compensației. Ca natură, termenul de 3 luni nu poate fi decât termen de grație, căci tocmai scadența obligației [care intervine conform art. 38 alin. (9) din OUG nr. 50/2010 sau, după caz, art. 55 alin. (4) din OUG nr. 52/2016] este momentul de la care curge acest termen. În legătură cu stabilirea, în mod excepțional, a unui termen de grație de către legiuitor, a se vedea Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 459 (nota de subsol 424). Prin urmare, dacă titlul executoriu împotriva instituției de credit este obținut de către debitor după scadența anticipată a creditului și până la împlinirea termenului legal de grație de 3 luni, debitorul nu ar putea iniția executarea silită împotriva băncii, întrucât compensația de drept a operat. După împlinirea termenului de 3 luni, instituția de credit va putea demara executarea silită împotriva debitorului în limita creanței rezultate în urma compensației de drept.
[20] A se vedea și Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, op. cit., p. 543. Prezentând lucrurile într-o altă lumină, la aceeași concluzie ajung și autorii citați.


Prof. univ. dr. Marieta Avram
Founding Lawyer AVRAM LAW
Cristian David Samoilă
Consilier juridic BRD-GSG