1,092 citiri

Seducţia robei, reflecţii despre vocaţie (II). Despre cel chemat şi despre veleitar, despre şcoală

ESSENTIALS-Lucian-SauleanuMotto: Să ai un sens al vieţii, un scop, o vocaţie, face multe lucruri suportabile, poate pe toate.
G. Jung

Revin la tema propusă spre reflecție, şi continui, ca pe o depoziţie, seria de gânduri şi mărturisiri despre frumuseţea, vocația şi magia profesiei de avocat. Cred, dintr-un început și o mărturisesc public că multe din problemele avocaturii actuale, mai ales cele interne, sunt generate în primul rând de împrejurarea că a scăzut calitatea prestaţiei noastre în acord, e drept, cu actul de justiţie în general. Şi când lucrurile par a fi supuse distrucţiei halucinante, ne rămâne, spun, o soluție deloc ușoară deseori individuală, chiar individualistă, aceea de a reveni la noi înşine, fiecare.

Eu, care am crescut și m-am format, în atmosfera sălilor de judecată şi, ca atare, preţuiesc, uneori poate excesiv, prestaţia de excelenţă, voi pleda mereu pentru calitatea intelectuală a avocatului, pentru pregătirea sa juridică şi umanistă, pentru ţinută şi curaj, pentru demnitate. Or, demnitatea profesională nu înseamnă deloc ţinută fizică verticală, infatuare, privire de sus, dispreţ suveran afişat în colţul gurii, atitudine mizantropă de atotştiutor, dezamăgire flegmatică, atât de des afișată de unii, faţă de mersul lucrurilor, înseamnă mai ales competenţă, reverenţă în faţa argumentului, disciplină mentală şi o bună cunoaştere a legislaţiei curente şi a tendinţelor legislative interne şi europene. Îmi amintesc, cred că Petre Țutea spunea că “trebuie să ne golim de prea plinul Eu ca să mai intre în noi un pic de Dumnezeu”.

În calitatea prestaţiei profesionale, anume, se vede diferenţa dintre avocatul de vocaţie şi cel veleitar.

Avocatul de vocaţie îşi exercită profesia cu dragoste, îmbracă roba cu seninătatea artistului plastic care-şi spală pensula înainte de prima tuşă. Acesta are încredere în alcătuirea sa interioară, dăruirea îi vine mănuşă, are metodă în scris şi vorbit, excelează în retorică, construcţia argumentativă a devenit reflexivă după câţiva ani de profesie, are farmec în relaţiile interumane, carismă în raport cu instanţele şi clienţii, umor şi bonomie, bunătate, replica îi vine de la sine în sală şi în conflictul judiciar, nu-l poţi agăţa în “clenci”, este seducător în atac şi periculos în defensivă, enervarea sa, rară, este numai strict retorică, adaptată la speţă, la dosar. El nu se contaminează cu frustrarea din sală, n-o duce mai departe, iar în spatele acestei siguranţe de sine se află mereu multă, multă ştiinţă juridică, cultură umanistă, experienţă a relaţiilor şi trăirilor umane.

Avocatul de vocaţie are o productivitate originală şi închinată binelui social, destul de des, cum nu o au ceilalţi. Teza că munca sa se găseşte în sprijinul statului de drept, că tot e la mare modă este prezumată ca un de-la-sine-nţeles în fiecare gest profesional. Pus în faţa necesităţii de a demonstra asta, o va face exemplar şi explicit, fără teamă că realitatea politică și chiar juridică mult prea des schimbatoare a zilei de mâine, îl va lăsa fără obiectul muncii, și drept urmare nu are frisoane în faţa viitorului.

Apreciez că acesta a devenit posibil, chiar pentru profesionistul de vocaţie, numai după ani de zile de pregătire sistematică pe domeniul de predilecţie.

La polul opus, vedem situaţii în care pasiunea a fost substituită de venalitate, iar a fi avocat a devenit totuna cu a parveni aproape instantaneu la o sursă sigură de venituri substanţiale facilă, fără studiu, fără riscuri. Astăzi apreciez că pasiunea, mult prea des, s-a transformat în veleitate. Mulţi factori au generat asta, dar nu este cazul analizei etiologice aici. Eram tentat să afirm că acest fenomen este post-revoluţionar la noi, dar demonstraţia recentă a av. dr. Gheorghe Florea – președinte al UNBR, Unificarea organizării profesiei de avocat după Marea Unire – m-a convins că suntem în faţa unui fenomen repetitiv din punct de vedere istoric.

Veleitarii, veţi vedea, nu gândesc decât parțial cu mintea lor. Efortul maxim de care erau capabili s-a consumat deja în momentul în care au devenit avocaţi. De atunci, au liber la câştig, doar la câștig. Modele de acţiuni, modele de contracte, tipologii formatate se găsesc din plin în mediul online. Un clic simplu şi pseudo-avocatul are dreptul la onorariul pretins. Simplificată în felul acesta, oricum ai privi-o realitatea profesională este îngrijorătoare, pentru că preţul acestei atitudini este dedus nemeritat, nemuncit, de la clienți-justițiabili şi se răsfrânge necesar asupra propriei noastre percepţii şi imagini, care în timp devine catastrofală.

Veleitarul este, în fapt, un personaj vrednic de milă, agitat şi prins de frisonul neostoit al câştigului, ratează şi actul de dreptate pentru client, uneori chiar nu îl interesează neapărat, pierde şi timp preţios pentru sine însuşi, transpiră de grija imaginii proprii. Dacă pierde o cauză, alții sunt mereu de vină, sistemul, sistema, relaţiile, conjunctura, contextul, rubedeniile şi “pilele” adversarului, celebra “bănuială legitimă” în sfârşit – sumedenii de construcţii justificative maladive. Dar îşi face curaj, merge mai departe, atăcă fără argumente, fără fler, fără șansă și fără succes, deşi nu-i place, deşi simte precaritatea unei stări de inadaptare, nu e în elementul său.

Şi totuşi, acest tip de avocat, superficialitatea aceastuia poate duce la derapajul şi falimentul în timp al unei vieţi – a lui, în principal, a clientului, în secundar – şi peste acest aspect, pentru breasla noastră se adaugă credibilitatea discutată, atinsă de generalizarea cinică a societăţii: “avocaţii ăştia te mănâncă de bani şi tot nimic nu fac, numai gura-i de ei…”

Vocaţia se descoperă în şcoală. Constat că sunt diverse raţiunile pentru care tineretul alege studiile juridice, care de care mai halucinante, dublate de influenţele familiei, uşoara aprehensiune pentru domeniul umanist, în sfârşit, tentaţia unei munci viitoare de birou, relativ uşoară în percepţia generală, cu răspunderea caracteristică obligațiile de diligență etc.

O analiză referitoare la proliferarea şcolilor de drept şi inflaţia juriştilor nu face obiectul acestui eseu şi ţine mai curând de sociologie decât de competenţele mele personale. Oricum ar fi, eu cred că cel intrat în facultate, are deja vârsta şi maturitatea să înţeleagă, relative repede, dacă dreptul şi studiile juridice sunt sau nu pe potriva personalităţii sale. Și asta chiar din primii ani.

Pe vremuri, când erau trei sau patru facultăţi de drept în toată ţara, am avut colegi care au renunţat după anul II de studii pentru că nu se regăseau, nu aveau “chemare” pentru profesie. Pe atunci părea, și de multe ori chiar era, un eşec personal de neînchipuit şi o suferinţă de proporţii pentru familie. Dar măcar aceştia s-au vindecat de iluzii, au luat-o de la capăt în pasiunea lor reală şi au reuşit, într-un final, în carierele realese.

Aud tot mai des, în multe medii, expresia “nu se mai face carte ca pe vremea noastră…”. Şi din păcate, tot des, mult prea des, chiar nu se mai face, sunt alte vremuri, sunt altfel oamenii, altfel de copii se nasc, nimic nu mai este la fel. Şi totuşi, ceva rămâne: principiile fundamentale ale dreptului, perenitatea acestuia, şi modalităţile construcţiei raţional-argumentative. Constantele dreptului nu se schimbă, dar despre acestea, probabil că mă voi referi, în scris, în partea a III-a și a IV-a ale acestei încercări, temerare transmisă public.

Într-adevăr, ori câte argumente am folosi ne izbește ca o evitență aproape inexorabilă faptul că şcoala de drept nu mai este ce a fost în tinereţea mea şi a celor apropiaţi mie, ca vârstă. Generaţia mea, iertat fie-mi remember-ul, avea maeştri, idoli, modele intelectuale şi umane de excepţie, “monștri sacri” ai științei dreptului. Generaţiile de astăzi au internet, cu precădere. Noi aveam biblioteci, poate nu neapărat actualizate, acum copiii noştri au posibilitatea de a culege interpretarea normei juridice de-a gata, de pe Google.

Eu însumi accesez acum informaţia şi dinamica legislativă pe internet, urmăresc părerea avizată a unor colegi care îşi exprimă puncte de vedere şi postează sau urmăresc publicaţiile de specialitate, şi nu numai. Viteza ne-a prins pe toţi.

Ce face, însă, diferenţa dintre un lup, nu neapărat de stepă… ca mine, şi un tânăr student sau un tânăr absolvent? Faptul că poate mai mult ca el, eu ştiu ce caut, eu caut cu o foame anume, ştiu ce şi cât pot primi din infernul informaţional, am reflexul format de a îndepărta lucrul neesenţial, balastul, opinia vagă, argumentul fragil insuficient sau supercifial

Vreau să cred că știu ce să caut – şi afirm cu toată convingerea – pentru că am trecut serios prin şcoala de drept, acolo şi atunci mi-am făcut reflexul intelectual, instinctul profesional obligatoriu. Am părăsit anii de studii cu limbajul special al ştiinţei asumat, cu instituţiile juridice cunoscute la filigran. Dar chiar şi aşa, în practică nu mi-a fost deloc uşor: după absolvire o luam de la capăt în fiecare zi. Până la a avea graţie şi sclipire, intuiţie profesională, este de lucru cu noi înşine. Şi asta e valabil şi acum.

Aștept de la studenții mei să adopte metoda studiului circumspect, să nu mă creadă, să meargă la carte, să mă încurce pe mine, cu întrebările, cu nelămuririle, cu dubiile lor, să caute bibliografia din subsolul cărtii, la origini, la sursa citată. Chiar așa, invit pe cei dăruiți să studieze pe autorii citați de mine să o ia pe “câmpia nemărginită și fascinantă a dreptului”. Nu se știe niciodată unde apare o idee salvatoare.

Generaţia tănără, dacă are convingerea chemării pentru această profesie, rămâne obligată la efort personal, integru şi solitar. Internetul furnizează orice tip de date solicitate, dar nu învaţă pe nimeni exerciţiul corect al gândirii demonstrative sau deductive. Flerul speculativ, modalităţile persuasive nu vin deodată nici pentru cel bine pregătit.

Ca o concluzie, să fim bine înţeleşi: cel care are talent şi chemare pentru avocatură, va sclipi, dacă se apleacă asupra ştiinţei şi practicii cu deferenţă şi răbdare, cel care nu are chemare, nu o va face niciodată.

Av. prof. univ. dr. Ioan Chelaru
Decanul Baroului Neamț